4. /15 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE
VASILE CONTA
| Vasile Conta | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 noiembrie 1845 Ghindăoani, Neamț, România |
| Decedat | (36 de ani) București |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași  |
| Frați și surori | Ana Conta-Kernbach |
| Cetățenie |  România |
| Etnie | români |
| Ocupație | filozof |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din Iași |
| Organizație | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
| Lucrări remarcabile | Teoria fatalismului Teoria ondulațiunii universale Încercări de metafizică Bazele metafizicii |
Modifică date / text  | |
Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț – d. 21 aprilie 1882, Iași) a fost un filozof, scriitor și ministru român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț, la 15 noiembrie 1845, fiind descendent al unei familii de preoți. Chestiunea originilor lui Conta, și dovada faptului că era român, a fost discutată cu lux de amănunte de istoricul ieșean Florin Cîntec, în Memorie și uitare în cultura româna. Cazul Vasile Conta, Iași, Rd. Timpul, 2003.
Studii[modificare | modificare sursă]
Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde a luat bacalaureatul în 1868.
În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa Miss Multon de Adolphe Belot.
În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași.
În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași.
Perioada basarabeană[modificare | modificare sursă]
A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865–1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns după ce a plecat de la Ghindăoani - Neamț). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) aparținea României. Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului Organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma Războiului Crimeii, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta, născut în Ghindăoani din ținutul Neamțului, a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".
Între anii 1870-1872 Eminescu se afla la studii în Viena. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene". Mihai Eminescu îi răspunde :
- "Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."
Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole : „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, au avut un mare ecou, fiind reproduse în toate ziarele.
Activitate publicistică și profesională[modificare | modificare sursă]
Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.
Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.
A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. Cariera politică a lui Vasile Conta a avut un caracter puternic reformator. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Vasile Conta a propus (fără a avea sprijinul parlamentar necesar), o lege a educației care prevedea profesionalizarea învățământului agricol, industrial, economic; eliminarea religiei din liceele de băieți; înființarea de licee pentru fete și acordarea, pentru acestea, a dreptului de a urma studii universitare; introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, în concordanță cu cel francez.[1]
La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Opere principale[modificare | modificare sursă]
- Teoria fatalismului (1875-1876)
- Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)
- Încercări de metafizică (1879)
- Bazele metafizicii (1890).
Lucrările sale filosofice s-au tipărit și în limba franceză la Paris, Bruxelles și Iași, bucurându-se de apreciere dincolo de granițele țării. Filosofia materialistă a lui Vasile Conta, ideile lui ateiste au avut un ecou în țară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepți printre oamenii de știință, ca și în rândurile tinerilor; pentru unii dintre aceștia ea a constituit o punte de trecere spre concepția marxistă. Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieții sau postum, au apărut atât în românește cât și în franceză, mai toate bucurându-se de prefețe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români și străini. Astfel, Teoria fatalismului, apărută în românește în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de Dumitru Rosetti-Tescanu, cu o prefață de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în Convorbiri literare în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iași; Încercări de metafizică (1879) va apărea și în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction a la Métaphysique . Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde , 1888, Iași) ș. a. Prima ediție a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată de Octav Minar, la editura C. Sfetea, București, și cuprinde, pe lângă operele menționate, scrisori, acte și manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege și regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediție, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh. Între edițiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, București, 1922, ediție îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediție îngrijită de N. Gogoneață, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediție îngrijită de Nicolae Gogoneață, Editura Minerva, București, 1975) ș.a. Lucrările lui V. Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: Revue Philosophique, La Critique Philosophique, La Revue de Belgique, Athaeneum, Menschentum, Journal d’Hygiene ș.a. De o mare atenție se vor bucura în țară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde etc. care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar și în conferințe publice, articole și discursuri parlamentare.
Contribuții[modificare | modificare sursă]
În istoria filosofiei românești, opera lui Vasile Conta a înscris o pagină memorabilă, aducând din nou - după lucrările lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu - cultura noastră pe arena științifică europeană. Scrierile lui Vasile Conta prezintă un moment important în evoluția gândirii românești. Materialismul său este o expresie a ideologiei elementelor radicale ale burgheziei românești din deceniul al VIII-lea și al secolului al XIX-lea. Gândirea sa filosofică s-a format, în condițiile orientării materialiste a științelor naturii în România, sub influența materialismului francez, a materialismului vulgar și a cuceririlor științelor naturii, în special a darwinismului.
Vasile Conta a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de științele naturii în secolul al XIX-lea, elaborând o teorie generală a evoluției pe care a intitulat-o "Teoria ondulațiunii universale". Evoluționismul lui Vasile Conta are, în ansamblu, un caracter mecanicist, dar cu toate acestea, concepția lui conține și unele elemente dialectice. În domeniul sociologiei, Vasile Conta a suferit influența lui Herbert Spencer, adoptând necritic "teoria organicistă".
A fost cel dintâi filosof român care a pus bazele «unui sistem filosofic propriu, original. Influențat de empirismul englez, pozitivismul francez și materialismul german, atacă chestiunile de bază ale epistemologiei, punând la baza cunoașterii experiența, în concepția sa, materia se metamorfozează neîncetat, luând forme niciodată identice unele cu altele, întreaga existență se supune "mișcării ondulatorii", care apare astfel ca o "lege fatală", adică necesară, a universului. Ca filosof determinist, afirmă că toate fenomenele de care se ocupă'"științele pozitive" sunt "regulate de către legi inflexibile". Respingând liberul arbitru, exclude deplina , libertate a voinței. ("Prin urmare, nu există nimic din tot ceea ce s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască").
În concepția sa, există un determinism universal, care se manifestă în toate domeniile: natură, conștiință, economie și viața socială. Determinismul social este explicat prin apelul la datele istoriei, economiei și ale statisticii. Istoria este o știință care ne arată "legătura de cauză și efect sau legătura de evoluțiune ori metamorfozare ce există între faptele sociale ce se succedă în curgerea vremii". Ea a încetat de a mai fi "o poveste a faptelor eroice ale unor oameni de seamă", care acționau "după bunul lor plac", istoria căutând acum legi, legăturile dintre "faptele sociale". Dezvoltarea, progresul sunt rezultat al mișcării ondulatorii, care se înfăptuiește prin apariția și dispariția formelor materiale deosebite calitativ unele de altele; pe calea înlăturării vechilor forme materiale și a apariției unor forme noi, mai perfecte, pe calea luptei noului cu vechiul, în succesiunea permanentă din procesul evoluției formelor materiale, fiecare fenomen dispare odată co apariția altui fenomen mai perfect, exemple fiind luate din dezvoltarea ideilor sau procesul adevărului. Izvorul dezvoltării se află în interiorul fenomenelor, "în fiecare ființă vie, evoluțiunea complexivă rezultă mai cu seamă din echilibrul și lupta forțelor interne, adică a acelor forțe care se nasc din interiorul forțelor ce evoluează".
Vasile Conta este de asemenea reprezentantul uneia dintre cele mai virulente și devastatoare forme de naționalism și xenofobie. Este pentru revizuirea celebrului articol 7 care garanta cetățenia română etniilor conlocuitoare, în special evreilor, și susține teorii rasiste pentru purificarea națiunii de elementele alogene. În 4 septembrie 1879 ține un discurs în camera deputaților în care cere oferirea cetățeniei române doar acelor ”elemente” care se amestecă cu etnia română (excluzându-i aici pe turci și pe evrei). Tot el afirmă că „dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune“ și reprezintă una dintre cele mai cunoscute influențe rasiste asupra gândirii lui Zelea Codreanu [2], dar și a lui A. C. Cuza.[3]
In memoriam[modificare | modificare sursă]
În Târgu Neamț, există o școală care este dedicată lui Vasile Conta și îi poartă numele - Liceul Economic „Vasile Conta”.[4]
De asemenea, în Iași, dar și in satul natal, Ghindăoani, există școli cu numele Vasile Conta.
POEZII:
,,Aceste poezii postume au fost publicate parte din ele, într-o formă arhaică, de Vasile Morţun, în revista Contimporanul, pe la anul 1885. Singura poezie pe care autorul a publicat-o în anul 1773, când se întoarce în ţară din străinătate, unde fusese la studii este intitulată Viaţa şi este caracteristică viitorului autor al Metafizicei Materialiste” (Iacob Negruzzi ). Poezia a fost publicată în Convorbiri literare în anul 1873:
Viaţa
Simţim timpul cum se scurge
Cum torentu-i pe pământ
Tot răstoarnă şi distruge
Timpul curge
Viaţa fuge,
Şi cu-această suspinare
Ne târăşte la mormânt:
O! Nimic cât eşti de mare!
Căderea Stambulului
O viziune a unui bun otoman
Oare sunt reale cele ce aud?
Simt şi văd eu bine tot ce mă-nconjoară?
Alah! nu pot crede ca să fii tu crud!
Poate e părerea care mă-nfioară.
Iat-o neagră noapte ce cu-a sale coame
A încins Stambulul de jur împrejur,
Acum e tăcere…totul parcă doarme
Nimic nu se vede…totul e obscur.
Vai! Alah vrea oare a ne-ameninţa?
Căci tăcerea fuge…o voce turbată
Furioasă vine spre a domina
În locul tăcerii, deja detronată.
Căci aud strigarea undei din Bosfor,
Care nu produce ca odinioară,
Acel dulce sunet ce inspiră dor…
Acea melodie, lină şi uşoară.
Iar zefirul alene s-alungă din zbor
Cu a lui întinse aripi de azur,
Lovea faţa undei, lin încetişor,
Sonuri plăcute răspândind în jur.
Nu, căci iată acolo monstrul fioros,
Iată uraganul, cumplită turbare,
Cu aripa-i tare luptă ca şi Eros,
Bosforul murmură fără încetare.
Unda atacată face munţi de valuri,
Cată să se lupte, strigă, urlă, geme,
Şi-nfuriată sare peste maluri
Totul ameninţă, de nimic nu se teme.
Iată cum deschide guri nenumărate
Cari ameninţă a ne înghiţi,
Vai! în contra noastră toate-s revoltate
Ah! Alah! ai milă, nu ne părăsi!
Din Stambul sinistra pasăre de noapte,
În cadenţi trimite un lugubru gemet,
Care ca un eco cu bocinde şoapte,
Cu tristeţe-ngână pe al undei urlet…
Alah! pe noi singuri oare ne priveşte
Augurul acesta sau pe lumea toată?…
…………………………..
Cerule!…aice…ce se mai zăreşte?
Poate e părere?… O nu, căci iată:
Un mormânt se vede…iată se despică…
Şi din el mai neagră chiar decât noaptea,
O fantasmă iese şi-ncet se ridică,
Fioroasă încă mai mult decât moartea…
Greapţeană pământul cu hidoasa-i ghiară,
Membre deşirate târâie cu sine,
Râde cu sarcasme nemiloasa fiară,
Ş-ameninţătoare vine către mine…
Iat-o că m-ajunge…voiu să fug…nu pot…
Tremur, mă pătrunde…stau încremenit…
Cerul se-nvârteşte şi pământul tot;
Ah, Alah! se vede că m-ai părăsit!
…………………………..
A! ce văd acolo? Colo-n depărtare?
Neagra coamă a nopţii iat-o despicată,
De o furioasă rază arzătoare,
Purcegând din crucea ce mi-se arată.
Ea, cu ghiauri, fără a se teme,
Spre Stambulul nostru lipsit de viaţă…
……………………………….
Soarta, vai! comandă, căci mormântul geme…
Îl aud…mă cheamă…sângele-mi îngheaţă…
Dar, păgânul vine şi voios surâde,
Pe când respirarea-mi se opreşte în piept…
Spectrul vai! mă trage…mormântul se-nchide…
Ah, Alah! părinte, cât eşti de nedrept!…
Timpul
Noaptea-ntinde majestoasa-i mantie neagră peste lume…
Şi, misterele din sânu-i, zburând lin, se răspândeau;
După sine, cu sfială, târând şoapte o mulţime,
Şoapte dulci, ce cu-a lor curse, suvenirile răpeau.
Păstoriţa-mbrăţişată de plăpânda voluptate…
Preserează de pe buza-i pe-a naturii sân smălţat,
Multe şoapte, în catene, de extaze parfumate,
Şi-ntrerupte în răstimpuri, de un fierbinte sărutat.
Râul, floarea şi zefirul, valea şi codrul frunzos,
Ca să cânte a lor regină, armonii au întonat;
Numai timpu-n gelozie se frământă furios,
Se încruntă, se repede, cu gândirea a zburat…
Un mormânt rămâne Timpul…peste dânsul
Ostenit păşeşte viaţa…S-aude un clopot,
În natură jale, la păstor e jalnic plânsul…
Spaţiul puternic răsună de a Timpului hohot!
Dedicaţie
Vezi, dragă brunetă, cum se rătăceşte
Printre pietricele unda din pârău?
Auzi tu, ce gingaş, şi-ncet îţi vorbeşte:
Că nimic nu-i dulce ca numele tău?
Auzi tu, zefirii, cum se joc prin frunze,
Cu mister şoptindu-ţi cât eşti de frumoasă?
Auzi, pentru tine, suspinuri confuze
Prin valea adâncă, prin pădurea deasă?
Când natura-ntreagă îţi zice cu dor…
Nu-mi permite şi mie să spun că te-ador?
Dorinţa
Neagra noapte majestoasă se coboară încet în lume…
E regină, căci şi dânsa poartă stemă, al tău nume;
Trista lună, încet păşeşte, c-o cerească poezie,
De pe palida ei frunte revărsând melancolie.
Totul tace, totul doarme, nu veghează decât chinul;
În natura adormită, nu aud, decât suspinul…
Iar bătăile de inimi strigă toate cu putere:
O, frumoasa mea brunetă, dulce înger de plăcere!
Fă, ca viaţa mea să fie, un vis dulce şi uşor…
Dă-mi o rază din speranţa dulcelui şi trist amor!…
Quatren
Nu vezi stânca ascuţită
Cu abisul lângă ea
Cum aşteaptă să te-nghită?
Unde-alergi inima mea?
Meditaţiune
Peste spiritu-mi se-ntinde a ideilor torent
Ce aleargă-n întuneric după un ţel ce se departă,
A mea inimă-i cuprinsă de al neliniştei moment,
Ce mă-ndeamnă, mă opreşte, mă disperă, mă transportă.
La scânteile divine adresez doru-mi ce arde…
Dar, de zidul ignoranţei, iarăşi creieru-mi se frânge!
Străbat codrul cu mistere unde-s spiritele-n hoarde
Unde ramurile ţipă ţi-ntre frunze vântul plânge…
Întreb vântul, el suspină…
Întreb floarea, ea se-nchină…
Întreb unda, ea se teme,
Şi, cu frică, fugind, geme…
O, răspunde iar tu spirit ce-nsufleţeşti pe toate:
Pentru ce şi până unde se ridică acest fum?
Printre şoaptele înţelese a naturei speriate,
Se strecoară până-n pieptu-mi acest eco: eşti nebun!
Mă arunc prin veşnicie cu aripa cugetărei..
Rătăcesc în negrul haos…în acest etern mormânt…
Ş-un oribil întuneric sfărâmând scara înnălţărei,
Cu blestemele pe buze cad zdrobit iar la pământ!…
Ce-i iubirea?
Iubirea, e o lumină din cer pe suflete prelinsă;
Cel cea simţit-o odată, rămâne pe pânza ei cuprinsă;
Copilă adorată, te lasă a fi ademenită,
Lumina e atât de albă, încât şi-o inimă cernită
Ar reînvia în clipa asta, spre a mări Dumnezeirea!
De ce nu vrei să mă-nţelegi, cât de sublimă e iubirea?
Un Vis al tinereţei, uşor c-aripa de cocoară,
Urcă infinitul şi tot pare că nu zboară,
Un zeu în faţa cărui regii, umiliţi, s-au ploconit,
Căci săgeata de iubire te-a învins, când te-a lovit;
Poate vrei să mă sfidezi cu privirea ta isteaţă?
Eşti copilă, căci iubirea de-ai simţit-o, îţi dă viaţă.
Sfinxul
O Sfinxul, din înălţime, priveşti cu întristare
La lumea care astăzi străină e pentru tine,
Splendoarea de altădată o cântă prin ruine,
De veacuri, Nilu-preot, tocmit la-nmormântare.
Tu, pari un visător, cioplit de-a timpului daltă,
Ce zboară cu gândirea spre ţara lui Osiris,
Acolo îşi are cuibul de puf pasărea Ibis,
Acolo fericirea e dans ce toţi îl saltă.
În lumea asta rece, urâtă şi meschină,
Figura ta măreaţă e un farmec nepătruns;
Când soarele apune şi cerul e străpuns
De raze înroşite, – în tăcere, tu suspină!
Durerea este mare, când noaptea se coboară
Înfăşurând Egiptul c-un giulgiu argintiu,
Un cimitir din vremuri, uitat într-un pustiu;
O Sfinxe, tu, nu plângi clipele de-odinioară?
Nu, căci dacă aş plânge cuprins de tainic dor,
Aş înjosi trecutul strămoşilor iubiţi
Din cugetarea căror ş-acum vă folosiţi,
Căci pentru mine un secol, e un simplu trecător
Variantă
În cripta unui gând s-a făurit sonetul;
Ciclop a fost Petrarca! Ce-a spus atunci poetul,
Se spune azi întocmai în paisprezece versuri:
Că viaţa este plină de multe ne-nţelesuri,
Că valurile ei pe mulţi vrea să-i doboare,
Poeţii râd de dânsa în versuri nemuritoare
Ori când, chiar pe furtună ştiu să-şi conducă barca,
Pe ţărmul poeziei e farul lui Petrarca.
Sapho
Pe altarul poeziei, tu Sapho, preoteasă,
Ai presărat tămâia gândirei ideale,
Din alte lumi adus-ai comoara cea aleasă
De nobile simţiri, prinos al vieţii tale.
O, cântăreaţă antică, ce fină cugetare
Îmbracă acele rânduri, duioasa-ţi poezie
Ca-n pădurile Dianei, împrăştie ambrozie;
O strofă, e o simfonie din turbata mare.
Trăind ca visătoare, tu n-ai simţit iubirea
Pe care azi o simte în lume orice fiinţă…
Ai cunoscut succesul şi gloria, dar firea
S-a revoltat de atâta putere în necredinţă.
Când Amor voit-a să te aibă curtezană,
Ai părăsit palatul în haina ta regească,
Şi, cântând Mărei, ai rugat-o să primească
În sânul ei virgin, o viaţă diafană!…
Dante şi Beatrice
De ce c-altădată nu te mai uiţi la mine?
Cu ce te-am supărat? Eu, te ştiam pe tine
Mai veselă, mai bună. Nu te-a mulţumit slova
Din sonetul publicat de mine în Vita Nouva?
Vorbeşti-mi. Tăcere ca răspuns? O, Beatris!
De ce mă faci să cuget că iubirea e un vis!…
Îţi mai aduci aminte de seara cea din parc
Când ne vorbeam în şoapte sub feeriei arc?
Dar, vai! căci timpul şterge şi sentimente vii…
Azi, noi suntem mai mândrii, pe atunci eram copii.
Ce vremuri fericite…din amintirea lor
Aş vrea să-mi fac cunună de glorie-n viitor.
Ei…
E o noapte ca-n poveste
Noapte plină de misteruri,
Şi-o armonie atât de dulce
Linişte ca şi-n ceruri.
Păsărele obosite
Dorm în leagăne de ramuri,
Pe când luna visătoare
Îşi trece razele prin geamuri.
Obosit de atâtea vise
Lângă geam poetu-apare,
În lumina blândă a lunei
Chipul său măreţ răsare.
Dorul aprig nu-i dă pace
Să adoarmă cu gândul bun,
Căci el ştie că iubita
Va veni pe acelaşi drum.
Ca şi-n fiecare seară
Vom vorbi de-al lumei rost,
Înnecând c-o sărutare
Toate relele ce au fost.
Vino ceas dorit mai iute
Tu-mi răpeşti melancolia,
Prefăcând în versuri clare
Tot ce simt, căci armonia
Unui vers, readuce în suflet
Liniştea cea mult dorită,
Timpul acesta e timp de rugă
Închinat l-a mea iubită.
Dar ce spun, e un vis acesta,
Căci iubita e departe…
Freamătul duios de frunze
Îmi aduce blânde şoapte.
Mângâieri, ce pentru-un suflet
Ca al meu e o alinare,
E frumoasă noaptea asta
Pentru vis şi aiurare.
Omul
A scăpat barca de funia ce-o ţinea strânsă de mal
Şi pe mare a pornit-o dusă fiind din val în val,
Stânca stă’nainte-i neagră cu bizare cotituri
De ea barca se izbeşte şi…se pierde-n sfărâmături.
Omul-i barca cea scăpată de necunoscutul mal
Ci pe-a lumii întinsă mare e purtat din val în val;
Stânca e – nenorocirea – e fatalul lui sfârşit,
De ea omul se izbeşte şi…se pierde în infinit.
ANNA DE NOAILLES
Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. ,[2][3][4][5] Paris, Franța – d. ,[2][3][4][5] Paris, Franța) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.[7]
Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873--1942) la 18 august 1897.[7], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900--1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo , a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.[8]
După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou --rudă prin alianță, și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."[9]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.
Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust[10]va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.
După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.
Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac--extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:
Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.
Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.
La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,[11] ca membru de onoare.[12][13]
A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.
În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.[14]Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion--les--Bains.
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901.(Inima fără nume), volum de poezii premiat de Academia Franceză
- Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902.(Umbra zilelor)
- Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
- Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913.(Vii și morții)
- Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
- Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924.(Poeme de amor)
- Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
- Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
- Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934.(Ultimele versuri și poeme din copilărie)
- Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.
Si de polen si seva in jur s-a risipit ;
Copacul, plin de soare, isi picura-a lui vraja ;
Un har divin in parcul imens s-a-nstapanit.
Frunzisurile limpezi par crete, moi dantele ;
Si iarba si samanta si mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici pasarele ;
Nu-i primavara numai, desi nici vara nu-i !
Ce straluciri, ce poze de incantare pline !
Flori de migdal si piersic, corolele clatind,
Vibreaza ca o roza roire de albine,
Cu inima parfumate si guri spre noi tanjind.
Nimic nu misca. Pacea-i deplina in natura!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de rasura,
Au ametit de parca, sfarsite, se topesc.
Nu simti nimic, nici varsta, nici doruri, nici regrete ;
Esti un copil, ce cata, nestanjenit si pur,
Cu bratele intinse, pe tarm sa se desfete
Pe pajistea tivita de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce liniste descinde …
Si totusi, obsedante, moi griji parca respir ;
Brusc, linistea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iata : e-aproape un delir !
BENJAMIN FONDANE
| B. Fundoianu / Benjamin Fondane | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 noiembrie 1898 Iași |
| Decedat | 3 octombrie 1944 Lagărul de exterminare Auschwitz (astăzi Oświęcim, Polonia) |
| Naționalitate | română , franceză  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România |
| Religie | ateism[1] |
| Ocupație | filosof, poet, dramaturg, critic literar, cineast, |
| Pseudonim | Benjamin Fundoianu (altele: Benjamin Fondane, F. Benjamin, Diomed, Dio, Funfurpan, I. Hașir, Isaac Laquedem, Const. Meletie, Mielușon, I. G. Ofir, Al. Vilara, Alex. Vilara, Von Doian) |
| Limbi | limba germană limba franceză[2] limba română |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | neoromantism, modernism, simbolism, avangardă, expresionism, suprarealism, constructivism |
| Specie literară | filosofie, poezie, biografie, eseu, odă, dramă în versuri |
| Note | |
| Premii | mort pour la France[*] |
| Prezență online | |
| Site web Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
B. Fundoianu,[3][4][5] alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin [Barbu][6] Wexler [ortografiat și Wechsler]), (n. 14 noiembrie 1898, Iași – d. 2 octombrie 1944, lagărul nazist de exterminare Auschwitz, Polonia) a fost un critic, eseist, poet și teoretician literar franco-român de etnie evreiască, asociat cu mișcările românești de avangardă, dintre care expresionismul și suprarealismul erau predominante.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Perioada românească[modificare | modificare sursă]
A fost fiul comerciantului Isaac Wechsler din Ținutul Herța, Regatul României. A început să colaboreze încă de la 14 ani la diverse reviste românești și evreiești. Dar adevăratul debut poate fi considerat doi ani mai târziu, în revista de orientare simbolistă și modernistă Viața nouă, editată de Ovid Densușianu. Este începutul unei susținute activități de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula.
Citește mult, cu fervoare, cu o receptivitate și o siguranță a judecății critice ieșită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini și cărți din Franța. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural și literar românesc ca și de cel european, în special francez.
După trei ani de studii la Facultatea de Drept din Iași, se stabilește la București.
Perioada franceză[modificare | modificare sursă]
În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români și publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieții și dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice românești", intitulat Priveliști, îi apare în 1930, după plecarea din țară. A tradus în franceză versuri din creația lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea și Ion Minulescu.
Integrat unui alt spațiu cultural, poetul va publica în Franța sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne același comentator pasionat și receptiv al vieții literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.
Viața sa pariziană este marcată însă de dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deși va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluția spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în primăvara anului 1924, cu filosoful rus Lev Șestov, precum și cu scrierile lui Friedrich Nietzsche și Søren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activitățile de interpret și teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu, gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse (Conștiința nefericită). Monografia Rimbaud le voyou (Rimbaud vântură-lume, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora), Faux Traité d'Esthétique (Fals tratat de estetică, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihail Șora) și Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire și experiența abisului, traducere, note, comentarii și anexe de Luiza Palanciuc și Mihai Șora), sunt alte trei opere de meditație, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creația poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), titlul fiind ales chiar de autor și trimis soției sale, Genevieve, prin intermediul unei scrisori testament, scrisă în lagărul de sortare a evreilor de la Drancy. Scrisoarea aceasta conținea indicații precise asupra modului în care trebuia editată opera sa. Acest volum antologic a fost publicat târziu, după dispariția lui tragică, alcătuit din câteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de grație sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speță al filosofului neliniștit, interogativ, care caută soluții pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupației germane a Franței este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunț cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închiși în lagărul de la Drancy, de unde câțiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciții de admirație, Stephane Lupasco, Paulhan, au obținut eliberarea sa, dar nu și pe a Linei, care nu avea încă cetățenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportați la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
Opera[modificare | modificare sursă]
Opere în limba română[modificare | modificare sursă]
- Tăgăduința lui Petru, Editura Chemarea, Iași, 1918,
- Imagini și cărți din Franța, Editura Socec, 1922,
- Priveliști, poeme, Editura Cultura Națională, 1930
Opere în limba franceză (selecție)[modificare | modificare sursă]
- Ulysse, Les Cahiers du Journal des poètes, Bruxelles, 1933
- Rimbaud le Voyou, Éditions Denoel et Steele, 1933
- La conscience malheureuse, Éditions Denoel et Steele, 1937
- Faux Traité d'Esthétique, Éditions Denoel et Steele, 1938
- Baudelaire et l'expérience du gouffre, Éditions Seghers, 1947 (postum)
Traduceri din limba franceză[modificare | modificare sursă]
Vezi programul Restitutio Benjamin Fondane, coordonat de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, de editare integrală a operei, la Editura Polirom.
POEZII:
Ce simplu
Ce simplu e amurgul acesta de sfîrșit
de toamnă! Boi, pe dealuri, duc arătura-n vid.
Septembre strînge-n doniți strugurii toți din toamnă,
și-n tălpile-i desculțe îi calcă sus, în cramă.
Ploaia veni cu sînge și cu furnici, din Sud;
cîte-un pîndar împușcă tăcerea ca un surd,
și liniștea s-adună din mii de cioburi sparte.
O fată, ici, în cîmpuri, a adormit pe spate,
și-acum o duc țăranii pe umeri,
pe sicriu
un clopot își desfoaie buchetul arămiu,
să prelungească, parcă, amiaza din vecerne;
e miros tare umed din fînuri; e devreme,
și-i lîngă raclă bine oriunde te întorci.
Ca totdeauna, viața-i cu garduri și cu porci,
cu vișini și neveste care au țîța seacă.
În anotimp, simți pasul lui Dumnezeu cum calcă
și numără pe mînă cîștigul din fîneți:
mălai e pentru oameni și mei pentru stigleți.
Cirezi halucinate mugesc pe după vie;
femei goale, în lanuri, au pielea pămîntie,
și ai putea pămîntul în pielea lor să-l ai.
Un popă - poate Naiba - cu mintea spre mălai,
peste sicriu, cu brațul întins, blagoslovește.
Din curba lui, pămîntul s-a-ntins, se umflă, crește,
și cheamă către dînsul oamenii de noroi.
Și oamenii se culcă cu sufletu-n noroi,
îl scuipă, îl sărută, îl blastămă, îl iartă -
și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.
Femeie luminoasă
Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
Rondel de toamnă
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră,
În odăiţa ta albastră
Pliveşti bolnavii trandafiri.
Tu stai pe gânduri şi te miri,
Frumoasă pasăre sihastră.
Îţi plânge toamna în priviri
Şi-ţi moare leneş la fereastră.
În cripta sfintelor iubiri
Te poartă lin iubirea noastră.
Şi te-ofileşti, precum în glastră
Se sting bolnavii trandafiri –
Îţi plânge toamna în priviri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu