4. /14 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE

TRENUL VIEȚII

Un tren al vieții are fiecare:

Te urci în el, cu-atâta siguranță,

Dar nu știi cum o ia, pe ce cărare

Și dacă ai o minimă speranță!

Sunt mulți care coboară deîndată

Ce simt traseul greu, încovoiat

Și nu dau la plecare nicio plată,

Dar nici biletul nu-i înapoiat!

Se plimbă-n sus și –n jos ca variație

Doar o veni și trenul lor o dată;

Unii mai stau în gară și așteaptă

Să-i ducă și pe ei la destinație!

Sanda Elena Dicu

13 Noiembrie 2016

IULIA HAȘDEU

Iulia Hasdeu

Biografie Iulia Haşdeu

Iulia Hașdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869 la București. A fost botezată de Ionel C. Brătianu, prietenul tatălui său. După oficierea slujbei, tatăl aduce pe o tavă de argint: un ban de aur, o cruciuliţa, un condei, o floare, o carte şi alte amulete, pentru a stabili conform tradiției, ce va face în viață. Când tatăl aştepta căderea şorţului pe carte, mâna micuţei ia voinic condeiul de aur, unul dintre darurile nasului, agăţând în degetul cel mic şi ramul subţire al florii. Geniul ei a ieșit la iveală repede. La 6 ani şi 7 luni, a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul. La 8 ani, a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani, clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto plus desenul şi pictura.

În septembrie 1881 pleacă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul în 1886. Aici profesorul Maurice Albert este cel care i-a descoperit geniul literar. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, participând şi la cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tatăl îşi îndeamnă fiica să studieze asiduu: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – basarabo-munteano-ardeleanca – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”. Concomitent, lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Nu a neglijat nici compoziţia, creând mai multe arii pentru unele din poemele sale. Începe pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.

A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele ”Logica ipotezei” şi ”A doua carte a lui Herodot”, vădind un talent oratoric deosebit. Îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hasdeu a suferit profund la moartea lui Hugo, idolul ei. Iulia își găsea clipe de liniște doar prin Parcul Luxemburg. Parcă presimţind că nu va avea timp, Lilica(așa cum o alinta tatăl) renunţă la somn, la orele de odihnă şi scria. Scria poezii, creiona piese de teatru, citea, se pregătea pentru teza de doctorat. Începuse să sufere de miopie. Avea dureri groaznice de cap. Nopţile pierdute, ardoarea cu care făcea totul au început să-şi facă efectul. A avut o bronşită pe care, în frenezia pregătirii pentru diverse examene, pe umeri cu povara rugăminţii tatălui de a învăţa, Iulia nu o tratează cum trebuie. Această a fost sămânţa din care a răsărit apoi ca o buruiană tuberculoză în 1888.

După o încercare de tratament în sudul Franţei, Italia şi Elveţia, revine în ţară, conştientă că sfârşitul îi este aproape. Pe 29 septembrie 1888 inevitabilul s-a produs. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, unde Hasdeu, sfâşiat de durere, între 1888-1891, i-a construit primul templu, în cavoul familiei. Între anii 1894 – 1896, tatăl a înălţat şi castelul din Câmpina, chiar la indicaţiile spiritului fiicei sale, cu care a comunicat până în ultima clipă a vieţii (după propriile afirmaţii), acesta servind drept un al doilea templu închiant icoanei Iuliei. Scrierile i-au apărut postum, prin grija părintelui său. În Paris pe 20 decembrie 1993 a fost fixată o placă amintind că în acea casă a locuit Iulia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. „Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră cea mai mare onoare ţării sale”. (Sully Prudhomme)

Iulia Hașdeu a visat că va trăi peste 100 de ani și de aceea a ţinut un jurnal în viitor: până în 1979! Poate că presimţind moartea a vrut să i-o ia înainte, să-şi trăiască viaţa, aşa cum vrea ea, să îşi deseneze un drum aşa cum l-a visat, cu un final grandios şi romantic: regină a ţării sale! A murit cu regretul că timpul nu a avut răbdare cu ea, că nu a putut să-şi desăvârşească opera, că anii de muncă, de învăţătură, de renunţări nu însemnau nimic în faţă morţii. A murit iubind viaţa, fără a-i fi însă teamă de moarte. Copilul-geniu a plecat lăsându-i pe toţi cu sufletele goale, tocmai când se pregăteau să se bucure de roadele lui.

La ţărmul mării

Prieteni, bună seara, sub clar de lună spun
Sub vântul care plânge trecând prin codrul brun
Ca nişte unde care, lovindu-se, se sparg
Şi sub uşoara briză ce trestia o-nclină
Un călător visează şi-n visuri se alină
Şi-ascultă glăsuirea talazului din larg.

Pe-acest pescar noptatec pe stânca sumbră-l văd
Cum îşi îndreaptă ochii spre al cerului prăpăd
Şi-n timp ce-a lui privire pătrunde-n firmament,
El se întreabă, poate ce este cu-acest cântec
Ce către ceruri suie rupt din al mării pântec
Se stinge şi renaşte în fiece moment.

Aţi auzit, prieteni, ce imn a înălţat
Nemărginita mare spre cerul înstelat?
Ce muzică sublimă trezeşte Dumnezeu
În lumea infinită Atoatecreator
Însufleţind talazul statornic călător
Să cânte imnul sufletului meu!

Prin Dumnezeu vorbeşte talazul vast al mării
Şi totul prinde viaţă la şoaptele chemării,
Venind din mari adâncuri ca soarele-n răsfrângeri
Al valurilor mării fantastic cor de îngeri
Care-şi topeşte-n spaţii nemărginite ceara
În castul clar de lună, prieteni, bună seara!

A fi iubită

Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte...Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mănăstire – sfârşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfântă fericire!
Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire.
Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...

Dispreţul

Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!

SERGIU GROSSU

Sergiu Grossu

"Degeaba mergi la biserică, dacă tu nu eşti Biserica înăuntrul tău, în sufletul tău!"

 Biografie Sergiu Grossu

Sergiu Grossu, născut Sergiu Grosu (n. 14 noiembrie1920, Cubolta, Basarabia, azi în Republica Moldova – d. 25 iulie 2009, București) a fost un scriitor și teolog român.

Sergiu Grossu s-a născut la 14 noiembrie 1920 la Cubolta, Basarabia, părinții săi fiind Ion și Maria Grossu. În prezent, localitatea Cubolta este în Republica Moldova.

În 1927, familia sa s-a mutat la Bălți, unde Sergiu Grossu a fost coleg de clasă cu Eugen Coșeriu la Liceul de băieți „Ion Creangă” din localitate. A publicat în Viața Basarabiei

 Sergiu Grossu este licențiat în filosofie, filologie modernă și teologie, al Universității din București.

Tânărul licențiat Sergiu Grossu a refuzat să fie profesor în școlile comuniste, pentru a nu fi obligat să-i învețe pe copii materialismul dialectic impus de regimul comunist. Sergiu Grossu a activat clandestin în mișcarea religioasă ortodoxă „Oastea Domnului”, interzisă de regimul comunist.

În anul 1957, s-a căsătorit cu Nicoleta Valeria Bruteanu, nepoată dinspre mamă a lui Iuliu Maniu. În 1959 este arestat și condamnat pe motive politice, la 12 ani de detenție grea. În urma unui decret de grațiere, a fost eliberat din închisoare în 1962.

Împreună cu soția sa, se hotărăște să se refugieze în Occident și cei doi soți reușesc să se stabilească în Franța, în anul 1969.

În Franța s-a consacrat popularizării situației religioase a credincioșilor din România comunistă și din celelalte țări comuniste, denunțând comunismul ca fiind dușmanul lui Hristos în lume.

Începând cu anul 1971, a editat la Paris revista „Catacombes” (1971-1992), care avea drept subtitlu: mesager supraconfesional al „Bisericii Tăcerii”. Împreună cu soția sa Nicole Valéry-Grossu inițiază conferințe la radio (Radio Europa Liberă), precum și în numeroase orașe din Franța^[3] și Belgia, pentru a scoate la iveală, în rândul francezilor și belgienilor, adevărata soartă a credincioșilor din țările comuniste.

După 27 de ani de exil, Sergiu Grossu s-a întors pentru totdeauna la București, la 18 ianuarie 1996, cu sicriul soției sale, Nicoleta Valeria Grossu. La București, el a creat Fundația Foștilor Deținuți Politici „Nicoleta Valeria Grossu”, editura „Duh și adevăr”, și asociația „Centrul de Cultură creștină Nicoleta Valeria Grossu.”

În Chișinău, Sergiu Grossu a fondat Centrul Internațional de Cultură pentru Copii și Tineret „Sergiu Grossu” și a sponsorizat crearea Muzeului Memoriei Neamului, condus de fostul său coleg de clasă, Vadim Pirogan.

Sergiu Grossu s-a stins din viață la data de 25 iulie 2009, la București. A fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București

Opera

·         Catacombes 1973 (Almanach de l'Église de Silence), 1973, Éditions Catacombes

·         Lanțul, poezii, 1971

·         O rază de soare, poezii, 1971

·         Pietre de aducere aminte, poezii, 1971

·         Câmpurile de muncă în URSS, 1975

·         Derrière le rideau de bambou (de Mao Tsé-toung à Fidel Castro), 1975, Éditions Catacombes (În românește: În spatele cortinei de bambus, de la Mao Zedong la Fidel Castro)

·         La Technique du regard în Promesses - Revue de réflexions bibliques, N°15, juillet - septembre 1975 (În românește: Tehnica privirii)

·         The Church in today's catacombs, Arlington House, U.S.A., 1976 (În românește: Biserica în catacombele de astăzi)

·         Vania Moisséieff (Le jeune martyr de Volontirovka), 1976, Éditions Catacombes (În românește: Vania Moiseev - tânărul martir din Volontirovka)

·         Infernul chinez, 1976

·         Au fond de l'abîme (Le règne de la haine), 1976, Éditions Apostolat des Éditions (În românește: În fundul abisului, Domnia urii)

·         Les Enfants du Goulag (Chronique de l'enfance opprimé en U.R.S.S.), 1979, France-Empire (În românește: Copiii Gulagului - Cronică a copilăriei oprimate în URSS)

·         Le calvaire de Roumanie Chrétienne, Éditions France-Empire, 1987 (În românește: Calvarul României creștine^[4])

·         Maîtresse, Dieu existe! Les enfants dans l'étau de l'athéisme soviétique, Fayard, Paris, 1988 (În românește: Tovarășă învățătoare, Dumnezeu există! Copiii în menghina ateismului sovietic)

·         Îmi bate inima la Bug, ed. Museum, Chișinău, 2000

·         L’Église persecutée, L’Âge d’Homme, 2002

·         Plaidoyer pour L’Église du Silence, Ed. Resiac, 2003

·         Calendarul persecuției religioase în țările comuniste, 2003

·         Inscripții pe un vas de lut, Editura Roza vânturilor, 1994

·         În șfichiul ironiei, Ed. Hrisoava, București, 1996

·         În așteptarea unui pământ nou, Editura Duh și Adevăr, 1998

·         Apocalipsiada

ION COCORA

Ion Cocora (pseudonimul literar al lui Ion Blagoie) (14 noiembrie 1938, Greoni, judeţul Caraş-Severin) - poet şi critic de teatru. Este fiul Carolinei (născută Cocora) şi al lui Păun Blagoie. Studiile universitare, începute la Facultatea de Filologie din Cluj, le întrerupe în 1963. Debutează cu poezii în „Steaua”, iar din 1970 este redactor la revista „Tribuna”.

Ca şi în cazul lui Mircea Ghiţulescu, celălalt reprezentant „oficial” al Clujului în viaţa teatrală, nu literatura proprie, ci activitatea de cronicar dramatic i-a făcut lui Cocora notorietatea în cadrul breslei. Poezia (Palimpsest, 1969; Dezlegare de chaos, 1973; Suveranitatea lăuntrică, 1975; Inventatorul de numere, 1976; Plante de dincolo, 1983) vădeşte un amatorism acceptabil, cultivând nostalgii şi senzaţia de înfiorare în faţa miracolului lumii, uneori în tuşe amintind de Lucian Blaga, alteori atent şi chiar pretenţios caligrafiată. Contribuţia lui Cocora la literatură e de căutat în volumele intitulate Privitor ca la teatru (I-III, 1975-1982). Nu un demers coerent, programatic şi gândit în perspectivă se remarcă în aceste volume.

Materia se organizează în funcţie de zecile de articole ale cronicarului, care se grupează în secţiuni de genul: Zece debuturi în dramaturgie, 1877 în dramaturgia contemporană, Un autor, o piesă etc. Mai atractivă este maniera de organizare a primului volum, pe profiluri de regizori (de la Aureliu Manea la Iulian Visa) şi pe teatre, într-o stagiune.

Modelul de cronicar teatral urmat este Valentin Silvestru, cu un plus de dexteritate în comparaţii şi de relativizare a verdictului, cu toate că „monitorizarea” scenei rămâne ţinta preferată. Cărţile din seria Privitor ca la teatru îşi vor dovedi în timp utilitatea, ca „foi de temperatură” ale momentului, fişe pentru o eventuală istorie a dinamicii teatrale româneşti din anii ’70-’80.

Opera literară

• Palimpsest, Bucureşti, 1969;
• Dezlegare de chaos, Cluj, 1973;
• Suveranitatea lăuntrică, Bucureşti, 1975;
• Privitor ca la teatru, I-III, Cluj Napoca, 1975-1982;
• Inventatorul de numere, Cluj Napoca, 1976;
• Plante de dincolo, Cluj Napoca, 1983;
• Ar mai fi de trăit, Bucureşti, 2003.

Ediţii

• Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni, prefaţa editorului, Cluj Napoca, 1979.

Pe un pat aşternut în amurg 

Îţi întind un pahar cu astenie de primăvară
ochii tăi nu au de ce să se-ntunece bea-l până la fund
dacă vrei feminitatea să-ţi crească în lumina lumânărilor
ca părul adolescentelor în noaptea de sânziene

aşa vei fi toată un lujer de smirnă în fantezia bătrânului poet
care în versuri mult prea sentimentale nu-ţi va ascunde
că i-ai făcut inima ţăndări dar că puterile nu l-au părăsit
şi va duce până la capăt descrierea în care îl aştepţi goală

întinsă pe un pat aşternut în amurg pe grămezi de zmeură coaptă
în care trupu-ţi asediat de voluptăţile unei morţi pretimpurii
gâlgâie între cearceafuri cu arome de cerneluri subtile
iar elitele descoperă plăcerile vieţii ca nou născuţii biberonul

Sfârşitul lumii 

Te mângâi cu duşul în baie minute în şir
eu te privesc şi exclam a rămas tot copilă
dar nimic pentru mine nu mai e cum a fost
nici alfabetul ce-l inventez pe trupul tău gol
nu-l mai citesc cu nările precum caii

ar fi trebuit să-ţi bat în cuie tălpile şi palmele
să nu te mai poţi ridica de pe masa de biliard
şi să mă implori să-ţi caut rochia

ceea ce cândva era începutul lumii
acum e sfârşitul ei

Un trandafir roz 

Un trandafir roz
priviţi doamnă nimfă cum aleargă pe scările de marmoră
un trandafir roz
auziţi doamnă nimfă cum nechează în văi
un trandafir roz
doarme doamnă nimfă pe încheieturile voastre de smarald
un trandafir roz
paşte doamnă nimfă în iarba până la gleznă
un trandafir roz
înfloreşte doamnă nimfă în lacrima galbenă a albinelor
un trandafir roz
vine doamnă nimfă în vizuina de iarnă a vulpii
un trandafir roz
nu e amăgire doamnă nimfă poate fi paznic de far
un trandafir roz
nu e amăgire doamnă nimfă poate da o recoltă de lână merinos
un trandafir roz
să vorbim doamnă nimfă deschis poate fi o piatră de moară
un trandafir roz
râvneşte doamnă nimfă să ajungă la academia trandafirilor roz mai mult chiar decât o meduză la academia meduzelor
un trandafir roz
exprimă doamnă nimfă condoleanţe rudelor grădinarului decedat
un trandafir roz
îşi aminteşte doamnă nimfă de salamandre în bătaia vântului
un trandafir roz
totdeauna doamnă nimfă poate fi o bună călăuză
un trandafir roz
se salută doamnă nimfă cordial
un trandafir roz
dacă vreţi să ştiţi doamnă nimfă e un trandafir roz