5. /5 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE
TUDOR MUȘATESCU
| Tudor Mușatescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Câmpulung, Argeș, România |
| Decedat | (67 de ani) București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor dramaturg poet umorist |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Tudor Mușatescu (n. , Câmpulung, Argeș, România – d. , București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, "contaminat" de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.
Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată "Ardealul". A scris schițe, romane, piese de teatru, dar succesul i-a fost adus de teatru.
La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori. [A se înțelege că a fost şi actor?!]
Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile "Titanic-Vals", "...escu" și melodrama "Visul unei nopți de iarnă", au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „...escu” au fost ecranizate.
Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.
A fost căsătorit cu actrița Kitty Stroescu. Fiul lui, Bogdan (Bobiță) Mușatescu, a fost actor la TNB.
Farsa „Birlic“[modificare | modificare sursă]
In 1934 Tudor Mușatescu a tradus și adaptat o farsă a autorilor vienezi Franz Arnold și Ernst Bach, pe care regizorul Sică Alexandrescu a pus-o în scenă la deschiderea primei stagiuni a Teatrului Vesel din București. Pe afiș spectacolul a apărut cu titlul „Birlic”. Acțiunea farsei a fost plasată în nordul Moldovei, eroul principal fiind contabilul Costache Perjoiu, poreclit Birlic, din Fălticeni. Rolul lui Costache Perjoiu a fost încredințat tânărului actor Grigore Vasiliu, care a rămas și el ulterior cu porecla Birlic. Numele „Birlic“ este de origine turcească („birlik”), însemnând „as la jocul de cărți”.
Opera[modificare | modificare sursă]
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Focurile de pe comori (1923)
- Panțarola (1928)
- Sosesc deseară (1931). Adaptată ca Sosesc de la Paris, un musical de comedie realizat de regizorul Cornel Popa. Personajul principal este Puiu, un tânăr student în drept la Sorbona, care se întoarce de la Paris în orașul său natal pentru a-i cere tatălui său 500.000 de lei pentru... „diverse”.[1]
- Titanic-Vals (1932)
- ...escu (1933)
- Visul unei nopți de iarnă (1937)
- Țara fericirii (1946)
- Madona (1947)
- Profesorul de franceză (1948)
- A murit Bubi (1948)[2]
- Geamandura (1950)
- Burtă Verde (1952)
- Trenurile mele
Scenete umoristice[modificare | modificare sursă]
- Titanic vals (1974)
Romane[modificare | modificare sursă]
- Mica publicitate (1935)
Schițe umoristice[modificare | modificare sursă]
- Nudul lui Gogu (1928)
- Ale vieții valuri (1932)
Aforisme[modificare | modificare sursă]
- Fiecare cu părerea lui (1970)
Versuri[modificare | modificare sursă]
- Vitrinele toamnei (1926)
Diverse[modificare | modificare sursă]
Cinci volume de Scrieri, în 1969 şi postum, în 1978.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- D'Ennery & Cormon, O crimă celebră, București, 1942
- Molière, Căsătorie cu de-a sila, București, 1955
- Vladimir Maiakovski, Teatru, București, 1957 (în colaborare)
- Ciudomir, Bilete de favoare, București, 1965 (în colaborare cu Constanța Batalova)
- Ilf și Petrov, Opere, I-II, București, 1965 (în colaborare cu Ion Mihail)
- Gustaw Morcinek, Cele șapte ceasornice ale groparului Joachim Rybka, București, 1968 (în colaborare cu Teodor Holban)
- Karel Capek, Teatru, București, 1968 (în colaborare)
Cântec de chef
Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.
Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.
Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?
Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzurăte-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.
Final
Iubirea noastră, Riri, se va sfârşi. Ce vrei,
Iubirea... e o vorbă, un mic pseudonim
Ce ne-amuzăm să-l punem acelui obicei
De-a-ne culca-mpreună convinşi că ne iubim.
O, nu... nu fac o glumă sau scenă de prost gust
Nu sunt bolnav (cu toate că sufăr de migrenă)
Nici n-am băut nimica... lichior, malaga, must,
Ori altă băutură de marcă indigenă.
Atunci?... O întâmplare, un lucru de nimic,
Am întâlnit pe stradă trecând o-nmormântare;
Idei asociate... amurg... anticipare...
Şi am venit la tine cu şovăiri de dric.
Nu mă-nţelegi... Acuma, mi-eşti încă dragă, Riri,
Căci îmi iubesc în tine amorul meu limfatic.
Dar va veni şi ziua firească-a despărţirii...
Când?... O necunoscută-ntr-un calcul matematic.
O! va veni şi ziua când în rochiţa roz
Îţi vei cânta atentă "bucata" la pian,
Când, pentru prima oară, defunctul Berlioz
Mă va surprinde, Riri, cu ochii în tavan.
Şi va veni şi noaptea când, goală, încolăcită
Te vei lungi-ntre perne, cu capul blond pe mână,
Si-mi voi fuma ţigara privind către ispită
Cu ochi blazat de sculptor, conturu-ţi de cadână.
Si va veni şi-amurgul (şi poate nu de toamnă)
Când paşii tăi, mecanic, te-or duce către uşă
În clipa când urechea-ţi fragilă de păpuşă
Va auzi în fine, din nou, banalul «Doamnă».
Şi vei pricepe atuncea, în clipa despărţirii,
Lugubra amăgire a vorbei «împreună»
Şi-om îngropa în vreme, amorul nostru, Riri,
Banal, ca într-o raclă, un mort de moarte bună.
Interior
Nedesluşit, amurgul jilav şi stins, de toamnă
Pătrunde în odaie greoi şi obosit
Asemeni unui schimnic cu rasa mucezită
Intrând, adus de spete, în golul unui schit.
Pe mobile, în umbră, se-anină grav, tăcerea...
În falduri de-ntuneric tot sufletu-mi se-ngroapă
Şi-ascult cum trece udă, de-a lungul străzii, vremea
Bătându-mi în ferestre cu clipe moi de apă.
Să biruie amurgul, cu braţele livide
Lumina, spre ferestre, se strânge ca un val
Şi-nvinsă, istovită, se clatină şi cade
Ca o tragediană în strigătul final.
S-au tapetat pereţii cu pânze lungi de doliu,
Ca un gropar, amurgul mormântu-a prins să-i sape
Şi-n colţul lui de cinic, pianul îşi arată
Gingii de palisandru şi-un rânjet alb de clape.
În fund, oglinda albă, sub draperii, se-mbracă
Cu aripi mari, căzute şi grele de-ntuneric
Şi-aşa cum mă priveşte, opac şi fix, îmi pare
O pasăre de noapte c-un ochi holbat şi sferic.
Ca o fantomă – alături – deschiolate braţe
Fotoliul, înspre mine, întinde să mă cheme.
Şi pare, în tăcere, ceasornicul pe masă
Un şoarece domestic ce ronţăie în vreme.
Portretele pudrate din ramele ovale
Zâmbesc postum prin bezna ce vine să le-ngroape
Şi-n ultima lumină, bunica mă priveşte
Cu nostalgii albastre de sub amurg de pleoape.
Soţia ideală
I – Să nu fie mai deşteaptă decât bărbatul; cel mult cât el!
II – Să iubească pe prietenul acestuia.
III – Să aibă o ocupaţiune, în casă sau în afară de ea.
IV – Să-i placă meseria soţului ei, nu numai în ziua de leafă sau de încasări.
V – Să nu se certe cu servitoarele.
VI – Să nu spună niciodată că i-ar plăcea să aibă lucruri pe care soţul să nu i le poată oferi.
VII – Să nu vorbească de "norocul" celorlalte în căsnicie.
VIII – Să fie exactă la întâlnirile cu soţul şi să nu-l facă să aştepte îmbrăcat, când pleacă împreună de acasă.
IX – Să nu vorbească franţuzeşte cu el, în magazine, dacă nu ştie bine.
X – Să nu cicăle. Mai ales, să nu cicăle. Absolut obligatoriu să nu cicăle...
TEATRU/FILM
Al optulea pacat (1981) - Tudor Musatescu
Visul unei nopti de iarna - de Tudor Musatescu
ADRIAN PĂUNESCU
| Adrian Păunescu | |
 Adrian Păunescu în 2009 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [4] Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova |
| Decedat | (67 de ani)[5][4] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | multiple organ dysfunction syndrome[*] |
| Căsătorit cu | Constanța Buzea[2] Carmen Antal |
| Copii | Ioana și Andrei |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Biserica Ortodoxă |
| Ocupație | scriitor, publicist, om politic |
| Partid politic | Partidul Comunist Român, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Social Democrat |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | C.N. „Carol I” (Craiova) Școala Centrală (București) Litere, Univ. din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1960–2010 |
| Mișcare/curent literar | neomodernism |
| Subiecte | sociale |
| Specie literară | poezie, proză, publicistică, texte de cântece |
| Operă de debut | Ultrasentimente (1965) |
| Opere semnificative | Repetabila povară (1974) Pământul deocamdată (1976) Iubiți-vă pe tunuri (1981) |
| Note | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” Ordinul Republicii |
| Cariera politică | |
| Membru supleant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei | |
| În funcție – [3] | |
| Reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei | |
| În funcție – [3] | |
| Invitat special al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei | |
| În funcție – [3] | |
| Senator al României | |
| Partid politic | PCR PSM PSD |
| Modifică date / text | |
Adrian Păunescu (n. ,[4] Copăceni, raionul Sîngerei, Moldova – d. ,[5][4] București, România) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.
Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.
În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.[6][7]
Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.
Familia și educația
Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova și, în 1960, Școala Centrală (la data aceea Zoia Kosmodemianskaia),[8] fiind coleg, printre alții, cu actrița Silvia Năstase. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.
Activitate
Scriitor
A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.[necesită citare] Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.
Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".[9]
În Cenaclului Flacăra
- 17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori[10]
- Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
- În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități
- În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
- 7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999
Jurnalist și om de televiziune
În anii '70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra.
- 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)
- Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
- 27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2
- 21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii. Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999[necesită citare]) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
- 7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
- Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)
Om politic
Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989.
Între 1966 și 1968 a fost secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 a devenit membru al Partidului Comunist Român. Ca membru al PCR, a fost sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985.
După revoluția din 1989, s-a retras pentru scurt timp din viața publică, dar din 1992 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii (de orientare socialistă, absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia i-a devenit vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994; în legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a fost senator de Dolj din partea acestui partid. În legislatura 1992-1996, Adrian Păunescu a inițiat 3 propuneri legislative.
Ca senator, Adrian Păunescu a fost președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”. A fost membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg, și, din această calitate, observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).
În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.
În februarie 1996 a fost desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996, la care a obținut, însă, doar 0,69% din voturi, pierzând alegerile în primul tur de scrutin.
Tot la alegerile din 1996, PSM nu a mai intrat în parlament, iar din 10 octombrie 2000, Păunescu a devenit membru al Partidului Democrației Sociale din România[11] (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat), partid cu care fosta sa grupare, PSM, avea să fuzioneze ulterior. Ca membru al PSD, a fost ales din nou senator de Dolj, pentru legislatura 2000-2004. În această nouă legislatură, Adrian Păunescu a îndeplinit din nou funcția de Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă. De asemenea a fost membru al Comisiei Interparlamentare București-Chișinău, precum și al grupurilor parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză (grup al cărui președinte a fost), Republica Turcia și Republica Portugheză. În legislatura 2000-2004, Adrian Păunescu a inițiat 6 propuneri legislative din care 1 a fost promulgată lege.
În legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost senator de Hunedoara din partea PSD. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2004-2008, Adrian Păunescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda), Irlanda și Republica Populară Chineză. Adrian Păunescu a inițiat 7 moțiuni și 17 propuneri legislative, din care 2 au fost promulgate legi.
Afilieri
- Președinte al Fundației "Iubirea"
- Președinte al Fundației "Constantin"
Cărți publicate
- Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
- Mieii primi (1966, poezii)
- Fântâna somnambulă (1968, poezii)
- Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
- Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
- Viață de excepții (1971, antologie de poezii)
- Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
- Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
- Lumea ca altă lume (1973, publicistică)
- Repetabila povară (1974, poezii)
- Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
- Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
- Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
- Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
- Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
- De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
- Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
- Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
- Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
- Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
- Locuri comune (1986, poezii)
- Viața mea e un roman(1987, poezii)
- Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Păunescu)
- Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
- Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
- Româniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
- Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
- Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
- Front fără învingători (1995, poezii)
- Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
- Tragedia națională (1997, poezii, referințe critice de Constantin Noica)
- Deromânizarea României (1998, poezii, texte introductive de Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și Grigore Vieru)
- Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
- Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
- Măștile însîngerate (2001, proze)
- Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
- Până la capăt (2002, poezii, 3 ediții)
- Liber să sufăr (2003, poezii, 3 ediții)
- Din doi în doi (2003, poezii)
- Eminamente (2003, poezii, 2 ediții)
- Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
- Întoarcerea pe Atlantida (2003, traducere în limba sârbă de Adam Puslojici și Radomir Andri, Belgrad, antologie de poezii)
- Logica avalanșei (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
- Antiprimăvara (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
- Muguri pe ruguri (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
- Ninsoarea de adio (2005, poezii, ciclul Zi de zi)
- Încă viu (2005/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
- Un om pe niște scări (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
- De mamă și de foaie verde (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
- Copaci fără pădure (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
- Lehamite (2006, poezii, ciclul Zi de zi)
- Doamne, ocrotește-i pe români! (2006, antologie de poezii 1968-1990)
- Suntem pe mâna unor nebuni (2006/2008, poezii, ciclul Zi de zi)
- Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
- Rugă pentru părinți (2007-2008, antologie de poezii)
- Generația '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (2007, teză de doctorat)
- Libertatea de unică folosință (2007, poezii, ciclul Zi de zi)
- Poezia patriotică în luptă cu homunculii (2009, studii critice)
- Vinovat de iubire (2010, roman)
- Ultima noapte pe Atlantida. Poezii vechi și noi (2010)
Prezențe în traduceri și antologii
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – versiune bilingvă română și engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5
- Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) assisted by Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5
- Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul - o colecție de poezie din Republica Moldova - bilingvă Română și Engleză - Daniel Ioniță și Maria Tonu (editori); Daniel Ioniță (traducător principal) cu Eva Foster, Prof.Dr. Daniel Reynaud și Rochelle Bews (asistenți la traducere) - Editura MediaTon, Toronto, Canada - 2018 - ISBN 978-1-7751837-9-2
- Testament - 400 Years of Romanian Poetry - 400 de ani de poezie românească - bilingual edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Daniel Reynaud, Adriana Paul & Eva Foster - Editura Minerva, 2019 - ISBN: 978-973-21-1070-6
Distincții și omagii
În iulie 2003, Adrian Păunescu a fost decorat de președintele Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, cu Ordinul național Steaua României, în grad de Cavaler.[12]
La împlinirea vârstei de 67 de ani i s-a acordat „Meritul academic” pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române.[13]
Sunt cunoscute mai multe statui (busturi) ale poetului:
- 1986 - bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreție în casa poetului).
- 1999 - Bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiță este asezat în centrul localitatii Slătioara (Vâlcea), în același complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu și prozatorul Dinu Săraru.
- 2003 - Școala din comuna Bârca (jud. Dolj) poartă din 19 iunie 2003 numele Liceul Teoretic "Adrian Păunescu". Un bust din bronz al poetului este expus în hol.
- 2010 - Bustul din bronz executat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în 30 noiembrie 2010.
- 2010 - Bustul lui Adrian Păunescu executat de sculptorul Marcel Mănăstireanu a fost dezvelit pe 18 decembrie 2010 în centrul comunei Dumbrăveni (județul Suceava).
- 2011 - Bustul poetului realizat de artistul Romi Adam a fost dezvelit pe Aleea Clasicilor din Chișinau, în 31 august 2011 de Ziua Limbii Române.
A iubi toamna, e-un biet pleonasm,
O poartă în cer se-nvârtește neunsă,
Cad, iată, imperii de tulbure frunză
Și totuși se-aude și ultimul basm.
A iubi toamna, e oglindă-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri dansează,
Insecte damnate fac cuiburi în rază,
Speranța renaște în cei suferinzi.
A iubi toamna, neant și refren,
Vin pluguri pământul spre cer să-l răstoarne
Și ultimul fulger, semnat ambigen,
E parcă-un altoi pentru sânge și carne.
Și țipă a pierdere tren după tren
Și mieii duc iarbă uscată pe coarne.
Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o.
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost în viaţa noastră blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.
Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.
Trăim acelaşi tragic simţământ
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.
Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.
Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?
Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze, se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.
Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă
Şi-acum, se aude clopotul final.
Vin vremuri de urgie şi de grindini
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.
Probabil, mâine–aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie, vom porni-o,
Drum bun popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!
Analfabeţilor - Adrian Păunescu
V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.
V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus că sunt oşteanul credincios,
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft
De a ne face nouă zile grele.
V-am spus să puneţi mâna să munciţi,
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.
V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.
Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.
V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad,
Şi de la căprioară la panteră.
V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura,
Şi voi, întruna, fără să-l citiți,
Îl pomeniţi până vă doare gura.
V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.
V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii,
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă, dați-i.
V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
De multă vreme ocolesc trecutul,
Din milă faţă de contemporani,
Să nu stârnesc cu mâna mea vulcani,
Mai bine zac între coperţi, ca mutul.
Dar, vai, toţi cei iertaţi îmi sunt duşmani,
Vor sabia, nu vor să fie scutul,
Pe Blaga l-ar ucide iar Răutu
C-o ceată de cosmopoliţi golani.
O, timp păgân în multe ale tale,
Te-ar vinde ei samsarului străin,
Cei care poartă două capitale
Pe-acelaşi amărât de buletin.
Viața povestită de autor:
Vezi galeria foto Bunica mea a fost şi mama mea, pentru că eu mi-am petrecut copilăria fără mamă. Tata s-a însurat a doua oară cu o femeie serioasă şi bună, din Măceşu de Sus, o comună aflată la 7-8 km de Bârca, peste dealuri.
Se numea Constantina, i se zicea Margareta şi avea o demnitate excepţională în confruntarea cu viaţa. Era învăţătoare. A rămas lângă tata în toate transferurile la care era obligat marele reacţionar liberal, ca să nu-şi refacă organizaţia. Uneori am fost şi eu cu ei, pe unde ajungeau, la Cârna, de exemplu, dar cea mai mare parte a timpului am trăit-o alături de bunicii mei. Maica-mare m-a învăţat mila, aşa cum tata-mare m-a învăţat tabla înmulţirii.
Biata maică! Venea prăbuşită de la câmp sau de la vie, mai avea şi ceva oameni care o ajutau şi care se întorceau de la câmp o dată cu ea. Îşi dădea cu apă rece pe faţă şi pe mâini, îşi îndrepta spinarea şi se apuca de gătit, că oamenilor le trebuia şi masă, frânţi cum erau după ziua de trudă. Dacă avea norocul să fie cineva pe-acasă, când era la câmp, nu-i mai rămânea la întoarcere decât să pună mâncarea la încălzit, să frângă pâinea pentru fiecare şi să toarne nişte ţuică oltenească în ceşti, că toţi considerau – şi aşa şi declarau – că o ţuică la osteneala noastră merge. Uneori gusta şi maica-mare din ceaşca de ţuică, dar mânca imediat varză acră sau murături şi dădea din cap, parcă spre a se scuza: "Ete, îmi fu şi mie să beau o ţuică...". După masă, în serile de vară, întoarsă de la câmp sau de la vie, maica-mare se apuca de treabă, ca şi cum până atunci n-ar fi muncit. Fusesem şi eu cu ea la secerat. Tata-mare nu mergea la secerat. Maica îl justifica: "Mă, voi să nu vă uitaţi la tat-tău că nu vine la secerat, că el a lucrat toată viaţa cu capu’, acolo are el sânge mai mult şi nu poate, moare dacă vine pe căldurile astea. Şi ce-ar zice satu’ să-l vadă pe el care a fost revizor şcolar de Dolj, cu curu-n sus prin ale grâului?".
Totuşi, tata-mare muncea mult, maica îl ferea de lucrul în soare, dar la cules bumbac, în cele mai grozave zile ale vieţii mele, când credeam că mă sufoc, aplecându-mă şi regretând că sunt mai înalt decât tulpina plantei, a fost şi bunicul.
Îşi punea o pălărie de paie, rămânea ultimul pe rândul pe care-l culegea el, dar nu se lăsa până nu termina recolta.
Muncea şi în curte, tăia viţa pe care o aducea de la via din deal, vie altoită, şi cioplea toată toamna şi toată iarna aracii. În acele nopţi de iarnă mi-a vorbit bunicul meu despre Ardeal şi despre Avram Iancu (de altfel, cei mai mulţi copii ai familiei la Cluj am învăţat!), despre Alexandru Macedon şi despre momentul în care armata împăratului suferea cumplit de sete, iar acest Alexandru Macedon a spart vasul cu apă pe care i-l aduseseră slujitorii lui, dând de înţeles armatei că rămâne solidar cu ea până şi în sete.
Cel mai emoţionant moment din nopţile copilăriei mele a fost însă cel în care bunicul meu m-a învăţat două poezii, din una nu mai ştiu decât câteva din versuri: "De ce plângi, măicuţa mea, plâng de mine şi de voi c-a murit tat-tău-n război". Cealaltă poezie era – aveam să aflu mult mai târziu – scrisă de George Coşbuc: "A venit un lup din crâng".
Misterul nopţii în care tata-mare îmi spunea că un copil nu poate fi dat pe nimic, din toată această lume, sporea în mine credinţa şi datoria faţă de copii. Atunci când vom şti să-i apărăm pe toţi copiii lumii de pervertire şi de îndobitocire, vom putea spune cu adevărat că suntem nişte părinţi buni.
Dar nu cumva există o moară morală pusă tocmai să macine conştiinţe şi să le transforme în anticonştiinţe? Nu cumva există un malaxor care sfărâmă oasele şi face din fecioarele, neatinse nici de fluturi, şi din tinerii bărbaţi, stăpâniţi de idealuri înalte, nişte terciuri tocmai bune de transformat în curve de larg consum şi-n criminali uşor de manipulat pe scara nedreaptă a societăţii? Nu cumva copiii nu au dreptul să-şi urmeze puritatea din suflete, obligaţi de un program social neomenesc, să devină fiare?
Povestea vieţii mele cuprinde şi această întrebare. Poate chiar mai mult decât atât. Fără acest fel de întrebări şi fără acest fel de frământări, epopeea de ridicări şi căderi, de biruinţi şi înfrângeri a vieţii mele ar fi o singură epigramă de larg consum. Dar cum era "Cântecul" lui Coşbuc?
CĂNTEC
A venit un lup din crâng/ Şi-aleargă prin sat să fure/ Şi să ducă în pădure/ Pe copiii care plâng./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi am ieşit eu c-o nuia:/ "Lup flămând cu trei cojoace/ Hai la maica să te joace”"–/ Eu chemam pe lup încoace,/ El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac/ Întreba pe la vecine:/ "Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu, să-i vâr în sac!"/ Ş-am ieşit eu şi i-am spus:/ "Puiul meu e bun şi tace/ Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace! –/ Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!/ Du-te, du-te!" şi s-a dus.
Şi a venit un negustor/ Plin de bani, cu vâlvă mare,/ Cumpără copii pe care/ Nu-i iubeşte mama lor./ Şi-a venit la noi la poartă/ Şi-am ieşit şi l-am certat:/"N-ai nici tu, nici împăratul/ Bani să-mi cumpere băiatul!/ Pleacă-n sat, că-i mare satul!/ Pleacă, pleacă!" şi-a plecat.
Aceasta e poezia iniţială a conştiinţei mele de copil. Cu siguranţă, poezia aceasta m-a legănat şi a ţinut loc de nani-nani băiatului singur şi trist care am fost. Cred că am învăţat-o în aşa fel, încât ea e primul grai, care mi-a format viziunea asupra lumii. Nu înţelegeam eu de ce lupul trebuie să aibă trei cojoace, când nici pândarii de la vie nu aveau mai mult de unul.
Mă temeam că, într-o variantă oarecare, dacă tata-mare îl va chema pe lup încoace, lupul va şi veni.
Mă surprindea faptul că un om sărac vrea să vâre copiii în sac şi refuzam să-mi imaginez asprimea sacului, în care ar fi trebuit să mă ia respectivul om dacă bunicii mei ar fi considerat că nu mă port bine.
Îl uram pe nefericitul care cumpără copiii neiubiţi de mămici şi, întrucât mama care mă născuse era departe de mine, mă temeam să nu cumva să fie vorba chiar despre mine în această parte a poeziei.
Tata-mare nici nu avea precauţia de a-mi spune că poezia e una, şi viaţa e alta. Oamenii mari îi judecă, după cum sunt ei, pe toţi copiii pe care îi au în grijă. Eu trăiam, cu adevărat, situaţia copilului din poezia, despre care, mult mai târziu, aveam să aflu că e a lui George Coşbuc. Şi nu era vorba numai despre această poezie.
Nu-mi mai amintesc eu exact cealaltă poezie, pe care, de fapt, mi-o spunea maica-mare atunci când adormeam pe braţul ei. Era drama unei turturele sau a unei femei, nu mai ştiu exact. În orice caz, măicuţa plângea de mila copilului, că a murit tatăl lui în război. Şi deşi tata nu murise în război, eu mă simţeam, de câte ori auzeam poezioara respectivă, ca un orfan de război.
TEAMA DE FINALURILE NEFERICITE
În urmă cu vreo zece ani, am sesizat o anumită trăsătură de caracter, care a apărut în mine încă de mic: teama de finalurile nefericite. Nu ştiu dacă asta e o trăsătură de caracter, dar o stare de spirit este. Mi-am adus, aşadar, aminte, în urmă cu un deceniu, că îl rugam pe tata-mare, cu deosebire pe dânsul, cu poveştile şi poeziile de care credea că am nevoie, să refacă finalurile nefericite ale poveştilor şi poeziilor pe care mi le spunea. Nu suportam aceste finaluri tragice.
"Tată-mare, îi spuneam, te rog eu frumos, tată-mare, te rog foarte frumos, nu-i lăsa să-l omoare pe Mihai Viteazul! Tată-mare, de ce trebuie să-l bage zmeul pe Făt-Frumos în pământ atât de adânc? Tată-mare, am auzit goarna în sat şi m-am speriat, că aşa e ea, anunţă moartea oamenilor. Tată-mare, matale ai cunoscut pe Mihai Viteazul?"
Unele dintre aceste gânduri ale mele le-am găsit ulterior şi în preocupările nepoţilor mei, Andreea şi Adrian. Ei mă întrebau pe mine unele dintre lucrurile pe care mă străduiam eu, cândva, să le aflu de la bunicul meu.
Dar experienţa cea mai teribilă pe care am trăit-o din acest punct de vedere a fost şi este legată de fetiţa mea, Ana-Maria. Pentru a ilustra felul ei de a fi, am spus că, atunci când intră într-o încăpere în care televizorul e deschis, Ana-Maria nu se uită la televizor, ci întreabă pe cei care se uită dacă e film de groază sau nu. Ca şi mine, ea nu suportă filmele de groază. Şi tot ca şi mine, cere oamenilor mari să schimbe finalurile tragediilor. Adesea, pe Ana-Maria arta o înlăcrimează mai mult decât realitatea.
În fond, voinţa de bine nu e totdeauna o slăbiciune a oamenilor sentimentali, ci şi un mod al lor de a interveni energic în drama cotidiană. Fiecare erou de basm, de legendă sau de povestire istorică are, pentru copilul care ascultă, un corespondent în realitate. Când eram mic, eu nu suportam să văd cum se pregăteşte şi se face răul.
Fenomenele supranaturale mi se păreau ceea ce şi erau: fenomene necontrolabile. Dar dacă tata-mare, cu vorbele lui, nu putea să nu omoare pe Făt-Frumos, să n-o chinuie pe Ileana Cosânzeana, să oprească pe Basta să intre în cortul lui Mihai Viteazul, mi se părea legitim şi drept să-i cer să facă aşa cum sufletul meu spunea că ar trebui să stea lucrurile.
Tata-mare însă nu mă asculta. El nu modifica basmele şi, cu atât mai mult, nu modifica poeziile. N-aş putea spune totuşi că mă impresionau poveştile de război ale bunicului meu mai mult decât o singură privire a bunicii mele. Ea, bunica mea, nici nu trebuia să vorbească pentru a mă face să o iubesc, s-o înţeleg şi s-o plâng încă din timpul vieţii.
Tata-mare avea nevoie de cuvinte pentru a mă convinge şi pentru a mă ţine lângă el.
Maica-mare, nu. Ea exista şi mă fermeca, era frumoasă şi privea, uneori, dincolo de noi.
Mergea la tămâiat şi se întorcea înainte de a ne trezi noi, ceilalţi.
Respecta toate săptămânile de post şi îşi împrumuta foc din vatră şi aluat din căpisterie cu toate vecinele de pe uliţă.
Ce ştia spunea şi la ceilalţi. Dar, cel mai mult, maica-mare tăcea. Şi trudea.
Când o vedeam, după o scurtă perioadă de absenţă, mi se părea că s-a cocoşat între timp.
N-a strigat niciodată la mine, nu m-a bătut niciodată.
Bunica mea, Ioana Păunescu, născută Pariş, venise cu nişte galbeni de la tatăl ei în căsătoria cu învăţătorul Marin C. Păunescu. Aceşti galbeni au fost baza casei noastre de la Bârca, pe care, în cealaltă epocă, au anchetat-o, au fotografiat-o şi au folosit-o împotriva mea comisiile de partid şi de stat, care mi-au scurtat viaţa, iar în epoca nouă mi-au scos-o pe nas diverse cercuri de interese, exprimate prin atacuri de presă. Dar casa era făcută de bunici.
Tatăl meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, n-a făcut cine ştie ce pentru această casă, în afară de faptul că a dat altă destinaţie unor încăperi şi a transformat o lungă şi inutilă verandă într-o bucătărioară, într-o terasă şi într-o cameră de zi. În genere, casa e cea făcută de tata-mare, din munca lui şi din munca familiei maicăi, o casă de la 1911. Înseamnă că are aproape 100 de ani.
Dar noi nu stăteam în această casă, ci într-o cameră cu pământ pe jos, care astăzi nu mai există, de lângă vatra cu ţest. Şi asta nu pentru că am fi păstrat-o pentru cine ştie ce ocazie, ci pentru că, într-o perioadă destul de lungă, ne-au fost băgate în casă, în două din cele patru camere, cu forţa, două familii de lucrători la SMT. E drept că erau oameni la locul lor, care îşi dădeau seama cât de mult stingheresc, prin ceea ce fac, dar altă şansă nu aveau. Le trebuia casa noastră.
Maica şi taicu nu s-au mutat din cămăruţa de jos, de lângă vatră, şi pentru că iarna era cea mai călduroasă, iar vara cea mai răcoroasă dintre toate încăperile casei. Acolo, în acea cămăruţă, mă legăna bunicul pe braţul lui şi mă mângâia pe creştet maica-mare şi înainte, şi după ce stingeau lampa. Era o lampă mare, pentru care, totdeauna, prudent, tata-mare avea petrol. Sau gaz, cum îi zicem noi, la Bârca. Fitilul ardea încet-încet şi ne dădea tuturor o stare de somn, în creştere. Tata-mare citea mult după ce noi, ceilalţi, ne culcam. Focul din ce în ce mai mic al lămpii îl trăgea şi pe el spre somn.
Când mă trezeam, în unele nopţi, mi se făcea frică. Mă temeam că va fi noapte mereu şi că noi n-avem destul petrol ca să ţinem o lampă pentru totdeauna aprinsă. O zgâlţâiam pe maica-mare de umeri şi o întrebam: "Maică, de ce e noapte?". La care dânsa zicea: "E, mumă, Dumnezeu le face pe toate. Culcă-te, că vine ziua la loc. N-ai de ce să-ţi fie frică de noapte". Uneori bătea vântul şi auzeam obiectele izbindu-se unele de altele, de exemplu aveam o troacă în care maica-mare ducea apa când mergea la secerat, troaca asta se izbea, în vreme de viscol, de geamul odăii în care dormeam. Am rugat pe maica-mare să vadă cine e în curte, de se aude ce am auzit eu, dar maica-mare mi-a spus că nu e nimeni, că, dacă ar fi cineva, ar lătra câinii. Şi nici tata-mare n-a vrut să se ducă în curte. Mi-a spus că el e bătrân şi de aceea a lăsat pe taică-meu moştenitor al averii, ca tăticul să rămână acasă, la Bârca, şi să vadă, ori de câte ori e cazul, cine e prin curte.
Tata-mare şi maica-mare erau necăjiţi că taică-meu se despărţise de maică-mea. Îi mai îndurera şi situaţia lui profesională, că nu avea post la Bârca şi că-l mutau ăia de colo-colo. Vorbeau noaptea despre el, îl judecau, îl condamnau şi îl iertau. Maica-mare spunea că a fost cel mai nărod dintre toţi copiii, dar şi că a ţinut cel mai mult la ei, la părinţii lui.
"Tat-tău are suflet bun, zicea maica-mare, dar ţâne tu minte de la mine că, până o închide ochii, ăsta nu se potoleşte. Ce i-or trebui lui, mă, mumă, năroziile astea cu posturile de radio, să audă el şi să spună el când vin americanii şi când pleacă ruşii? Tu nu vezi că-l prind ăştia şi o să fie vai de capul lui?"
Vedeam. Dar curajul tatălui meu mă emoţiona.
CEL MAI CURAJOS DIN FAMILIE ERA TATA
S-a întâmplat ca, odată, să bată un vânt puternic în noaptea în care tata venise de la Cârna şi dormea lângă mine în patul din camera lui. O cameră din casa mare. Am auzit troaca lovind geamul camerei de jos. M-am speriat din somn. L-am rugat să vadă ce e afară. S-a sculat de lângă mine ca hipnotizat, a deschis uşa casei mari şi a zis, cu voce gravă: "Nu e, mă, nimeni, ţi se păru".
Tata era un bărbat zdravăn, mult mai înalt decât bunicul şi decât bunica, dar, mai ales, tata avea un fel aproape băieţesc de a înfrunta necazurile şi de a rezolva dilemele. Odată mutase, împreună cu unchiul Antipa de la Sibiu, un pietroi uriaş cu braţele. Altădată, la Cârna, a venit un achizitor sau secretar de partid, nu mai ştiu ce era, peste noi în camera în care stăteam cu chirie. Era beat şi nu voia să plece. Tata i-a spus, de câteva ori, că îl roagă să se ducă şi el acasă, că deranjează băiatul, care eram eu, şi atunci ăla nu şi nu. Mai mult decât atât, vizitatorul nepoftit a venit spre pat să vadă cine e sub pătură. Tata n-a mai răbdat. L-a pocnit cu palma dreaptă şi i-a dat şi un picior în spate. L-a dat în brânci afară şi s-a întors la mine livid. Şi-a pus mâinile în cap şi a spus: "Bă, băiete, iar mă arestează ăştia! Dar dă-l, fir-ar mama lui a dracu’, că nu mai putui!".
RADIOUL CU GALENĂ
Totuşi, tata recunoştea că îi e frică numai de câini. Susţinea că o păţise când era copil şi nu-şi revenise nici la maturitate. Dar curajul lui mă uimea. În vremea respectivă, cine avea radio devenea suspect. Şi mai suspect era cel care şi-ar fi făcut rost de un radio. Cum altfel, decât suspect, putea să fie tata, care şi-a încropit, din nişte piese luate de cine ştie unde, un radio cu galenă?
Îşi punea casca şi îmi dădea impresia că vrea să intre în aparat, pe sub masă, ca să audă cât mai bine. N-am ştiut niciodată ce auzea tatăl meu cu adevărat la micul lui radio cu galenă. Dar concluzia lui, în fiecare noapte, era: "Gata, mă, vin americanii! Tu să taci dracu’ din gură, să nu spui la cineva, dar vin americanii".
Pleca prin sat şi dădea ca sigură vestea pe care o auzise sau nici n-o auzise bine la radioul cu galenă, căruia antena îi flutura, hăt departe, în fundul curţii. Mergea şi la Goicea, bietul meu tată, ajungea şi la Cârna, şi la Bistreţ cu aceste noutăţi, care se împrospătau în fiecare seară. Din când în când pentru nărozia asta, cum zicea maica-mare, îl chemau la Securitate.
De câteva ori l-au şi arestat corespunzător. Iar de două ori a fost judecat şi ţinut să se înveţe minte. Cifra la care ajunge totalul condamnării lui este 15 ani. Dumnezeu să-l ierte şi să împlinească, măcar în generaţiile care vin, dorul lui de libertate, de lângă tainicul radio cu galenă, la care şi eu am vorbit o dată.
TRAGEDIA DINTRE FARSE
Câteva incursiuni mai încoace, în anii ’80, parcă s-ar impune. Reiau deci nişte pagini pe care le-am scris acum patru cinci ani şi care îşi găsesc, şi ele, locul în acest roman al vieţii mele. Pagini de făgăduinţi reînnoite şi de amintiri fierbinţi!
Va trebui să existe cândva şi destulă răbdare pentru ca, despre mine, să circule şi adevărul netrucat, nu numai legendele prea pozitive sau prea negative puse în circulaţie, cu interes vădit, de cei care au a mă elimina din viaţa socială sau găsesc cu cale de a folosi spusele sau faptele mele pentru dărâmarea duşmanilor lor. Voi scrie, aşadar, autobiografia mea, cu maximum de sinceritate, de care sunt capabil, dar şi cu maximum de prudenţă. Va fi un roman cu un personaj principal şi cu alte mii de personaje, unele poate mai interesante decât cel principal, asupra cărora poate voi insista mai mult decât îmi pot acum închipui.
Nu voi urma, deocamdată, o cronologie strictă. Mi-ar fi şi greu, mi-ar fi şi neplăcut. Când însă voi simţi nevoia, voi ordona amintirile pe lungi perioade, similare celor trăite de mine în viaţă. Puteam să scriu acest roman autobiografic fără a deveni şi personaj al lui. Era mai precaut.
Demonstraţia fundamentală pe care simt astăzi nevoia să o fac, prin scrierea acestui roman, este că nici ipocrizia, nici frica, nici interesele superioare ale creaţiei nu justifică la urma urmei despărţirea omului de idealul său şi de trecutul său. Chiar dacă, în perioada socialistă, noi am fi zis numai din gură că suntem comunişti, astăzi nu ne putem despărţi de propriile noastre afirmaţii, fie ele şi ipocrite, fie ele şi goale de conţinut, fără a ne asuma reculul lor moral.
Romanul acesta, pe care-l scriu aici, va fi istoria a zeci şi zeci de ani de viaţă, în România, în cea mai severă şi sentimentală versiune posibilă. Dar nu voi minţi. N-am de ce să mint.
Între atâtea farse, câte se joacă astăzi, pe scenele ţării mele şi în atâtea conştiinţe, eu ştiu că va fi de mare preţ o dramă autentică. Poate chiar o tragedie. În acest sens voi şi scrie.
Îmi amintesc prea exact şi prea dureros perioada de trecere, de la capitalism la socialism, în ţara copilăriei mele, exprimată printr-un sat nemuritor, Bârca, spre a nu observa cu tristeţe că perioada aceea seamănă cu cea pe care o trăim la ora când scriu această carte. Se vede treaba că e nevoie să străbatem, în sens invers, drumul la care am fost obligaţi de trupele sovietice şi de ocupanţii ideologici, paraşutaţi de Kremlin, în Răsăritul Europei.
Viaţa funcţionează pe sistemul "piston: dus-întors". Când nu funcţionează astfel, de fapt când ni se pare nouă că nu funcţionează astfel, înseamnă că n-avem timp, în interiorul aceleaşi vieţi să observăm cursa de întoarcere.
Bunicul meu n-a apucat, murind în 1960, decât cursa de impunere a socialismului.
Bietul tata, stingându-se în 1990, a participat direct şi la zilele fierbinţi ale luptei pentru libertate şi pentru democraţie. Sigur că el şi merita asta. Spre deosebire de foarte mulţi, tatăl meu a crezut fanatic în idealul său: o lume liberă de socialism, o lume pluripartită, o societate de drept.
CE GĂNDEA ŞI ZICEA FANE BABANU DESPRE NICOLAE CEAUŞESCU ÎN OCTOMBRIE 1989
În octombrie 1989, veneam cu tata de la Timişoara. Se mai aflau, alături de noi, Andrei şi Carmen. Ne-am oprit, la invitaţia unui prieten, într-un sat să mâncăm. Am fost adăpostiţi într-o casă simplă şi caldă, am stat la masă, am pălăvrăgit, din cele ce se trăncănesc îndeobşte la un prânz, iar la un moment dat eu mi-am amintit vorbele pe care mi le spusese – în prezenţa bunilor mei prieteni, inginerul Dumitru Vinereanu şi profesorul Ion Pugna – la cantina fabricii de industria lânii un om foarte interesant, autentic şi profetic, numit prin poreclă Fane Babanu (numele real, Ştefan Drăghici), la ora aceea preşedintele CAP, din comuna Jamul Mare – Timiş: "Domnule Păunescu, mă bucur că vă cunosc, bine aţi venit pe la noi. Ia spuneţi, ce mai e pe la Bucureşti, cât o mai duce ăsta?".
"Cine, zic eu?"
"Ceauşescu, domnule".
"Eu vă rog să fiţi serios, domnule, să încetaţi cu provocările de felul ăsta", i-am replicat.
"Nu e, domnule Păunescu, nici o provocare, vă spun eu, o să vedeţi dvs. dacă n-am dreptate, pe Ceauşescu n-o să-l apuce nici Crăciunul."
Fireşte că m-am cutremurat, de ceea ce mi-a spus Fane Babanu, mai ales că ştiam că interesul Securităţii faţă de fiecare pas al meu crescuse.
Omul a făcut tot felul de bancuri la masă şi la despărţire m-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit din nou credinţa lui. "O să scăpaţi şi dvs. de necazuri, Ceauşescu n-o mai duce până la Crăciun."
A
m negat că eu aş fi auzit ceva, dar nu numai formal. Şi asta pentru că eu nu credeam că Nicolae Ceauşescu va cădea până la Crăciunul lui 1989.
Maşinăria, pe care o conducea, era prea perfecţionată şi semne cereşti mie nu mi se arătaseră. Şi, pe de altă parte, eu tot speram că nu va fi nevoie nici de o încăierare sângeroasă, nici de un cutremur păgubitor ca să se ajungă la o soluţie raţională, de sinteză a tuturor experienţelor de până atunci ale acestei ţări. Şi mai exact: nu puteam spera la mai mult decât un socialism antitotalitar, omenesc, îmbunătăţindu-se din sine însuşi. Îmi închipuiam chiar că, intrând brutal în contact cu o realitate care i se prezenta mereu trucată şi favorabilă, Ceauşescu va găsi, într-un final disperat, resursele de a participa, cel puţin o perioadă, la radicalizarea benefică a situaţiei din România.
De aceea, la masă cu tatăl meu şi cu cei apropiaţi, în drum spre Bucureşti, după hohotul brutal cu care Fane Babanu rostea netemător, ba chiar vesel, profeţia căderii lui Ceauşescu înaintea Crăciunului lui ’89, am refăcut o parte din discuţia cu el. Tata mi-a zis, în clipa aceea: "Bă băiete, nu vrei tu să mergem noi până în curte?" Am ieşit.
"DUPĂ CE CAD ĂŞTIA, ÎMI DEPUN CANDIDATURA DE SENATOR LA DOLJ"
Gazda avea nişte păsări, multe păsări în jurul unor clăi de fân, printre care ne-am pierdut şi noi la început fără a scoate nici o vorbă. Brusc, tata s-a întors spre mine.
"Bă, uite ce vrusei eu să-ţi spui ţie, bă, după ce cad ăştia, eu mă duc la Bârca şi-mi depun candidatura ca senator de Dolj".
"N-am înţeles, tată".
"Bă, eu de-asta vrusei să-ţi spui ţie din timp, să ai grijă de copii şi de nepoţi, că eu m-apuc iar de politică."
"Cum te-apuci de politică şi când?" – l-am întrebat mirat şi cu puţină îngrijorare în glas.
"Bă băiete, ăştia cad..."
"Care ăştia?"
"Comuniştii!"
"Care comunişti, tată, cum o să cadă?"
"Ete, o să vezi tu, n-o mai duc mult şi eu vrusei să te avertizez, ca să ştii să-ţi iei măsuri că eu plec la Bârca să-mi pregătesc oamenii, să fie gata, să intrăm în activitate cum or cădea ăştia."
Vorbea foarte serios, mai împingea cu piciorul câte o raţă, câte o găină care îi stăteau în cale, pe-acolo, printre clăile de fân. Am făcut şi pipi pe clăi. Inutil. Tata avea seriozitatea ireductibilă a nebunului fascinat de o idee. Nu-l văzusem niciodată aşa. Trăise şi el, între destui comunişti, cu unii se împrietenise, pe unii ştiu că-i preţuia, unora le era recunoscător, fireşte că pe alţii îi ura, îi dispreţuia, îi ţinea minte de pe vremea când fusese schingiuit de ei sau din cauza lor. Dar nu m-aşteptam să vorbească despre ei în acest mod descalificant şi distant: "Când or cădea ăştia".
Ne-am întors în casa aceea, am mai pălăvrăgit şi, înainte de a pleca, i-am luat pe rând, pe Andrei şi pe Carmen, şi le-am spus că-i rog să fie foarte atenţi şi foarte drăguţi cu tata, pentru că am impresia că i s-a întâmplat ceva, a înnebunit, nu se poate să nu fi înnebunit, din moment ce mi-a spus mie, în curte, printre găini şi raţe, acolo în satul bănăţean, la Pecica, unde ne oprisem să mâncăm, că după ce ăştia cad de la putere el îşi depune candidatura de senator de Dolj, din partea Partidului Naţional Liberal. Eu vă rog să tăceţi, dacă v-o întreba cineva vreodată ce-a înţeles taică-meu prin "ăştia", c-aşa i-a numit el pe comunişti, ăştia n-au cum să cadă de la putere şi nici nu se pune problema, iar bietul tata vrea să candideze pentru postul de senator, post care nici nu există, în numele PNL, care nici el nu funcţionează. Vă rog să aveţi grijă de tata, neapărat vă rog să aveţi grijă de el.
Fragmentele au apărut în Jurnalul de Duminică în perioada 19 iulie-9 august 2009Că ori intraţi în pensie, ori vin.
Cenaclul Flacăra
Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural desfășurat între anii 1973 și 1985 condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute ale unor formații sau grupuri muzicale și ale unor soliști deja afirmați, Cenaclul Flacăra delecta publicul cu muzică începând de la melodii populare și până la muzică clasică, folk și rock.
Spectacolele aveau loc la început luni după-masa/seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, urmate mai târziu de turnee în toată țara, spectacolele desfășurându-se pe stadioane, sălile de spectacol devenind neîncăpătoare. Printre participanți erau: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu și Ștefan Hrușcă. Începând cu anul 1980 toamna venea la Cenaclul Flacăra formația Continental (N. Enache, Nucu Mazilu, Alexandru Zărnescu și Romeo Beianu) care acompania întreg spectacolul, formație cu care s-a scos și singurul disc cu Cenaclul Flacăra. După plecarea lui Nicolae Enache, trupa lua o nouă turnură devenind trupa Flapo (A. Zărnescu, Romeo Beianu, Jerry Schwartz - formația a incercat mai mulți clapiști , dar niciunul permanent) și acompania majoritatea soliștilor și a cântecelor de grup. Alexandru Zărnescu a apărut și cu activitate solistică (Dor de Eminescu, Castelul, Dusă-i tinerețea).
Membrii Flapo aveau și un microrecital în cadrul cenaclului, în care fiecare devenea solist, interpretând piese internaționale: The Beatles, Stevie Wonder, Ricchi e Poveri ș.a. .
Din 1973 (prima oară) până în 1985 (ultima oară) aveau loc 1.615 spectacole de muzică și poezie.
Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada de la stadionul Petrolul din Ploiești în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu cinci morți și câteva zeci de răniți.[1][2]
Originile[modificare | modificare sursă]
Cenaclul Flacăra a fost înființat în data de 17 septembrie 1973 la inițiativa poetului Adrian Păunescu, redactorul-șef al revistei cu același nume, proaspăt întors din Statele Unite ale Americii. Păunescu a adus mișcarea flower power, muzica folk și muzica rock în spațiul românesc, fiind sprijinit de artiști precum Florian Pittiș, George Stanca sau Dorin Tudoran, care mai târziu vor deveni membri al acestuia.[3]
Primele traiectorii ale cenaclului s-au îndreptat spre poezie, însă odată cu popularizarea muzicii folk în rândul românilor, membrii Flacărei s-au axat pe planul muzical în detrimentul celui poetic.
Foarte mulți artiști s-au lansat prin intermediul cenaclului, aici formându-se adevărate „staruri” care aveau să ia cu asalt scena muzicii românești. Majoritatea artiștilor debutaseră la Club A, un club înființat în anul 1969 de către studenții Facultății de Arhitectură din cadrul Universității București. Aici au debutat, printre alții, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă etc.[4]
Activitatea[modificare | modificare sursă]
Între 1973 și 1975 s-au lansat foarte mulți artiști (Vasile Șeicaru, Gheorghe Gheorghiu, Nicolae Levi), însă opoziția Partidului Comunist Român față de activitatea Cenaclului Flacăra a dus la izbucnirea unei crize interioare a acestuia, generată și de pe urma faptului că Adrian Păunescu era singur în conducerea propriu-zisă a revistei Flacăra și exista o dificultate în a face față tuturor sarcinilor. Turneele se reiau în anul 1977 în semn de solidaritate față de victimele cutremurului din martie, Adrian Păunescu organizând așa-numitul „turneu al omeniei”.[5]
Anii 1978-1979 au fost încărcați din punct de vedere cultural, întrucât apare „Radio cenaclu, valori ale muzicii tinere”, prin care oamenii puteau asculta muzică folk de acasă. Astfel, cei care nu își permiteau să participe la spectacole se bucurau acum de Cenaclul Flacăra la domiciliu.[5]
Anii 1980 sunt bogați din punct de vedere muzical, întrucât în octombrie 1981 au avut loc primele orchestrații live ale Cenaclului la Brăila, anul 1982 a fost plin de debuturi, iar în anul 1983 s-a înregistrat cel mai mare turneu al Cenaclului din întreaga sa istorie (26 nov. 1982 - 30 ian. 1983).[5]
Tot la începutul anilor '80 s-a filmat și documentarul „Te salut, generație în blugi!”, în regia lui Cornel Diaconu, fiind singurul film românesc necenzurat de autoritățile comuniste. Deși mai târziu a fost interzis, el nu a fost niciodată cenzurat sau distrus.[6]
În data în care Cenaclul Flacăra aniversa 11 ani, adică la 17 septembrie 1984, revista Flacăra a anunțat crearea unui alt cenaclu, în același format, dar fără Adrian Păunescu, ci sub conducerea unei ramuri a U.T.C-ului, sub numele de „Serbările Scânteii Tineretului” în frunte cu Victor Socaciu. Pentru o scurtă perioadă de timp, cele 2 cenacluri au rivalizat destul de mult unul împotriva celuilalt.[5]
Fotbal[modificare | modificare sursă]
Principala componentă a Cenaclului Flacăra a fost cea cultural-artistică, însă pe lângă aceasta a apărut și componenta sportivă. Adrian Păunescu, fiind pasionat de fotbal, obișnuia să îi întrebe pe noii debutanți dacă știau să joace. Dacă răspunsul era afirmativ, aceștia erau privilegiați în fața poetului.
Printre cei mai buni jucători se numărau Adrian Păunescu, (jucător la echipa U Craiova până în momentul în care a început să ia în greutate), Victor Socaciu, Valeriu Penișoară, Cristi Buică, Nicu Cenan, Dinu Olărașu, Ducu Bertzi etc. Ca portari s-au făcut remarcați Gusti Frățilă și Jimmi Zărnescu. Din punct de vedere al organizării, existau două mari sisteme de fotbal: unul intern, cu 2 echipe, ambele formate din membrii Cenaclului (prima condusă de Victor Socaciu, ulterior Vali Șerban, și cealaltă de Adrian Păunescu, în care intrau „elitele” sportive) și unul extern, în care toți membrii Cenaclului jucători de fotbal formau o echipă și concurau în fața U.T.C-urilor județene.[5]
Meciurile erau arbitrate de Păunescu, însă principala problemă care apărea pe stadioane era aceea că se încălcau regulile impuse. Cea mai importantă regulă impunea interzicerea jucătorilor profesioniști. Cenaclierii erau jucători bine antrenați, însă nu erau profesioniști. Această performanță fundamentată de pasiune a născut acuzații din partea echipelor U.T.C. Ei credeau că numărul mare de meciuri câștigate de echipa Cenaclului era dobândit prin trișare, cu ajutorul jucătorilor profesioniști. În aceste condiții, echipele U.T.C-urilor au început să cheme jucători performanți pentru a concura la același nivel cu cei din Flacăra.[5]
Busculada de la Ploiești și sfârșitul Cenaclului Flacăra[modificare | modificare sursă]
La data de 15 iunie 1985, Cenaclul Flacăra ținea un spectacol pe stadionul municipal Ploiești. Busculada a izbucnit spontan, fiind planificată de către partizanii Securității și ai Partidului Comunist Român. Evenimentul s-a soldat cu violențe – șase persoane au decedat iar alte câteva zeci au fost rănite. Adrian Păunescu a fost reținut în locația Județenei de Partid Prahova, iar o parte din cenaclieri au fost sechestrați în autocare, ulterior fiind trimiși la București.[5]
În momentul izbucnirii busculadei, trupa „Flapo” concerta pe scenă, alături de care se aflau și tineri debutanți care așteptau să se lanseze pentru prima dată. Mulți dintre aceștia nu au mai avut niciodată șansa de a se face cunoscuți. În 16 iunie 1985, Cenaclul Flacăra și muzica folk au fost interzise, iar Adrian Păunescu a fost revocat din funcția de redactor-șef al revistei Flacăra.[5]
Cei mai mulți artiști s-au întors la activitățile lor cotidiene după dispariția Cenaclului. Unii au revenit pe scena muzicală după prăbușirea regimului comunist din decembrie 1989. Aceștia care au ales să se reîntoarcă la cariera artistică au încercat o revitalizare a Cenaclului ce purta numele de „Totuși, iubirea”, condus de Adrian Păunescu.[5] Păunescu și-a continuat activitatea în mediul literar după 1990, publicându-și poeziile mai vechi cenzurate de comuniști. S-a stins din viață, în cele din urmă, la 5 noiembrie 2010, în urma unor probleme de sănătate cu care se confrunta.
Grupuri[modificare | modificare sursă]
- Alfa și Beta, duet Mădălina Manole și Ștefania Ghiță
- Doina și Ion Aldea Teodorovici, duet
- Grupul 2 și jumătate, trio compus din 2 adulți Costel Popa (chitară, voce), Emil Berzovan (violă) și un copil, Nino Popa (voce, percuție)
- Grupul Canon, cvartet Mircea Goian, Ioan Evu, Ladislau Iakab, Grațian Ordean
- Grupul Ecou, duet Magda Puskas și Sorina Bloj
- Grupul Partaj, duet Magda Puskas si Tatiana Stepa
- Grupul Mondial, sextet Mircea Drăgan, Romeo Vanica, Dragoș Vasiliu, Doru Tufiș, Mihai Cernea, Radu Ghencea - rock și pop
- Grupul Poesis, duet Marius Bațu și Eugen Baboi
- Trupa Totuși, formație, Andrei Păunescu (leader, chitară, voce), Ionel Tănase - Tase (percuție), și alternativ până la 3-4 alți componenți
- Formația Phoenix, cvartet Mircea Baniciu, Erlend Krauser, Cornel Liuba și Josef Kappl - blues și etno-rock
- Trupa FlaPo (Alexandru Zarnescu, Romeo Beianu și Jerry Schwartz - trupa a avut mai mulți clapiști ocazionali, niciunul permanent, exemplu: Ionuț Văduva )
- Mesaj Group, grup de umor format din Dan Coveianu, Ștefan Richard, Șerban Chiosan, Lucian Popescu, Mircea Năstase.
- Frații Chiriac, Ion Chiriac si Gelu Chiriac, duet
- Grupul Cetatea, Gheorghe Molnar (chitară și voce), Mariana Șarba (vioară și voce) și Doina Pop (flaut)
- Vacanța Muzicală
- Grupul Opinia
- Reflex Flacăra (Gelu Colceag, Eugen Cristea)
- Orizont '77 (Vali Moldovan și Ghiță Danciu)
Soliști[modificare | modificare sursă]
- Adrian Ivanițchi
- Alexandru Zărnescu
- Adriana Ausch
- Anca Heroiu
- Anda Călugăreanu
- Andrei Păunescu
- Arpad Domokoș
- Aura Sipica
- Carmen Antal
- Cătălin Condurache
- Cezar Petrovici
- Constantin Dragomir
- Costas Caracostas
- Cristian Buică
- Daniel Avram
- Dinu Olărașu
- Doru Gheaja
- Doru Stănculescu
- Ducu Bertzi
- Emeric Imre
- Emilian Onciu
- Erzsébet Ádám
- Eugen Cristea
- Evandro Rosetti
- Fábry Aladár
- Florian Pittiș
- Florentin Budea
- Florin Săsărman
- Frații Chiriac
- Nicolae Furdui Iancu
- George Nicolescu
- Gil Ioniță
- Ioan Alexandru
- Ion Hagiu
- Ion Zubașcu
- Iulia Iosipescu
- Loredana Groza
- Majay Gyozo
- Magda Puskas
- Marcela Saftiuc
- Maria Nagy
- Marin Pihuleac
- Mihaela Popescu
- Mihaela Giurgiu
- Mihai Napu
- Mihail Stan
- Mircea Baniciu
- Mircea Bodolan
- Mircea Florian
- Mircea Vintilă
- Mircea Rusu
- Nicu Alifantis
- Nicu Vladimir
- Octavian Bud
- Ovidiu Haidu
- Radu Beligan
- Radu Gheorghe
- Radu Pietreanu
- Raul Cârstea
- Ștefan Hrușcă
- Tatiana Stepa
- Tudor Gheorghe
- Valeriu Penișoară
- Valeriu Sterian
- Valentin Moldovan
- Vali Șerban
- Vasile Șeicaru
- Vasile Mardare
- Vanghele Gogu
- Victor Socaciu
- Walter Ghicolescu
- Zoia Alecu
Relansare[modificare | modificare sursă]
În seara de 20 mai 2010, la postul de televiziune OTV au fost invitați Adrian Păunescu, Radu Pietreanu și Axinte, care au discutat despre o posibilă relansare a Cenaclului Flacăra în vara anului 2010.
Cu toate că resursele financiare ale lui Adrian Păunescu și nesiguranța din partea unor entuziaști și edili municipali nu prea ajută la înfăptuirea acestui scop,[7] totuși, în data de 1 august 2010, la festivitatea „Zilele Orașului Năvodari” unii membri ai Cenaclului Flacăra, susținuți de Adrian Păunescu, au făcut primii pași spre relansare, muzica folk de altădată făcîndu-se reauzită în cadrul unor recitaluri.[8] Este considerată ca primă ieșire în public a mai multor artiști împreună cu poetul după 25 de ani de absență, ultimul spectacol de acest gen având loc la Ploiești. OTV a contribuit cu transmiterea spectacolului.[9]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu