6. /5 NOIEMBRIE 2021 - TEATRU/FILM

MIHAIL SADOVEANU

Biografie Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,^[1][2] Pașcani, România^[3] – d. 19 octombrie 1961,^[3][1] Vânători-Neamț, România^[4]) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.^[5] A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor scriitori.

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,^[6] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși analfabeți^[7] din localitatea Verșeni.^[8]Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),^[9] adoptat de aceasta abia în 1891.^[10][11] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra întregii familii.^[12]Istoricul literar Tudor Vianuconsidera că acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale moldovenești.^[13] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist Vasile Morțun).^[14] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.^[15]

Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.^[16] În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura.^[17] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei.^[11][18] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.^[19] Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.^[20][21][22] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.^[23]Debutează în revista bucureșteană Dracuîn 1897,^[21][24] cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.^[21] În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,^[23] cu un alt scheci și un poem.^[25] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care adera revista.^[25] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare.^[21][25]În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora^[25] sau Lumea.^[10]

Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.^[10][21][26] A început să frecventeze societatea boemă a Capitalei,^[10], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă.^[26] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la Fălticeni,^{[11][21][22][27]} unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera de scriitor.^[21] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.^[28] În iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.^[26] Această primă perioadă din viața sa avea să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.^[29] Inițial, familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.^[22] Scriitorul a avut unsprezece copii,^[23] dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și romancieră.^[30] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,^[30] în timp ce Paul-Mihu, cel mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din Româniaîn 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia.^[51][101] Apoi, în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai Beniuc.^[102] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).^[51][103] Între timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu),^[104] prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză.^[94]

În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de Sadoveanu în primele sale lucrări).^[105] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea armelor nucleare.^[99] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.^[106] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.^[107] În martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.^[108] În noiembrie 1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste.^[109] După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale regimului.^[110]

Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,^[60] și se mută înapoi în București, unde deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.^[15]

Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în 1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.^[111]

Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.^[15] Este îngrijit de o echipă de medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.^[15] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.^[15] Este vizitat periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.^[112]Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața,^[9] fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.

După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării comunității de călugărițe.^[113] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei

Opera:

·         Șoimii, roman (1904)

·         Floare ofilită, nuvele (1905)

·         Mormântul unui copil (1905)

·         Amintirile căprarului Gheorghiță(1905)

·         Vremuri de bejenie (1906)

·         La noi în Viișoara (1906)

·         Esopia (1906)

·         Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)

·         Oameni și locuri, (1908)

·         O istorie de demult (1907)

·         Duduia Margareta (1907)

·         Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani (1907)

·         Povestiri de seară (1909)

·         Genoveva de Brabant (1909)

·         Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ (1909)

·         Cântecul amintirii (1909)

·         Apa morților (1911)

·         Povestiri de petrecere și folos (1911)

·         Bordeenii, roman, (1912)

·         Un instigator (1912)

·         Priveliști dobrogene (1914)

·         Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)

·         Foi de toamnă (1916)

·         Printre gene (1916)

·         44 de zile în Bulgaria (1916)

·         Umiliții mei prieteni (1917)

·         Umbre (1919)

·         În amintirea lui Creangă (1919)

·         Priveghiuri (1919)

·         Povestiri pentru moldoveni (1919)

·         Cocostârcul albastru (1921)

·         Strada Lăpușneanu (1921)

·         Neagra Șarului (1922)

·         Pildele lui cuconu Vichentie (1922)

·         Lacrimile ieromonahului Veniamin(1922)

·         Oameni din lună (1923)

·         Ți-aduci aminte (1923)

·         Războiul balcanic (1923)

·         Venea o moară pe Siret (1924)

·         Țara de dincolo de negură (1926)

·         Dumbrava minunată (1926)

·         Povestiri pentru copii (1926)

·         Dimineți de iulie. Stigletele (1927)

·         Demonul tinereții (1928)

·         Hanu-Ancuței (1928)

·         Împărăția apelor (1928)

·         O întâmplare ciudată (1928)

• Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
• Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
• Baltagul, roman (1930)
• Depărtări, roman (1931)
• Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
• Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
• Uvar (1932)
• Creanga de aur, roman (1933)
• Locul unde nu s-a întâmplat nimic(1933)
• Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
• Nopțile de Sânziene, roman (1934)
• Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
• Trenul fantomă (1934)
• Cele mai vechi amintiri (1934)
• Cuibul invaziilor (1935)
• Povestiri alese (1935)
• Paștile blajinilor (1935)
• Inima noastră, (1935)
• Povestiri pentru copii (1935)
• Cazul Eugeniței Costea (1936)
• Ion Creangă, conferință (1936)
• Ion Neculce, conferință (1936)
• Țara cangurului (1937)
• Istorisiri de vânătoare (1937)
• Ochi de urs (1938)
• Valea Frumoasei (1938)
• Morminte (1939)
• Frații Jderi, (1935-1942),
• Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
• Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
• Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
• Divanul persian, roman (1940)
• Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință (1940)
• Vechime (1940)
• Ostrovul lupilor (1941)
• Povestirile de la Bradu- Strâmb(1941)
• Anii de ucenicie (1944)
• Fantazii răsăritene (1946)
• Caleidoscop (1946)
• Nada Florilor, roman (1951)
• Nicoară Potcoavă, roman (1952)
• Însemnări pe marginea articolului 80(1952)
• Aventuri în Lunca Dunării (1954)
• Evocări (1954)

Literatură proletcultistă

·         Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945)

·         Păuna mică (1948)

·         Mitrea Cocor (1949)

·         Mărturisiri (1960)

Monografii critice

·         Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963

·         Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963

·         Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, București, 1976

·         Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976

·         Profira Sadoveanu, Viața lui Mihail Sadoveanu. Copilăria și adolescența, București, 1976

·         Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981

·         Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001

·         Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007

·         Monica Spiridon, Sadoveanu-divanul înțeleptului cu lumea, Albatros, 1982

·         Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955

Mihail Sadoveanu - Biografie

Baltagul (1969) - Film Complet dupa romanul lui Mihail Sadoveanu : 

Mihail Sadoveanu - Hanul Ancutei | Teatru radiofonic

Mihail Sadoveanu - Zodia cancerului (Vremea Ducai-Voda)

DINU NEGREANU

Dinu Negreanu
Date personale
Născut	18 noiembrie 1917  Tecuci, Tecuci, România
Decedat	14 noiembrie 2001 (83 de ani)  San Diego, California, SUA
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film scenarist
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Dinu Negreanu (n. 18 noiembrie 1917, Tecuci, Tecuci, România – d. 14 noiembrie 2001, San Diego, California, SUA) a fost un regizor român.^[1]

Cuprins

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Referințe și note
• 4Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

În anii 1950 a fost vicepreședinte al Comitetului Cinematografiei.

Într-o ședință a Sectorului de Artă și Cinematografie din cadrul SSC din mai 1956 s-a stabilit trimiterea în străinătate a unor regizori români pentru perioade mai lungi (de 5-6 luni) în vederea specializării acestora. Demersurile lui Dinu Negreanu de a fi și el trimis în străinătate s-au lovit de opoziția lui George Macovescu care afirma că: „Am avut o lungă discuție cu regizorul Dinu Negreanu. Omul se încăpățânează să creadă că are talent. Și... nu are. Se crede persecutat. Și... nu e. Are 41 de ani, a stricat cinci filme și vrea să fie trimis la Paris să învețe... Să învețe ce? Cum să strice și alte filme”.^[2]

În 1968 a emigrat în Statele Unite.

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Viața învinge (1951)
• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Alarmă în munți (1955)
• Pasărea furtunii (1957)

ELEONORA CONSTANTINOV

Eleonora Constantinov
Date personale
Născută	5 noiembrie 1940 (80 de ani)  Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Părinți	Constantin Constantinov Ecaterina Cazimirov
Cetățenie	Moldova
Ocupație	regizoare de teatru
Activitate
Alma mater	Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice Conservatorul din Sankt Petersburg[*]
Organizație	Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice
Premii	Ordinul Gloria Muncii (15 septembrie 2000)
Modifică date / text

Eleonora Constantinov (n. 5 noiembrie 1940, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) este o regizoare de teatru din Republica Moldova.

S-a născut în familia actorilor Ecaterina Cazimirov și Constantin Constantinov.^[1] A studiat la școala specială de muzică „E. Coca” din Chișinău, după care a absolvit în 1964 Conservatorul „G. Musicescu” (actualmente Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice), în clasa dirijat coral.^[2] De asemenea, a studiat la Conservatorul „N. A. Rimski-Korsakov” din Leningrad^⁠(d) în anii 1966-1971, la specialitatea regie teatru muzical.^[3]

Din 1970^[2]/1971^[3] și până în prezent, Eleonora Constantinov regizează piese la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău. Tot atunci își începe activitatea pedagogică la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, la catedra Canto academic, predând disciplina Măiestrie de operă.^[3] Printre cele peste 40 de spectacole montate de ea se numără:^[2][3]

• Nunta lui Figaro de Wolfgang Amadeus Mozart
• Evgheni Oneghin, Iolanta de Piotr Ilici Ceaikovski
• Traviata, Nabucco de Giuseppe Verdi
• Cneazul Igor de A. Borodin
• Zorii sunt liniștiți de K. Molceanov
• Cavalleria rusticana de Pietro Mascagni
• Alexandru Lăpușneanu de Gh. Mustea
• Glira de G. Neaga
• Vocea umană de F. Poulenc
• Logodna la mănăstire de S. Prokofiev
• Marchitana de S. Kortez
• Karlson și piciul de A. Gherșfeld

Eleonora a fost laureată a Concursului de Artă Teatrală „Florar-88”.^[2] De asemenea, a devenit Maestru Emerit al Artei din RSSM în 1984^[2]/1985^[3] și a primit Premiul de Stat al RSSM în 1989.^[2] În Moldova independentă, i-a fost conferit Ordinul Gloria Muncii în 2000^[4] și titlul de Artist al Poporului în 2011.^[3]

A fost căsătorită, apoi divorțată; este mama a doi fii. Fostul soț a emigrat în Germania.^[1]

Don Giovanni I act

MARIA FILOTTI

Sari la navigareSari la căutare

Maria Filotti
Date personale
Născută	9 octombrie 1883  Batogu, Cireșu, Brăila, România
Decedată	5 noiembrie 1956 (73 de ani)  București, România
Cauza decesului	boală
Copii	Ion Filotti Cantacuzino
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film regizoare de teatru
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București
Ani de activitate	1904-1955
Modifică date / text

Maria Filotti (n. 9 octombrie 1883, Batogu, Cireșu, Brăila, România – d. 5 noiembrie 1956, București, România) a fost o actriță și directoare de teatru din România. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului.

Cuprins

• 1Viața
  • 1.1Viață timpurie
  • 1.2Studii universitare
  • 1.3Artist Emerit
• 2Roluri în teatru
• 3Filmografie
• 4Colecția Memorială “Maria Filotti”
• 5Note
• 6Referințe
• 7Legături externe
  • 7.1Articole biografice

Viața[modificare | modificare sursă]

Viață timpurie[modificare | modificare sursă]

Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, de lângă Brăila, "un sat așezat în șes, cam între gările Ianca și Dedulești, în apropierea răului Călmățui, care era tare poznaș: când era uscat ca-n palmă, când se revărsa înecând recolta." ^[1].

Era în clasele primare, la Brăila, când a văzut prima piesă de teatru. Pe vremea aceea nu exista la Brăila un liceu de stat pentru fete, așa că, după absolvirea cursului primar, în anul 1895, a fost înscrisă ca internă la o instituție particulară, "Școala secundară de fete", condusă de o asociație de profesori și care purta numele întemeietorilor ei, un grec și un italian: Penetis și Zurmali. Examenul de bacalaureat l-a susținut la Liceul I.C. Massim, secția clasică, încheind cu o "dizertație" cu tema "Opera politică și literară a lui Dumitrie Cantemir".^{[2]:p. 304} Președintele comisiei de examinare era profesorul universitar Ștefan Sihleanu, director al Teatrului Național București în acea perioada. Sihleanu este cel care descoperă calitățile artistice înăscute ale Mariei Filotti.

Studii universitare[modificare | modificare sursă]

După terminarea studiilor liceale s-a înscris la Universitatea din București la secțiile Litere, Filosofie și Drept, dar Ștefan Sihleanu a determinat-o să încerce și la Conservatorul de Muzica și Arta Dramatică.^[3] La Conservator a fost eleva maestrei Aristizza Romanescu, care îi va spune ce bucurii îi poate dărui scena^[4] și care-l va convinge pe tatăl viitoarei artiste, cu ocazia unui turneu a teatrului din Craiova în drum spre Teatrul Național din Iași, să nu se împotrivească ca Maria să facă teatru. Din clipa aceea teatrul a prins-o în mrejele ei, după mărturiile artistei. În anul 1905 a făcut un alt turneu, cu Petre Sturdza - jucând în piesa lui Giacosa, Ca frunzele - și apoi cu Petre Liciu. Renunță la Facultatea de Drept. În anul 1906 dă examenul de absolvire a Conservatorului cu Fedra. În primăvara aceluiași an, Maria acceptă, la îndemnul profesoarei sale, propunerea pe care i-o făcuse scriitorul Haralamb Lecca, ce fusese numit director la Teatrul Național din Iași, și semnează un contract pentru o stagiune la acel teatru începând de la 1 septembrie 1906. Din această cauză, se va mută și cu ultimul an de studii la Facultatea de litere din Iași. Pentru examenul de absolvire a pregătit și cu maestrul Nottara piesa Frații - în care dădea replica unor colegi ce-și treceau examenul - și piesa "Fântâna Blanduziei", care se juca pentru producția de absolvire a promoției 1906, de elevii din ultimii ani de la clasele celor doi profesori, împreună. Examenul l-a dat pe scena Teatrului Național București, unde pășea pentru prima dată. Alexandru Davila, ca director al Teatrului Național, era și președintele comisiei. El o remarcă pe Maria și vrea să-i ofere un contract, dar Haralamb Lecca nu este de acord să rezilieze contractul spre binele ei, pentru a căpăta siguranță și încredere.
La Iași, în primul an de carieră, înaintea premierei de debut " În lumea mare" de Dumas-fiul, a jucat pe Nerra din "Fântâna Blanduziei" , într-un spectacol festiv, organizat cu prilejul dezvelirii bustului lui Alecsandri, în fața Teatrului Național. În cele câteva luni ale stagiunii, din octombrie 1906 până în februarie 1907 a jucat urmatoarele roluri: Berta din "Victimele legii", Germaine din "Banii" a lui Octave Mirbeau, Clara Torini din "Jucătorii de cărți", de H. Lecca, Thomry din "Martira", de Jean Richepin, Heriette din "Două orfeline", "Vijelia", de Bernstein, și Nelly Rosier din "Stafia bărbatului" ^[5].
În aprilie 1907, în cursul turneului cu Agatha Bârsescu a fost chemata la București pentru semnarea contractului cu Teatrul Național. A debutat pe scena Teatrului Național din București în seara de 29 septembrie 1907, la deschiderea stagiunii, cu rolul Vidrei din "Răzvan și Vidra" de Hasdeu.

A jucat în 167 de piese dintre care în 45 a deținut roluri principale. A jucat alături de marii înaintași ca, Nottara, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu. A avut parteneri admirabili Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Tony Bulandra. Rolurile au fost multe și variate, pe registre multiple, de la ingenue până la femei fatale, regine, personaje clasice, personaje de legendă, cochete și, "din când în când ... câte un om adevărat".
Timp de trei decenii a fost profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică București.
Din 1930 a fost aleasă președinta Sindicatului Artiștilor Dramatici și Lirici, a fost membră, ca reprezentantă a României, în Comitetul Internațional al Societății Universale de Teatru și societară de onoare a Teatrului Național București.

Artist Emerit[modificare | modificare sursă]

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Maria Filotti i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.^[6]

Teatrul din Braila poarta numele Mariei Filotti din 1969.

Maria Filotti este mama scriitorului și producătorului Ion Filotti Cantacuzino și bunica actorului Șerban Cantacuzino.

Roluri în teatru[modificare | modificare sursă]

• Gioconda din "Gioconda" de Gabriele D'Annunzio (stagiunea 1904 -1905)
• Silvia din "Suprema forță" de Haralamb Lecca ( 1904 - 1905, turneu)
• Nenela din "Ca frunzele" de Giuseppe Giacosa (1905 - 1906, turneu)
• Enriqueta din "Sângele spală" de José Echegaray (1905 -1906, turneu)
• Catherine de Septmonts din "În lumea mare" de Alexandru Dumas fiul (1906 - 1907, Iași)
• Berta din "Victimele legii" de Landray (1906 - 1907, Iași)
• Clara Tardini din "Jucătorii de cărți" Hatalamb Lecca (1906-1907, Iași)
• Henriette din "Cele două orfeline" de A. d'Ennery și Cormon (1906-1907, Iași)
• Germaine Lechat din "Banii (Les affaires sont les affaires)" (1906-1907, Iași)
• Nelly Rozier din "Stafia bărbatului" de M. Hennequin și Bilhaud (1906-1907, Iași)
• Thomry din "Martira" din Jean Richepin (1906-1907, Iași)
• Elena de Bréchebel din "Vijelia (La rafale)" de Henri Bernstein (1906-1907, Iași))
• Elissa din "Rahab" de Rudolf von Gottschall (1906-1907, Iași))
• Lady Milford din "Intrigă și iubire" de Friedrich Schiller (1906-1907, turneu)
• Maria din "Magda (Heimat)" de H. Sudermann (1906-1907, turneu)
• Toinetta din "Eva" de Richard Voss (1906-1907, turneu)
• Neera din "Fântâna Blanduziei" de Vasile Alecsandri (1907 - 1908, București)
• Vidra din "Răzvan și Vidra" de Hașdeu (1907-1908)
• Eglea din "Dragoste cu toane" de J. W. Goethe (1907-1908)
• Corina din "Ovidiu" de Alecsandi (1907 - 1908)
• Zoe din "O scrisoare pierdută" de Caragiale (1922 - 1923)
• Contesa Almaviva din "Nunta lui Figaro" de Beaumarchais (1922 - 1923)
• Hedda Gabler din "Hedda Gabler" de Henrik Ibsen
• regina Elisabeta din "Maria Stuart" de Schiller (1923 - 1924, Comp. Bulandra)
• Irina din "Pescărușul" de Cehov (1923 - 1924)
• Zoe din "Gaițele" de Alexandru Kirițescu (1949 -1950, Teatrul Național)
• Melania din "Egor Bullciov și alții" de Maxim Gorki (1950 -1951)
• Adela din "Citadela sfărâmată" de Horia Lovinescu (1954 - 1955)

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Independența României (1912) - o țărancă
• Pe valurile fericirii (1920) - film neterminat
• Visul unui nopți de iarnă (1946) - Natalia Panait
• Amintirea unei artiste (documentar)

Colecția Memorială “Maria Filotti”[modificare | modificare sursă]

Casa din București, aflată pe str. Vasile Pârvan nr.12, în care este expusă Colecția Memorială “Maria Filotti”. Jos, placa memorială montată pe casă lângă intrarea în curte.

La dorința artistei, locuința sa din București, aflată pe str. Vasile Pârvan nr.12, Sector 1, a fost transformată in muzeu și deschisă publicului în 1965, încercând să păstreze intactă atmosfera din timpul vieții artistei. Colecția Memorială Maria Filotti prezintă tablouri, fotografii, documente și obiecte personale din viața și cariera artistei. Sunt înfățișate momente și mari creații actoricești ale Mariei Filotti, de la debutul său la Iași până spre trecerea ei în neființă. O suită de documente se referă la teatrul inițiat de actriță.^[7][8][9]