5. /12 NOIEMBRIE 2021 - POEZIE

VANIA GHERGHINESCU

GHERGHINESCU Vania (prenumele la nastere: Dumitru), se naste la 12 nov. 1900. coin. Circeni, judetul Mehedinti - moare in 5 oct. 1971, Brasov.
Poet.

Fiul lui Constantin Gherghinescu, invatator, si al Elenei (n. ?). Scoala primara in satul natal; Liceul „Traian" din Turnu Severin (absolvitin 1921); Facultatea de Drept a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1925).

Avocat la Turnu Severin. magistrat la Sighisoara si Tirgu Mures, procuror general la Brasov. Secretar al Asoc. Scriitorilor din Brasov. A condus revista de poezie Claviaturi (194l-l943) si Luceafarul de .iiiu (1957). iar in ultimii ani, revista Astm.

Debuteaza cu poezii semnate II. D. Rim in revista Datina din Turnu Severin (1919). Colaboreaza cu poezie, publicistica si art. de istorie literara la revista Bilete de papagal. Gindirea, Ramuri. Gind romanesc. Clopotul, Progres si cultura. Tribuna literara. Revista Fundatiilor Regale, Gazeta literarii. Viata Romaneasca. Astra, Contemporanul.

Poezia lui Vania Gherghinescu (Drum lung, 1928; Amvonul de azur, 1933; Privighetoarea oarba, 1940; Timp sonor. 1968; Acolo sus. steaua, 1971) e de factura elegiaca, adesea intimista, facind elogiul gratiei feminine si al puritatii sentimentale. Premiul Acad. (1940).

Poezia lui Vania Gherghinescu nu sufera nici o evolutie semnificativa de-a lungul timpului, pastrind aceeasi tonalitate calma a confesiunii si aceeasi nostalgie a fericirii desavirsite. Modificarile, eite sint. tin de intensitatea sentimentului si de metamorfozele dorintei.

Romantioase inca de la inceput, versurile din Drum lung (1928) comunica o melancolie fara vibratie profunda. in tonurile romantismului minor. Recuzita lirici e vetusta, iar procedeele, simpliste.

Figura poetica predilecta e comparatia. Poetul afiseaza o tristete plingareata. intr-o lirica a dorintei care isi idealizeaza obiectul. Gratioase sint secventele portretistice lucrate in filigran, provenind din aceeasi misticaa adoratiei:

„Piciorul mic-cum e o jucarie, inchis in albe pilnii de sau dale" (Schita)

Amvonul de azur (1933) mentine predispozitia pentru glorificarea iubitei, careia ii adauga elanul discret al identificarii cu lumea, al pierderii abstracte. Iubirea isi arati acum fata nelinistita, tulburatoare, din care se naste nostalgia echivoca a vindecarii. Proiectarea trairii in afara isi descopera insa un scenariu conventional. Singurele poezii verosimile sub raport artistic sint cele in care razbate entuziasmul fuziunii eu universul naturist:

"Ma simt mic, neinsemnat si ridicol Sub pasi proaspeti de eterna minune Si totusi atit de departe de orice pericol. Ca ma tavalesc prin ierburi ca o salbaticiune" (Viata noua).

In schimb, poeziile de dragoste sint deficitare din cauza inadecvatii dintre sentiment si expresie. Aceeasi durere melancolica si tristete confuza se regasesc si in Privighetoarea oarba (1940). Deruta sufleteasca, abulia lirica produc un spleen minor, transpus adesea in clisee. O schimbare inregistreaza volumul Timp sonor (1968). unde tonul devine mai sobru, trairea e dublata de reflectie, iar expresia se cizeleaza pina la calofilie. Poezia nu e scutita insa nici acum de facilitati. Cel mai consistent volum e Acolo sus. steaua (1971), declansat de moartea iubitei. Tonalitatea este elegiaca, iar substanta poetica, mult mai concentrata, deriva din asumarea dragostei ca absenta. Versurile refac imaginea fiintei disparute, comunicind suferinta mocnita, singuratate si stinghereala vitala. Rememorarea lirica devine singura speranta a comuniunii cu iubirea. Premisele poeziei lui Vania Gherghinescu nu ajungdeeit foarte rar la implinire, caci suferinta e lipsita de demnitate artistica.

OPERA: Drum lung. Craiova, 1928; Amvonul de azur. Bucuresti. 1933; Privighetoarea oarba, Bucuresti, 1940: Timp sonor, Bucuresti, 1968; Aco-h sus, steaua. Bucuresti, 1971; Privighetoarea barba, Bucuresti, 1971.

REFERINTE CRITICE: G. Calinescu, Istoria; A. Marin. Comentarii critice, 1942; Ileana Cor-bea N. Florescu, Biografii posibile, I, 1973; D. Micii. „Gindirea" si gindirismul, 1975: Al. Piru, Istoria literaturii romane de ia inceputuripina azi, 1581; C. Ciopraaa, in Romania literara, nr. 40, 1987.

Chemări

Tărâmuri noui se deschid înlăutru
Și spre zare nouă - cărările;
Altei vieți - poate morței -
Îi aud în ecouri chemările.

În mine însumi, mă adun
Cu fiecare zi tot mai mult -
Chemările, chemările,
Mai înțelegător să le-ascult.

Cine împrăștie ceață
Pe ochii privind în afară?
Cine, fără milă, brăzdează
Bolta frunții de ceară?

Glasul de pretutindeni
Lunecă pe-a inimii vioară
Ca un arcuș înnebunit
Care mângâie și omoară...

Cine, din nevăzut,
Cu armonioasă voce de ger,
Poruncește să mă împart
Între pământ și cer?

EMIL BOTTA, poet

Emil Botta
Date personale
Născut	15 septembrie 1911[1][2]  Adjud, Putna, România
Decedat	24 iulie 1977 (65 de ani)[2][3]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	actor poet autor scriitor
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București
Alte premii
Ordinul Muncii clasa a II-a[*] (1953) Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a[*] (1967) Artist emerit (1960) Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române[*] (1967)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Emil Botta (n. 15 septembrie 1911,^[1][2] Adjud, Putna, România – d. 24 iulie 1977,^[2][3] București, România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Academiei Regale de Artă Dramatică din București (1932).

Cuprins

• 1Biografie
• 2Despre operele sale
• 3Familie
• 4Opera (selectiv)
  • 4.1Versuri
  • 4.2Proză
• 5Premii
• 6Filmografie
• 7Moștenire
• 8Note
• 9Bibliografie
• 10Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul medicului Theodor Botta și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție: Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă mai degrabă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu, cu spirit necontrolabil la prima investigație.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Emil Botta a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran și dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion; pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă” întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur”, cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită, ca un uvrier cvasi-anonim, la o construcție poetică de primă mărime.

A fost distins cu Ordinul Muncii clasa a II-a (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”^[4] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”^[5] și clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[6] A primit titlul de Artist emerit (ante 1966).

Despre operele sale[modificare | modificare sursă]

Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.

Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”

„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așează glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.

În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.^[7]

A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.

Familie[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta.^[8]

Opera (selectiv)[modificare | modificare sursă]

Versuri[modificare | modificare sursă]

• Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
• Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
• Poezii, 1966
• Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
• Poeme, 1974
• Un dor fără sațiu, 1976

Proză[modificare | modificare sursă]

• Trântorul, 1938 (ediția a II-a, 1967)

Premii[modificare | modificare sursă]

• Premiul Fundațiilor Regale (1937)
• Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Se aprind făcliile (1939)
• Viața nu iartă (1957)
• Bijuterii de familie (1957)
• Când primăvara e fierbinte (1960)
• Poveste sentimentală (1961)
• S-a furat o bombă (1962)
• Pași spre lună (1964)
• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Șah la rege (1965)
• Pădurea spânzuraților (1965)
• Răscoala (1966)
• Faust XX (1966)
• Subteranul (1967)
• Lettre a Carla (1967)
• Dacii (1967)
• Reconstituirea (1968)
• Columna (1968)
• Realitatea ilustrată (serial TV, 1969)
• Dincolo de nisipuri (1974)
• Mastodontul (1975)
• Premiera (1976)

Moștenire[modificare | modificare sursă]

• Festivalul național de poezie „Emil Botta” organizat în Adjud din 2011.^{[9][10][11][12][13]}
  
• Poezia visului, spectacol al coregrafei Miriam Răducanu pe versuri din opera poetului, inițiat în 2008, nominalizat pentru Premiul special al Senatului UNITER în 2014.

POEZII:

Dimineața

Saltă și cîntă, inimă nebună,
rupe-te, inimă,-n mii!
Voi, ciocîrlii,
cu gura mai dulce ca mierea,
cîntați-mi pindarice cînturi,
ca și eu să mă-nalț
la ceruri, în volburi de aur.
O, auzi-l, Silvanul
îți zice din frunză, Driadă,
cîntări fermecate,
doar te-o răpi, Frumusețe;
dar nimica pe lume nu bate,
în lumina clarei diminețe,
cîntecul ciocârliei din cer.
O, fericire nebună,
frînge-te-n chiote, Suflete, Ler!

O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbesti doar in surdina,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrita noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecand o stea ?

Ba da, cazu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat si a ridicat-o,
omul tacut, cu ochi lucios, de camatar.

Vai, steaua era o fericire necunoscuta,
promisa de Dumnezeu cuiva ...
Dar, noapte senina, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

Toamna, trimisul

În lunca unde visam visul în care te cunoșteam cu sabia descriind
Paradisul a venit, într-o seară,
Trimisul.

Iată-i umbra pe lacuri,
prin pădurea veche de veacuri.
O, prefăcutul cocon,
coturnii și masca de histrion.

Luna-l bătea, lumina-l scălda, natura de aur era purpura-i grea.
Caligrafia și veșted sigiliul ce-nseamnă.
Trimisul acesta nu-i altul, e
Toamna.

În lunca unde-mi spunea, mai an,
turtureaua duiosu-i roman,
acum îmi aduc adieri singuratice
doar boarea cucutei socratice.

NICOLAE DIACONU

NICOLAE DIACONU

S-a născut la 12 noiembrie 1947, la Țicleni, județul Gorj. Urmează cursurile primare la Tunși, Țicleni, cele gimnaziale la Târgu-Cărbunești și Țicleni.

În 1967 a absolvit Liceul ”Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, iar în 1971 este licențiat al Facultății de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca.

Este repartizat pe catedra de limba și literatura română la Liceul Viticol din Isaccea, județul Tulcea. În această perioadă activează la cenaclul literar ”Panait Cerna” din Tulcea și publică versuri în presa regională. În 1972 revine în Gorj unde funcționează ca documentarist la Casa Corpului Didactic până la desființarea acesteia, apoi ca profesor la Liceul nr.2 din Târgu-Jiu și Liceul ”Ecaterina Teodoroiu” până în 1994 când este numit consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură Gorj. Din 1996 este inspector de specialitate pentru Cultură Gorj. Din 1996 este inspector de specialitate în aceeași instituție până în vara anului 2005.

A fost director fondator al revistei Brâncuși și al Fundației ”Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu (1995 – 2005). A debutat cu versuri în revista Ramuri (1968) și a activat la cenaclurile literare ”Columna” și Hyperion” (Târgu-Jiu), ”Echinox” (Cluj-Napoca), ”Ramuri” (Craiova).

A fost redactor la revistele ”Echinox”, ”Ramuri” și a colaborat la ”Luceafărul”, ”Literatorul”, ”Viața Românească”, ”Tomis”, ”Tribuna”, ”Steaua”.

Este primit în Uniunea Scriitorilor în ianuarie 1990.

În 1996 primește de la Ministerul Culturii o bursă la Universitatea Perugia din Italia (Cultură și civilizație).

A trecut la cele veșnice la 26 iulie 2005.

 

Este prezent în antologiile:

Semnul că nu cunoaștem eclipsa, coord. Gheorghe Anca, Ed. Didactică și Pedagogică, 1978;

Ca un fagure de miere, coord. George Mitrea, Editura Eminescu, 1978;

Caiet de poezie, Ed. Eminescu, 1973;

Hyperion, coord. Nicolae Dragotă și Nicolae Diaconu;

Scriittori del’ messagio, coordonator și traducător Romeo Magherescu, Reggio Calabria (Italia), 1996;

Sud-Vest, coord. Bucur Demetrian, Ioan Lascu și Constantin M. Popa, Ed. Aius, Craiova, 1998;

La masa Tăcerii – Dinner at the Table of Silance, (română – engleză), coord. Liliana Ursu și Sean Cotter, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 2002;

Sorescu’ s choice, young romanian poets, Belfast (Irlanda), 2002.

 

Este cuprins în Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004;

Dicționar biografic al literaturii române, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006.

 

Volume publicate:

Călătorie spre ceilalți, versuri, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976;

Doar o transcriere, versuri, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990;

Prima carte albă asupra capodoperei, Editura Fundației ”Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 1996;

La ”Colocviul internațional de traducere activă a poeziei” din Portugalia (1996) i-a fost tradus în portugheză volumul Sau mult mai simplu.

A doua carte albă asupra capodoperei, Editura Fundației ”Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000;

În voia literaturii, eseuri, critică literară, Editura Fundației ”Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000;

Cel de-al treilea destin al casei Brâncuși, coautor, Editura Fundației ”Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2002.

 

Premii obținute:

- Premiul II pentru poezie la cea de-a IV-a ediție a Festivalului ”Primăvara studențească”, Cluj – Napoca, 1970

- Premiul I pentru poezie al revistei ”Steaua”, la cea de-a V-a ediție a Festivalului ”Primăvara Studențească”, Cluj-Napoca, 1971;

- Premiul I la Festivalul Național ”Nicolae Bălcescu”, Râmnicu-Vâlcea, 1975;

- Premiul revistei ”Ramuri” pentru critică literară pe anul 1987;

 

Post mortem:

- Premiul ”Brâncuși” pentru contribuția excepțională la punerea în valoare prin cercetare a moștenirii brâncușiene – ”Brâncușiene” – martie, 2007.

- Titlul de ”Cetățean de onoare” al orașului Țicleni, pentru merite deosebite în timpul vieții pe tărâmul culturii gorjene, 12.11. 2007.

POEZII:

Ferigile sufletului

Să ajungi la mine
Îți împletesc…
o scară
Ușoară
Din mătase
Fină

Ca un fur,
Să te strecori
În suflet
Până în zori.
Să pătrunzi
ca o regină
ce împrăștie
Lumină
Să intri
în al meu vis
Când mă scald
în Paradis



Cu emoție
să urci
scara
să n-o frângi
Să-ți tremure
picioarele
fecioarele
Ca prima oară!

În post

E Post, îmi știu
meniul pe de rost
Ma chinui in visări
Carnale , fără rost
Nevasta-mea se roagă
Cu mine pe covor
Vecina face amor
La ea in dormitor
E-un sex acum partidic
Si la televizor
Se aude prin perete
Al dragostei sonor
Ma ierți tu Doamne
Spune-mi
Pe cine să omor?

Căutându-te

Căutându-te pe tine,
M-am regăsit pe mine.
Rugându-mă Cerului
Să nu dispară niciodată
Armonia culorilor
Farmecul formelor
Dansul norilor
Muzica sferelor

Căutându-te pe tine,
M-am regăsit pe mine
In mireasma merelor
din podul cu fan
Culcușit in iarba cosita
dezlegam misterul pașilor furnicii

Căutându-te pe tine,
Cerul ia forma viselor
Oamenii forma pasărilor
Străbat oceanele iubirii
Stelele călăuze, veghează
Drumul rătăcitorului

Se desprind in fluturi
petalele florilor
Si pasări de aur
Sunt flăcările lumânărilor
de înviere!
Căutându-te pe tine
Iubire!

ZILOT ROMÂNUL

Zilot Românul
Date personale
Născut	27 decembrie 1787  București, Țara Românească
Decedat	12 noiembrie 1853 (65 de ani)  București, Țara Românească
Cetățenie	Țara Românească
Ocupație	istoric
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Orașul București în vremea lui Zilot Românul

Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) (n. ~ 27 decembrie 1787, București – d. 12 noiembrie 1853, București) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român. A scris istorii în versuri și în proză ale Țării Românești din timpul lui Constantin Hangerli (1796) până la Răscoala lui Tudor din 1821. Prima parte, intitulată „Domnia lui Constandin Vodă Hangerliul” a terminat-o în 1800, la o „copilărească vârstă”. Alte lucrări mai de seamă ale sale au fost o cronică în versuri despre „Anul 1848” și un poem alegoric numit „Dăslușire”.

Crezul său ca istoric și l-a exprimat într-o poezie celebră, intitulată chiar „Definiția istoricului”:

“	Istoric sunt, n-am frate, N-am rudă, n-am vecin: Stăpân am p-adevărul, Lui cată să mă-nchin!	”

Cronicile sale au fost publicate întâi de B. P. Hasdeu (1884), apoi de Gr. Tocilescu (1885 - 1891) și de G. T. Kirileanu (1942). O ediție mai recentă a apărut în 1996 cu studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel Dumitru Ciucă, cel căruia îi revine meritul de a arunca, prin cercetările sale, o nouă lumină asupra personalității lui Zilot Românul.

Cuprins

• 1Identitatea reală a lui Zilot Românul
  • 1.1Cercetările lui Gr. Tocilescu
  • 1.2Cercetările lui Ion Ionașcu
  • 1.3Indiciile din scrierile lui Zilot
• 2Viața
  • 2.1Urmași
• 3Opera
  • 3.1Încercări de editare
  • 3.2Editări ale operei
• 4Valoarea operei
• 5Bibliografie
• 6Referințe

Identitatea reală a lui Zilot Românul[modificare | modificare sursă]

Multă vreme identitatea adevărată a lui Zilot Românul a rămas necunoscută, fapt care a lăsat să se întrevadă prea puține despre viața acestui scriitor. B. P. Hasdeu remarca: „Cine au fost autorul, nu se știe, căci «Zilot Românul» este învederat un pseudonim, care înseamnă «Românul Zelos»”^[1]. Motivul cel mai plauzibil al anonimatului lui Zilot este evitarea represaliilor din partea mai marilor înfierați în scrierile sale.

Primele încercări de identificare i-au aparținut lui Gr. Tocilescu. Inițial acesta a crezut că „sub pseudonimul de Zilot Românul se ascunde Ștefan Moru” și a adăugat „că cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înșelat”^[2]. Într-adevăr, după alte investigații, ce vor fi detaliate mai jos, va comunica noile rezultate Academiei Române, în martie 1890. El considera acum că adevăratul nume a lui Zilot Românul a fost Ștefan Fănuță. Însă nu a mai apucat să-și publice rezultatele, fapt care i-a făcut pe Nicolae Iorga^[3], Ovid Densusianu^[4], Gh. Adamescu^[5] și George Călinescu^[6] să privească cu rezerve noua identificare, neștiind care au fost motivele pentru care a fost făcută aceasta.

Dintre cei care au încercat mai recent să identifice adevăratul nume al lui Zilot sunt de amintit Valentin Al. Georgescu: Ștefan Ioan Moru^[7], N. A. Ursu: tot Ștefan Moru (sau Mora)^[8] și Al. Alexianu: T. Gh. Peșacov, însă identificarea din urmă nu ține seama nici de biografia cunoscută a lui Peșacov, nici de datele personale presărate de Zilot prin scrierile sale^[9].

Cercetările lui Gr. Tocilescu[modificare | modificare sursă]

Ipoteza Moru

După ce a schițat toate datele ce se puteau extrage din opera lui Zilot, Tocilescu a reușit să afle doar prenumele scriitorului, Ștefan. Pornind pe firul manuscriselor de la Academie, prin 1884 a purtat o discuție cu Al. Odobescu, cel care le-a depus în arhivă. De la el a aflat că manuscrisele provin de la Iancu Văcărescu, ce la rândul lui le avea de la un anume Ștefan Moru, ca la 60 de ani, care pretindea că-s ale lui. Moru nu voia să le lase pe mâna fiului său neștiutor de carte, spre a nu se risipi. Odobescu l-a chemat pe acest Ștefan Moru vrând să discute personal cu el. Pus în fața manuscriselor, Moru le-a recunoscut ca fiind ale lui. Tocilescu a aflat însă că Moru se numea de fapt Costache, nu Ștefan; în plus, la 1861 Zilot ar fi trebuit să fi fost octogenar nu hexagenar. Totuși, Tocilescu a formulat o ipoteză îndrăzneață dar destul de șubredă: este posibil ca Odobescu să se fi înșelat atunci când și-a adus aminte de creatorul manuscriselor, acestea aparținând probabil tatălui lui Moru. Cum numele acestui tată nu este cunoscut, Tocilescu a presupus că el era acel Ștefan pomenit prin poeziile lui Zilot și și-a sintetizat concluziile în „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, vol. V din 1885. Totuși, dându-și seama că ar putea greși, și-a lăsat o portiță pentru alte ipoteze, menționând că „cercetările ce vom face mai departe poate că vor arăta că ne-am înșelat”.

Ipoteza (Ion) Fănuță

În 1889 Tocilescu a reluat problema, mergând la Ștefan D. Grecianu – un tânăr preot ce slujea la biserica Sărindar, specialist în genealogii. Acesta a precizat că într-o zi a auzit-o pe mama lui George Cantacuzino vorbind despre un anume serdar Fănuță sau Ștefănică, ce locuia în mahalaua Negustori. Cu aceste informații, Tocilescu a plecat la preotul Dimitrie, care slujise o bună vreme în mahalaua serdarului. La rândul său, preotul i-a îndreptat către Natalia Fănuță, mama maiorului Athanasie Fănuță și soția lui Ștefan Fănuță. Ajungând la ea, a întrebat-o dacă deține vechi documente de familie, iar Natalia i-a adus un ghiozdan de mătase pe care se afla scris „La cei cu știință și nezavisnici” și care conținea mai multe hârtii rămase de la soțul ei. „Deschizând, mare mi-a fost surprinderea când am recunoscut în manuscrisele și hârtiile din el aceeași mână a lui Zilot și cu semnătura: Ștefan Fănuță serdarul. Descoperirea era făcută”^[10]. Printre hârtii se aflau și un număr de 38 de poezii scrise în perioada 1828 - 1847, pe care Tocilescu le-a copiat spre publicare. Ele au apărut abia în 1996.

Cercetările lui Ion Ionașcu[modificare | modificare sursă]

În 1938, cercetătorul de arhive Ion Ionașcu s-a ocupat cu studiul documentelor legate de mitropolitul Grigorie Dascălul, exilat la începutul secolului al XIX-lea din Țara Românească (întâi la Chișinău după care i s-a permis să stea la Buzău). Astfel a aflat că mitropolitul ținea corespondență regulată cu frații Bâțcoveni, aflați în țară. Preocuparea de căpătâi a mitropolitului era adunarea manuscriselor istorice și a cronicilor, pentru a le publica. La 20 decembrie 1832, pitarul Ioniță Bâțcoveanul îi trimitea alături de o scrisoare de răspuns „niște izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ștefan, care măcar că sunt și cu stihuri și cu unele cuvinte drepte, dar atingătoare, și poate să fie neprimite cugetului preasfinției voastre, eu însă le trimisei spre oareșicare idee sau poate dintr-însele să se facă oareșicare adunare de istorie.”. Ionașcu a concluzionat „în chip neîndoios” că „acel medelnicer Ștefan, scriitor de proză și versuri, este aceeași persoană cu anonimul cronicar Zilot Românul”. Căutând prin catagrafiile anilor 1829, 1830 și 1831, Ionașcu găsește doi medelniceri cu acest nume dar nu reușește să tragă o concluzie hotărâtoare asupra familiei lui Zilot Românul. Oricum, după cum se va vedea, din 1827 medelnicerul Ștefan devenise serdar; în plus a fost omis în catagrafiile din 1829 și 1831.

Indiciile din scrierile lui Zilot[modificare | modificare sursă]

Acrostihul cu numele „Ștefan”

În poezia „Altele asupra nenorocirei mele cu grabnică văduvie”, rămasă inedită multă vreme, Zilot spune: „De aceea, ticăloase Ștefane, ajung atât, / Ajungă atâtea lacrămi, nu mai plânge amărât.”, iar în „Cum pre cer și pre pământ. Regulament vecinic” scrie: „Se depărtează serdaru Fănuță din slujbă, căci nu au primit să jure după Regulamentul Organic”. Prenumele „Ștefan” se mai regăsește și într-un acrostih, precum și în semnătura dedicației din fruntea „Manualului de legi” (copiat pentru Ștefan Conduratu). Un alt element hotărâtor în stabilirea identității lui Zilot se află în cronica despre „Domnia a treia a lui Alexandru vodă Suțul ce i se zicea și Dracache”. Cronicarul scrie la un moment dat: „Atunci, aflându-mă pus și eu de un cumnat al mieu, Fota(che) Prisiceanul, om cinstit și cu fire bună, ca...” însă, nedorind să se desconspire prin acest amănunt, înegrește textul îngroșat mai sus și scrie deasupra „o rudă a mea”. Tocilescu a reușit să descifreze doar „un cumnat al mieu”, nefiind bine șters, însă numele cumnatului a fost imposibil de citit. În urma unor analize moderne, prin fotografierea manuscrisului în infraroșu, s-a reușit „recuperarea” numelui. Atât din mărturisirile Nataliei Fănuță, cât și dintr-un document scris de Ștefan Fănuță, rezultă că acesta din urmă avea o soră, Smaranda, căsătorită cu Fotache Prisiceanul: „viind soru-mea, dumneaei Zmaranda Prisiceanca, soțiia răposatului Fotache Prisiceanul biv căpitan za lefecii...”.

Una dintre poeziile lui Zilot, datată 5 mai 1840, precizează: „Dar de patruzeciuri, / Cu din cincizeci civerturi / Acum împlinind”, ceea ce înseamnă că la acea dată Zilot avea 52 de ani și 6 luni, lucru care corespunde întrutotul cu datele cunoscute despre Ștefan Fănuță.

Nu în ultimul rând, cercetările au arătat că scrisul lui Zilot Românul și cel al lui Ștefan Fănuță sunt identice.

Viața[modificare | modificare sursă]

Potrivit cercetărilor lui Marcel Dumitru Ciucă, Ștefan (Ioan) Fănuță se naște în jurul datei de 27 decembrie 1787 la București.

Despre înaintașii săi, Zilot scrie: „moșii miei, și de n-au fost în vederea cea proastă atâta slăviți, dar în tainica vedere au fost prea slăviți, pentru că toți au stătut, unii, parte bisericească – preoți, duhovnici vestiți, clirici la scaunul Mitropoliei țării aleși – alții, dascăli slovani și rumâni, și mai toți adăpați oareșice și de latinească și de elinească.” Tatăl său a fost Ioan starostea, acesta slujind țara timp de peste 40 de ani în diferite slujbe politice și ajungând chiar, de patru ori, să îmbrace caftanul marilor boieri. Între 1790 (înainte de 2 iunie) și 13 august 1796, Ioan îndeplinește funcția de mare staroste de negustori, foarte bine plătită. Este pomenit în acte fie ca Ioan Dobrian, fie ca Ioan Popovici. Într-o epocă în care prezența numelui de familie nu era obligatoriu, această fluctuație, în opinia cercetătorilor, nu e neobișnuită. Primul nume ar fi cel al locului de baștină al tatălui Ioan, iar cel de-al doilea ar desemna meseria bunicului. Bunicul lui Ștefan a fost Fănuță, de la care își va trage și numele de familie. De altfel, Ștefan se semnează fie „Ștefan sin Ioan starostea”, fie „Fănuță sin Ioan starostea”.

În anii copilăriei va trăi cumpătat și va învăța elina de la dascăli greci. Pe la 1800 scrie prima sa cronică, intitulată „Domnia lui Constantin vodă Hangerliul”.

După vârsta de 15 ani Ștefan va pleca de la casa părintească încercată de greutăți și lipsuri, intrând în slujba clucerului jurist Ștefan Conduratul, de la care învață „ale patriei trebi și obiceiuri”. În mai 1802 se va refugia la Brașov, existând zvonuri cu privire la o incursiune a pasvangiilor. Se întoarce la București după trei luni (în jurul datei de 10 iulie) și își continuă slujba. În această perioadă copiază pentru stăpânul său „Manualul de legi” al lui Mihai Fotino, operațiune terminată înainte de 1811. La această dată, Ștefan Fănuță ajunge să ocupe funcția de logofăt de-al treilea.

În 1814, proaspăt ieșit de la stăpân, Ștefănică logofătul, cum este cunoscut acum, împrumută pe un anume Gheorghe Săvescu cu 1.000 de lei, stabilind o dobândă de 5 la pungă pe lună. Presupusa sa bunăstare (relativă) l-a făcut pe cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă să bănuiască faptul că Ștefan avea o anume funcție aducătoare de venit. În anii 1837 - 1838 Ștefan Fănuță se va judeca cu Săvescu la Tribunalul Polițienesc din București pentru a-și recupera suma împrumutată, ceea ce va și reuși în final. Cu alți bani cumpără o brutărie scoasă la mezat, actul încheindu-se la 4 aprilie 1815. La această dată, Ștefan ocupa funcția de pitar, iar din 1817 devine medelnicer. Din această funcție va scrie un memoriu către Poarta Otomană din partea boierilor patrioți, nemulțumiți de politica domnitorlui Ioan Gheorghe Caragea În jurul anilor 1818 - 1819 Ștefan se mai afla încă în funcție, moment în care cumnatul său Fotache Prisiceanul, fost căpitan de lefegii, l-a rugat să îi cumpere și lui o slujbă. Din pricină că alții „l-au întrecut cu darea”, încercarea nu i-a reușit. În preajma datei de 15 mai 1821 pleacă împreună cu fiul său Constantin și nevasta în satul Turcheș din Transilvania (astăzi în municipiul Săcele), unde se stabilește o vreme. Revine la București în toamna anului următor.

La 18 aprilie 1825 Ștefan Fănuță este numit epitrop la Departamentul Obștirilor (sau Cutia Milei), împreună cu serdarul Răducanu Trestianu, însă amândoi demisionează în scurtă vreme. La 6 iulie 1827, domnitorul Grigore al IV-lea Ghica numește alți doi boieri în funcție. Pe 23 septembrie același an, domnitorul îl ridică la rangul de serdar. Înainte de mai 1828 se însoară cu a doua soție, Hrisi din neamul Arion. Ea va pieri trei ani mai târziu, prin mai 1831, acest fapt pricinuindu-i soțului o mare durere, după cum reiese din poeziile sale. Catagrafia din 1831 îl prezintă ca fiind singur, fără nevastă sau copii (Constantin murise în timpul ciumei din iunie 1828, la o vârstă școlărească), însă ținea la el un nepot mai mic, Iancu Borănescu (n. 1813 - d. 1843). În aceeași catagrafie este menționată și funcția sa: biv vel serdar (fost mare serdar) ceea ce înseamnă că a fost trecut în categoria marilor boieri (primul din a treia clasă). Între 25 noiembrie 1831 și 24 aprilie 1832 va face parte din primul Sfat orășenesc ales al Bucureștiului, în urma demisiei vornicului Constantin Câmpineanu, și va îndeplini funcția de președinte al Tribunalului Polițienesc din București (din 15 august 1831). În 1834 se angajează la strângerea de fonduri pentru zugrăvirea și repararea bisericii din Valea Largă, el însuși contribuind cu 300 de lei. Fiindcă refuză să jure pe Evanghelie, ca slujbaș al statului, este dat afară de la Tribunal pe 29 august 1836. În octombrie același an este ales iar în Sfatul orașului București, funcție în care stă până prin martie 1838, ea nefiind plătită pe atunci. După 1838 se va retrage în viața privată, ocupându-se cu studiul și afacerile casei. În această perioadă, din căsătoria sa cu Natalia (făcută în 1832) i se nasc copii Safta și Iancu. Catagrafia din 1838 menționează vârsta sa (50 de ani), a soției (24 de ani) și a copiilor (5 și respectiv 2 ani). În 1843 i se va naște și cel de-al treilea copil din această căsătorie: Athanasie.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1843 - 1848) nu a îndeplinit nici o funcție deși i-a trimis o plângere în acest sens domnitorului, cu care se cunoștea de dinainte, de pe vremea când făcuseră amândoi parte din sfatul orășenesc.

Incendiul bucureștean din 23 martie 1847

Ștefan Ioan Fănuță a trăit într-o casă de zid, cu două caturi, aflată pe ulița cea mare din mahalaua Vergului, însă până la 23 martie 1847, când incendiul din București i-a distrus casele și o bună parte din documente și scrieri. Atunci a ars și portretul scriitorului. A avut case și pe strada Radu Vodă, precum și în mahalaua Alexe, unde s-a retras după incendiu. Ștefan Fănuță a deținut și alte bunuri imobile, atât în București (două hanuri, mai multe prăvălii) precum și în Valea Largă, lângă Ploiești, unde avea niște vii. O altă vie a sa se afla pe dealul Văcăreștilor.

În timpul revoluției de la 1848 a adoptat o poziție socotită de el ca potrivită întereselor patriei, deși nu era de acord cu mișcarea ce se iscase. A participat în două rânduri la întâlnirea dintre boierii țării și Soliman Pașa care intrase cu trupele sale în București. Prima oară i-a cerut pașei să respecte Regulamentul Organic și drepturile vechi ale românilor față de turci. Nu este încântat de intrarea armatei otomane în țară, dimpotrivă: „Ce caută turcu-n țara noastră? / E românească, nu e turcească”. Aceste idei ale relațiilor țării cu Poarta le va relua iarăși în poezia „Către unii din români fără mai adânci științe” (1851).

În ultimii 20 de ani de viață sănătatea serdarului a fost destul de șubredă, după cum reiese din actele rămase de la el. Boala s-a accentuat după incendiul din 1847, Ștefan Fănuță fiind prea mâhnit de pierderile suferite. Se stinge din viață la 12 noiembrie 1853, în urma unor arsuri serioase pe care le-a suferit într-un incendiu, și este înmormântat la cimitirul bisericii Negustori din mahalaua Vergului.

Urmași[modificare | modificare sursă]

Din prima căsătorie:

• Constantin (d. iunie 1828)

Din a doua căsătorie, cu Hrisi (d. 1831):

Din a treia căsătorie, cu Natalia (n. 1814 - d. ? (după 1890)):

• Safta (n. 1833 - d. ?), căsătorită cu col. Teodor Coadă în februarie 1853 din care a rezultat o fiică, Alexandrina, căsătorită Marinescu
• Iancu (sau Ioan) (n. 1836 - d. ~1864), cu aplecare către carte și limbi străine, a preluat talentul tatălui său scriind și el poezii („La o copilă”, „La un cadaver”, puse pe muzică) și efectuând chiar traduceri din franceză („Cavalerul d'Harmental” a lui Al. Dumas, împreună cu I. A. geanoglu, traducere publicată în 1857). Între 1852 și 1857 a studiat la Școala elevilor conductori de poduri și șosele.
• Athanasie (n. 3 septembrie 1843 - d. 7 martie 1899), maior, comandant al Divizionului de Jandarmi din București.

Opera[modificare | modificare sursă]

Foaie din „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, varianta „prefăcută” de către Ștefan Fănuță

Zilot Românul și-a scris opera între cca. 1798 și 1851, cu scurte întreruperi în vremea domniei lui Moruzi (1799 - 1801) și pe timpul copierii „Manualului de legi” al lui Fotino (cca. 1805 - 1811). Creația sa se desfășoară pe trei coordonate: juridică, istorică și literară.

În domeniul juridic, a „prefăcut” la începutul secolului al XIX-lea „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, prin aceasta înțelegându-se faptul că l-a actualizat și completat, deoarece cunoștea istoria și obiceiurile țării, după cum însuși spune. Și-a dăruit acest „giuvaier” stăpânului său printr-o dedicație în versuri.

Din punct de vedere istoric, în opera sa Zilot a abordat în special perioada 1796 - 1823, cu referiri la vremuri anterioare, chiar până la daci și romani. Către sfârșitul vieții a reluat în discuție problemele istorice prin poezii relative la revoluția pașoptistă și la relațiile dintre Imperiul Otoman și Țara Românească, stabilite prin tratate. Izvoarele sale de informare au fost diverse: cronologii, cărți populare, cronografe, cărți teologice, istorii universale și locale, cronici. Cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă presupune că Zilot a apelat la bogata bibliotecă a banului Grigore Brâncoveanu, cu care se afla în relații foarte strânse.

Relatările istorice ale cronicarului român încep cu ce-a de-a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796 - 1797) abordând totodată și începuturile revoltei lui Pasvantoglu, peste Dunăre. Continuă cu domnia lui Hangerli (1797 - 1799) în vremea căruia au sporit și s-au înăsprit dările impuse populației. Urmează întâmplările din timpul domniilor lui Alexandru Moruzi (1799 - 1801) și Mihail Șuțu (a treia oară, 1801 - 1802), neuitând să menționeze de pustiirea Bucureștiului de teama pasvangiilor și de cutremurui din același an, 1802. Continuă cu domnia lui Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) al cărei început a fost marcată de amintitul seism. Războiul ruso-turc ditre 1806 și 1812 ocupă noi pagini în cronica zilotiană. Fănuță serdarul vorbește despre situația de nesiguranță din principate și schimbările politice survenite, despre rolul lui Napoleon Bonaparte în această confruntare și despre deznodământul ei cu rezultatele pentru părțile implicate și țările române, cărora li se răpește Basarabia. Domnia lui Caragea era tratată într-o lucrare considerată azi pierdută. Sunt reliefate, într-o altă lucrare, vremurile din timpul celei de-a treia domnii a lui Alexandru Șuțu, caracterizate prin frământări sociale ce au culminat cu răscoala lui Iordache Olimpiotul. Revoluția de la 1821 este relatată în „Jalnica cântare a lui Zilot”, unde conducătorul Eteriei grecești este descris cu ură, în timp ce Tudor Vladimirescu are parte de unul dintre cele mai frumoase portrete memorialistice. Evenimentele ulterioare mai importante sunt consemnate fie prin scurte însemnări, fie prin poezii ocazionale.

O a treia latură a creației lui Zilot o reprezintă cea literară, ilustrată în poeziile sale cu caracter personal. Multe dintre ele au fost descoperite de către Gr. Tocilescu în 1890 și publicate abia în 1996.

Încercări de editare[modificare | modificare sursă]

După 1828, Ștefan serdarul a încercat să-și publice manuscrisele în repetate rânduri, manuscrisele sale circulând însă în cercuri restrânse. Din păcate, în timpul vieții sale a apucat să-și vadă publicată o singură poezie („La o carte de câteva leacuri, alcătuită pre limba românească de un bun prieten dohtor”), în 1825.

O primă șansă i s-a ivit serdarului în 1832, când mitropolitul Grigore Dascălul, aflat în exil la Buzău, a dorit să adune toate cronicile țării și să le publice. Astfel, prin corespondența cu frații Bâțcoveni (pitarul Ioniță și logofătul Mitropoliei, Nicolae) a reușit să intre în posesia unor „izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ștefan”. Curând după reinstalarea sa în scaun (22 august 1833), mitropolitul Grigore Dascălul a înființat o tipografie, vrând să-și ducă la bun sfârșit intenția sa, dar nu a mai apucat, murind la 22 iunie 1834.

În 1837, Simion Marcovici a scris în „Muzeul Național” despre necesitatea publicării unei istorii naționale. Din nou, Ștefan Fănuță a considerat că operele sale ar putea fi de folos, astfel că îi scrie domnitorului George Bibescu, pe la 1847 - 1848: „... pentru ale căriia întâmplări, în curs de ani patruzeci trecuți, am însemnări în casa mea (câte însă mi-au scăpat de la arderea casii, că multe s-au și ars), puse într-un ghiozdan de mătase, scris deasupra așa «La cei cu știință și nezavistnici», pe care le afierosesc Înălțimei Voastre, ca să porunciți clucerului Marcovici și altora ce veți socoti, să le ia îndeaproape băgare de seamă și să le treacă în Istoria țării, spre pomenire, căci le am toate, și din încredințări de la oameni mari ai vremii și de la chear vederea ochilor miei. Și spre aceasta îndemnat am fost și de aceia, dar și firească pornire am avut, fiindu-mi foarte dragă patriia, căci văzând-o în nevoi mai totdeauna. De aceea, să nu rămână netrecute, ca să le afle și fiii miei, viindu-și în dăstoinica vârstă, și să mă pomenească. Ștefan serdar”. Ca și în cazul altor epistole către domnitor, nu a primit nici un răspuns. Curând după aceea moare, manuscrisele sale împrăștiindu-se pe la diverși amatori, de unde sunt recuperate și publicate 20 de ani mai târziu de către istorici, unul câte unul.

Ultima încercare de publicare, nereușită, a fost aceea a lui Mihail Kogălniceanu. Primind manuscrisele cronicii Zilotiene de la Pandrav, ar fi dorit să le includă în ce-a de-a doua ediție a colecției sale de cronici ale României. De la Mihail Kogălniceanu, manuscrisele au ajuns la Petru Grădișteanu, care citează câteva fragmente în articolul „O cronică inedită” din „Revista contimporană”, nr. 5/1873. Începând cu acestea, opera cronicarului Zilot iese treptat la suprafață.

Editări ale operei[modificare | modificare sursă]

După ce în 1873 Petru Grădișteanu publică fragmente din cronica lui Zilot, între 1882 și 1883 B. P. Hasdeu tipărește tot manuscrisul în revista sa „Columna lui Traian”, iar în 1884 separat, cu titlul „Înainte de Tudor Vladimirescu 1800 - 1821, Ultima cronică română din epoca fanarioțiloru, reprodusă după manuscriptulu din Archivulu Statului din București”. Această carte cuprindea două lucrări, anume

1. „Domnia lui Constantin Hangerliul”, care conține și celebra poezie „Definiția istoricului”

2. O cronică alcătuită din câteva capitole separate, unele în proză, altele în versuri. Sunt evocate întâmplări din vremurile domnitorilor Alexandru Suțu, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, la care se adaugă și un poem istoric în care îi atacă pe greci.

Grigore Tocilescu descoperă și publică la rândul său alte manuscrise inedite, în 1885 și din nou în 1891:

3. „Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Șuțu ce i se zice și Dracache”.

4. Revoluția lui Tudor, pe care o amestecă cu mișcarea eteriștilor

5. „Adunare de stihuri”. Cele din 1829 se referă la diferite personaje istorice (Negru Vodă, Mircea cel Bătrân) sau la mai marii zilei. Cele scrise în 1850, vorbesc despre revoluția pașoptistă

În 1942 G. T. Kirileanu va reedita aceste opere, împreună cu alte elemente inedite din opera lui Zilot.

Deși Grigore Tocilescu a copiat poeziile inedite găsite în ghiozdanul de mătase (în număr de 38, scrise între 1828 și 1847), nu a apucat să le publice. Acestea vor apărea abia în 1996, o dată cu editarea operelor complete ale lui Zilot Românul.

Lucrarea „Visul lui Poliopt”, care se ocupa de istoria Țării Românești după fuga lui Caragea, nu a fost publicată niciodată și este socotită astăzi pierdută.

Valoarea operei[modificare | modificare sursă]

„Adunare de stihuri” - foaie de titlu

Valoarea operei lui Zilot Românul trebuie judecată din două perspective: cea literară și cea istorică. Opera sa deține un caracter moralizator, întâmplările istoriei fiind socotite drept răsplate ori pedepse divine.

Din punct de vedere literar, analize consistente au fost făcute de către B. P. Hasdeu și Mihai Gaiță. Perioada de creație a lui Zilot se împarte în două: o etapă de luptă între curentul grecesc și cel românesc, în care scriitorul își exprimă năzuințele către independență națională folosind un limbaj curat românesc, și o etapă secundară, constând în creații poetice de factură strict literară. Acestea fac parte din curentul parentic apărut după anul 1821.

Gh. Adamescu a remarcat că dacă Zilot „ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii «din epoca fanarioților», un lucrător de mare merit – cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea și devine, întrucât privește ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăiește într-o epocă nouă și cu totul străină de sine”^[11].

Paul Cornea îi acordă însă mult mai mult credit, considerându-l unul dintre cei mai interesanți creatori ai epocii sale și comparându-l chiar cu Bălcescu. Criticul literar subliniază în acest sens expresivitățile obținute prin procedee diverse și rafinate^[12].

În ceea ce privește poeziile lui Zilot Românul, fie ele de factură istorică ori strict literară, scriitorul a mărturisit că „poeziia foarte mi-au fost lesne și mi-au fost dragă din firească pricină (sau pornire); și cu toate că la românie (precum să află acuma limba patriei) prea cu greu cade a poezi, dar pă mine această greutate nu m-au putut depărta de dânsa”. Creația poetică a serdarului Fănuță se remarcă în special prin narațiunea versificată, gen specific timpului în care a trăit scriitorul. Din acest punct de vedere, relatarea sa despre uciderea lui Constantin Hangerli este socotită ca „cea mai importantă din punct de vedere literar”^[13] dintre cele trei povestiri existente în legătură cu acest subiect. În poeziile sale, Fănuță utilizează procedee precum efectul specific paralelismului ritmic și sintactic,^[14] larg răspândit în Orientul Antic.

Din perspectivă istorică opera lui Zilot Românul acoperă perioada 1796 - 1823, însă referiri sunt făcute până în epoca dacilor.

În ceea ce privește problema neamului românesc, Zilot enunță fără echivoc că în vremurile vechi Dacia însemna Transilvania, Țara Românească și Moldova, iar daco-romanii din vechime sau românii de acum locuiesc pe teritoriul acestor trei țări. Totodată, menționează că numele țării a evoluat din „Dacia” în „Romania” și apoi în „România”. În scrieri se regăsesc și aspirațiile sale către unitatea principatelor române. Nu în ultimul rând, sunt pomenite relațiile dintre Imperiul Otoman și Țările Române ce se bazează pe tratatele încheiate în timpul lui Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș.

În primul rând, valoarea operei istorice a lui Zilot stă însăși în consemnarea faptelor. Unele dintre evenimentele relatate se regăsesc detaliate doar aici (de exemplu răscoala lui Iordache Olimpiotul). Pe de altă parte, din aceste cronici se pot extrage date și informații bogate cu caracter social, economic, bisericesc, politic sau militar.

Importanța operei lui Zilot Românul se poate înțelege urmărind interesul și lucrările istoricilor care s-au folosit de datele furnizate de către acesta despre sfârșitul epocii fanariote. Sunt de menționat istoricii B. P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, V. A. Urechia, Ionescu-Gion, A. D. Xenopol, Andrei Oțetea, Mircea T. Radu etc.

Definiția istoricului

Dator aș fi s-acoper,
Iar nu să defăimez
Pă cei d-un neam cu mine;
Dar greu, frate! ohtez,
Că n-am altfel cum face,
Silit sunt d-adevăr:
El îmi zice a scrie
Toate pân' la un păr.
Rea este defăimarea,
Mai rău e a minți:
La lucru ce-i de față
Rușine poți păți.
Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin:
Stăpân am p-adevărul,
Lui cată să mă-nchin!

GHEORGHE ASACHI

Gheorghe Asachi
Date personale
Născut	1/12 martie 1788  Herța, Moldova
Decedat	12/24 noiembrie 1869 (81 de ani)  Iași, România
Căsătorit cu	Elena Asachi
Naționalitate	Român
Cetățenie	Moldova  România
Etnie	români
Ocupație	Poet, dramaturg, traducător
Activitate
Limbi	limba română
Semnătură
Modifică date / text

Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herța, Moldova – d. 12/24 noiembrie 1869, Iași, România) a fost un poet, prozator și dramaturg român, de origine armeană, care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina).

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836) din Iași. Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.^[1]

A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.

Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia, fiind autorul primului manual de topografie în limba română, iar celălalt fiu, Alexandru Asachi a fost grafician, fiind autor de litografii și ilustrații la nuvelele istorice ale tatălui său; Alexandru a avut gradul de colonel; a fost tatăl doctorului George Assaky. Fiica lui Gheorghe Asachi, Hermiona (Glicheria) Asachi a avut multiple aptitudini artistice/intelectuale: cântăreață la harfă și traducătoare din limba franceză. A fost soția istoricului francez Edgar Quinet. Gheorghe și Elena Asachi au mai avut o fiică, Eufrosina (1832-1848), pe care tatăl ei îndurerat o va jeli în poeziile Eufrosina și Fiicei mele Eufrosina (Viziune 1848). Fratele lui Gheorghe Asachi, Petru (Petrache) a fost adjutant al lui Mihai Sturdza-vodă și înaintat la gradul de colonel.^[2]

Cuprins

• 1Biografie
• 2Gheorghe Asachi, iluminist
• 3Poeziile din ciclul Leucaida
• 4Gazeta „Albina Românească”
• 5Sfârșitul
• 6Opere
• 7Drame istorice
• 8Nuvele istorice
• 9Articole în periodice
• 10Manuscrise
• 11Note
• 12Bibliografie suplimentară

Biografie[modificare | modificare sursă]

Gh. Asachi

S-a născut la Herța, ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi de origine armeană pe linie paternă^[3] și al Elenei Asachi. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă; Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Polonia, în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui a fost Elena Nicolau, mama lui Gheorghe Asachi. Amândoi părinții lui Gheorghe Asachi au ascendență transilvăneană.^[4]

Paharnicul Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei^[5] dă notița următoare despre originea lui Gheorghe Asachi:„ASACHI. Aceștie (sic !) sînt doi frați, amîndoi postelnici mari, de neam armeni din Podolia. Tatăl lor, arman botizat,s-au preoțit în Rosia. Mitropolitul Gavril Rusu, ce în războiul ruso-turcesc de la anii 1806 păn la 1812 au fost exarh în Moldova, după demisionarea mitropolitului Veniamin Costache, l-au adus pe preotul Lazăr Asachi la Iași, l-au făcut protopop de mitropolie și după încheierea păcei (sic !), ducîndu-se mitropolitul rus înapoi, el au rămas în Iași; și murindu-i femeia l-au călugărit și l-au făcut și arhimandrit, numindu-l Leon. Pe amîndoi feciorii lui, Gheorghi și Petrachi, i-au învățat bine; cu agiutoriul mitropolitului i-au trimes și la școala de la Odessa, de acolo ei s-au dus la Viena, au învățat nemțește, grecește, rusește și franțuzește, ba și latinește...”

Bazându-se pe spusele fiicei lui Asachi, Hermione Quinet, primul alcătuitor de monografie a scriitorului, Ioan Negre a susținut că familia Asacheștilor era originară din Basarabia, de unde a trecut în Moldova la mijlocul veacului al XVIII-lea.^[6] E. Lovinescu pune la îndoială originea armenească a Asacheștilor^[7] Sever Zotta^[8] a considerat că ar fi „absolut neverosimil" și „contrar spiritului vremei" trecerea unui armean la ortodoxie și cu atât mai mult preoțirea lui în această credință.

După cum afirmă în a sa Notiție biografică^[9], publicată spre sfârșitul vieții, „Georgi Asaky este născut la Herța târgușor în Moldova de Sus, la anul 1788, Martie 1, ziua Săntei Dochii, homonimă cu Dachia seau Daçia pre care el a ilustrat'o prin Ballada Dochia și Traian.” De fapt, părinții săi au locuit la Târnauca, sat mare românesc, situat la vreo doi kilometri de Herța.

Lazăr și Elena Asachi au avut trei fii: Gheorghe, Petru și Daniel Asachi (acesta din urmă mort tânăr).

Lazăr Asachi a fost numit protopop, după 18 octombrie 1788, peste ortodocșii din „raiaoa Hotinului”: episcopul Bucovinei Dositei Herescu l-a numit protopop pe „preotul Lazăr Asachievici care și-a câștigat mari merite la asedierea cetății Hotin” (în războiul dintre ruși și austrieci cu turcii), fiindu-i recomandat de către comandantul suprem al armatei austriace, principele de Saxa-Coburg.

În vara anului 1795 Lazăr Asachi s-a mutat la Lemberg cu toată familia, „pentru creșterea copiilor” săi Gheorghe și Petru; când Lazăr Asachi s-a stabilit la Lemberg, fiul său Gheorghe abia împlinise șapte ani. A fost numit la 26 iulie 1795, de către guvernul Galiției , capelan și preot la spitalul din Lemberg (Lvov).

Preotul Lazăr Asachi, din Târnauca, a fost adus la Iași de mitropolitul Veniamin Costachi care l-a numit în 6 septembrie 1803 „protopresviter a toată Moldavia”, iar în 1821, „după moartea soției sale” fiind călugărit cu numele Leon, l-a hirotonisit arhimandrit mitrofor, vicar al Mitropoliei.^[10] Lazăr (Leon) Asachi a efectuat prima traducere românească a nuvelei lui Bernardin de Saint-Pierre, La chaumière indienne, cu titlul Bordeiul indienesc. Alcătuit în limba franțeză prin I. V. H. de Sen-Pier, iar acuma pe românie tradus de prea cuviosul Leon Asachi, arhimandrit a Mitropoliei Iașului. Tipărit în Iași, 1821. În Cuvântul „Cătră cetitoriu” traducătorul își exprimă convingerea asupra originii latine a limbii române: „Știut iaste că limba carea o vorbim s-au urzit din acea latină întru o epohi cu acea italiană, franțeză, spaniolă și portogheză, care sânt astăzi mai învățate și armonioase limbi a Evropii...”

La 9 ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină, germană la gimnaziul din Lemberg, Polonia (azi Liov, Ucraina), unde se mutase familia sa. Este cert că el se afla aici la studii între 1796-1804.

În cadrul Universității din Liov, în perioada 1802 - 1804, Asachi studiază, la Facultatea de Filozofie (litere și științe), logica matematica, istoria naturală, fizica, metafizica și etica.

În aceeași perioadă 1802 - 1804 urmează și un curs special de arhitectură. „În astă însușire [de arhitect] a redicat planuri geodezice și a construit în Leopol [Lemberg] o casă mare în suburgul Halitsh” -scrie Asachi în Notiție biografică.

Gheorghe Asachi pictat de Constantin Daniel Stahi

La Lvov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat concepțiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universității si a cunoscut literatura poloneză si literatura clasică română, care se vor simți în creațiile sale literare. Îmbolnăvindu-se de friguri (malarie), este sfătuit de medicul Welther să schimbe clima, de aceea pleacă din Iași , împreună cu fratele său Daniel, la Viena unde ajunge la 16 iulie 1805.^[11]

Studiază astronomia și matematicile superioare la Viena (1805-1808) cu celebrul astronom Johann Tobie Bürg, precum și pictura, fiind susținut de o bursă acordată de mitropolitul Veniamin Costache din partea Eforiei Școalelor, apoi arheologia, epigrafia, pictura și sculptura la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete.

Publică primul său sonet în limba italiană, intitulat În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard, în Giornale del Capidoglio din 26 decembrie 1811, sub semnătura Giorgio A. Moldavo. Primul poem în limba română, „Cătră Italia” a fost scris în același an. Criticul Șerban Cioculescu a apreciat „versul clasic, magistral din oda Cătră Italia.”

În august 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Asachi obține, prin Hrisovul din 15 noiembrie 1813 al domnitorului Scarlat Callimachi, aprobarea de a ține în Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” cu predare în limba română, iar Gheorghe Asachi a fost numit ca profesor; astfel s-a ajuns că în anul 1814 el a „paradosit” [a predat] „ pentru întâia oară...în limba română un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură”. A predat aritmetica în 1814, algebra în 1815, geometria în 1816 - aceste științe fiind considerate de bază pentru cei care urmau să treacă la „înalta matematică” - și în final, ingineria în 1817 și arhitectura în 1818. Prin aceasta, Asachi a făcut pentru prima dată dovada că „științele” se pot preda și în limba română, nu numai în limba greacă, cum se considera până atunci. A organizat și sprijinit înființarea Academiei Mihăilene (inaugurată la 16 iunie 1835), strămoașa Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. La inaugurare au vorbit Mihail Sturdza-Vodă și referendarul Asachi. În cuvântarea sa, Asachi menționa: „Cu acest feli de rânduială se întemeiază astăz la răsăritul Evropii un așăzământ de învățătură carile...va revărsa asupra doritorilor dreapta lumină, va sădi în inimile lor simțiri de virtute și va povățui mâinile lor cătră folositoare meșteșuguri.”^[12] Academia a funcționat la Seminarul de la Socola cu 3 facultăți: filozoficească, juridică („de legi”) și teologică, fiecare cu câte trei ani de studiu. Cursurile Academiei s-au mai completat până în 1847 cu noi discipline: geometrie analitică și descriptivă, alipită la inginerie, agronomie, mineralogie și geologie, cursuri înființate pentru profesorii Leon Filipescu și Ion Ghica.

Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina. Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese.

Domnitorul Scarlat Callimachi îl numește în februarie 1813 în funcția de impiegat-referendar (referent) la Departamentul Treburilor din Afară.

Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întâi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867. La Revoluția de la 1848 Asachi s-a situat pe poziții „de reacțiune”, fiind în slujba domnitorului Mihail Sturdza, „de care îl lega amiciția din tinerețe și o îndelungată colaborare”. În acest sens, a condamnat mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o considera „antipatriotică”. Asachi n-a înțeles și n-a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști, de care îl deosebeau și unele păreri privind chestiuni specifice de literatură și artă. În 1848, scriitorul i-a osândit pe participanții la mișcările revoluționare din Principate. Gheorghe Asachi și-a pierdut, de acum înainte, rolul preponderent pe care l-a deținut timp de aproape patru decenii în viața culturală a Moldovei, el va fi depășit tot mai mult de dezvoltarea ulterioară a culturii și literaturii naționale.

Mai târziu, Asachi va saluta, totuși, actul Unirii Principatelor Românești; într-adevăr, după înfăptuirea Unirii, i-a adus „urări” lui Alexandru Ioan Cuza și a cântat evenimentul în poezia „Odă la Dumnezeu”, care se încheie cu următoarea strofă:

              „Strânge Țările-Unite prin un nod nemuritor,
               Cum origine au una, fie a lor și fericire;
               Toți românii să închege de frați numai un popor,
               Că puterea stă-n Unire!”[13]
   

S-a căsătorit în anul 1827 cu Eleonora (Elena) Teyber (sau Tayber ori Tauber), o tânără austriacă, fiică a Kapellmeister-ului curții vieneze Anton Teyber, compozitoare de talent care compunea muzică pentru imnurile, cântecele și piesele soțului său și organiza serate muzicale în Iașii timpului său. Odată cu trecerea ei de la catolicism la ortodoxie, Eleonora și-a schimbat prenumele în Elena. Elena Asachi a devenit profesor la Conservatorul din Iași. Cei trei copii ai Elenei dintr-o primă căsătorie cu Kiriako Melirato,negustor, printre care Ermiona, au fost adoptați de noul soț al mamei lor.^[14]

În anul 1869 la vârsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, de la fiica sa Suzana Budai-Deleanu, căsătorită cu Ludovic Lewandowski.

Deși unii cercetători au susținut că la Lemberg (Lvov) ar fi obtinut doctoratul în filozofie si diploma de inginer si arhitect, aceste afirmații nu corespund adevărului (George Sorescu, op. cit. p. 32). În realitate, Asachi a urmat cursurile Universității din Lvov, dar nu și-a susținut toate examenele și nu și-a obținut nici gradul de doctor în filozofie (Sorescu, op. cit. p. 33). În ceea ce privește titlurile de „inginer și arhitect”, Ștefan Bârsănescu^[15] a precizat că „titlul de inginer nu se acorda la Universitate pe atunci”, iar Politehnica din Lwow apare într-o epocă mai târzie. Adresând în septembrie 1956, o scrisoare rectorului Universității din Lwow, Ștefan Bârsănescu a primit un răspuns succint: "Georgius Asakiewicz a făcut studii la Universitatea din Lwow în anii 1803/1804. Numele său este înscris în Matricola facultatis philosophicae in regia Universitate Leopolitana 1803/4 cu mențiunea auditores primi anni [student în anul I]. În anul 1804 el este înscris auditor secunda et tertii anni[simultan]...Ne lipsesc datele și documentele în legătură cu acordarea titlului de doctor..."^[16]. De altfel, la susținerea doctoratului nu erau admise persoane mai tinere de 21 ani (apud Ștefan Bârsănescu).

Gheorghe Asachi se întoarce din Lvov în țară, la Iași (1805), unde pune în practică cunoștințele sale de arhitectură la construirea unor case particulare; astfel, după schițele sale arhitectonice au fost ridicate casele principesei Elena Sturdza Păstrăvanu^[17] În vara anului 1805 pleacă la Viena, unde studiază, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare și pictura. In august 1808, Gheorghe Asachi pleacă să-și completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercări poetice și a fost ales membru extraordinar al Societății literare din Roma (Società letteraria romana), care era o modestă societate literară, ce se intitula pretențios „academie”, fapt ce i-a permis, orgolios cum era, să semneze unele scrieri „mădulariu Academiei de Roma”. Asachi a primit această calitate sub numele de Alviro, nume pe care îl va folosi uneori, și cu unul din adaosurile de Corintio, Dacico sau Moldavo.

În Italia a călătorit prin Trieste, Veneția, Padova, Ferrara, Bologna, Logano, Florența, Siena, Viterbo, Baiano, Roma, Napoli. La Napoli a vizitat teatrul San Carlo și catedrala San Gennara. Coboară singur în craterul Vezuviului, vizitează Pompei.

La Roma, Asachi studiază îndeosebi literatura Renașterii și aprofundează ideile literaturii clasice, iluministe, preromantice și romantice. Caietele sale din Italia conțin numeroase note biografice, extrase din opere și versuri ale lui Petrarca, Torquato Tasso, Pietro Metastasio, Goldoni, Vittorio Alfieri și ale altor clasici italieni. De asemenea se inițiază în pictură în atelierele unor maeștri renumiți, pictorul Michele Keck și sculptorul Antonio Canova. La Roma o cunoaște pe Bianca Milesi, fiica unui negustor bogat, originar din Milano, alături de care a lucrat în atelierele lui Canova și Keck. Domeniile asupra cărora a stăruit cu deosebire la Roma au fost literatura, arheologia și pictura. În pictură, Asachi cultivă stilul neoclasic cu nuanțele lui academice, dar și pe cel romantic. Asachi a precizat că Bianca Milesi, denumită de el, în spirit arcadizant, Leuca, alteori Leufca, sau Cintia a fost adevărata lui muză: „muza mea și primul meu amor”. La Milano se pare că a fost inițiat francmason. În anul 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările lojii Steaua României, din Iași.^[18]

La Roma a întreprins și studii arheologice prin cercetarea variatelor monumente rămase de la romani, între care și Columna lui Traian, „o vie arheologie nemuritoare”, căci fixează fizionomia strămoșilor noștri. Într-un articol (Arheologia română, 1857) Asachi a descris monede și vase romane, alăturându-le și o stampă ce reprezenta Columna lui Traian.^[19]

A făcut cercetări în biblioteca Vaticanului unde descoperă manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, Istoria imperiului Otoman, în traducere engleză, din care a luat motivul „Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțu”. Marile teme ale istoriei naționale l-au preocupat intens, de la simbioza daco-romană, exprimată în scrierea Dochia și Traian, în care G. Călinescu recunoștea chiar sorgintea mitului nostru etnogenetic, până la Mihai Viteazul, ca simbol al demnității românești. Încă din 1812, el saluta într-o odă pământul natal al strămoșilor săi [Italia]; îi plăcea, spunea el, să contemple cu orgoliu coloana lui Traian, moment al triumfului romanilor în Dacia.

În anul 1812, Napoleon I se pregătea să atace Rusia, iar generalul Miollis, comandantul garnizoanei franceze din Roma l-a îndemnat să se întoarcă în Moldova, „unde armia franceză avea din Rossiea să treacă spre a restatornici Imperiul antic al Dacii. (Notiție biografică, 1863, op. cit.).

Ca urmare, la 30 august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Iași, unde spera să joace un rol important „de restaurator” în țara sa. Stăpânind o cultură superioară, solidă și multilaterală, cunoscător al mai multor limbi străine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza și engleza - ca nimeni altul în vremea sa, optimist, cu dor de muncă și încrezător în puterile sale, călăuzit de o ideologie liberală progresistă și de o puternică dragoste de patrie și popor, Gheorghe Asachi spera să joace un rol important în țara sa. În poezia „Viitorul” scrisă în 1812^[20], cere „renașterea românilor prin ei înșiși.”

Întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapidă a relațiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o măsură mereu crescândă, difuzarea științelor prin instituții de învățământ. Funcțiile pe care Asachi putea să le îndeplinească și activitățile ce era în măsură să le desfășoare erau numeroase și necesare țării, dar aici se lovește de o realitate tristă. Situația țăranilor era grea: lipsa școlilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor instituțiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face conștient de necesitatea unei activități sistematice de trezire a conștiinței naționale. Cărturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedică și iluministă, dotat cu înclinații pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu dărnicie din dorința generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românești. Desfășurându-și cea mai rodnică activitate într-o perioadă de hotar între epoca feudală și începuturile orânduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1818 apare prima promoție de ingineri hotarnici, formați în țară.

La 27 decembrie 1816 (stil vechi) Asachi a organizat „pe a sa cheltuială” prima reprezentație teatrală în limba română, în Moldova, cu piesa dramatică Mirtil și Chloe, o pastorală aparținând „nemuritorilor idiliști” Salomon Gessner și` dramatizată de Florian. Spectacolul a avut loc într-un salon particular, în casa special „amenajată” a hatmanului Costache Ghica. Interpreții pastoralei Mirtil și Hloe aparțineau familiilor Ghica și Sturza. Doamna E. Șubin, născută Ghica, a jucat rolul tinerei păstorițe Hloe, prințul Ghica, rolul păstorului Mirtil, iar Costachi Sturza, rolul lui Lizis, închinătorul zeului Amor. Mirtil și Hloe a constituit doar un început. Alte piese în limba română și franceză au fost „executate de junii și junele moldovene” pe aceeași improvizată scenă.^[21] De altfel, din anul 1837 a condus efectiv, pentru o vreme, teatrul românesc din Iași, unde se reprezentau în limba română, atât piese străine cât și originale, mai ales din Alecsandri.

Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849). Însărcinat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1820, Asachi se ocupă de reorganizarea Seminarului de la Socola. În acest scop el aduce din Transilvania câțiva profesori inițiați: Ion Costea, profesor de retorică și poetică, Ion Manfi, profesor de latină, Vasile Fabian-Pop, teolog și doctorul în filozofie Vasile Popp din Brașov. Toate obiectele - gramatica română și cea latină, caligrafia și geografia, aritmetica, istoria universală, logica, filozofia și retorica - se predau de acum în limba română.

După o perioadă (30 noiembrie 1822- februarie 1827) petrecută la Viena ca agent diplomatic (primul român în această funcție) al Moldovei la Curtea din Viena, numit de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iasi pentru a desfășura, în următorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnică, si care îl va transforma în personalitate proeminentă a Moldovei. Ca agent diplomatic la Viena, în anul 1823 i s-a acordat și titlul boieresc de mare comis. În funcția de agent diplomatic la Viena a întreținut strânse relații cu exponenții mai de vază ai naționalităților din Imperiul habsburgic, între care Vuk Ștefanović Karadžić , „renumitul literator sârb și al meu amic”. Îndeplinirea sarcinilor diplomatice l-a pus în relații directe cu prințul Metternich și cu celebrul publicist german Friedrich Centz.

Prin pitacul lui Ioniță Sandu Sturdza din 20 septembrie 1827 a fost ridicat la rangul de vel agă, domnitorul ținând cont de serviciile aduse de Asachi statului moldovean ca agent diplomatic, dar și de străduințele depuse "spre luminarea simpatrioților".

Gheoghe Asachi a reușit să capete pentru învățământul public trei moșii care fuseseră dăruite de Vasile Lupu, ctitorul de la mănăstirea Trei Ierarhi, școlii care a fost înființată de el în cuprinsul mănăstirii.

A deschis Gimnaziul Vasilian la Trei Ierarhi, numit astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care pusese acolo bazele unui „învățământ înalt”. La această „școală de grad înalt” aveau acces și copii din familii cu venituri modeste. Gimnaziul Vasilian a primit acceptul de funcționare din partea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza prin hrisovul din 28 martie 1828, prin care "a aprobat raportul epitropiei". Inaugurarea Școlii Vasiliene are loc în luna mai 1828. La Gimnaziul Vasilian urmau să fie predate obiecte ca : româna, matematica, geografia, logica, retorica, mitologia, poezia, arheologia și istoria naturală.^[22]

După semnarea Tratatului de la Adrianopol în anul 1829, Gheorghe Asachi este numit referendar (=referent, raportor) al Epitropiei Învățăturii Publice din Moldova și în această calitate impune înființarea unei clase de „începuturi de zugrăvire” la Școala Franceză de la Miroslava (jud. Iași), în anul 1831, unde îl aduce profesor pe pictorul Hönig din Viena.^[23] Înființează apoi o catedră de desen artistic la Gimnazia Vasiliană (sau Școala Vasiliană), numindu-l profesor pe pictorul Iosif de Adler, în 1833. La același Gimnaziu Vasilian, Asachi introduce, din septembrie 1834, un curs „extraordinar de învățătura desenului figurilor și a zugrăviturii istorice în oloi”, pentru care a fost chemat pictorul Johann Müller din Viena. La 20 august 1849 și-a prezentat demisia din postul de referendar al școlilor, iar aceasta a fost acceptată de domnitorul Grigore Alexandru Ghica prin rezoluția din 3 septembrie 1849. Totuși, datorită lui Fuad-Pașa, a revenit „la conducerea școlilor” ca director al „Departamentului Cultului și al Învățăturilor Publice” în perioada 15 iulie 1856 - ianuarie 1857.

Asachi a fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea Regulamentului Organic, calitate în care a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg, împreună cu delegația din care făceau parte vornicul Mihail Sturdza din partea Moldovei și hatmanul Alexandru Villara din partea Țării Românești, care urma să prezinte „cercetării ministeriale” proiectul Regulamentului în vederea aprobării. În timpul călătoriei spre Petersburg și-a notat observații asupra aspectelor locale, pe care le-a trimis, ca un adevărat reporter, spre publicare gazetei sale, unde apar sub titlul Estract din jurnalul unui călători moldovean, timp de patru luni, de la 10 august până la 4 decembrie 1830.

La 1 ianuarie 1832 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași (sau „Arhivist al Statului”). În această calitate, a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât și culegerea de documente referitoare la istoria țării.

Cu sprijinul lui Asachi a luat ființă în perioada 1833-1834 Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală.

Militând pe linia idealurilor sale de tinerețe, el își continuă strădaniile de organizare a învățământului, înființând prima școală primară de fete Institutul pentru educația fetelor din Moldova (1834), punând bazele învățământului artistic și a celui tehnic în 1841 prin inaugurarea școlii de arte și meșteșuguri, extinzând rețeaua școlilor primare, scriind manuale, alcătuind programe analitice. Director al școlii de arte și meșteșuguri a fost numit inginerul ceh Carol Mihalcic de Hodocin, colaborator și prieten al lui Asachi.

A propus și s-a înființat în 1842 o școală elementară pentru comunitatea armeană din Iași și a propus înființarea de școli elementare pentru populația evreiască. A înființat în 1836 Conservatorul filarmonic-dramatic din Iași, împreună cu vornicul Ștefan Catargiu și spătarul Vasile Alecsandri (tatăl poetului). Reprezentațiile date de elevii acestui conservator încep la 28 februarie 1837. În stagiunea 1837-1838 s-au jucat, printre altele, drama Lapeirus (La Pérouse), comedia Văduva vicleană, vodevilul Pedagogul ,drama Fiul pierdut, toate fiind prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue. La 20 februarie 1838 s-a interpretat pentru prima dată în limba română opera Norma de Vincenzo Bellini, libretul ei fiind tradus tot de Asachi.

Realizarea sa de căpetenie rămâne însă Academia Mihăileană, deschisă la 16 iunie 1835, institut care a instruit mai mulți intelectuali.

La Academia Mihăileană s-au predat și cursuri de universitate, de profesori ca Ion Ghica (economie politică) și Mihail Kogălniceanu (istoria națională); cursul celui din urmă a trebuit să fie închis repede, ca urmare a protestelor consulului rus.^[24]

Un alt tărâm în care contribuția lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotărâtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova inițiatorul presei în limba română, scoțând primul ziar românesc din Moldova, Albina românească, „gazetă politică-literară” (Iași, 1 iunie 1829-1835 și 1837-1849). A întemeiat tipografia „Albina” și a înființat în 1841 o fabrică de hârtie pe o mică proprietate a sa de pe Cetățuia lângă Piatra Neamț pe care o va numi „Petrodava”; aceasta va asigura hârtia necesară pentru presa din Moldova.

La tipografia „Albina” au apărut traduceri din Voltaire, Daniel Defoe, Alexandre Dumas-tatăl, August von Kotzebue, opere originale ale lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Cucereanu și, bineînțeles, propriile sale scrieri; de asemenea, s-au tipărit lucrări științifice și zeci de abecedare, gramatici, manuale de aritmetică, algebră, geometrie, istorie, geografie, științe naturale etc., calendare pentru români^[25], almanahuri de învățătură și petrecere etc.

Tot acolo a început să multiplice din anul 1833 tablouri ce ilustrau episoade memorabile din istoria patriei, cum au fost: „Muma lui Ștefan cel Mare împiedică pe fiul său de a intra în Cetatea Neamț, la 1484”, „Ștefan cel Mare a Moldovei cuvîntează al său testament politic”, care la apariția lor au stârnit un entuziasm general în rândurile patrioților.^[26]La aceeași tipografie a produs o serie de gravuri litografiate pe teme istorice: Dochia și Traian, Lupta moldovenilor cu cavalerii teutoni, Bătălia de la Baia.

În ianuarie 1850 a schimbat numele gazetei sale, din Albina românească în Gazeta de Moldavia (1850-1858). Aceasta din urmă a fost continuată de apariția ziarului Patria (27 noiembrie 1858-1859), care a avut o atitudine „strict conservatoare”. A publicat și revista Osiris.

Văzând în presă un excelent instrument de informare și educare, Asachi va scoate și alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaie oficială (1833-1862) Foaia sătească a Principatului Moldovei (1839-1840) și (1846-1850) - destinată țăranilor, Alăuta românească (1837-1838), Icoana lumei (Iași, 1840-1841, 1845-1846, 1865) care populariza cuceririle științei, Spicuitorul moldo-valah/Le Glaneur moldo-valaque (1841-1842), revistă bilingvă româno-franceză cu apariție trimestrială, Arhiva Albinei pentru arheologia română și industrie (1845-1847), Jurnalul științific, literar și industrial (1841), Mercuriul de Iași (1845) etc.

Scrierile literare ale lui Gheorghe Asachi au constat din poezii, inclusiv balade, nuvele istorice (unele dificil de citit din cauza neologismelor inventate, de exemplu, milian, covil etc.), piese de teatru, traduceri, inclusiv librete de opere etc. În fabulele sale - scrie Dora d'Istria - se găsește un laconism esențialmente latin, care reamintește concizia lui Fedru (Phaedrus)", fabulist latin.

Seratele literare organizate de Asachi și soția sau au fost descrise de George Sion: "Furăm primiți în grădină. Găsirăm câțiva profesori tineri, între care era și Gusti, și mai mulți elevi de cei mai mari...Într-un pavilion ce era în grădină se citiră și se declamară versuri, se făcu și muzică. Gusti recită vreo două poezii inedite , care-i atraseră multe aplauze...Poni declamă câteva pasajuri din Saul de Alfieri (tradusă de Costache Aristia) care apăruse de curând în Curierul de ambe sexe, tradus de Costache Aristia. Doamna de casă, cocoană Elene Asachi, cânta la piano...Domnișoara Hermiona, fiica lui Asachi, cânta în harpă, atât singură, cât și acompaniată de clavirul mamei sale..."^[27]

Trebuie subliniată contribuția fundamentală a lui Gheorghe Asachi la crearea și organizarea sistemului de învățământ din Moldova, determinând utilizarea limbii naționale , recrutarea și formarea de profesori, alcătuirea de programe, memorii, cursuri și manuale școlare; a sprijinit practic procesul de învățământ în rândurile burgheziei sărace și a fiilor de țărani săraci.

Gheorghe Asachi, iluminist[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Asachi a fost un iluminist tipic, nu numai prin caracterul activității desfășurate, ci și prin concepțiile sale despre lume. A fost un reprezentant al iluminismului românesc, al teoriilor "contractului social" și "dreptului natural". În 1830, Stanciu Căpățâneanu , pedagog și scriitor iluminist, tradusese Le contrat social de Jean Jacques Rousseau, în care autorul considera că puterea de stat este legitimă numai atâta vreme cât se întemeiază pe "contractul social", pe înțelegerea încheiată între indivizi, pe baza căreia ei cedează o parte din drepturile lor comunității.

Gheorghe Asachi

Asachi a fost un discipol fidel al marilor iluminiști occidentali. În biblioteca sa se aflau Contractul social, Studii despre natură ale lui Bernardin de Saint-Pierre, celebra operă a filozofului german Samuel Pufendorf Despre dreptul naturii și al ginților (tradusă în franceză), Logica lui Etienne Bonnot de Condillac etc. În astfel de lucrări erau expuse postulatele fundamentale ale iluminismului: contractul social și dreptul natural. Totuși, în interpretarea cărturarului moldovean, preceptele contractului social și dreptului natural au căpătat un caracter moderat, iar uneori și inconsecvent, ceea ce a și determinat reformismul său. Asachi era într-o anumită măsură conștient de unele racile ale societății românești din acele vremuri, le critica și tindea chiar să le înlăture, însă nu prin mijloace radicale, ci prin reforme succesive, prin îmbunătățiri treptate în limitele legilor. Convingerea că pe această cale pot fi obținute efecte certe a fost susținută în gândirea lui de faptul că Regulamentul Organic i-a oferit un sprijin legal în realizarea planurilor sale.

Într-un spirit iluminist, Asachi a fost tentat să exagereze rolul personalităților istorice, s-a manifestat ca un adept al monarhiei constituționale, optând pentru un domn luminat, a cărui putere urma să fie îngrădită de legi. Concomitent, el a supraestimat importanța voinței conștiente a oamenilor în făurirea istoriei. În Prefața la Fragment istoric a moldoromânilor el scria: "Filele istoriei viitorului nostru sunt albe, de la noi atârnă a se putea înscrie în ele faptele unei vieți civile pacinice, însemnate cu plinirea legilor, religiei și a statului, cu esemple de virtute, de dorul luminării și a dezvoltării mijloacelor materiale, de care natura au îndăinuit țara concvistată cu puterea armelor străbunilor și răscumpărată prin pătimirea strănepoților."

Un deziderat propriu iluminiștilor, modul cum s-ar putea instaura "binele obștesc", fericirea și bunăstarea generală, a constituit tema unei conferințe a lui Asachi, intitulată Dorința folosului obștesc, pe care a ținut-o "în seanța publică" a Academiei Mihăilene în ziua de 8 noiembrie 1842. Printr-o definiție concisă, conferențiarul ne dezvăluie sensul esențial al subiectului abordat: "Dorința folosului obștesc este o aplecare necontenită de a contribui precât ne iartă puterile și împrejurările la folosul, mulțămirea și cinstea patriei, a politiei și a familiei noastre."

Poeziile din ciclul Leucaida[modificare | modificare sursă]

Poeziile cuprinse în La Leucaide d'Alviro Corintio-Dacico, Roma, 1812, scrise în italiană între 1809-1812, în Italia, au fost traduse de George Sorescu cu titlul Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi) și publicate la Editura Minerva în 1974^[28]Alviro Corintio-Dacico este pseudonimul literar al lui Gheorghe Asachi, utilizat în anii studiilor sale la Roma: 1808-1812. Leucaida cuprinde 33 de sonete, fără titlu, dintre care 25 au fost inedite.

Aceste poezii, cu un pronunțat caracter erotic, au fost închinate Biancăi Milesi, muza lui Alviro Corintio-Dacico, denumită de el Leuca (echivalent lexical grecesc al lui Bianca).

În poeziile italiene, marile modele ale lui Asachi au fost Anacreon și Petrarca. El îl imită pe Vicenzo Monti, poet de factură arcadică, sau pe ceilalți poeți din Academia Arcadia.

Leucaidele au luat naștere din marea lui dragoste pentru Bianca Milesi. Poeziile exprimă stările sufletești ale poetului, care nu mai situează femeia într-un paradis imaginar, ci alături de el. Tânără, frumoasă și instruită (studiase matematicile, filozofia și pictura), Leuca este un spirit superior. Ea receptează esteticul dar și formele etice ale Risorgimentului. Leuca inspiră frumusețe și demnitate. Fizicul ei amintește idealul perfecțiunii clasice:

Că frumusețea Elenei care porni pe Zei în luptă

Pălește în fața strălucirii tale.

Asachi o cântă în sonete scrise „sub regimul lui Petrarca” (George Călinescu), dar o vede mai mult pictural.

Scriitorul recunoaște undeva că legăturile lui cu Bianca au evoluat sub forma „d'amour platonique”. Bianca îi inspiră lui Alviro-Dacico „des sentiments des beaux arts et celui de l'amour”. Leuca poate fi comparată, în multe privințe, cu Beatrice și cu Laura (Leucaida...op. cit. p. 9). Ea le este însă superioară prin puterea de a stimula valorile etice într-o epocă de redeșteptare a spiritului european.

„Muza” lui Asachi este o susținătoare a artelor, dar și a ideii de dreptate și libertate a popoarelor asuprite.^[29]Alviro se desprinde ca un erou superior, trăitor în lumea ideilor și sentimentelor nobile.

Pentru poet, Leuca va rămâne până la sfârșitul vieții, unul și același simbol care întruchipează totul: inteligență și pasiune, frumusețe și suferință, aspirație și realizare, ideal și iluzie. În sonetul „Consacrat memoriei de Leufca” (născută Bianca Milesi, moartă în Paris, la 1849), Asachi, sexagenarul, îi dedică ultimele versuri, după ce aflase de stingerea ei:

„Dar în mezul a durerei ce-mi rămâne-n suflet vie,

Cea scânteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată

Și-a trăi cu tine-unită în a ceriului tărie!”

Gazeta „Albina Românească”[modificare | modificare sursă]

La 1 iunie 1829 apare la Iași gazeta „Albina Românească”, în limba română, precedată de trei foi volante în 6, 10 și 17 mai 1829, intitulate „Novitale de la armie”, acestea din urmă fiind prilejuite de războiul ruso-turc din 1829.^[30] În aceste Novitale erau înserate traducerile comunicatelor statului-major al armatei rusești referitoare la luptele în curs de desfășurare. În articolul Înainte cuvântare publicat în nr. 1 din 1 iunie 1829 al gazetei Albina românească Asachi scrie că înființarea gazetei împlinește o veche dorință a românilor: „Dorința celor ce demult poftesc înființarea unui mijloc înlesnitoriu prin carele să poată nația noastră cunoaște îmbunătățirile și înaintirile mintei ominești, precum și cursul întîmplărilor lumei de care tot omul atîrnă, astăzi să plinește prin publicația acestei gazete.” Pe frontispiciul gazetei exista o vinietă care înfățișa globul pământesc, o liră, o cunună de lauri, caduceul lui Mercur (Hermes), sub care erau tipărite versurile: "Este albinei dor și lege/Din flori miere a culege".

Obiectivele pe care și le propune „Albina” lui Asachi au fost astfel expuse de scriitor: „Folosul gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni; într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături și să adîncează în gîndirile și combinările sale; aci liniștitul literat și filosof adună și pune în lumină faptele și întîmplările lumii; îndrăznețul și neastîmpăratul războinic se desăvîrșește într-însa, povățuindu-se din norocirile sau greșalele altor războinici...” Motivele adevărate care conduceau la apariția gazetei erau de fapt: nevoia de propășire în toate domeniile vieții publice, ca urmare a unei desfășurări mai largi de forțe sociale, integrarea în spiritualitatea europeană...,grabnica necesitate de a lichida rămânerea în urmă în planul vieții materiale și spirituale.^[30]

Cele două rubrici principale ale gazetei erau de știri interne și externe. Erau date informații ample privitoare la ceremoniile dedicate țarului Rusiei, sultanului și împăratului austriac, erau descrise recepțiile de la palatul lui Mihai Sturza, participarea domnitorului la inaugurarea așezămintelor publice etc. Rubrica Novitale din lăuntru conținea informații referitoare la deschiderea și închiderea sesiunilor Obșteștii Adunări, la numiri, avansări și demisii ale demnitarilor, la decorări și conferiri de titluri boierești etc.

Gazeta "Albina" s-a străduit să contribuie la intensificarea comerțului. Astfel, gazeta făcea publicitate comercială, comunica regulat prețurile curente în porturile apropiate Galați, Brăila și Odessa, prin care trecea o mare parte a exportului Moldovei. Se publicau articole privind starea comerțului din Principate, de exemplu, Comerț a Moldovei și a Valahiei, reprodus din "Semaforul de Marsilia", în traducerea lui Costache Negruzzi (1840, nr. 40) și Relațiile de negoț a Moldovei și Țării Românești în anul 1943 cu deosebită luare aminte cătră staturile Austriei (1844, nr. 45, 46), articol retipărit din "Ebdomadarul transilvan".

O atenție mare a acordat Asachi agriculturii, gazeta sa având și o rubrică specială, Iconomia câmpului. Aportul gazetei pentru dezvoltarea agriculturii, pentru propagarea celor mai avansate metode în agricultură, ca și a folosirii unor unelte perfecționate a fost substanțial, mai ales că gazeta a beneficiat de prețioasa colaborare a cunoscutului agronom și economist Ion Ionescu de la Brad.

Asachi a înțeles importanța creării și dezvoltării industriei naționale și a introducerii progresului tehnic. Cititorii "Albinei" erau ținuți la curent cu cele mai noi descoperiri ale științei și tehnicii din acei ani, ca de exemplu, Luminarea cea de gaz (1834, nr. 20), Puțul artezian din Paris (1841, nr. 74), Telegraful electro-magnetic (1844, nr. 55) etc.

Dacă partea „politică” a „Albinei” nu depășea decât rareori cadrul informării asupra evenimentelor interne și externe, fără a le comenta și fără a exprima o atitudine, ea răspundea mai bine obiectivelor „literare” pe care și le-a fixat. Prin literar Asachi înțelegea faptul divers cultural-științific, prin urmare și știrile științifice, chiar dacă nu era vorba de științele umaniste. Asachi și implicit „Albina” stabilea punctele unui program cultural, profilat tot mai mult pe chestiunile filologice care începeau să aprindă spiritele în epocă. În preajma împlinirii a zece ani de existență a „Albinei”, Asachi ținea să sublinieze că gazeta și-a atins scopul didactic fundamental, propus în Înainte cuvântare, articolul din 1829: „prin acest mijloc s-au răspândit între cetitori multe folositoare cunoștinți”.

Marele eveniment politic al epocii a fost revoluția de la 1848, însă gazeta „Albina” s-a ținut departe de polemicile politice, gazeta a fost absentă din mijlocul frământărilor sociale și politice de la 1848. În general, Asachi era stăpânit de idei conservatoare, s-a arătat ostil revoluționarilor poloni, a dezaprobat revoluția franceză din 1830, fără a mai vorbi de revoluția din 1848, din Principatele române. Asachi, în contextul revoluției de la 1848, s-a situat pe poziții „de reacțiune”, în slujba domnitorului Mihail Sturdza, condamnând mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu. El nu numai că nu s-a înscris printre adepții și sprijinitorii revoluției, dar și s-a declarat, în repetate rânduri, ca adversar al acesteia.^[31]

În anul 1859 „Albina românească” și-a încetat apariția, după ce în 1850 își schimbase numele în „Gazeta de Moldavia”, iar în 1858, în „Patria”.

Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu (1856-1898), realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.

Opere[modificare | modificare sursă]

• Jurnalul călătorului moldovean, în Albina românească, Iași,, între 25 sept. și 4 decembrie 1831
• Istoria imperii rosiene, compusă de consilierul de stat și cavaler Ivan Kaidanov și tradusă de Aga Georgie Asaki, mădular Academii de Roma, Eșii, Tipografia Albinei, 1833. [Conține o Înainte- cuvântare, scrisă de Asachi]
• Poezii, a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma, Eșii, Tip. Albinei, 1836
• Fabule alese pe românie aduse de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, 1836
• Elemente de matematică, de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, Partea I. Aritmetică, Eșii, Tip. Albina, 1836
• Elemente de matematică, Algebra, Partea a II-a, Eșii, Tip. Albina, 1837
• Repertoriul teatrului în Moldova: Norma, operă lirică în două acte. Muzica prelăudatului Bellini. Prelucrată de Aga G. Asachi, Eșii, Institutul Albina, 49 p., 1838
• Elemente de matematică, Partea a III-a, Geometrie elementară, Eși, Litografia Albinei, 1838
• Relație istorică asupra școalelor naționale în Moldova de la a lor restatornicire 1828-1838, înfățoșată în seama gheneralnicului ecsamen în 3 iulie 1838, de Aga G. Asachi, referendariu publicei învățături, Eșii, Tip. Albinei, 1838
• Fiul pierdut. Dramă în 1 act de a lui A. de Kotzebue, tradusă de A. G. Asachi și întîia oară reprezentată în 14 dec. 1837 de elevii Conservatorului,. Eșii, 1839
• Doquie et Trajan, légende populaire des Roumounis (sic), suivie d'un itinéraire au mont Pion, Iassi, Inst. Albinei, 1840
• Lecsicon de conversație, prelucrat și publicat de o soțietate literară supt direcția Agăi G. Asachi, Broșura I, Eșii, 1842, Inst. Albinei românești
• Fabule versuite, de G. Asachi, mădular Academiei de Roma și a mai multor societăți învățate. Ediția a treia, adăogită, Iașii, Inst. Albinei, 1844
• Raccolta di Poesie (trad. Culegere de poezii), de Asachi, G., ed. a II-a adăugită, Iassy, Tip. Inst. Albinei,, 1854
• A list of articles, Sent from Iassy, by M. G. Asaki, for the London Exposition of 1862, Iassy 1862
• Culegere de poezii a lui G. Asachi, Iași, Inst. Albinei, 1863
• Notiție biografică, Iassi, Inst. Albinei, 1863
• Poezii, prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,1908
• Poezii, ed. îngrijită de D. Murărașu, București, Ed. Cartea românească, 1945

• Mirtil și Hloe. Pastorală prelucrată de G. Asachi, Iași, Tip. Inst. Albinei, 1850
• Scrieri alese, ed. îngrijită de N. A. Ursu, Ed. Tineretului, București, 1957, 1961
• Opere, vol. I, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1973
• Opere, vol. II, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1981
• La Leucaide de Alviro Corintio-Dacico, Roma, il di 8 aprile 1812 (trad. de George Sorescu, cu titlul Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi), Editura Minerva, București, 1974)

Drame istorice[modificare | modificare sursă]

• Petru Rareșu, Partea I și II, Iassii, Tip. Inst. Albinei (1863)
• Elena Dragoșu de Moldaviea, dramă istorică în trei acte, Iassii, Inst. Albinei Române (1863)
• Turnul lui But , dramă originală în trei acte dupre tradiții populare, Iassi, Tip. Inst. Albinei Române (1863)
• Voichița de Roumanie, melodramă istorică cu cântece de G. Asachi, Iassi, Imprimeria Inst. Albinei Române, (1863)

Nuvele istorice[modificare | modificare sursă]

• Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie. Par G. Asachi, traduit du Roumain. Iassy, Inst. de l'Abeille 1859
• Nuvele istorice a (sic) României, ed. a III-a, Iași, 1867 [istoria romanțată a unor voievozi: Dragoș, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Bogdan, Petru Rareș]
• Elena Moldovei, 1829 [Elena este fiica lui Ștefan cel Mare]

Articole în periodice[modificare | modificare sursă]

• Înainte cuvântare, în Albina românească, 1829, Iași, nr. 1 (1 iunie), pp.1-2, editat în Opere, 1981
• Estract din jurnalul unui călător moldovean, în Albina românească, 1830, Iași, nr. 61 ș. u. ,editat în Opere, 1973
• Fericirea unui trai retirat, în Albina românească, 1839, Iași , nr. 10 (2 februarie), pp. 37-38, editat în Opere, 1981
• Preumblatul sau danțul meselor, în Gazeta de Moldavia, 1853, Iași, nr. 32 (23 aprilie), pp. 129-131, editat în Opere, 1981

Manuscrise[modificare | modificare sursă]

• Relation historique sur les écoles nationales en Moldavie depuis leur retablissement l'an 1828 jusqu'a 1838, par l'aga G. Asaky , mss.nr. 1037, B. A. R.
• Alăuta a lui Alvir Dachienu, poeta Arcadii din Roma, 1819-1821. Biblioteca Arhivelor Statului din Iași, mss. 1901 [manuscris descoperit de Gh. Ungureanu]

POEZII:

Adio

Parasând aceste clime, 
Port amorului obeze, 
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tacute, 
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tainuire
A me dulce fericire!
Iho malului raspunde
L-acel chin ce ma patrunde, 
Si din groapa întunecata
În duioasa inimioara
Sa rasune înca o data
Numele de cânta Flora.
Dragalase floricele, 
Ce tasute în cununele
Frunte încingeti la me zâna, 
Dâmburi, vai si tu, fântâna, 
Ce ne-ati zarit împreuna, 
Adio, ah, pe totdeauna! 

Credința

La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte, 
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi, 
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin, 
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie, 
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin, 
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta, 
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta, 
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios, 
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca, 
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor, 
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie, 
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor, 
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie, 
Volbura înfurieta temelia ei o sapa, 
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus, 
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna, 
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus, 
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna, 
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta, 
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat, 
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde, 
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara, 
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte, 
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte, 
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor, 
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata, 
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor, 
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide, 
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins, 
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa, 
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc, 
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate, 
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate, 
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara, 
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu, 
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza, 
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor, 
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale, 
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale, 
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce, 
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor, 
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor, 
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze, 
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui, 
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui, 
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu, 
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege, 
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât, 
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata, 
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior, 
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina, 
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit, 
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine! 

Încrederea în Dumnezeu

De multe oare
Vezi în pieire, 
Far-o scânteie
De mântuire, 
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa, 
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra, 
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele, 
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune, 
Scapara spada, 
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima, 
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca, 
Amu se-nfrânge, 
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri! 

ȘTEFAN ORĂȘANU

ORASANU Stefan, se naste la 7 ian. 1869, Bucuresti - moare in 12 nov. 1903, Bucuresti.

Istoric, critic literar si poet. Fiu de preot, si-a facut studiile elementare, liceale si universitare la Bucuresti.

Licentiat in litere si filosofie (1901), obtine o bursa in Germania pentru a studia istoria moderna si contemporana (1902), dar nu poate beneficia de ea din cauza bolii care, in curind, ii va curma viata. Functionar la Biblioteca Acad. Romane (din 1895), face parte din comitetul de redactie al Convorbirilor literare (din 1900), iar in 1901 il suplineste pe N. Iorga la Catedra de istorie a Univ. din Bucuresti.

A mai colaborat la Economia nationala. Epoca, Liga literara. Literatorul, Noua revista romana, Revista independenta. Revista societatii „Tinerimea romana ", Revista poporului, Romania literara, Romanul literar. A folosit si pseudonimul Polit si Z. Miron. A scris poezie, dar mai ales studii de istorie si istorie literara, cronica dramatica, muzicala si de arta plastica.

Unele dintre aceste studii au aparut si in volum separate (Bibliografia cestiunii Orientului, 1899; Cronicarii moldoveni din secolul al XVJI-lea, 1899; Istoria Romaniei contimporane. Note critice, 1900; Botanica populara. Note critice, 1900; Filosofia lui La Fontaine dupa d. Pompiliu Eliade. Note critice, 1901). A ingrijit, impreuna cu I. Bianu, ed. romaneasca a lucrarii lui A.M. D'Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stari a Moldovei prezentat lui Alexandru Voda Ipsilante la 7787(1902).

Poet aflat la granita dintre parnasianism si simbolism (poeziile sale, semnate Z. Miron, n-au fost niciodata adunate in volum), Stefan Orasanu combina nostalgia si vagul departarilor si necunoscutului cu grija pentru exactitatea prozaica si realizeaza, in cele din urma, un echilibru al starilor sufletesti si a expresiei lor versificate. Ca istoric si istoric literar, compune adevarate recenzii stiintifice, studii ample, in care lucrarea examinata este pusa sub lupa, Stefan Orasanu urmarind cu acribie acuratetea documentarii, logica interna a demersului intelectual, rigoarea demonstratiei, calitatea redactarii.

Opiniile sale, totdeauna severe, dar cumpanite in expresie (exceptie face, poate, doar studiul asupra lui Pompiliu Eliade), sint sustinute prin numeroase contributii documentare si dovedesc o foarte atenta cercetare a celei mai noi bibliografii, romanesti si straine. Critica literara (Reflexii asupra criticii, in Revista poporului, nr. 4-5,1895) trebuie, dupa parerea lui, sa contribuie atit la explicarea operelor, cit si la impunerea unor standarde, a unor norme, in conformitate cu doctrinele literare cele mai cunoscute ale timpului (Taine, Brunetiere); Stefan Orasanu pledeaza pentru o critica multilaterala, care pune la contributie cunoasterea amanuntita a epocii si a biografiei autorului, dar si analiza stilistica si lingvistica, in ceea ce priveste teatrul, el ia in considerare atit calitatile textului dramatic, cit si, mai ales, interpretarea actoriceasca, impunind si aici standarde inalte de apreciere.

Asemeni majoritatii contemporanilor sai, este si el, pe de alta parte, convins ca teatrul are o menire sociala si educativa si de aceea respinge repertoriul frivol sau de calitate artistica indoielnica. A acordat o atentie speciala teatrului istoric, luind in discutie conformitatea viziunii artistului cu realitatea atestata prin documente.

OPERA: Bibliografia cestiunii Orientului. Bucuresti, 1899; Cronicarii moldoveni din sec [olul] al XVI l-lea, Bucuresti, 1899; Istoria Romaniei contimporane. Note critice. Bucuresti, 1900; Botanica populara. Note critice. Bucuresti, 1900; Fitosofia lui La Fontaine dupa d. Pompiliu Eliade. Note critice. Bucuresti, 1901.

REFERINTE CRITICE: N. Iorga, in Samanatorul, nr. 47, 1903; Al. Sadi Ionescu, in Lui Ion Bianu. Amintire, 1916; N. Iorga, Ist. lit. cont., I, II; l.E. Toroutiu, Studii si documente literare, VII, 1935; M. Bucur, Istoriografia

CONSTANTIN BERARIU

Constantin Berariu (n. 21 martie 1870, Ducatul Bucovinei - d. 12 noiembrie 1929, Cernăuți) a fost un poet, traducător și profesor de drept român.

Constantin Berariu este autorul unuia dintre cele patru proiecte legislative privind Constituția României (în 1922) - variantă care, însă, nu a fost adoptată.

„Trei viteji – Cântecul III 55 Dar iaca pornit un mazilaş vine Din fundul Moldovei, tot drumul pedestru, El că ar fi viteaz şi mare se ţine, Iară ceilalţi îl numesc buestru; Ion DRÃGUªANUL 12 Ş‘unul dintre cei cu mintea nebună, Ce vrea să zvârlă cu toporul în lună. 56 Pentru multe a lui fapte preaciudate, Pentru minte şi mare învăţătură – Că cetise, acum, cărţile mai toate – Şi multe ştia măcina din gură; Pentru hatârul unei jupânese, El căpitan de Ţigani ajunsese. 57 Însă, pentru că multă vitejie Făcuse în ţinut, dară mai cu samă Într’un munte înalt din megieşie, Pe care ş’acum Cârlibaba îl cheamă; Au fost numit şi el cu bună treabă Marele viteaz de la Cârlibabă. 58 Şi, măcar că avea el o moşioară De un stânjen, cu trei coţi şi jumătate, Totuşi gândeai cum că are un corn de ţară Sau doar vreun ţinut cu treizeci de sate; Aşa era de fudul şi de (în)gânfat Ca (şi) cum el ar fi fost Ler împărat. 59 Jupea pe bieţii Ţigani fără milă, Iar omenie nu le da de un ban, Căci să ţinea mai bună prăsilă A lui Adam de cum este un Ţigan; N’avea el de acasă nici o para, Totuşi zeifeturi adeseori da. 13 Mãrturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean 60 Într’altele îndrăgisă pe o ţigană Destul de chipeşă, înaltă şi sumeaţă, Pre care o chema frumoasa Chirană – Pentru că era sprintenă ş’isteaţă –; Însă, acum, ea fugisă din ţară, Lăsându-şi ibovnicul de ocară. 61 Şi Ţiganii lui, după vestea bună, Toţi se duseră în Ţara Rumânească. Chirana cu ei merse împreună, Auzind că acolo vor să domnească Ţiganii; gândea că, fiind frumoasă, Va fi cocoană sau tocmai voevodeasă. 62 Pentru aceasta, mulţi pe el să sculară Ş’îmbla să-l dovedească la domnie Cum că el au scos pe Ţigani din ţară Şi i-au dat cătră Muntenie; Din care pricină pe urmă s’aleasă Cum că şi el au pribegit de-acasă. 63 Ş’a plecat să deie în urma mândrii sale, Nici s’opri (până) la Ţara Românească, Dară ş’acolo făcu multă cale La tabăra s-ajungă ţigănească Şi să-şi mai vază copila dorită, Că acum odihnă n’avea într-o clipită. 64 Acum de departe ca prin o ceaţă Vede un călăreţ că vine întradins Ion DRÃGUªANUL 14 Drept pe el, ş’având o femee în braţă. Sosind apoi mai aproape la dâns, Cunoaşte de pe făptură şi haină Pe drăguşa sa, pe mândra Chirană. 65 Ea cât cu ochi cunoscându-l-îndată Şi strigă: „vai! ah! Născocor iubite, Scoate-mă dintru mâna blăstămată Şi nu mă lăsa robiei cumplite, Că pururea ţi-oi fi mulţămitoare, Ah scoate-mă din mânile tâlhare“. 66 Iară voinicul dela Cârlibaba Nu ştia ce să facă sau zică, Căci de o parte ar vrea să ajute cu graba, Dară de alta nu cutează de frică, Şi părea că toată inima-i înghiaţă Căutând la acel vrăjmaş al său din faţă. 67 Îndoit vrea sta şi mai multă vreme, De nu-l vrea face vrăjmaşul cu sila, Încai s‘arăte cum că nu se teme; Căci Iştoc, lăsând de pe cal copila, Scoasă sabia cea mare din teacă Şi căpăţâna vru în două să-i facă. 68 Şi de bună samă îi stângia lumina De nu-l mântuia ţigana prea iute Ce, luând de gios un pietroi în mână Şi ibovnicul grăbind ca s‘ajute, Lovi în ciafă aşa pe vrăjmaşul sureap Câtu-l ameţi cu totul de cap. 15 Mãrturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean 69 Atuncia şi Născocor să trezeşte Din grea spaimă şi suliţa-şi rădică Şi năvale pe vrăjmaş voiniceşte; Dară nu putu să-i strice nimică Pentrucă, prin un tâmplet norocos, Nimeri tocmai în scutul lunecos. 70 Beşcherec fiind ameţit foarte De bolovanul ţigăncii întărtate, Înduplecându-să merge într‘o parte Şi‘n urmă, cade răsturnat pe spate. Atunci Chirana cu drăguţul său Fuga apucară pe un îngust părău. 71 Că nu departe pe Crăciun zărisă Grăbind stăpânului său spre ajutare; Care de pe Surana pogorâsă, Vrând să alerge mai curând pe pecioare; Dar bietul Iştoc rămasă în ţărână Şi zmeul vrăjmaş dusă pe Anghelină”. (Junimea literară, Anul XV, 1926, nr. 3, 4) 

„Frunză vrede avrămească Frunză verde avrămească, Lângă uliţa domnească Este-o şatră ţigănească. Dar în şatră cine este? Badea calu-şi potcoveşte, Puica şede şi-l priveşte Şi pre‘n lacrămi îi vorbeşte: - De mergi, bade, dela mine, Ia-ţi şi dorul tot cu tine! Căci eu sunt copilă rea, Nu ştiu dorul a ţinea, Căci eu sunt copilă mică Şi de dor inima-mi pică. Dar întroarce-te’napoi, Mai vin’, bade, pe la noi Ca să-ţi spun adevărat, Să-ţi spun visul ce-am visat: Ah, basmaua ta cea nouă Am visat-o ruptă-n două! Şi-a ta floare mult iubită Am visat-o veştejită! Şi-al tău cal nepreţuit L-am visat c-au fost murit! Ion DRÃGUªANUL 18 - Ba ţi-i ruptă inima Căci mă duc şi te-oi lăsa, Faţa ta s-a veşteji, Căci te las şi n-oi veni, V-a muri sufletul tău Pedepsit de dorul meu. - Să te duci, bădiţă, duci Peste dealuri, peste lunci, Să pici rob pe la Tatari, Pe la Turci, pe la Moscali, Şi de-a fi să-ţi meargă bine, Pice pielea de pe tine! Iar de-a fi să-ţi meargă rău, Curgă-ţi sângele părău! Mai stai, bade, nu te duce, Ci te-nchină şi fă-ţi cruce Că va da Dumnezău ploaie Drumul calea o să-ţi moaie, Calul o să-ţi poticnească, Mâna dreaptă-o să-ţi sclintească, Iară mâna ta cea stângă Drept în doauă o să-ţi frângă Ca cu dinţii să-ţi ţii frâul, Să nu-ţi poţi discinge brâul, Să-ţi aduci aminte, crude, Că-i blăstăm de oare unde.”