MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

7. /22 NOIEMBRIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP

GEORGE ELIOT

Date personale
George Eliot

Nume la naștere	Mary Anne Evans
Născută	22 noiembrie 1819^[1]^[1]^[2]^[3] Nuneaton, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedată	22 decembrie 1880 (61 de ani)^[7]^[1]^[1]^[2] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Înmormântată	Cimitirul Highgate
Cauza decesului	nefropatie[*]
Părinți	Robert Evans[]^[8] Christiana Pearson[]^[8]
Căsătorită cu	John Walter Cross[]^[8] George Henry Lewes[] ()^[8]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	englezi
Religie	ateism agnosticism
Ocupație	romancieră[] traducătoare filozoafă scriitoare poetă jurnalistă eseistă redactor[]
Activitate
Pseudonim	George Eliot^[4]^[5]
Limbi	limba engleză^[6]
Studii	Bedford College[*]
Mișcare/curent literar	Realism literar
Opere semnificative	The Mill on the Floss[]* Silas Marner[]* Middlemarch[]* Daniel Deronda[]* Adam Bede[]* Romola[]*
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, AFTF29 mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot (n. 22 noiembrie 1819,^[1]^[1]^[2]^[3] Nuneaton, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 22 decembrie 1880,^[7]^[1]^[1]^[2] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), a fost o romancieră din Anglia. Ea a fost printre scriitorii fruntași ai erei victoriene, romanele ei fiind o analiză realistă a societății provinciale englezești din acea epocă.

Ea spunea că și-a ales un pseudonim bărbătesc pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios - asemeni lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă - deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, scriitoarele au resimțit efectele acestor prejudecăți. Un alt factor a fost dorința de a-și păstra viața privată departe de atenția publică și de a preveni scandalurile care urmau să apară dacă va ieși la iveală relația sa cu George Henry Lewes, care era căsătorit pe atunci.^[9]

Biografia[modificare | modificare sursă]

Mary Anne Evans a fost al treilea copil al lui Robert Evans (1773-1849) și al Christianei Evans (născută Pearson), fiica unui fermier local (1788-1836). În copilărie, Mary Evans, a fost deseori numită Marian^[10]. A avut un frate, Robert (1802-1864), și o soră, Fanny (1805-1882), din prima căsătorie a tatălui său cu Harriet Poznton (?1780-1809). Robert Evans a fost administratorul moșiei Arbury Hall ai familiei Newgate din Warwickshire, dar Mary Anne s-a născut la moșia South Farm. La începutul anilor 1820 familia s-a mutat într-o casă numită Griff, ce se afla între Nuneaton și Coventry. Alți frați și surori ale sale au fost, Christiana, cunoscută drept Chrissey (1814-1859), Isaac (1816-1890), și frații gemeni care au supraviețuit puține zile în martie 1821.

Tânăra Evans era evident inteligentă, și datorită postului important ocupat de tatăl său la conducerea moșiei, i s-a permis accesul la biblioteca din Arbury Hall, care i-a fost de folos în educația ei și în lărgirea orizontului de cunoștințe. Educația sa clasică și-a lăsat amprenta; Christopher Stray a remarcat că: "Romanele lui George Eliot sunt influențate de literatura greacă (doar una dintre cărțile ei poate fi tipărită corect fără a folosi fonturi grecești), și temele sale sunt deseori influențate de tragedia greacă".^[11] Vizitele sale frecvente la moșia South Farm i-au permis, de asemenea, să compare bogăția în care trăia proprietarul de pământuri cu viețile oamenilor mult mai săraci. Această diferență dintre viețile lor va apărea des în multe opere ale sale. O importanță mare în creațiile timpurii a avut-o, de asemenea, religia. Ea a fost educată într-o familie anglicană, dar în acea perioadă Midlands era un teritoriu cunoscut prin numărul crescând de sectanți. Mary Anne a primit burse la școlile din Attleborough, Nuneaton și Coventry. La Nuneaton ea a fost învățată de călugărița evanghelică Maria Lewis – cu care va coresponda ulterior – iar la școala în Coventry este învățată de surorile baptiste.

În 1836 moare mama sa, iar Mary Anne Evans se întoarce acasă pentru a prelua conducerea casei. Continuă corespondența cu tutorele său Maria Lewis. C]nd Evans avea 21 de ani, fratele său Isaac se căsătorește și se stabilește cu familia în casa lor, de aceea Mary Anne, împreună cu tatăl său se vor muta la Foleshill, nu departe de Coventry. Apropierea de societatea din Coventry aduce noi influențe; în special e influențată de Charles și Cara Bray. Charles Bray s-a îmbogățit fabricând panglici și și-a învestit capitalul în construcția unor școli sau în alte cauze filantropice. Mary Anne, care se lupta de ceva timp cu dubiile la tema religiei, devine prietenă apropiată cu progresistul și liber-gânditorul Bray, casa acestuia fiind paradisul pentru cei care susțineau și dezbăteau păreri radicale. Printre cei pe care tânăra Mary Anne Evans i-a cunoscut în casa Bray erau Robert Owen, Herbert Spencer, Harriet Martineau și Ralph Waldo Emerson. Prin intermediul acestei societăți, Evans a fost prezentată unor teologi mai liberali și unor scriitori ca David Strauss și Ludwig Feuerbach, care insuflau dubii privind veridicitatea istoriilor Biblice. De fapt, prima sa mare operă literară a fost traducerea în engleză a „Vieții lui Iisus” (1846) de Strauss, care a fost completată mai târziu de alt membru al cercului Rosehill.

Când Mary Anne și-a pierdut credința religioasă, tatăl său a amenințat-o că o va alunga, deși aceasta nu s-a întâmplat. În schimb, ea a mers la biserică de-a lungul anilor și a întreținut casa pentru el până la moartea lui, în 1849. La cinci zile după înmormântarea tatălui său, va întreprinde o călătorie în Elveția împreună cu familia Bray. Ea decide să locuiască singură la Geneva, mai întâi lângă lacul Plongeon (lângă clădirile ONU din prezent), ulterior pe Rue de Chanoines (acum Rue de la Pelisserie) la etajul trei - împreună cu François și Juliet d’Albert Durade. Ea citește mult și întreprinde plimbări îndelungate care o inspiră mult. François i-a pictat portretul.^[12] După reîntoarcerea în Anglia, în 1850, ea se mută la Londra intenționând să devină scriitoare și să se numească Marian Evans. A stat în casa lui John Chapman, un publicist radical, pe care l-a cunoscut la Rosehill și care i-a tipărit traducerea „Vieții lui Iisus”. Chapman cumpărase recent jurnalul de stânga "The Westminster Review", și în 1851 Evans este numită ajutor al editorului. Deși Chapman era editorul propriu-zis, cea mai mare parte a muncii o făcea Evans, colaborând, până la plecarea sa în 1856, la multe eseuri și corectări.

Femeile scriitoare nu erau ceva neobișnuit pe acele vremuri, însă rolul lui Evans în fruntea literaturii de atunci era. Prezența unei femei tinere, necăsătorite, în societatea preponderent bărbătească din Londra era total neobișnuită în acele timpuri, mai mult decât atât - uneori și scandaloasă. Deși se arăta hotărâtă, ea era deseori sensibilă, depresivă și măcinată de dubii. Evans arăta o aparență bolnăvicioasă, [5] și și-a format un număr de relații emoționale stânjenitoare și nereciproce, inclusiv atașamentul față de patronul său, John Chapman, și Herbert Spencer. Totuși, o altă atracție improprie se va dovedi a fi mult mai folositoare și cu succes pentru Mary Anne Evans.

Filozoful și criticul George Henry Lewes a întâlnit-o pe Evans în 1851, iar din 1854 ei au hotărât să locuiască împreună. Lewes era căsătorit cu Agnes Jervis, dar căzuseră de acord să aibă o căsătorie deschisă, și - în afară de cei trei copii pe care i-au avut împreună - Agnes a mai avut alți copii de la câțiva bărbați. Din momentul când Lewes a fost numit în certificatul de naștere tatăl unuia dintre acești copii, deși se știa că este fals, el a fost considerat ulterior complice la adulter, și nu a mai putut să divorțeze de Agnes. În iulie 1854, Lewes și Evans călătoresc împreună la Weimar și la Berlin pentru cercetări. Înainte de a merge în Germania, Evans continuă să fie preocupat de lucrări teologice, traducând „Esența Creștinismului” de Feuerbach, iar în timp ce se află peste hotare scrie eseuri și lucrează la traducerea "Eticii" lui Baruch Spinoza, pe care o termină în 1856, dar nu este publicată în timpul vieții sale.^[13]

Călătoria în Germania a fost, de asemenea, și luna de miere a lui Evans și Lewes, care se considerau căsătoriți, ea numindu-se Marian Evans Lewes, și adresându-se lui Lewes ca unui soț. În societatea victoriană nu se obișnuia ca bărbații și femeile să aibă relații libere; dar Charles Bray, John Chapman, Charles Dickens, Friedrich Engels și Wilkie Collins au avut relații cu alte femei decât cele cu care erau căsătoriți, deși mult mai discret decât au făcut-o Lewes și Evans. Admiterea în public a relației lor de către Lewes era aspectul cel mai scandalos. La întoarcerea lor în Anglia, ei au trăit departe de societatea Londrei, în măsură egală evitând și fiind evitați.

Continuând să scrie articole pentru "Westminster Review", Evans a hotărât să devină romancieră, fixându-și o declarație-program într-unul din ultimele sale eseuri pentru Review: Silly Novels by Lady Novelists. Eseul critica subiectele triviale și ridicole ale literaturii feminine de ficțiune din acele timpuri. În alte eseuri, ea lăudase realismul romanelor scrise în Europa la acea vreme, accentele realiste devenind clare în toată creația ulterioară a ei. De asemenea, și-a creat un pseudonim – George Eliot. Acest nume bărbătesc a fost ales pentru a se distanța de alte scriitoare de romane proaste, dar și pentru a evita discuțiile viclene despre statutul său conjugal.

În 1858 este publicat, în "Blackwood’s Magazine", Amos Barton, primul din „Scene din viața unui cleric” (Scenes of Clerical Life), și alături de alte "Scene", este bine primit. Primul său roman publicat în întregime în 1859 este Adam Bede; având un succes imediat, el generează și un interes față de personalitatea autorului. „Scene din viața unui cleric” erau considerate creația de către un pastor protestant, sau poate de către femeia acestuia. Odată cu apariția popularului Adam Bede, speculația a crescut și mai mult; mai mult decât atât, apare chiar și un pretins autor – Joseph Liggins. Spre sfârșit, George Eliot a făcut un pas îndrăzneț declarând că ea este autoarea. Dezvăluirile despre viața privată a lui George Eliot i-au surprins și i-au șocat pe mulți dintre cititorii care o adorau, dar aceasta nu a afectat popularitatea sa ca romancieră. Relația lui Eliot cu Lewes i-a asigurat curajul și stabilitatea de care ea avea nevoie pentru a scrie ficțiune; totuși a trecut un timp până ei au fost acceptați în societate. Acceptarea lor a fost confirmată în final în 1877, când au fost prezentați Prințesei Louise, fiica reginei Victoria, care era o cititoare pasionată a romanelor lui George Eliot.

După succesul cu Adam Bede, George Eliot continuă să scrie romane de succes în următorii cincisprezece ani. După un an de la publicarea lui Adam Bede, ea scrie The Mill on the Floss („Moara de pe Floss”), dedicând manuscrisul: "iubitului meu soț, George Henry Lewes, îi ofer acest MS. al celei de-a treia cărți, scrise în cel de-al șaselea an al vieții noastre împreună la Holly Lodge, South Field, Wandsworth, și încheiat la 21 martie 1860."

Ultimul său roman a fost Daniel Deronda, publicat în 1876, după ce ea și Lewes s-au mutat la Witley, Surrey. Dar sănătatea lui Lewes se înrăutățește și el moare peste doi ani, la 30 noiembrie 1878. Următorii doi ani, Eliot îi petrece editând, pentru publicație, ultima lucrare a lui Lewes „Life and Mind” și găsește consolare cu John Walter Cross, un bancher american a cărui mamă murise recent.

La 16 mai 1880, George Eliot dă naștere bârfelor și controverselor, măritându-se cu un bărbat mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani și schimbându-și din nou numele, de această dată în Mary Anne Cross. Căsătoria legală l-a mulțumit, cel puțin, pe fratele ei Isaac, care îi trimite felicitări, dar după ce rupsese relațiile cu sora sa atunci când ea începuse să trăiască cu Lewes. John W. Cross era, mai degrabă, un tip schimbător și instabil. El a căzut sau a sărit de la balconul hotelului în care ei locuiau în Canal Grande din Veneția, unde perechea își petrecea luna de miere. Cross a supraviețuit, iar ei s-au întors în Anglia. Cuplul s-a mutat într-o casă nouă în Chelsea, dar Eliot s-a îmbolnăvit de o infecție a gâtului. Aceasta, combinată cu insuficiența renală care a afectat-o în ultimii doi ani, îi aduce moartea lui George Eliot, în vârstă de 61 de ani, la 22 decembrie 1880.

Posibilitatea înmormântării la Westminster Abbey a fost respinsă pe motivul că Eliot a negat credința creștină, dar și din cauza relației cu Lewes. George Eliot este înmormântată la Highgate Cemetery (East), Highgate, London în teritoriul rezervat pentru sectanții religioși, alături de George Henry Lewes. În 1980, la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, o piatră memorială a fost pusă pentru ea în Colțul Poeților. Câteva clădiri din localitatea sa natală, Nuneaton, îi poartă numele sau titlul operelor sale (George Eliot Hospital, George Eliot Community School sau Middlemarch Junior School).

Opera[modificare | modificare sursă]

George Eliot a scris romanul Middlemarch, unde prezintă povestea unor străini în Anglia din ajunul Reformei din 1832. Personajele principale, Dorothea Brooke și Tertius Lydgate sunt constrânși de așteptările lor nerealizabile, dar și de societatea conservatoare. Romanul este remarcabil prin adânca analiză psihologică și portretele sofisticate.

De-a lungul carierei sale, Eliot a scris despre viața politică. De la „Adam Bede” și până la „Moara de pe Floss” și „Silas Marner”, Eliot prezintă viața „outsiderilor” politici și persecuțiile din orașele mici. Niciun autor de după Jane Austen nu a fost atât de conștient social și atât de perspicace în demascarea ipocriziei nobililor. „Felix Holt, Radicalul” și „Legenda lui Jubal” au fost pur politice; criza politică este la originea lui „Middlemarch”. Cititorii din epoca victoriană îi lăudau cărțile pentru descrierea societății rurale, pe care Eliot o cunoscuse în copilărie, și remarcând, după cum ea îi spunea și lui Wordsworth, că prea multă atenție se acorda detaliilor mondene ale vieții de la țară. Eliot, totuși, nu se identifica cu țăranii.

Elementele religioase din opera sa, de asemenea, se datorează educației sale; trăirile lui Maggie Tulliver din „Moara de pe Floss” prezintă multe asemănări cu dezvoltarea tinerei Mary Anne Evans. Când Silas Marner este convins că înstrăinarea sa de biserică înseamnă și înstrăinarea de societate, viața autoarei este iarăși oglindită în refuzul ei de a merge la biserică. Ea ajunge la cele mai mari asemănări autobiografice în „Looking Backwards”, parte din ultima sa operă tipărită „Impressions of Theophrastus Such”. În anii când a scris „Daniel Deronda”, vânzările lui Eliot au scăzut, iar ea a dispărut din atenția publicului. Nu i-a ajutat nici biografia, scrisă de soț după moartea ei, care o prezenta ca o femeie extraordinară, aproape sfântă. În secolul XX, ea a fost susținută de o nouă generație de critici, mai remarcabilă fiind Virginia Woolf, care a numit „Middlemarch” „unul dintre puținele romane englezești scris pentru oameni maturi”^[14] Variatele filme și adaptări televizate ale cărților sale au reintrodus-o pe Eliot publicului larg.

Principalele opere[modificare | modificare sursă]

Romane

Adam Bede, 1859, conține remarcabile tablouri din viața satului englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
The Mill on the Floss, ("Moara de pe Floss"), 1860, operă cu rezonanțe tragice, în care se descrie conflictul unei tinere fete, îndepărtată pe nedrept din societate.
Silas Marner, 1861, și aici personajul suferă nedreptatea societății, fiind acuzat de un furt pe care nu îl comisese.
Romola, 1863, reproduce tablouri din viața societății italiene din secolul al XV-lea, și anume evenimentele istorice legate de activitatea predicatorului Savonarola la Florența.
Felix Holt, the Radical, ("Felix Holt, radicalul"), 1866, primul dintr-o serie de romane sociale, prezentând transformările produse în societate prin revoluția industrială.
Middlemarch, 1871–72, cel mai realist dintre romanele sociale ale lui George Eliot, tratând în mod curajos problema familiei și a căsătoriei în societatea victoriană. Dezvoltarea pe mai multe planuri a subiectului se îmbină cu descrierea plină de viață a personajelor.
Daniel Deronda, 1876, abordează problema conflictelor într-o societate în care domnesc prejudecățile rasiale și naționale.

Poezie

Poeme scrise de George Eliot:

The Spanish Gypsy (un poem dramatic) 1868
Agatha, 1869
Armgart, 1871
Stradivarius, 1873
The Legend of Jubal, 1874
Arion, 1874
A Minor Prophet, 1874
A College Breakfast Party, 1879
The Death of Moses, 1879
From a London Drawing Room,
Count That Day Lost, ?
I Grant You Ample Leave

Alte opere

Traducerea "The Life of Jesus Critically Examined" Volume 2 by David Strauss, 1846
Traducerea "The Essence of Christianity" by Ludwig Feuerbach, 1854
Scenes of Clerical Life, ("Scene din viața unui cleric" 1858)
The Sad Fortunes of the Rev. Amos Barton
Mr Gilfil's Love Story
Janet's Repentance
The Lifted Veil, 1859
Brother Jacob, 1864
Impressions of Theophrastus Such, 1879

George Eliot - Citate

ALDOUS HUXLEY

Date personale
Aldous Huxley

Nume la naștere	Aldous Leonard Huxley
Născut	26 iulie 1894^[5]^[6]^[7]^[8] Godalming, Regatul Unit
Decedat	22 noiembrie 1963 (69 de ani)^[5]^[6]^[7]^[8] Los Angeles, California, SUA
Înmormântat	Compton Village Cemetery[*]^[9]
Cauza decesului	cauze naturale (cancer de laringe[*])
Părinți	Leonard Huxley[]^[3] Julia Huxley[]^[10]^[3]
Frați și surori	Andrew Huxley Julian Huxley[]^[3] [Noel] Trevenen Huxley[]^[3] Margaret Arnold Huxley[*]^[3]
Căsătorit cu	Laura Archera[] (19 martie 1956–22 noiembrie 1963)^[3] Maria Huxley[] (1919–1955)^[3]
Copii	Matthew Huxley[*]^[3]
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	hinduism
Ocupație	poet romancier[] filozof scenarist profesor[] scriitor de literatură științifico-fantastică[] prozator[] scriitor
Limbi	limba engleză^[1] limba franceză^[2]
Studii	Colegiul Balliol[] Eton College[]
Opere semnificative	Brave New World Time Must Have a Stop[]* The Art of Seeing[]* Reintoarcere în minunata lume nouă[]* The Doors of Perception[]* The Perennial Philosophy[]* Island[]* Heaven and Hell[]* After Many a Summer[]* Ends and Means[]*
Influențe[ascunde] Hans Vaihinger[*]^[4]
Note
Premii	Premiul Memorial James Tait Black[*]
Semnătură

Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Aldous Leonard Huxley (n. 26 iulie 1894,^[5]^[6]^[7]^[8] Godalming, Regatul Unit – d. 22 noiembrie 1963,^[5]^[6]^[7]^[8] Los Angeles, California, SUA) a fost un scriitor britanic care a emigrat în Statele Unite. A fost un membru al faimoasei familii Huxley care a dat un mare număr de minți științifice briliante.

Este cunoscut pentru romanele, pentru eseurile, povestirile, literatura de călătorie, scenariile sale de film. Dacă la începutul vieții a fost un umanist, a devenit la finalul ei interesat de subiecte spiritualiste, cum ar fi parapsihologia și filozofia mistică.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Arborele genealogic al familiei Huxley

Huxley s-a născut în Godalming, Surrey, Anglia. Era fiul scriitorului Leonard Huxley din prima căsătorie cu Julia Arnold și nepotul celui mai fervent apărător al lui Charles Darwin, Thomas Huxley. Fratele său, Julian Huxley, a fost un biolog faimos pentru ideile din categoria teoriei evoluționiste.

Huxley era un copil deșirat, destul de fragil alcătuit, dar cu calități intelectuale peste medie. Tatal său fiind și botanist, Aldous și-a început aventura cunoașterii în laboratorul echipat cu aparatură de ultimă oră al tatălui său, apoi a continuat-o într-o școala care se numea Hillside, sub supravegherea mamei sale, până la moartea prematură a acesteia. De la vârsta de 9 ani Aldous a fost mai apoi educat într-o școală cu internat britanică. Avea de mic o abilitate deosebită în a manevra ideile.

Mama sa, Julia, a murit în 1908, când Aldous avea 14 ani, iar sora sa, Roberta, a murit dintr-o altă cauză în aceeași lună cu mama sa. Trei ani mai târziu, Aldous a suferit de o boală rară, (cheratită punctată) care i-a redus considerabil vederea. Fratele său mai mare, Noel, s-a sinucis în 1914. Semi-orbirea (ce i-a inspirat romanul Orb prin Gaza) l-a ținut pe Aldous departe de front în primul război mondial. Când și-a revenit și a început să vadă, a urmat cursurile de literatură engleză la colegiul Balliol, Oxford.

Imediat ce și-a incheiat studiile la Balliol, Huxley a devenit dator vândut tatălui său și a fost nevoit să lucreze ca să-și plătească datoria acumulată. A avut o slujbă de scurtă durată în 1918 la Ministerul Aerului, unde se ocupa de proviziile armatei, dar cariera de funcționar nu l-a atras, așa ca s-a orientat spre o cariera literară.

Opera timpurie[modificare | modificare sursă]

Huxley a terminat primul său roman la vârsta de 17 ani, dar cariera de scriitor profesionist și-a început-o abia pe la 20 de ani. A scris câteva capodopere ale literaturii engleze, utopia Brave New World (Minunata lume nouă) și un roman eseu despre pacifism, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza). Huxley a fost puternic influențat de F. Matthias Alexander, pe care l-a inclus ca personaj în romanul Orb în Gaza.

Activitatea de publicist[modificare | modificare sursă]

După război Huxley semnează cronici literare și plastice în mai multe reviste, printre care Atheneum, condusă de criticul John Middleton Murry, și Westminster Gazette. În 1916 publică volumul de versuri he Burning Wheel (Roata în flăcări). Debutul în proză se produce patru ani mai târziu, în 1920, cu un volum de nuvele, Limbo, iar în anul următor apare primul sau roman, Crome Yellow (Galben crom). Admirator al literaturii franceze (numeroasele cronici literare și recenzii publicate o dovedesc pe deplin), Aldous Huxley s-a modelat ca scriitor grație lecturilor din operele lui Denis Diderot, Voltaire, Baudelaire, Marcel Proust, Andre Gide ori Anatole France. Avea o mare admirație pentru Shakespeare și, dintre contemporani, pentru prietenul său D.H. Lawrence. Autor prolific, Huxley a publicat de-a lungul vieții peste patruzeci de volume, cele mai semnificative scrise în deceniile al treilea și al patrulea ale secolului XX.

Opera de maturitate[modificare | modificare sursă]

Fiind deja un autor satiric și un gânditor politic redutabil, în timpul primului război mondial Huxley a locuit la Garsington Manor, reședința doamnei Ottoline Morrell. Mai târziu, în romanul Galben crom (1921) a caricaturizat modul de viață al celor de la Garsington, dar a rămas prieten al familiei Morrells. S-a căsătorit, de altfel, cu Maria Nys, pe care a cunoscut-o chiar la Garsington.

Huxley s-a mutat apoi la Llano, California în 1937, dar, exact ca și în cazul prietenului său, filozoful Gerald Heard, care l-a urmat la scurt timp, i s-a refuzat acordarea cetățeniei americane pentru că nu a dorit să renunțe la ideile sale pacifiste pentru niște false convingeri religioase. În cartea sa din 1937 Ends and Means (Scopuri și mijloace), Huxley explică faptul că în civilizațiile moderne majoritatea oamenilor doresc o lume a libertății, păcii, dreptății și dragostei frățești, deși nu au nici cea mai vagă idee cum să o realizeze.

În 1938 Huxley devine prietenul filozofului indian Jiddu Krishnamurti, pe care îl admira. Devine un adept al curentului filosofic Advaita Vedanta din cercul lui Swami Prabhavananda, și îl introduce și pe Christopher Isherwood în acest cerc. Imediat după această experiență scrie cartea sa fundamentală în materie de idei și valori spirituale, The Perennial Philosophy (Filozofia perenă), în care analizează scrierile unor mari gânditori mistici. În 1939 Huxley primește James Tait Black Memorial Prize pentru romanul After Many a Summer Dies the Swan.

Vederea sa a fost slabă în ciuda scurtei perioade de refacere care i-a permis, totuși, să studieze la Oxford. În 1939 a auzit de Metoda Bates pentru creșterea naturală a vederii și de Margaret Corbett, care i-a predat-o. El a pretins într-o carte intitulată The Art of Seeing (Arta de a vedea) (joc de cuvinte în limba engleză, titlul cărții se mai poate traduce și prin „arta de a înțelege"), care a apărut în SUA în 1942, și în 1943 în Marea Britanie, că vederea i s-a îmbunătățit substanțial în urma aplicării acestei metode. El a mărturisit că, după ce a aplicat această metodă, putea citi fără ochelari pentru prima după 25 de ani.

Anii bătrâneții[modificare | modificare sursă]

A început ședințe de meditație și a devenit vegetarian. Poate și din acest motiv operele lui au fost puternic influențate de misticism și a început să experimenteze mescalina, un drog halucinogen care i-a fost prezentat pentru prima oară de psihiatrul Humphry Osmond în 1953. Experiențele sale după ingerarea acestui drog psihedelic sunt descrise în eseul The Doors of Perception (Ușile percepției) (titlul derivă de la câteva rânduri dintr-un poem compus de William Blake) și romanul Heaven and Hell (Rai și Iad). Titlul eseului a inspirat de asemenea numele formației de rock The Doors. Scrierile lui Huxley au fost foarte populare în perioada hippie.

Interesul principal al lui Huxley nu viza o entitate vagă, misterioasă și subiectivă, ci un misticism înalt pe care îl exprima prin termenul "filozofie perenă". În anii 50 interesul lui Huxley pentru cercetările din câmpul psihismului uman crește.

Prima sa soție, Maria Ney, a murit de cancer de sân în 1955, și în 1956 el s-a recăsătorit cu Laura Archera, care era și ea scriitoare, și care a redactat o biografie a soțului ei. În 1960, Huxley a fost diagnosticat ca având cancer de laringe. În anii care au urmat a scris utopia Island (Insula) și, în ciuda stării de sănătate tot mai precară, a ținut conferințe la institutul Esalen. În 1959, Huxley, care a rămas cetățean britanic, a refuzat ordinul Knight Bachelor oferit de fundația Macmillan. În același an a fost distins cu Premiul pentru Merit al Academiei Americane de Arte și Litere.

Ideile lui au stat la baza formării mișcării Potențialului Uman. A fost invitat să țină numeroase conferințe de către mai multe universități americane prestigioase. Într-un asemenea discurs ținut în 1961 la California Medical School în San Francisco, Huxley atrăgea atenția: Va exista poate, pentru generația următoare, o metodă farmaceutică de a-i determina pe oameni să-și iubească respectivele servituți și de a produce dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, o metodă de a produce un fel de lagăr de concentrare pentru societăți întregi, astfel încât oamenii, deși le vor fi luate libertățile, chiar îi va bucura această stare de fapt.

Părerile lui Aldous Huxley asupra rolului științei si tehnologiei (cum apar acestea exprimate, să spunem, în romanul utopic Insula) sunt similare celor ale unor prieteni ai săi americani, cum ar fi Lewis Mumford, Gerald Heard sau Buckminster Fuller și E.F. Schumacher.

Printre umaniști, Huxley a fost considerat un intelectual de vârf. Deși circumstanțele financiare l-au obligat să scrie foarte mult, gândirea si ideile sale încă se bucură de un înalt prestigiu. Cărțile sale figurează pe listele de lecturi obligatorii ale literaturii și filozofiei engleze sau filozofiei moderne în multe dintre colegiile sau universitățile americane sau britanice.

Influența operei sale asupra scriitorilor români[modificare | modificare sursă]

Aldous Huxley a avut o influență puțin cercetată asupra prozatorilor români interbelici. Criticul Iulian Băicuș în Dublul Narcis a pus în evidență faptul că textele lui Huxley l-au influențat mai ales în perioada tinereții pe Mircea Eliade, influență recunoscută de acesta și în Jurnalul său. Eliade l-a întâlnit pe fratele scriitorului, biologul Julian Huxley, după moartea acestuia și și-a notat în Jurnal bucuria acestei întâlniri. Personajul Dania din romanul Jocurile Daniei scris de Anton Holban a fost modelat după Grace, unul din personajele unei povestiri a lui Aldous Huxley, iar romanul Punct. Contrapunct i-a furnizat prozatorului român interbelic ideea romanului muzical, construit prin tehnica contrapunctului, teoretizat pentru prima oară de Huxley.

Moartea și ce a urmat după ea[modificare | modificare sursă]

Pe patul de moarte, fără să mai poată vorbi, i-a cerut în scris soției sale Laura 100 µg de "LSD, într-o injecție intramusculară". Ea a acceptat aceasta "eutanasie" și Aldous Huxley a murit ușor a doua zi, pe data de 22 noiembrie 1963. Moartea sa a fost eclipsată de asasinarea Președintelui John Fitzgerald Kennedy și de moartea autorului britanic C. S. Lewis.

În Ultimate jouney a lui Stanislav Grof există o anexă cu descrierea acestui episod excepțional, preluată din cartea Laurei Huxley This timeless moment.

Romanele satirice, distopice sau utopice ale lui Huxley nu își ratează niciodată scopul de a pune cititorul pe gânduri. Același lucru se poate spune și despre colecțiile sale de eseuri.

Scenarii de film[modificare | modificare sursă]

Huxley a scris multe scenarii de film, iar romanele sale au fost adaptate pentru cinema sau televiziune.

A scris scenarii pentru Compania Walt Disney și filmul de animație Alice în țara minunilor, a supervizat două producții ale romanului Minunata lume nouă, o ecranizare a romanului Punct. Contrapunct, alta pentru Orb în Gaza, și, în fine, ultima pentru Maimuța și esența.