3. /26 DECEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

+) Soborul Maicii Domnului;

+) Sf Cuv Nicodim cel Sfințit de la Tismana;

Sf Sfințit Mc Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei;

Duminica după Nașterea Domnului - a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, rudenia Domnului - Fuga în Egipt

+) Soborul Maicii Domnului

Soborul Maicii Domnului sau Soborul / Adunarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (grec. Synaxis tis hyperaghias Theotokou; slavonă Sobor Presviatîi Bogorodițîi), adică adunarea (de slujbă) a credincioșilor în cinstea Preasfintei Fecioare, este una din cele mai vechi sărbători în cinstea Maicii Domnului, care are loc a doua zi de Crăciun, 26 decembrie, potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au fost organe ale evenimentului sărbătorit ori au luat parte la el.

Este o sărbătoare care se află și în ritul sirienilor monofiziți (iacobiți), ceea ce înseamnă că ea datează cel puțin din secolul al V-lea (epoca despărțirii acestora de ortodocși), originea ei fiind pusă de unii liturgiști în legătură cu Sinodul III Ecumenic din Efes (431) și fiind privită ca un pandantiv al sărbătorii similare (soborului) a Sfântului Ioan Botezătorul, de la 7 ianuarie. În secolul al VII-lea se face aluzie la ea în Canonul 79 al Sinodului Trulan, care condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lăuzia Maicii Domnului, prin împărțirea de semidale (niște pâinișoare făcute din făină făină de grâu).

Fiind legată de praznicul Nașterii Domnului, ea este o sărbătoare cu ținere (cu serbare), ca o continuare a Crăciunului.

Un nou fel de viețuire începe astăzi pentru firea omenească: căci, precum Dumnezeu a ales fecioria pentru a Se naște după trup în lumea aceasta, tot așa, prin feciorie, El voiește să intre și să crească în chip duhovnicesc în sufletul fiecărui creștin care viețuiește luând ca pildă purtarea Maicii lui Dumnezeu.

După ce ne-am închinat în ziua dinainte, împreună cu îngerii, cu magii și cu păstorii, lui Dumnezeu Care S-a făcut om și S-a născut ca un prunc pentru mântuirea noastră, se cuvine să cinstim în această zi pe Maica Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Biserica o înfățișează lângă prunc, în peșteră, arătând-o și ca unealtă aleasă și pregătită de Dumnezeu de-a lungul generațiilor, în vederea împlinirii marii taine a întrupării Sale, dar și ca pe noua Evă, prima și cea mai de seamă reprezentantă a omenirii înnoite.

Cum ar putea oare mintea omenească să înțeleagă chipul uimitor ales de Dumnezeu pentru a veni printre oameni? Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut din veșnicie din Tatăl, fără amestecare și fără împărțire, este zămislit în pântecele Fecioarei, fără participarea vreunui om, prin lucrarea Duhului Sfânt, și Se supune de bunăvoie legilor nașterii și creșterii, înnoindu-le. Fără a-Și părăsi natura, fără a înceta să locuiască în sânul Tatălui, Cuvântul lui Dumnezeu ia asupra Sa firea omenească și devine singurul Fiu al Fecioarei, țesând în pântecele ei fecioresc veșmântul de purpură al trupului Său. Două nașteri: una dumnezeiască și veșnică, alta omenească și supusă timpului, dar un singur Fiu, Cuvântul lui Dumnezeu făcut Om. O singură Persoană se naște din ea, Dumnezeu-Omul (Theanthropos): fără mamă, după natura Sa dumnezeiască, și fără tată, după firea omenească. El unește atât de strâns ceea ce era despărțit printr-un adânc de netrecut, încât, fără să se amestece, însușirile firii dumnezeiești și cele ale firii omenești se împletesc în El în chip tainic (perihoreză). Așa cum, aruncându-se în foc o bucată de fier, focul primește de la fier tăria, iar fierul dobândește lumina și căldura focului, la fel și aici, Dumnezeirea pătimește de bunăvoie slăbiciunea trupului și omenirea se îmbracă în slava lui Dumnezeu, așa încât Preasfânta poate fi numită pe bună dreptate Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). „Acest nume constituie toată taina întrupării”, scrie Sfântul Ioan Damaschin, căci, „dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit și cel născut din ea este Dumnezeu și, negreșit, este și om”[1]. Pruncul culcat în iesle nu este un om oarecare, chemat să primească mai târziu harul dumnezeiesc ca răsplată a virtuților sale, precum sfinții și prorocii, un ales al lui Dumnezeu sau un om îndumnezeit (purtător de Dumnezeu, teofor), ci este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care a luat asupra Lui firea omenească pentru a o înnoi, pentru a o recrea și pentru a reface în El Însuși chipul lui Dumnezeu, întunecat și schimonosit de păcat.

Rai duhovnicesc al celui de-al doilea Adam, Templu al dumnezeirii, Pod care leagă pământul de Cer, Scară pe care Dumnezeu Se pogoară pe pământ și omul urcă la Cer, Maica Domnului s-a făcut mai cinstită decât heruvimii, serafimii și toate puterile cerești. Primindu-L pe Hristos, pântecele său a devenit „mai încăpător decât cerurile”, fiindcă este de acum Tronul lui Dumnezeu. Prin ea, omul este înălțat mai sus decât îngerii și slava Dumnezeirii strălucește în trupul său.

În fața unei astfel de taine, minții omenești cuprinse de uimire nu-i rămâne decât să se închine în tăcere, cu credință, „căci acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii”[2]. Dimpreună cu Iosif cel tăcut, scăldat în lumina aceasta străină care strălucește în întunericul peșterii, firea întreagă o contemplă pe Preasfânta, liniștită și luminoasă, așezată lângă Pruncul pe Care L-a înfășat ea însăși, așezându-L în iesle. Nicio urmă a durerilor și a ostenelii care urmează de obicei nașterii; căci se cuvenea ca aceea cu trup și suflet feciorelnic, nezămislind în patimi, să nu nască în dureri. Fecioară întru zămislire, fecioară întru naștere și după nașterea Mântuitorului, ea vestește astfel femeilor bucuria și izbăvirea de blestemul pus asupra Evei, cea dintâi mamă, în ziua căderii (Facerea 3, 16).

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 315-317)

[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, ed. Apologeticum, 2004, cap. 12, p. 98.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Nașterea Domnului, PG 56, 385, text reluat adesea în cântările liturgice; de exemplu: 25 decembrie, Sedealna de după a doua catismă de la Utrenie; Dogmatica gl. al 7-lea.

Ev Matei 2, 13 - 23

După plecarea magilor, iată, îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa, fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul și pe Mama Sa și au plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt». După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe Mama Sa și au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în părțile Galileei. Și, venind, a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.

Ap Evrei 2, 11 - 18

Fraților, Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc dintr-Unul sunt toți; de aceea, nu se rușinează să-i numească pe ei frați, zicând: «Spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda». Și iarăși: «Eu voi fi încrezător în El»; și iarăși: «Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu». Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața. Pentru că, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat. Drept aceea, dator era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Că, prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute.

Predica Părintelui Ilie Cleopa

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute.

Toate praznicele Dumnezeieşti care se rânduiesc în cursul anului de Biserică sunt Taine Dumnezeieşti şi fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar astăzi, la Naşterea Lui, prăznuim o Taină care se numeşte Taina tainelor. O Taină ascunsă din veci şi îngerilor şi oamenilor (Sfântul Dionisie Areopagitul, „Cuvânt pentru dumnezeieştile nume”, cap. 2, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 12 al sutei a 3-a a „Capetelor teologice”).

Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: „Din câte a făcut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea negrăită şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” (Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 44”, precum şi în cap. 8 al celor „Despre Sfântul Duh”).

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Vasile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina aceasta orice minte. Căci zice: „Dacă ai vedea undeva în văzduh o pară de foc, un foc mare arzând şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea – lucru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfricoşa?” (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). Pentru că focul este o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pământul şi apa, care trag şi curg pururea în jos; iar două se numesc uşoare, aerul şi focul, că pururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos).

Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răsturnându-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar abate de la legea firească – tot aşa Dumnezeu Cuvântul, pogorându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a coborât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lucrarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar, s-ar putea întreba cineva: nu cumva coborârea aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu şi îmbrăcarea în firea omenească I-a pricinuit Lui vreo scădere din slavă şi din cinste? Nu, nicidecum.

Slava şi cinstea cea negrăită, de care s-au minunat şi îngerii, I-au adus-o cu prisosinţă şi în chip minunat mai mult pogorârea Sa decât înălţarea, pentru că nu mai avea unde să Se înalţe Cel ce este mai înalt decât toate zidirile. Pogorârea la noi I-a adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toate, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi neputincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar pentru care pricină S-a pogorât Dumnezeu până la neamul omenesc? Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?

Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dragostea cea nemărginită pe care o avea pentru neamul omenesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cruce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la iesle şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi mai înainte de a ne naşte noi prin Dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El de la oameni. Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om. A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l îndumnezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfinţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea s-a alcătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din omenire.

Mare este taina aceasta! De aceea Dumnezeieştii Părinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor şi oamenilor. Pentru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cuvântul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său, deşi în alte privinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţiri”, p. 378, cap.11).

Aşa tâlcuieşte Fericitul Augustin cuvintele prea înţeleptului Coresie: „Iată, mai mare minune a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omenirea decât unirea pe care o are Fiul cu Tatăl. Şi aceasta în ce fel? Tatăl e unit cu Fiul şi Fiul cu Tatăl după fire, după fiinţă, după scaun, după voie, după putere şi după celelalte însuşiri, dar nu se uneşte după ipostas; şi aceasta o împărtăşeşte omenirii”.

Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului şi altul al Tatălui şi altul al Sfântului Duh.

Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Preacurata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se uneşte ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea omenească şi se face un singur ipostas din două firi, din Dumnezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea ce nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu firea cea Dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se face ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ridică până de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire întunecată şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului împreună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).

Căci să ştiţi că două voiri are Dumnezeu: una se cheamă înainte mergătoare şi povăţuitoare, iar a doua se cheamă următoare, sau îngăduinţa, sau acceptarea lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 385).

Şi taina întrupării lui Dumnezeu nu s-a făcut după voia cea de-a doua, ci după cea dintâi, după cea înainte povăţuitoare, prin care El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru că taina aceasta este din veac rânduită şi de îngeri neştiută. Deci nu după îngăduinţă vine în trup, nici după acceptare, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Care-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.

Căci ce spune la Facere Dumnezeu către şarpe? Zice: „Vrajbă voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul!” (Facerea 3, 15).

Călcâiul este sfârşitul nostru pe pământ sau ultimele clipe când vom mai răsufla. Acela este călcâiul şi pe acela îl păzeşte satana. Îl păzeşte la fiecare suflet, ca doar, doar să-l câştige pentru veşnicie. Deci mare grijă ne trebuie pentru ceasul morţii.

Iar chipul în care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui îl arată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Preacurata Fecioara Maria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii trebuia să zdrobească capul şarpelui.

Şi iată care este pricina – cum zice Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o numească pe femeia sa „moarte”, pentru că aşa trebuia s-o numească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moartea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adică „viaţă” (Facerea 3, 20). Deşi ea a fost pricina venirii morţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?

Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bucurat foarte, zicându-şi: „Deşi voi muri, din femeia aceasta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va veni iarăşi viaţa la neamul omenesc”. De aceea i-a pus numele nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: „A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte femeia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin strănepoata Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la plinirea vremii, a venit în lume Viaţa.

Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: „Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă”, adică şi mântuirea şi desăvârşirea. „Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri şi chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6, 40-47; 8, 51).

Deci viaţa s-a numit Hristos, sămânţa femeii şi de aceea femeia lui Adam s-a numit şi ea Eva, adică viaţă. După trup se numeşte viaţă, ca Maică a celor vii, iar după înţelegerea duhovnicească, ca Maică a lui Hristos, care este viaţa şi învierea şi mântuirea lumii.

Deci acestea au fost pricinile pentru care Adam a pus numele femeii sale Eva.

Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte înfricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au învăţat înţelepciunea şi îngerii şi începătoriile şi toate Stăpâniile, şi toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au învăţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „Învederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri...” (3, 9-10).

Când a venit Mântuitorul în lume să Se jertfească pentru mântuirea lumii şi să întemeieze Biserica, s-au învăţat şi îngerii, ca unii care nu ştiau cum Dumnezeu, Care este Împăratul slavei şi al luminii celei neapropiate şi a toată zidirea, va face una ca aceasta. N-au ştiut că se va face vierme, că aşa se numeşte omul de Duhul Sfânt: „Că eu sunt vierme şi nu om”. N-au ştiut că Se va smeri, Se va face om, Se va pogorî până la noi! Acum au învăţat îngerii cum că cele dimpotrivă pe cele dimpotrivă le surpă prin puterea lui Dumnezeu, că prin blestem vine binecuvântare, căci spune Scriptura: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”. Iar El Se spânzură pe cruce pentru noi şi aduce binecuvântare la toată lumea. Prin moarte aduce viaţă, iar prin smerenia Lui – înălţarea noastră, prin pătimirea Lui – nepătimirea noastră. Astfel, vedem că pe cele dimpotrivă prin cele dimpotrivă le vindecă.

Dar şi altfel lucrează Dumnezeu. Cu cele asemenea, pe cele asemenea le vindecă: cu rana Lui vindecă rana noastră, cu moartea Lui vindecă moartea noastră, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastră, cu plecăciunea Lui plecarea noastră, cu nestricăciunea Lui pricinuieşte nestricăciunea noastră, cu smerenia Lui smerenia noastră. Şi aşa nu mai ajungem la capăt (Sfântul Grigore de Nyssa, „Cuvântul 8 la Cântarea Cântărilor”).

Deci, pe cele dimpotrivă cu cele dimpotrivă le vindecă şi pe cele asemenea cu cele asemenea le pricinuieşte, fiindcă prin întruparea lui Dumnezeu toate câte erau potrivite firii omeneşti s-au răsturnat, cum arată Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, căci Hristos a răsturnat logica lumii celei căzute.

Omul putea să cugete că, prin moarte, Hristos putea să aducă moartea, dar El a adus viaţă; că prin blestem va aduce blestem, dar El aduce binecuvântare. Căci se zice că prin El se vor binecuvânta toate seminţiile şi limbile pământului. Deci, tot ce era logic şi firesc pentru mintea omenească cea căzută s-a răsturnat prin taina iconomiei în trup. Dar nici începătoriile, nici îngerii n-au înţeles în ce chip a lucrat Mântuitorul la mântuirea neamului omenesc prin atâta smerenie şi pogorâre.

Spun Sfinţii Părinţi că îngerilor li s-a părut că Mântuitorul, când era pe cruce Şi-a ieşit din firea Sa, că nu mai este adică Dumnezeu, ci pătimeşte un om. Şi erau gata să creadă că Se stinge Acela, despre Care ştiau că este Mântuitorul lumii, văzându-L aşa de smerit pe cruce, aşa de rănit, aşa de batjocorit şi aşa de nebăgat în seamă de toată lumea care era în jurul Lui.

Am înfăţişat câteva învăţături dogmatice despre taina iconomiei în trup, despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi nu vreau să intru mai adânc, pentru că sunt lucruri prea grele şi dacă vi le-aş spune, nu le-aţi înţelege.

Dar să revenim la sărbătoarea de astăzi, căci am văzut în ce chip taina iconomiei în trup sau a Naşterii Domnului n-a fost înţeleasă nici de îngeri, nici de oameni.

Şi acum să vă întreb: ştiţi ce sărbătoare e astăzi?

Astăzi e Soborul Maicii Domnului.

Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Crăciun să se serbeze Soborul Maicii Domnului? Îndată după Naşterea Domnului, avem Soborul Maicii Domnului, pentru că în ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Naşterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfântul Iacov (fratele Domnului), Sfântul Prooroc David şi ceilalţi.

Cei ce au alcătuit Sinaxarul anului n-au fost oameni neînvăţaţi, oameni de rând, ci sfinţi mari. Ei s-au întrebat: „Prin cine s-a făcut mântuirea neamului omenesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lucrat Dumnezeu şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la taina aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doilea Maica Domnului”.

Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfatul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o Fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.

Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Preasfintei Treimi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fecioara. Căci zice Dumnezeiescul Părinte Maxim: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au ştiut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?”. Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-adevăr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi şi va rămâne ascunsă în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei şi să le umple pe toate.

Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvârşirea acestei taine?

Căci zice Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Precum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se sădesc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Dezlegarea 60”, în „Paza celor cinci simţiri”, p. 384).

Dar şi prin Isaia s-a spus, cu 700 de ani mai înainte: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, adică cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Preasfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai Sfântă Fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.

La Bunavestire, Arhanghelul Gavriil i se închină ei de la început: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar (Marie), Domnul este cu Tine!” (Luca 1, 28).

La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pământul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îmbrăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peşteră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!

Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de înger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrânul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la patimile Mântuitorului şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34-35), ce se zice? „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răstignirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, batjocorit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mântuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului omenesc.

Deci, de la început, Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost lângă Mântuitorul lumii şi numai după câteva săptămâni de la naştere, iată că a sosit şi necazul. Au venit magii de la Răsărit să se închine. Şi aceşti magi nu erau oameni neînvăţaţi şi nici oameni săraci. Încă de cu peste o mie de ani mai înainte, unul din acest fel de magi, Valaam din Pator, care era mare astronom şi cititor în stele, a spus: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17-18), adică pe zeii popoarelor lumii. Şi de la acesta s-a transmis, din generaţie în generaţie, de către bătrâni şi magii astronomi, că atunci când se va vedea o stea călătoare nu de la răsărit, ca soarele – că steaua Mântuitorului n-a venit de la răsărit – ci mergând de la miazăzi spre miazănoapte, când se va vedea pe cer o asemenea stea, să se ducă în direcţia ei, că se va naşte din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, un împărat care va zdrobi toate împărăţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (Luca 1, 33).

Şi aceşti oameni învăţaţi, când au văzut steaua, îndată au încălecat şi au pornit pe urmele ei. Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Arvatan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Vitleem.

Şi aceşti magi erau foarte bogaţi şi foarte însemnaţi. De aceea au adus aur, smirnă şi tămâie: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort şi toate celelalte. Şi s-au închinat.

După ce a aflat de la ei de naşterea lui Hristos, Irod a chemat pe arhierei şi pe cărturari şi pe cei mai mari ai legii şi i-a întrebat unde are să se nască Hristos. Iar ei au zis: „În Vitleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Iar tu, Vitleeme, nu eşti nicidecum mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” şi celelalte (Matei 2, 5-6; Miheia 5, 1).

Iosif şi Maria se duseseră să se înscrie acolo, la casa şi la originea lor, în Vitleem, căci de acolo era Iosif, logodnicul Fecioarei, cu toate că acum locuiau în altă parte. Iar peştera aceea, unde a născut, ştiţi a cui era acum? O ţinea un om cu numele Crăciun. Era o peşteră care avea cam două - trei sute de picioare lăţime, pentru vite, cu iesle pentru vite, unde ziua se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să se nască chiar în peştera unde păstorise în tinereţe David, strămoşul Său după trup; n-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-Şi arate smerenia chiar de la început, de la naşterea Sa.

După ce au plecat magii, Iosif a auzit de la înger că Irod caută sufletul Pruncului, să-L omoare. Căci Irod, văzând că magii s-au dus călăuziţi de înger pe altă cale în ţara lor, a trimis să omoare toţi pruncii de la doi ani mai jos, după vremea aflată de la magi, în Vitleem şi în toate hotarele lui (Matei 2, 16-18).

Aţi auzit din Evanghelia de astăzi ce s-a întâmplat după ce s-au dus magii: „Iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare!»” (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său?

Dar de ce fuge Dumnezeu de om? Nu putea Hristos, Care a făcut cerul şi pământul, să-l piardă pe Irod într-o clipă? De ce fuge Dumnezeu de Irod? Se teme oare de el? Doamne fereşte! Dumnezeu poate să cutremure pământul din temelii şi să piardă ca pe nişte furnici toate popoarele pământului. Dar toată viaţa Mântuitorului este chipul, adică icoana vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.

Zic Dumnezeieştii Părinţi Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alţii, că nu S-a temut, dar ne-a arătat nouă, oamenilor, că nu trebuie să facem pe mândrii, când vom auzi că e primejdie asupra noastră şi să nu zicem: „Eu nu mă tem!”. Că atunci ne părăseşte darul lui Dumnezeu. Când ştim că cineva vrea să ne facă rău, să ne ferim din calea lui. Ai auzit ce spune Evanghelia: „Păziţi-vă de oameni” (Matei 10, 17). Şi acum Hristos a arătat cu lucrul, ferindu-Se de Irod, ceea ce a spus când a ieşit la propovăduire, după botez: „Păziţi-vă de oameni” şi „Când vă vor goni dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă”. Şi iarăşi, nu zice: „Vă veţi duce la domni”, ci „Veţi fi duşi” (Matei 10, 17-18). Aceasta arată şi Sfântul Grigore în cap. 9 din „Pidalion”: „N-a zis că vă veţi duce voi, ci că veţi fi duşi înaintea oamenilor şi a judecătorilor, adică alţii vă vor duce”. Deci să nu spunem că Dumnezeu are grijă şi că de bună voie să ne aruncăm în primejdie, că aceasta nu ne învaţă Mântuitorul nicidecum prin pilda de astăzi, nici prin cuvânt, când a predicat Evanghelia. Ci, prin cuvânt şi prin faptă ne-a arătat că trebuie să fugim de primejdie.

Şi S-a mai dus Mântuitorul în Egipt şi pentru alte două pricini.

A fugit acolo fiindcă era şi o proorocie pe care trebuia să o plinească, precum trebuia la vreme să plinească şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţetul, trestia şi toate celelalte de care se proorocise. Proorocul Ieremia spune că „prunc este Israel”, adică cel ales; şi „din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1; Matei 2, 15). Trebuia deci să se împlinească şi această proorocie, anume ca Mântuitorul să fie chemat din Egipt. De aceea trebuia să se ducă acolo o bucată de vreme, ca apoi să fie chemat prin înger din nou în pământul lui Israel, cum aţi auzit.

Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta. În secolul al II-lea după Hristos au ieşit ereziile numite gnostice, în secolul al iii-lea – montaniştii, în secolul al IV-lea – arienii şi aşa mai departe. Şi o seamă din ei au nălucit că Hristos s-ar fi născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu s-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu a fost şi om cu trup, ci numai Dumnezeu, Care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi firea omenească şi că l-ar fi tăiat sabia lui Irod dacă l-ar fi găsit. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit, deci, ca să se împlinească proorocia care spune că „din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, dar şi ca să se arate că purta trup, ferindu-Se cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Dar de ce spune Evanghelia că i-a spus îngerul Domnului noaptea lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi...” (Matei 2, 13)?

Când eşti în faţa primejdiei, să te grăbeşti, să fugi!

Iar după ce au stat şi şapte ani în Egipt, nu-i mai spune: „Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în pământul lui Israel”, ci îi spune: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, că au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului”. Adică mergi în linişte, nu te mai teme, că a murit vrăjmaşul ce căuta sufletul lui Hristos.

Deci, când era grabă şi primejdie a spus: „Fugi!”, iar când a încetat primejdia a spus: „Mergi în pământul lui Israel!”.

Şi a venit Pruncul cu Maica Domnului şi cu dreptul Iosif şi auzind că Arhelau domneşte în locul lui Irod, tatăl său, în Iudeea, n-au mai îndrăznit să vină în Betleem, de unde au plecat atunci, noaptea, în fugă, ci s-au dus în Nazaretul din Galileea, departe, aproape de Marea Mediterană, aproape de Siria. S-au dus în oraşul Nazaret şi au stat acolo până la o vreme, ca să se împlinească o altă Scriptură, care zice că „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23; Marcu 1, 24; Faptele Apostolilor 2, 22; 10, 28; 22, 8).

Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul înseamnă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte „Floarea darurilor” şi „Sfinţenia Tatălui”.

De aceea a plecat Mântuitorul în Egipt şi a venit înapoi în părţile Nazaretului.

Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Domnului, căci astăzi e soborul ei.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prin Maica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.

De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!

Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.

Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tuturor sfinţilor.

Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.

Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pântece şi L-a născut şi L-a alăptat şi L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de primejdii şi pururea L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.

Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în ceasul morţii. Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.

Era odată un călugăr în Galia, sau în Franţa de astăzi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era toată catolică, ci era o singură Biserică Ortodoxă în toată lumea. Şi era acolo o mănăstire de călugări, care o cinstea pe Maica Domnului şi o avea ca ocrotitoare şi miluitoare. Iar acel călugăr avea o deosebită dragoste şi o mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare zi făcea canoane, metanii, paraclise şi acatiste cu multe lacrimi la Maica Domnului, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ şi în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dar se mai ruga ceva bietul călugăr: „Maica Domnului, aş vrea să te văd o dată, cum eşti tu în ceruri, ca mai mare evlavie să simt pentru tine şi mai mare credinţă. Nu sunt vrednic, că sunt om păcătos, dar dacă vrei, arată-mi mie, ca să văd eu câtă slavă ai tu în ceruri; şi dacă te voi vedea o dată, nu mai uit până ce-oi muri”. Şi s-a rugat mult, însă Maica Domnului n-a vrut să i se arate.

Îl mângâia în ascuns, tainic, dar nu voia să i se arate, poate ca să nu se mândrească, sau poate ca să nu-L orbească, fiindcă ea străluceşte de zeci de mii de ori mai tare decât soarele. Însă văzându-se supărată mereu de el, că plângea mereu şi văzându-l cât de credincios era, a voit să i se arate, dar nu cu slava şi cu strălucirea pe care o are de-a dreapta Fiului şi în ceruri, ci cu atâta slavă cât putea el să rabde. Şi odată, la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului cu atâta strălucire, încât el gândea că dacă o să mai ţină ochii deschişi o să orbească şi atunci a închis un ochi. Pentru că atâta lumină şi atâta mireasmă a Sfântului Duh şi atâta frumuseţe şi strălucire era în faţa ei. Iar cu celălalt ochi a orbit de tot. Şi s-a închinat, iar Maica Domnului i-a dat binecuvântare şi i-a spus: „Nu înceta a te ruga, căci vei veni să mă vezi acolo în ceruri, pentru veşnicie!”. Şi după ce a plecat Maica Domnului, avea el mare bucurie şi mare mângâiere de la Duhul Sfânt, Care a venit prin Maica Domnului şi l-a umplut de dragoste duhovnicească, dar îi părea rău de un lucru şi zicea: „Prost am mai fost! Cine m-a pus pe mine să închid un ochi?! Mai bine îl ţineam deschis şi pe acela şi orbeam de amândoi, numai să mă fi îndulcit de lumina aceea atât de frumoasă şi de negrăită a Maicii Domnului. Dacă ar mai veni Maica Domnului o dată?”. Şi a început să se roage din nou: „Maica Domnului, îmi pare foarte rău că mi-am cruţat un ochi. Am orbit de acela cu care te-am văzut, dar dacă mai vii o dată, vreau să orbesc şi de acesta, numai să te mai văd o dată! Vreau să rămân orb pentru totdeauna, până la moarte, numai să te mai văd câteva clipe!”. Şi s-a rugat ani de zile şi iată că a venit Maica Domnului. Dar când a apărut, în loc să orbească şi ochiul celălalt, s-a întâmplat o altă minune: i s-a deschis şi ochiul orb şi a rămas acela cu ochii sănătoşi şi curaţi. Maica Domnului, venind, nu l-a mai orbit şi de celălalt ochi, dar i-a spus: „De azi înainte ai să mă vezi la cer când vei veni”. Şi s-a făcut sănătos de amândoi ochii, iar după puţină vreme s-a dus bietul călugăr să se sature de bucurie şi lumină, de veselia cea negrăită şi de privirea Preacuratei Născătoare în ceruri, nu o clipă, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea duhovnicească îndreptată spre Preacurata şi spre Mântuitorul şi spre Sfânta Treime cu toţi Sfinţii, în lumina cea neapropiată şi să se bucure şi să se veselească.

Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanţă a unui suflet aşa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre şi să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici. Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele şi atunci şi noi, păcătoşii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Preacuratei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii. Amin!

+) Sf Cuv Nicodim cel Sfințit de la Tismana

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.

Iar în anul 1364 trece în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești Radu I și Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareț formează o obște renumită de zeci de călugări, ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câțiva călugări minuați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni și putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe și nenumărate minuni, cât a trăit în viață, izgonind diavolii din oameni și tămăduind toată boala și toată neputința. Se zice că a intrat și în foc și a ieșit nevătămat, încât nici chiar de haine și nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se urca din nou la peșteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru sfințenia vieții sale și darul vindecării a tot felul de boli. În tradiția mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul Hunedoarei, cu același hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, unde a și scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viață vremelnică, la viața cerească și nepieritoare, în ziua de douăzeci și șase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toți ucenicii săi. Sfintele sale moaște s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistrița.

După trecere de mulți ani, un domn al Țării Românești, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim și să le ducă în orașul București. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaștele din locașul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaștele și numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim și egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese și fratelui aceluia. Încredințându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale și au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; și se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovnicești cinstite și de mare preț. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul a-l săruta și a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaștelor sfântului, multă vreme se știa taina numai de către egumen și de unul din frații mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmerițe și robii, au rămas moaștele sfântului tăinuite de tot și neștiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că așa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini, prin care și acum se fac multe și nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul lui. Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzește și se izbăvește. Apoi și Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preț a sfintelor sale moaște, de multe primejdii și bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași este păzită și apărată totdeauna cu grabnică și călduroasă folosința sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sf Sfințit Mc Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos, a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!”.

Sfântul Eftimie a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici. Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane. Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos, a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!”. Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Duminica după Nașterea Domnului - a Sfinților Iosif Logodnicul, David Prorocul și Iacob, rudenia Domnului - Fuga în Egipt

Ev Matei 2, 13 - 23

Ap Galateni 1, 11 - 19

Fraților, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiam și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părintești. Dar, când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul dintre apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Predica

la Duminica după Nașterea Domnului - Despre visuri, vedenii, minuni și prooroci mincinoși - Pr. Cleopa Ilie

„Mă spăimântezi prin visuri și cu vedenii mă îngrozești” (Iov 7, 14)

Iubiți credincioși,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi ne vorbește de visul Sfântului și dreptului Iosif și de porunca îngerului lui Dumnezeu care i S-a arătat și i-a zis: “Sculându-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune ție” (Matei 2, 13). Aceasta m-a îndemnat să vorbim astăzi despre visuri și vedenii și despre deosebirea lor. Trebuie să știm că visurile sunt deosebite. Că sunt visuri de la Dumnezeu, sunt și de la diavoli, sunt visuri de la fire și de alte multe pricini. Și dacă le-am crede așa repede, fără să știm deosebirea lor, ușor ne putem rătăci.

Noi, fiii Bisericii ortodoxe, știm că toate visurile și vedeniile care sunt scrise în Sfânta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală-Ortodoxă și sunt bune și de la Dumnezeu. Dumnezeu S-a arătat lui Noe și i-a poruncit să facă corabia (Facere 6, 14). Dumnezeu s-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3). Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia (Facere 21, 12). Iosif a avut vis de la Dumnezeu (Facere 37, 6). Tot așa Moise a avut descoperiri și vedenii de la Dumnezeu (Ieșire 3, 2). La fel, Sfinții Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu (Isaia 6, 15; Ieremia 24, 1; Iezechiel 10, 9). Mai multe vedenii au avut Sfântul Prooroc Daniil (Daniil 7, 11) și Sfântul Prooroc Zaharia (Zaharia 2, 7).

Despre visuri și vedenii vorbește și dreptul Iov, zicând: “Dumnezeu îi vorbește prin vis și prin vedenii nopții când somnul se lasă peste oameni și când ei dorm în așternuturile lor” (Iov 33, 15). În alt loc, același sfânt și dumnezeiesc Iov, zice: “Tu mă spăimântezi prin visuri și cu vedenii mă îngrozești” (Iov 7, 14). În altă parte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu zice: “De va fi întru voi prooroc Domnului, Mă voi arăta lui în vedenii și în somn îi voi grăi lui” (Numerii 12, 6).

Despre vedenii și visuri vorbește Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, zicând: “După aceea voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și vor prooroci feciorii voștri și fetele voastre, iar bătrânii voștri, visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor avea” (Ioil 3, 1). În Legea Darului au avut vedenii de la Dumnezeu Sfântul Apostol Petru (Fapte 11, 5), precum și Sfântul Apostol Pavel (Fapte 9, 3). Vedenii și descoperiri cu totul dumnezeiești a avut și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul (Apocalipsa 1, 10). Vise de la Dumnezeu a avut și Sfântul și Dreptul Iosif, logodnicul prea Sfintei Fecioare Maria (Matei 1, 20-24; 2, 13; 2, 19-20). Vedenie de la Dumnezeu a avut și Sfântul Apostol și întâiul mucenic și Arhidiacon Ștefan (Fapte 7, 55). În multe locuri ale Sfintei Scripturi găsim multe mărturii despre vise, vedenii și descoperiri arătate de Dumnezeu patriarhilor, proorocilor, apostolilor, oamenilor sfinți și cuvioșilor părinți aleși de Dumnezeu, prin care El a binevoit să-Și arate slava, voia și poruncile Sale spre folosul de obște al neamului omenesc.

Iubiți credincioși,

Să ne întrebăm: este bine ca noi creștinii să credem orice vis și orice vedenie fără nici o cercetare? Nu! Pentru că sunt nenumărate vedenii și visuri de la diavoli, prin care omul neiscusit, de le crede, se duce în pierzare și el și toți care vor cădea în mreaja vedenilor, a visurilor și a nălucirilor aduse de Satana și de slugile lui. Tocmai de aceea Iisus Hristos, prin gura sfinților Săi prooroci, ne face atenți să nu credem și să nu ascultăm de proorocii mincinoși și de vedeniile lor cele înșelătoare. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui Prooroc Ieremia, în această privință: “Așa zice Domnul Savaot: Nu ascultați cuvintele proorocilor, că în deșert își fac vedenii, din gura lor grăiesc și nu din gura Domnului” (Ieremia 23, 16). Și iarăși zice: “N-am trimis Eu pe acești prooroci, ci ei alergau. Nici am grăit către ei, ci ei prooroceau” (Ieremia 23, 21). Și iarăși zice: “Auzit-am cele ce grăiesc proorocii. Căci ei proorocesc în numele Meu minciuni, zicând că vis au visat” (Ieremia 23, 25). Și iarăși zice: “Pentru aceea, iată, Eu am necaz pe proorociii ce grăiesc vise și povestindu-le, înșeală pe poporul Meu cu minciunile lor și cu înșelăciunile lor, dar Eu nu i-am trimis pe ei și Eu nu le-am poruncit lor și nu vor fi de nici un folos poporului acestuia” (Ieremia 23, 32).

Iată acum după ce semne se pot cunoaște adevăratele proorocii. Întâi ele trebuie să împlinească aceleași condiții ca și minunile Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți. Al doilea ele trebuie să predice un singur Dumnezeu. Adevăratele proorocii nu aduc nebunie și mândrie celor ce le vorbesc; nu sunt înșelătoare, iar cel ce le vorbește nu umblă după câștig, după averi, nu se grijește de cele necesare vieții, ci se mulțumește cu întreținerea pe care i-o trimite Dumnezeu. Adevăratele proorocii se împlinesc întotdeauna, iar cel ce le vorbește din partea lui Dumnezeu este gata să sufere pentru ele, chiar până la moarte.

Dar e nevoie să vorbim ce sunt minunile. "Minunile sunt fapte dumnezeiești mai presus de minte și de puterea omenească. Ele sunt fapte săvârșite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minții și ale firii. Ele se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, și urmăresc luminarea și îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voința lui Dumnezeu și tâlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintâi și cel mai mare făcător de minuni ca Unul ce este Însuși izvorul lor".

După ce se cunosc adevăratele minuni? Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase prin mai multe condiții din care însemnăm:

- Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu și mai ales să fie cuprinse în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție;

- Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;

- Să nu contrazică Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție;

- Să urmărească mântuirea sufletelor omenești;

- Să aducă folos și spor vieții sufletești;

- Săvârșitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viață fără pată și să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;

- Să îndrepte viața celor ce văd minunea;

- Să poarte în ele siguranța și puterea Duhului lui Dumnezeu;

- Să dovedească lucrarea proniei dumnezeiești. (Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, M-rea Neamț, 1965, p. 14-15)

Ce sunt vedeniile? Vedeniile sunt arătări pricepute de ochii minții, fie în stare de funcționare normală a organismului, fie în somn complet sau pe jumătate, fie în extaz.

Cum se cunosc adevăratele vedenii? Vedeniile care lasă în suflet liniște, pace, umilință și dragoste multă pentru Dumnezeu și oameni pot fi considerate bune, după ce s-au verificat, precum cea de pe drumul Emausului: “Au nu era inima noastră arzând întru noi?” (Luca 24, 32) (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, 1940, p. 319-321).

Mai luminat arată Sfântul Maxim Capsocalivitul care sunt semnele adevăratelor vedenii, în convorbirea sa cu Sfântul Grigorie Sinaitul, zicând: "Iar semnele Harului, în vremea vedeniilor adevărate, când se apropie de om darul Sfântului Duh, sunt acestea: îi adună mintea; îl face să fie cu luare aminte și smerit; îi aduce aminte pomenirea morții, a păcatelor, a Judecății de apoi și a muncilor veșnice; îi face sufletul umilit și ochii blânzi și plini de lacrimi. Cu cât se apropie darul de om cu atât îl îmblânzește în suflet și-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos și prin nemărginita Lui iubire de oameni îi pricinuiește în minte vedenii înalte și adevărate".

Să arătăm și ce sunt visurile. "Visul este o mișcare a minții în nemișcarea trupului", spune Sfântul Ioan Scărarul. Cum se cunoaște un vis dacă este adevărat? Același Sfânt Ioan Scărarul zice așa: "Visele care ne vestesc muncă și judecată, sunt de la Bunul Dumnezeu. Iar dacă vor veni cu deznădejde, acelea sunt de la diavolul" (Filocalia IX, Cuvântul 3, p. 14). Încă și Sfântul Diadoh al Foticeei zice: "Visurile trimise sufletului din iubirea de oameni a lui Dumnezeu sunt mărturiile neînșelătoare ale unui suflet sănătos".

Dar să vedem ce sunt proorocii mincinoși (sectanții). Proorocii mincinoși sunt "lupi răpitori" (Matei 7, 15). Proorocii mincinoși sunt "fii ai celui viclean" (Matei 13, 38). Proorocii mincinoși sunt neghinele țarinei lui Hristos care este lumea creștină (Matei 13, 27). Proorocii mincinoși sunt "vase ale mâniei lui Dumnezeu" (Romani 9, 22). Proorocii mincinoși sunt "fii ai gheenei" (Matei 23, 15). Toate sectele rupte de Trupul lui Hristos care este Biserica ortodoxă (Romani 12, 5; Efeseni 4, 14), sunt numiți "prooroci mincinoși și fii ai celui viclean" (Matei 13, 28).

În ce vreme se vor arăta cei mai mulți prooroci mincinoși? După cuvântul Mântuitorului cei mai mulți “prooroci mincinoși și hristoși mincinoși se vor arăta în vremile cele de apoi și vor înșela pe mulți” (Matei 24, 11; Marcu 13, 6). Cum se pot cunoaște proorocii mincinoși? Să știți și să țineți minte că proorocii mincinoși se pot cunoaște după aceste semne:

- Se cunosc după faptele lor (Matei 7, 16-20; Luca 6, 44);

- Învață pentru bani (Iezechiel 13, 19; Miheia 3, 11);

- Proorociile lor nu se împlinesc niciodată (Deuteronom 18, 22);

- Vestesc pace celor răi (Iezechiel 13, 10; Ieremia 6, 14; 8, 11; 14, 13);

- Sânt iubiți de cei răi (Ieremia 5, 21; Miheia 2, 11);

- Proorocesc vedenii mincinoase și năluciri ale inimii lor (Ieremia 14, 14; 23, 15; Plângerile lui Ieremia 12, 14);

- Nu ascultă și nu spun profeții drepte și adevărate (Neemia 9, 30; Ieremia 7, 24-26);

- Îndrăznesc a vorbi minciuni în numele Domnului (Ieremia 14, 14; 23, 26; 27, 15; 29, 9);

- Sânt urâciune înaintea Domnului (Deuteronom 18, 10-12; Ieremia 23, 30-32; Iezechiel 13, 8);

- Sânt trimiși ca pedeapsă de la Dumnezeu (III Regi 21, 22-25; II Paralipomena 18, 1; 11, 21).

Iar minunile false și mincinoase se cunosc după aceste semne:

- Nu sunt vrednice de numele lui Dumnezeu, nefiind cunoscute în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;

- Nu se săvârșesc cu mijloace cu care au fost făcute minunile Mântuitorului și ale Sfinților;

- Contrazic Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;

- Se contrazic una pe alta și se opun unele altora;

- Nu urmăresc mântuirea sufletului omenesc, ci mândria și lauda;

- Nu aduc folos și spor vieții sufletești, ci păcatului și morții;

- Săvârșitorul este mincinos, trufaș, nesupus, plin de păcate și lucrează cu scopuri personale și egoiste;

- Minunile mincinoase niciodată n-au putere și har de a îndrepta patimile celor ce văd minunile;

- Minunile mincinoase nu poartă în ele siguranța și puterea Duhului Sfânt;

- Minunile mincinoase nu dovedesc lucrarea proniei lui Dumnezeu;

- Minunile mincinoase pot amăgi repede pe cei nelegiuiți și pe fiii pierzării care n-au primit iubirea adevărului (II Tesaloniceni 2, 9-11);

- Minunile cele mincinoase și minunile cele viclene și înșelătoare pe care le vor face antihriștii și slugile lui, numai pe aceia îi vor putea înșela ale căror nume nu sunt scrise în cartea Vieții.

Cum se cunosc vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși? Vedeniile înșelătoare ale proorocilor mincinoși sunt acelea ce le săvârșește diavolul, prin îngăduința lui Dumnezeu, din pricina nesincerității omului și a păcatelor lui tăinuite. Diavolul angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare și cuprinse de ură față de tot ce este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înșelați, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credință și de fapte bune, mai ales celor ce dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diavolească cu care se silește să înșele chiar și pe cei aleși.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă sunt de la diavolul. Acest lucru îl adeverește Sfântul Maxim Capsocalivitul în convorbirea cu Grigorie Sinaitul din Sfântul Munte al Athosului: "Când duhul cel rău al înșelăciunii se apropie de om, îi tulbură mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și întunecată, îi pricinuiește temere și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul. Îi arată cu nălucire înaintea ochilor lumină nu strălucită și curată; îi face mintea tulburată și demonizată și îl îndeamnă să zică cu gura lui cuvintele necuviincioase și hulitoare. Acela care vede pe duhul înșelăciunii de multe ori se iuțește și este plin de mânie și totdeauna se fălește cu faptele sale. Smerenia cu desăvârșire nu o știe, nici plânsul cel adevărat și lacrimile. Se află fără de sfială și fără frică de Dumnezeu zace în patimi și în cele din urmă își iese cu totul din minte și vine la pierzarea cea desăvârșită" (Filocalia, vol. I, Sibiu 1940, p. 353-359).

Iar visurile înșelătoare se cunosc după următoarele semne: ele nu rămân întru aceeași înfățișare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au diavolii din voie liberă, ci împrumută din dorința de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari și amenință cumplit, luând uneori chipuri de ostași, iar uneori cântă în suflete cu strigare. Dar mintea, recunoscându-i din aceasta, când este curată, trezește trupul. Iar uneori se bucură că a cunoscut viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori, chiar în vis îi înfurie groaznic. Dar se întâmplă uneori că și visele cele bune nu aduc bucurie sufletului, ci așează în el ca într-o stare dulce și lacrimi fără de durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerita cugetare (Ibidem).

Sfântul Ioan Scărarul zice: "Diavolii slavei deșarte și mândriei, pe cei slabi la minte, în visuri și în vedenii înșelătoare, îi fac prooroci". Și iar zice: "Când vom începe în a ne pleca diavolilor și a cugeta visurile lor, apoi și deștepți fiind noi, ne batjocoresc". Și iarăși zice: "Cela ce viselor se încrede, cu totul este neiscusit. Iar cela ce nu crede în vise, filosof este" (Scara, Cuvântul 3, p. 14).

Să arătăm și mărturia Sfintei Scripturi care zice: “Deșarte nădejdi și mincinoase sunt omului neînțelegător să prindă umbra și să alerge după vânt. Așa este cel ce crede viselor; și iarăși: Vrăjile și descântecele și visele deșarte sunt, și iarăși zice: Căci pe mulți i-au înșelat și au căzut cei ce au nădăjduit în ele” (Isus Sirah 34, 1-70).

Iubiți credincioși,

Aceasta este ultima Duminică a anului, închinată Nașterii Domnului. Am vorbit în această Duminică despre adevăratele și falsele vise, vedenii și profeții, pornind de la visele Sfântului și dreptului Iosif, căruia îi poruncea Dumnezeu prin arhanghelul Gavriil să fugă cu Fecioara Maria și Pruncul Iisus Hristos din fața mâniei lui Irod.

În această privință vă îndemn ca să luați aminte, că s-au înmulțit la noi și în lume tot felul de secte și de "profeți mincinoși" care se declară că sunt "trimișii" lui Dumnezeu și învață lucruri străine de credința și trăirea noastră ortodoxă. Vă rugăm să nu-i ascultați, că sunt de la cel rău. Sânt unii care cred în vise și așa zise "vedenii" sau "descoperiri" și învață pe credincioși practici străine de Biserica și cultul ortodox. Feriți-vă de toți aceștia și ascultați numai de Biserică, de sfinții ei, de preoți și slujitori. Când aveți vreo nedumerire, alergați la preoți și la sfintele mănăstiri și întrebați ce trebuie să faceți și cum să credeți ca să vă mântuiți.

Acum la sfârșit de an, să ne rugăm Bunului și Atotmilostivului nostru Mântuitor, Cel născut din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, să ne ierte păcatele făcute în anul trecut și să ne binecuvânteze începutul și curgerea anului viitor, să-l trecem cu pocăință și folos după voia lui Dumnezeu.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să întărească dreapta credință și Biserica cea dreptmăritoare în lume, să ne dea păstori și părinți duhovnicești buni, iar peste oameni să-și reverse din belșug, bucuria și lumina Duhului Sfânt. Amin.

Fuga în Egipt

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Duminica după Nașterea Domnului (Fuga în Egipt – Ev.: Matei 2, 13-23)

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Ev.: Matei 2, 13-23)

Matei 2, 13: Sfânta Familie fuge în Egipt

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Babilonul și Egiptul

De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul și Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghițite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze și să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aștepte însutitele Sale daruri. Așadar, a chemat din Babilon pe cei înțelepți și a trimis Sfânta Familie în Egipt. Am fost avertizați de la început să fim atenți la ispite și comploturi și le observăm încă de când a venit în scutece. Deci vezi încă de la nașterea Domnului Iisus un tiran furios care se împotrivește, o familie care fuge și o plecare dincolo de hotar. Deoarece nu a fost vorba despre vreo fărădelege pentru care familia Sa a fost exilată.

Și tu, dacă ai probleme și suferi numeroase încercări, nu trebuie să te tulburi. Să nu te aștepți să fii răsplătit sau încoronat imediat pentru necazurile tale. Ci mai vârtos să ții în minte exemplul suferinței îndelungate a Maicii Pruncului, suportându-le pe toate cu noblețe, știind că asemenea viață în pribegie este potrivită cu orânduirea lucrurilor duhovnicești. Tu împărtășești aceeași muncă nevoitoare pe care Fecioara Maria însăși a gustat-o. Același lucru l-au făcut și magii. Și Fecioara Maria, și magii doreau să se retragă în taină în rolul smerit al pribeagului. [Credincioșii sunt învățați să țină minte, în mijlocul ispitelor și smintelilor, fuga Sfintei Familii în Egipt și întoarcerea magilor pe alt drum – n.tr.]

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

De ce a fugit Hristos

Fuga Sa nu a fost determinată de frică, ci de către ceea ce a venit prin taina profeției. Evanghelia a răsădit sămânța, când a spus: Ia Pruncul și pe mama Sa și fugi în Egipt. Și mai departe, ca să se împlinească cele scrise: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).

Hristos a fugit pentru a întări adevărul Legii, credința în profeție și în mărturia psalmistului. Domnul Însuși spune: Trebuia să se împlinească de către Mine toate cele scrise în Legea lui Moise, în proroci și în psalmi (Luca 24, 44). Hristos a fugit pentru noi, nu pentru El Însuși. Hristos a fugit pentru ca, la timpul cuvenit, să slujească ca un iconom al Sfintei Liturghii. Hristos a fugit ca, prin dăruirea iertării Sale, să distrugă sursa abuzurilor venite și să arate credința celor care vor să creadă. Și, în final, Hristos a fugit pentru a ne dărui nouă credință statornică, chiar și atunci când suntem nevoiți să fugim, știind că în fața persecuțiilor este mai bine să fugim, decât să ne lepădam de credință. Căci Petru pentru că nu a dorit să fugă de aceea s-a lepădat de Hristos iar Ioan, ca nu cumva să se lepede de Hristos, a fugit.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Diavolul a prevăzut viitorul lui Hristos

Irod a fost cel care căuta Pruncul sau oare diavolul a lucrat prin Irod? Când Irod însuși s-a întâlnit cu magii, și-a imaginat că aceștia au fugit de sub guvernatorii lor. Deoarece Hristos, deși limitat de cerințele vârstei Sale, hrănit la pieptul mamei Sale, stând liniștit, tăinuindu-Și cuvintele, incapabil să meargă, totuși, a schimbat pe magi (care erau purtători ai stindardului diavolului) în cele mai evlavioase slugi. Diavolul a realizat imediat ce lucrare va înfăptui Hristos la vârsta deplină. Așadar, a întors pe evrei împotriva Lui, viclean fiind, a îndemnat pe Irod să se ridice împotriva Pruncului Hristos. Acesta a sperat să-L priveze de viitoarea putere a Sa, a Crucii, stindardul marii biruințe pentru lume. Diavolul a înțeles că Hristos în curând va restaura viața lumii întregi cu învățătura și cu puterea Sa. Chiar și atunci când scâncea ca prunc, Iisus a luat în stăpânire această lume, de la cap la coadă. Așa cum spunea și profetul: căci, înainte ca băiatul să zică tată și mamă, va lua toată bogăția Damascului și prada Samariei (Isaia 8, 4). Evreii înșiși dovedesc aceasta când spun: Iată cum toată lumea merge după El (Ioan 12, 19).

(Petru Hrisologul, Predici 150, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Demonii din Egipt puși pe fugă

Mergi în pământul Egiptului. Căci Domnul, ca un doctor, a fugit în Egipt pentru a-l cerceta, deoarece lâncezea în greșeli, nu pentru că ar fi vrut să rămână acolo. La prima vedere, se presupune că El a fugit în Egipt de furia lui Irod. Înțelesul tălmăcit este că a fugit în vederea alungării demonilor din Egiptul întunecat de greșeli, așa cum Isaia mărturisește când spune: Iată Domnul ajunge în Egipt, așezat pe nor ușor, iar idolii Egiptului vor cădea (Isaia 19, 1).

Nu vezi că mai apoi nu dorea să evite moartea, ci ajunge în Egipt pentru a distruge idolii ucigași? Acesta este singurul moment când Domnul a călătorit în Egipt. Trebuie menționat, de altfel, de ce a fugit în Egipt în timpul nopții și s-a întors în timpul zilei. Aceasta pentru că, atunci când a fugit, a fugit de persecuția lui Irod iar de întors a făcut-o după ce Irod a murit. Noaptea simbolizează întinderea furiei persecuției, pe când ziua reprezintă o liniștire a acesteia.

(Autor necunoscut, Lucrare incompletă la Matei 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 14: Egiptul Îl primește pe Pruncul Hristos

Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt.

Pe când Palestina urzește planuri, Egiptul Îl primește

Sfintei Fecioare Maria, care nu a trecut niciodată dincolo de pragul casei sale, i-a fost poruncit să sufere această încercare pentru binele binecuvântatei nașteri și pentru neîncetatul ei urcuș duhovnicesc. Nu este copleșitor? Pe când Palestina complotează și încearcă să ducă la capăt o conspirație împotriva lui Iisus, Egiptul este cel care Îl primește și Îl protejează pe Cel pentru care sunt planificate comploturile! Aceasta este amintită de Patriarhul Iacob, care de asemenea a căutat ajutor în Egipt (Facerea 45, 25 – 46, 7), anticipând venirea Domnului nostru în acest pământ.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Bărbat fiind, Hristos nu evită moartea

Hristos a făgăduit că Se va întrupa, că va trece prin viață, că va propovădui slava împărăției cerurilor, că va propovădui credința și că, prin puterea cuvântului Său, va alunga pe demoni. A făgăduit că va da orbilor vedere, umblare șchiopilor, vorbire muților, auzire surzilor iar morților iertare de păcate și înviere. Toate aceste lucruri le-a făgăduit prin Lege și profeți. Așadar, trebuia ca Hristos, când avea să devină adult, să nu fugă de moartea pe care a evitat-o ca Prunc.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 15: Un Fiu din Egipt

Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin prorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Fugari la Est și la Vest

Există și altceva valoros de remarcat, un prim fapt cu privire la magi și altul referitor la Prunc. Întrebarea este: de ce magii nu au rămas cu Pruncul? Și de ce Pruncul nu a rămas în Betleem? Toți au fost obligați să fugă imediat după ce au fost primiți cu bucurie: magii în Persia și Sfânta Familie în Egipt. De ce? Aceasta merită o analiză mai profundă. Minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu nu prezenta încredere dacă nu se întrupa Fiul lui Dumnezeu. Dacă Iisus cădea în mâinile lui Irod, viața Sa putea fi îndepărtată prin ucidere. Multe circumstanțe au fost hotărâte providențial în istoria umanității. Chiar dacă trupul Pruncului Hristos era în pericol, unii au îndrăznit să gândească că Acesta nu și-a asumat trupul nostru uman și că venirea Lui a fost ca a unei fantome. Aceste idei lipsite de credință îi distrug în cele din urmă pe cei care nu mărturisesc că Dumnezeu a venit la noi în trup, acesta devenind trupul dumnezeirii Sale.

Conform celor înțelepți, magii au fost trimiși repede în patria lor, însărcinați să transmită învățătura în pământul perșilor, zădărnicind nebunia regelui. Acestuia din urmă i s-a permis ocazia să înțeleagă faptul că punea la cale lucruri imposibile, împotriva profeției și că, în cele din urmă, trebuia să își înăbușe furia și să renunțe la complotul să nebun. Este în puterea Domnului nu doar să-și supună dușmanii, ci să o facă cu atât de multă ușurință, inducând în eroare pe cei vicleni într-un mod specific doar atotputerniciei lui Dumnezeu. În același mod, și egiptenii au fost duși în eroare odinioară [în vremea lui Moise – n.tr.; cf. I Regi 6, 6), averea lor a fost cedată în secret și din iconomia și cu puterea lui Dumnezeu s-a săvârșit minunea cu ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 8, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Egiptul, locuința lui Hristos

Lui Iosif, prin urmare, i s-a poruncit să îngăduie acest copil despre care Isaia a spus: Căci Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umerii Lui (Isaia 9, 6).

El spunea un Fiu s-a dat nouă pentru că Hristos Domnul s-a născut prunc și a fost numit Fiu al lui Iosif și al Mariei. Referitor la fuga lor în Egipt, Isaia a profețit acestea când a spus: Iată, Domnul vine pe nor ușor și ajunge în Egipt (Isaia 19, 1). Prin aceste cuvinte, făgăduința întrupării Domnului a fost limpede descoperită și dată pe față. De vreme ce Domnul Însuși este invocat ca Răsăritul cel de Sus, Soarele Dreptății (Maleahi 3, 20; Luca 1, 78) este subînțeles că vine pe nor ușor. Prin aceasta, Isaia se referă la faptul că El vine într-un trup preschimbat, trup fără de păcat și prin care și-a acoperit lumina slavei Sale în învelișul norului trupului Său.

Osea, de asemenea, marchează acest moment când spune: Regele lui Israel va pieri. Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam. Și din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 10, 15–11, 1).

După ce, în perioada Egiptului Antic, păcatul s-a înmulțit, după multe încercări îngăduite de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, înduioșat de credința poporului față de El, a trimis pe Fiul Său în Egipt. A făcut acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, poate acum să-L primească pe Hristos, nădejdea mântuirii noastre. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu arătată prin venirea Fiului Său!

Egiptul vechi, care sub Faraon, a stat împotriva lui Dumnezeu cu încăpățânare, devine acum martorul și casa lui Hristos. Milostivirea lui Dumnezeu față de Egipt a fost arătată asupra magilor care au dorit să-l cunoască pe Hristos Domnul. Pentru că, deși magii au îndrăznit să se împotrivească bunătății divine, în vremea lui Moise, acum, văzând doar o singură stea pe cer, au crezut în Fiul lui Dumnezeu. Magicienii mândri erau dați spre pedepsire pentru lipsa lor de credință. Ceilalți au fost duși spre slavă prin credință, din moment ce au crezut că Dumnezeu s-a întrupat, Dumnezeu pe care magii de origine egipteană nu doreau să-L recunoască în măreția Sa divină.

(Cromațiu, Tratat la Matei 6, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 16: Irod ucide pruncii din Betleem

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Ocrotirea Domnului, prorocită de dinainte

Din dorința de a-L ucide pe Mântuitorul lumii, Irod a trimis cuvânt la Betleem și a poruncit ca toți copiii de doi ani și mai în jos să fie uciși, reprezentând vârsta pe care a auzit-o de la magi. A bănuit că prin porunca sa îl va ucide pe Domnul însuși, izvorul vieții. Sfântul Duh cunoștea această răutate a lui Irod. Solomon, vorbind poporului credincios, spune: Care va da pe fratele meu, cel care suge la sânul mamei sale? (Cântarea Cântărilor 8, 1) Mai mult, prin: „Care va da?” subliniază că Irod nu avea nici o putere asupra Lui, El fiind Domnul și împăratul puterilor. Așadar, Domnul a vorbit în chip adevărat când a mărturisit despre El prin același Solomon, care zice: „Atunci mă vor căuta, dar nu mă vor afla. Pentru că au urât înțelepciunea și n-au luat aminte la Cuvântul lui Dumnezeu și L-au disprețuit” (Pildele lui Solomon 1, 28-30).

Regele David, luminat de Duhul Sfânt, spunea: Tu ești singurul care m-ai născut, ești nădejdea mea, din pântecele maicii mele…Tu ești acoperitorul meu (Psalmul 70, 6).

Moise spune, de asemenea, că Hristos Domnul, prunc fiind, nu putea fi ucis. A mărturisit aceasta cu cuvintele sale: Să nu fierbi iedul în laptele mamei Sale (Ieșirea 23, 19). Prin această afirmație, Moise relevă perspectiva că Hristos Domnul nostru este adevăratul Miel al Domnului, care va să sufere la vremea rânduită.

(Cromațiu, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Hristos i-a abandonat pe micii ostași?

De ce a făcut Hristos aceasta? El este judecătorul gândurilor și cercetătorul cugetului nostru. De ce i-a părăsit pe cei căutați din cauza Lui, fapt știut de El că vor fi uciși, pentru El? El s-a născut rege, împăratul tuturor – cum, dar, a neglijat pe cei care purtau stindardul nevinovăției Sale? De ce a desconsiderat o armată de copii de aceeași vârstă cu El? De ce, așadar, i-a abandonat pe acei care, din același leagăn cu el, au fost tăiați precum o pradă? S-a întâmplat aceasta pentru ca El, care va deveni singurul împărat să se întoarcă împotriva forțelor tuturor dușmanilor? Fraților, Hristos nu a disprețuit pe cei din același leagăn cu El, însă le-a grăbit viața și le-a garantat că vor merge pe calea slavei înainte de a-și trăi viața. El le-a dat posibilitatea să guste slava fără a se osteni. Le-a dăruit cununa înainte ca trupurile lor să crească. A fost dorința lui Hristos să evite păcatele în cinstea virtuții, să se bucure de Rai înaintea petrecerii vieții pe pământ și să fie părtași la viața cerească imediat. Așadar, Hristos a fost cel care a trimis ostașii înainte. Nu i-a abandonat. El i-a adunat în rândurile Sale. Nu i-a lăsat în urmă.

(Petru Hrisologul, Predici 152, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Primii martiri pentru Hristos

În Betleem, prin urmare, toți copiii au fost uciși. Copiii nevinovați care au murit atunci pentru binele lui Hristos au devenit primii martiri. David se referă la ei când spune: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și pe răzbunător (Psalmul 8, 2)…. Căci în această persecuție, chiar și pruncii mici și cei care alăptau au fost uciși pentru Hristos și au ajuns la lauda desăvârșită a martiriului. Nelegiuitul Irod, între timp, a fost omorât, omul care a pus mâna pe regat ca să se apere de Împăratul cerului. Așadar, acei copii binecuvântați au meritul deplin față de alții. Au fost primii care au fost vrednici să moară în numele lui Hristos.

(Cromațiu, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

De doi ani și mai puțin

Irod a dat poruncă ca nu doar copii din Betleem, ci și cei din împrejurimile orașului să fie uciși, gândind că printre mulțimea acelora uciși se va găsi și cel căutat. Acesta a poruncit să fie uciși cei de doi ani și mai în jos. El a calculat cât timp a trecut de la întruparea Domnului, luând în considerare timpul petrecut de magii în călătoria lor și cel pe care l-a petrecut pe tron. Însă Hristos a fost luat din Betleem odată ce noaptea sosise. Nu poate fi posibil ca nașterea Domnului să fie cauza uciderii pruncilor. Însă, divulgarea uciderii pruncilor de către Irod a marcat începutul unui lung lanț de nelegiuiri. Chiar și cei care L-au răstignit pe Hristos nu erau atât de înrăiți în momentul arestării lui Hristos. Mai curând, au devenit astfel în momentul când s-au angajat să-L ucidă pe Hristos. Și totuși, pentru binele lui Hristos, pruncii vor primi răsplată prin martiriul lor.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 17-18: Plângere în Rama

Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia prorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu sunt”.

Tânguirea mamelor și a copiilor

Glas s-a auzit în Rama (Ieremia 31, 15; 40, 1). Rama a fost orașul lui Saul. Saul era din seminția lui Veniamin, fiul Rahelei, al cărei mormânt se află în Betleem, unde aceste fapte nelegiuite s-au săvârșit. Prin urmare, pruncii au fost uciși în Betleem, unde se află mormântul Rahelei. De aceea, Rahela este înfățișată ca plângând pe copii (Facerea 35, 16-20). Înțelesul „plânsului” se descoperă a fi lacrimile pruncilor; apoi, înțelesul „plânsului” se arată a fi jalea mamelor. Copiii plângeau pentru că au fost separați de propriile lor mame. Acestea se tânguiau pentru că au fost lipsite de copii, inima fiindu-le străpunsă pentru despărțirea de ei. Și este posibil de observat o mai mare amărăciune a mamelor care au rămas decât a copiilor uciși. Pentru că pruncii au suferit un singur moment de durere, fiind separați de mamele lor, nu pentru că au fost conduși spre moarte. Aceștia nu au simțit teama de moarte. Mamele însă, au experimentat o suferință dublă: în primul rând, și-au văzut proprii copii dați la moarte, iar în cel de-al doilea rând, copiii au fost smulși din brațele mamelor. Pentru copii, moartea a adus binecuvântare durerii lor, pentru mame însă, memoria pruncilor continuă să înnoiască tânguirea.

(Autor necunoscut, Lucrare incompletă la Matei 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 19: După ce a murit Irod

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt.

Iosif prefigurează apostolatul

După moartea lui Irod, Iosif a fost înștiințat de înger să se întoarcă în Iudeea cu pruncul și mama Sa. Când s-a întors, a auzit că domnește Arhelau, fiul lui Irod. S-a temut să meargă, dar îngerul Domnului l-a îndemnat să treacă în părțile Galileii și au locuit în orașul Nazaret… Iosif se aseamănă cu apostolii lui Hristos, cărora le-a încredințat sarcina răspândirii veștii despre El. Asemănător a ceea ce s-a întâmplat cu Iosif, după moartea lui Irod, apostolii au trebuit să facă față aceluiași gen de oameni care au cauzat suferință Domnului Hristos. Apostolilor le-a fost poruncit să predice iudeilor, trimiși fiind pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Însă, când au văzut că puterea rămânea în mâinile necredinței moștenite, s-au temut și s-au retras.

(Sfântul Ilarie de Poitiers, Omilii la Matei 2, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 20-21: Întoarcerea în Israel

Și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe mama Lui și a venit în pământul lui Israel.

Întâietatea Pruncului în fața mamei

Poți observa de ce Iosif nu a fost ales soțul Mariei, ci însoțitorul acesteia? Când s-a dus și s-a întors din Egipt, cine ar fi însoțit-o în aceste grele încercări, dacă nu era căsătorită? Pentru că într-adevăr, la prima vedere, Maria avea grijă de prunc și Iosif o supraveghea. De fapt, însă, Pruncul avea grijă de mamă și Iosif era supravegheat… Nici nu era binecuvântarea Fiului de a avea o așa mamă, ci binecuvântată era ea, de a avea un așa Fiu. Fecioara Maria își spunea: Iată, de cum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

(Autor necunoscut, Lucrare incompletă la Matei 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 22: Retragerea în Galileea

Și auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă, în vis, s-a dus în părțile Galileii.

În locul tatălui său, Irod

Poți să remarci alternarea între detașare și tensiune? Iosif a lăsat pământul străin și s-a întors în pământul strămoșilor lui, văzând uciderea pruncilor în faptă. Părăsind casa din Betleem, el constată din nou urmele pericolului anterior. Aude că fiul tiranului Irod este viu și domnește ca rege. Cum era posibil ca Arhelau să fie rege al Iudeii când Ponțiu Pilat era la putere? Moartea lui Irod se produsese recent, iar regatul nu fusese încă împărțit. Dar, înainte ca Irod să moară, fiul său i-a luat locul la putere…dar dacă Iosif s-a temut să meargă în Iudeea, spun ei, din pricina lui Arhelau, trebuia să fie prevăzător în egală măsură în Galileea din cauza lui Irod Antipa. Dar să lăsăm necercetat de acum restul întrebării privitoare la schimbarea locului reședinței sale, pentru că fiecare impuls i-a dus departe de Betleem și hotarele sale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Iosif se retrage în Galileea

După uciderea pruncilor, tânărul Arhelau era convins că nu va avea de ce să se teamă. Pruncii din Betleem și Cel pe care îl căutau au fost eliminați prin ucidere. După ce a văzut modul cum a murit tatăl său, Arhelau a devenit mai conștient de ceea ce s-a petrecut și mult mai sârguincios în lupta cu fărădelegea. De aceea, Iosif, datorită pericolului, a lăsat Iudeea pentru Nazaret, dar, în același timp, avea multă dragoste pentru casa sa. Și, pentru a fi mai sigur, a primit poruncă de la înger despre aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 2, 23: Locuind în Nazaret

Și venind a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.

Scurt cuvânt asupra semnificației profetice a scripturii

Dacă acest verset putea fi găsit în Scriptură, el nu ar fi zis: „pentru că s-a spus de profeți”, dar putea spune mai clar: „Pentru că s-a spus de un profet”. În cazul nostru, vorbind despre profeți în general, ne-a arătat că nu a luat cuvintele din Scriptură, ci mai curând a făcut aluzii la sensul din Scriptură. „Nazarinean” are înțeles de „sfânt”. Fiecare carte din Scriptură atestă că Domnul era „sfânt”. Putem vedea în alt mod ceea ce s-a scris… în evreiește, la Isaia: O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei, un nazarinean din rădăcinile lui (Isaia 11, 1).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1, 2, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

De ce nazireu?

Domnul și Mântuitorul nostru este numit „nazarinean” ca și numele locului, orașul Nazaret, ca și ritualul Legii. Cei care sunt numiți nazirei, conform Legii, făgăduiesc Domnului fecioria vieții, menținând jurământul prin pletele capului, pe care autoritatea Legii îi obligă să le ofere ca jertfă (Numeri 6). Prin urmare, pentru că Hristos este Stăpânul și conducătorul fiecărui act de sfințenie și credință, Cel care a spus prin proroc: Fiți sfinți, precum Eu sunt sfânt (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7), nu era nedrept să fie numit „nazireu”. El a fost Cel care, urmând adevărul din Lege, a oferit ca ofrandă Tatălui, propriul Său Trup. David psalmistul vorbește despre această ofrandă când a spus despre Domnul, Cum s-a jurat Domnului și a făgăduit Dumnezeului lui Iacob (Psalmul 131, 2). Domnul s-a arătat El Însuși ca nazireu la timpul când s-a întrupat.

(Cromațiu, Tratat la Matei 7, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Crescând în sfințenie

Rădăcina cuvântului „nazarinean” poate fi interpretată ca însemnând „sfânt” sau, conform unora, „floare”, aceasta fiind denumirea găsită în mai multe locuri. Căci Daniil Prorocul îl numește pe El „Sfânt” sau Sfântul sfinților. De asemenea, găsim în Isaia cuvintele: O mlădiță din tulpina lui Iesei va ieși și un lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11, 1). Chiar și Domnul spune despre El în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea din câmpie, crinul din văi” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Nazarinean înțeles prin intermediul profeților

Când spune „prin profeți” nu „printr-un profet”, el clarifică un termen nederivat de la vreo autoritate profetică precisă. El vorbește în urma tuturor înțelesurilor presupuse pe care le-a adunat de la profeți. Căci Iisus a fost denumit „nazarinean” de toți profeții, pentru că este sfânt sau poate a citat alți profeți făcând aceste aserțiuni, pe care nu-i recunoaștem drept canonici. Și, având în vedere că s-a profețit acest lucru, Sfântul Apostol Filip subliniază clar aceasta, când îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Așadar, știind că a fost profețit, răspunsul lui Natanael a fost o confirmare a acestui lucru: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46).

(Autor necunoscut, Lucrare incompletă la Matei 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 24 decembrie 2021

la Duminica după Nașterea Domnului - Despre visuri, vedenii, minuni și prooroci mincinoși - Pr. Cleopa Ilie

Matei 2, 13: Sfânta Familie fuge în Egipt

Matei 2, 14: Egiptul Îl primește pe Pruncul Hristos

Matei 2, 15: Un Fiu din Egipt

Matei 2, 16: Irod ucide pruncii din Betleem

Matei 2, 17-18: Plângere în Rama

Matei 2, 19: După ce a murit Irod

Matei 2, 20-21: Întoarcerea în Israel

Matei 2, 22: Retragerea în Galileea

Matei 2, 23: Locuind în Nazaret

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

Raportați un abuz