5. /7 DECEMBRIE 2021 - POEZIE
POSTOLACHE Ion Larian (numele la nastere: Ion Postolache), se naste la 18 nov. 1916, Adjud, judetul Vrancea - moare in 7 dec. 1997, Bucuresti.
Poet si traducator.
Fiul lui Dumitru Postolache, timplar, si al Siminei (n. Dobre).
Elev la Focsani, la Liceul „Unirea", apoi la Liceul comercial, pina in 1939, dupa care urmeaza timp de trei ani cursurile Acad. Comerciale din Bucuresti. Reporter de razboi (1942-l945).
A fost tehnician la „Gaz-metan" Bucuresti (1947-l951) si, pina in 1953, proiectant la Institutul de Proiectari pentru Industria Usoara.
Debuteaza in Caminul (1933), revista Liceului „Unirea". Activeaza in cenaclurile „Adonis", la „Sburatorul" lovinescian si la „Curierul", de la Sibiu.
De la volum de debut Fluturi de bronz (1937), prin Hronic (divertisment) (1941), Gradina cu cactusi (1969), Oratii (1972) la Amurgul zapezilor (1982), a ramas credincios formulelor traditionale. Bogata activitate de traducator (imnuri vedice, lirica sanscrita, poezia egipteana veche, Mahabharata).
A primit Ordinul Iqbal al Acad. Punjab din Lahore (Pakistan).
Fluturi de bronz (1937), semnat Ion Postolache, e o placheta de versuri tipice unei mentalitati moldave tirziu simboliste romantioase si nostalgice. Lirismul se contamina superficial de otravurile fostei decadente, de damnatia ce apasa asupra poetului si in general asupra fiintelor sensibile.
Toamne provinciale isi distileaza spleenul in icoane vesperale, ftizii bacoviene, corbi (aici de obicei „albastri"), compozitii cromatice in care se cauta cheia unor utopice evadari, inconsistente si cam intangibile iubite - iata o recuzita destul de comuna in epigonismul onest al epocii, si mai cu seama al zonei. Ion Larian Postolache incearca sa evadeze, prin stil, de conditionarea acestor elemente: metrica lui e corecta, cuvintele bine asezate in stanta, sentimentul are conductibilitate, pe alocuri chiar amplitudine. Se vede si o oarecare versatilitate, o suplete adaptata la stiluri deja patentate; asa incit sonuri din Minulescu stau alaturi de cele cosbuciene, romantei de tip St.O. losif ii poate urma o poezie cu sugestii barbiene de rima. Fiind in cautarea tonului propriu, poetul ii forteaza nerabdator aparitia prin mestesug retoric. Aici si in Hronic (1941) se contureaza citeva teme ce-l vor preocupa si ulterior. Astfel, ciclul de portrete „monahale" anunta galeria figurilor desprinse dintr-o revoluta istorie teutonica, fanariota, moldava si nu mai putin legendara.
Sint icoane de caracter si de atmosfera intru glorificarea trecutului.
Apoi tot Hronicul deschide seria baladelor de „liubov", aciuate intr-o aburoasa medievalitate, frivole si sprintare, pline de culoare, dar si trenante in epicitate. Lunga tacere pina la aparitia celei de a treia carti, Gradina cu cactusi (1969), explica poate faptul ca, revenind la unelte, Ion Larian Postolache se va plasa de aici inainte aproape exclusiv pe o pozitie paseista. Chiar titlul este cel al unui frumos poem ce recupereaza nostalgic si cu neascuns regret locurile dragi din vremea de odinioara. Amaraciunea iesind din trecerea timpului este aproape singurul element justificator si mobilizator al numeroaselor poeme de dragoste. Aflat intr-un permanent bilant, temperamentul echilibrat al poetului adasta la nuante si se imbata de voluptatea combinarii lor. Originala si autentica este poezia lui Ion Larian Postolache in primul rind in acel tip de spovedanie, unde sentimentul isi pastreaza o anumita nuditate instinctuala, gasind si expresia potrivita:
| „Vreau limpezi sa-nfloreasca acele calde soapte, Sa-mi pui in stih mireasma si-alaturi sa-mi ramii; Sa nu presari cenusa pe inima -nici noapte, Pe sfintele icoane a serilor diniii. Mi-e teama de amurgul ce vine peste lume, Ma sperie apusul acesta singeros. — Asaza-te alaiuri si cheama-ma pe nume. Ramii! Aprinde lampa! Sa inseram frumos!". |
Din ciclul larg al amintirilor s-au constituit si „poemele de front", reluate si amplificate in ultima carie. Revenind cu importante adaugiri, poetul a dai consistenta acestui document uman. O anumita emfaza versi-Qcatorie, cu preocupari de teoretizare a creatiei se afla parazitara in corpul volumului Oratii (1972).
Poetii ar fi „prooroci peste milenii / ai marilor probleme sociale", iar poezia, in alt exemplu, „raportul dinire nota si muzica din sfere". Autenticitate mai multa au elegiile domestice, peisajele de un cromaiism delicat, compozitiile l'Iuctuind pe evenimentele intimitatii. in buna masura poezia lui Ion Larian Postolache este si ocazionala, captiva intr-un enunt epuizai inca in primele strofe. Alteori devine didacticista si circumstantiala. Amurgul zapezilor (1982), in care sini preluate numeroase din poeziile anterioare, este culegerea cea mai reprezentau va peniru poet. Ion Larian Postolache este un bun creator de atmosfera levantina pe un fond anecdotic moldav, hitru, cronicaresc. Nu ideea esie punctul forte al aceslor poezii, ci lexicul; condus cu autoritate, poemul ramine insa demonstrativ si expozitiv, iar eul auctorial are aproape inioldeauna un plasament privilegiat in acele demonstratii. Buna stapinire a mijloacelor prozodice l-a ajutai pe Ion Larian Postolache sa traduca mii de versuri din mari epopei ale lumii.
| OPERA: Fluturi de bronz, versuri. Focsani, 1937; Hronic (divertisment), Bucuresti, 1941; Gradina cu cactusi, versuri, Bucuresti, 1969; Oratii, slinuri, Bucuresti, 1972; Aputrgul zapezilor, versuri, Bucuresti, . 'Traduceri: Imnuri vedice (in colab. cu Viorica Vizanti), Bucuresti, 1969; Texte alese din lirica sanscrita (in colab. cu Charlotte Filitti), Bucuresti, 1973; Poezia Egiptului faraonic (in colab. cu . Acsan), Bucuresti, 1974; Mahabharat Sir Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, roman, 5 voi. (in colab. cu Charlolte Filitti), pref. de D. Grigorcscu, Bucuresii, 1979. |
| REFERINTE CRITICE: A. Beldeanu, in Cronica, nr. 4, 1973; M. lorgulescu, in Luceafarul, nr. 8, 1973; D. Vranceana, in Scinteia, nr. 9652, 1973; B. Cioculescu, in * '*, Literatura romana contemporana, 1, 1980; Gh. Bulgar, in Romania literara, nr. 8, 1984; AI. Raicu, in Romania literara, nr. 46, 1986. |
Traduceri
• Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante);
• Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti);
• Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan);
• Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti);
• Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.
Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.
Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?
- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.
Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.
Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.
— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?
De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.
N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii
Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.
Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”
- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.
Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.
- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,
O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,
O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.
- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul
Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.
Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”.
Ioana Bantaș (n. 10 noiembrie 1937, Clocociov, județul Olt – d. 7 decembrie 1987, București) a fost o poetă din generația scriitorilor șaizeciști. A fost soția poetului Cezar Baltag.
Ioana Bantaş s-a născut la 10 noiembrie 1937, Clocociov, judeţul Olt. Este fiica Mariei (născută Neaţă), muncitoare, şi a lui Ion Mustaţă, gestionar. După studiile liceale absolvite la Piteşti (1955), urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1955-1960). A funcţionat ca învăţătoare şi profesoară de limba română în provincie, apoi în Bucureşti. A fost soţia poetului Cezar Baltag. Debutează în 1957, cu versuri, în „Tânărul scriitor”. Debutul editorial are loc în 1966, cu volumul de versuri Memorie de iulie, prefaţat de Al. Piru.
În primele poeme a fost identificată influenţa lui Nichita Stănescu, cel din O viziune a sentimentelor, dar se poate susţine şi că acestea sunt rodul sensibilităţii proprii, exprimată ca uimire şi extaz juvenil în faţa miracolelor cosmosului şi ale vieţii. Simbolul cu cea mai mare pondere ce apare aici, soarele (cu o întreagă constelaţie izotopică: cerul, zborul, aripa, părul despletit în vânt), se încarcă de semnificaţii personale: „memoria de iulie” se va clarifica ulterior ca temă majoră a poeziei spaţiului ancestral al autoarei.
Vertebra lui Yorick (1970) afirmă a doua temă structurantă a universului poeziei scrise de Bantaş, feminitatea, în ipostaza Penelopei şi a Euridicei, exercitând o funcţie apotropaică şi protectoare.
Scrisori către Orfeu (1972) dezvoltă aceste ipostaze. Neputincioasă în faţa arcanelor făpturii lui Orfeu, Euridice asumă, magic, misiunea de a-l apropria înglobându-l, „înfăşurat în hrana ochiului meu”. Tot acum, capătă consistenţă cealaltă temă, a memoriei, în care subzistă universul fabulos, mitico-magic al copilăriei: bunica „trecea precum leoaica / bătrână în amurg, / cu un popor de zâne / şi iepuri după ea”, Oltul – mag şi vrăjitor – „cu soare mă ungea, / cu şopârle mă lega” etc.
Acest spaţiu-timp originar reapare în Dimineaţa primigeniei (1980), unde abundă evocările de ritualuri: „dimineţile” morţilor, făcutul pâinii sau, pur şi simplu, mersul copilei ţărănci spre câmp, purtând pe cap coşul cu demâncare („Treceam aşa pe dealuri legănând / soarele copt în baniţă”). Totul – fiinţe, obiecte, gesturi – este învăluit într-un aer magic, de incantaţie. Primigenia, o ipostază a poetei-copil, reactualizează spaţiul-timpul auroral: „Jos era cerul verde strălucitor / şi unde călcam se aprindeau / sori minusculi, unde dormeam / se deschideau izvoare”.
Din acelaşi fond mitico-magic arhetipal se nutresc şi cele câteva povestiri publicate între 1969 şi 1975 în „Luceafărul”: Singură ploaia, Comana şi Duminică, Bunica. Aspiraţia către poezia meditaţiei abstracte (ciclul Cântece pentru numărul unu din Scrisori către Orfeu) este contrazisă de adevărata vocaţie a poetei, care rămâne lirica feminităţii (în ipostaza de iubită şi mamă) şi a copilăriei în decorul arhaic.
Moare la 7 decembrie 1987, Bucureşti
Opera
Memorie de iulie, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1966;
Poarta spre vid, Bucureşti, 1969;
Vertebra lui Yorick, Bucureşti, 1970;
Scrisori către Orfeu, Bucureşti, 1972;
Dimineaţa primigeniei, Bucureşti, 1980.
Activitatea[modificare | modificare sursă]
Ioana Bantaș a debutat în anul 1957 în revista Tânărul scriitor. În anul 1966 a debutat editorial cu volumul de versuri Memorie de iulie, cu o prefață de Alexandru Piru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu