6. /7 DECEMBRIE 2021 - TEATRU/FILM

TANȚI COCEA

Tanți Cocea

Tanți Cocea (n. 7 decembrie 1909, București - d. 24 martie 1990, București) a fost o actriță română de teatru și film.

Fiică a scriitorului N.D. Cocea și a Mariei Grigorescu, Tanți Cocea s-a născut la București la data de 7 decembrie 1909. Sora ei mai mică a fost actrița Dina Cocea (1912-2008).

A jucat pe scenă de când era studentă. Devenise chiar revelaţia unei stagiuni. „Din anul întâi de Conservator, de fapt, nici nu eram studentă, eram, cum se spunea atunci, «probistă» – am fost luată la un spectacol. Jucam o fetişcană, o fată din port, într-o piesă franţuzească «Maya» adusă de Dida Callimachi de la Paris. Şi trupa era înjghebată de ea la Teatrul de Comedie. Pentru mine a fost un bum!

Exista pe atunci, un cronicar mic, cocoşat, urât şi rău… ca o fiară! Când a scris el că sunt revelaţia stagiunii… «cu glas adânc de clopot» – am rămas cu glasul ăsta pe viaţă. Când a scris că sunt revelaţia stagiunii, pe lângă «glasul adânc de clopot» mai aveam o mare inconştienţă. Nu cunoşteam vorbirea scenică spre disperarea Didei Solomon care era actriţă de şcoală veche. Ea era cu «accentele», cu «articolul». Eu vorbeam normal, aşa cum, de fapt, am aflat mai târziu, cerea Stanislavski actorilor să vorbească.”

A jucat toată viaţa pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A dat viaţă personajelor: Natalia Petrovna din „O lună la ţară”, Doamna Ford din „Nevestele vesele”, Ruxandra din „Trei generaţii”, Regina şi Gertrude din „Hamlet”, Vasilisa din „Azilul de noapte”, Betsy Tverskaia din „Anna Karenina”, Lady Macbeth din „Macbeth”, Solange din „Maşina de scris”, Beatrice din „Vedere de pe pod”, Mătuşa Nonnie în „Dulcea pasăre a tinereţii”, Mătuşa din „Fanteziile lui Fariatiev”.

„La Teatrul Naţional exista o disciplină, dacă vrei, ca la armată. «Ordinele nu se discută, se execută». Chiar şi respectul funcţiona tot aşa, puţin milităreşte. Ştii cum e, maiorul faţă de colonel, chiar dacă între ei nu sunt decât trei ani diferenţă, în public se salută cu «să trăiţi!». Poate să sune retrograd ce spun, dar cred că treptele ierarhice sunt absolut necesare pentru ca o instituţie să stea în picioare.

O instituţie se bazează pe respectul reciproc al membrilor ei. Să nu crezi că în vechiul teatru nu existau prietenii, dar niciodată prietenia nu echivala cu o tragere de şireturi. Sigur, exista şi o viaţă de culise, dar nu era obligatoriu să întri în ea. Eu n-am intrat. Poate că am avut principiile mele de viaţă, ca tot omul…

Să nu cer niciodată nimic, să nu mă bat niciodată pentru nimic. Dacă nu mi se dă, îmi spuneam, înseamnă că nu merit. Iar dacă nu merit, n-am să mă umilesc să mai cer. Şi de câte ori pierdeam un rol, o situaţie, o prietenie, îmi spuneam: nu-i nimic, dacă pierd înseamnă că sunt bogată. Poate am fost prea mândră, poate am fost doar comodă, poate mi-am dat prea multă importanţă, dar tot ce am făcut a fost de bună credinţă.

Pentru mine, meseria a fost o mare plăcere. Şi o bucurie. Bucuria de a juca. După fiecare spectacol, eram beată de bucuria asta… Este foarte important să-ţi găseşti puţin bine, când lucrurile care ţi-au fost cu adevărat importante o viaţă se împuţinează. Sau nu mai există.”

A venit şi vremea când actriţa Tanţi Cocea a fost distribuită în roluri de mătuşi. Atunci a decis retragerea ei de pe scenă. S-a gândit că acasă, lângă soţul său, profesorul Sârbu, îi este mult mai bine, să-i fie sprijin.

În film, a debutat în „Bijuterii de familie” în regia lui Marius Teaodorescu, în 1957. Apoi, au urmat: „Cartierul veseliei” (1964); „Răpirea fecioarelor”(1968). Din 1971 se întâlneşte pe platoul de filmare cu Malvina Urşianu în „Serata” (1971). Cu filmul „Păcală” (1974) şi „Instanța amână pronunțarea” (1976) Tanţi Cocea încheie carieră cinematografică.

Niciodată n-a avut o părere bună despre film. Zilele de filmare i-au rămas întipărite pe retină, de la aşteptările nesfârşite ca să intre în cadru, la corsete, bucle, coafuri, pălării, ghete, mănuşi, mantouri peste rochii, machiaj… Era fotogenică, “dădea bine pe peliculă”, cum se spune.

„Mi s-a întâmplat să-mi placă un scenariu, un personaj, sau pur şi simplu lucrul cu un regizor anume, dar nu filmul în sine. Mie, filmul nu mi se părea adevărat. Nu dă trăire autentică pentru că nu ai suită de sentimente. Şi n-ai contactul acela cu publicul pe care îl simţi chiar şi cu cortina trasă. Din spatele cortinei simţeam ce public e în sală şi asta mă stimula. La film, la tv., n-ai cu cine să comunici, n-ai ochii care te privesc, n-ai pe ce să te sprijini. Şi mai este post-sincronul! Să potriveşti vorba cu ce ai trăit tu la filmare e foarte greu. Când eşti tânăr şi ai căutare, crezi că totul trebuie să vină de la sine. Adică de la ceilalţi. Nu ştii că asta nu durează la nesfârşit.”

A fost distinsă cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie

·         Bijuterii de familie (1957)

·         Cartierul veseliei (1964)

·         Răpirea fecioarelor (1968)

·         Serata (1971)

·         Păcală (1974)

·         Instanța amână pronunțarea (1976)

Bijuterii De Familie (1957)

Aldo Nicolaj - Ex (teatru radiofonic)

NICOLAE CONSTANTIN TĂNASE

Nicolae Constantin Tănase Poze Nicolae Constantin
Date personale
Născut	7 decembrie 1985 (35 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film
Modifică date / text

Nicolae Constantin Tănase (n. 7 decembrie 1985, București) este un regizor și scenarist de film român.^[2]

Cuprins

• 1Biografie
• 2Recunoaștere, premii
• 3Filmografie
• 4Note
• 5Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Nicolae Constantin Tănase s-a născut la București în 1985. Provine dintr-o familie de artiști. A absolvit UNATC, secția regie de film și a studiat apoi timp de un an la Academia de Arte din Praga (FAMU).

Lucrarea de absolvire, un scurt metraj, Outrageously Disco (2009), a câștigat câteva premii, continuând tradiția succesului înregistrat în timpul facultății cu un alt scurt metraj, realizat în anul al treilea al facultății, Zombie Infectors 3.

Recunoaștere, premii[modificare | modificare sursă]

Primul film realizat după absolvire, Blu,^[3] a fost laureat al câtorva premii, la ediția din 2012 a FIF Transilvania, la Best International Short Film din Portugalia (2012). A fost recompensat și cu Premiul Gopo - Tânără Speranță la Galele Gopo din 2012.

La Galele Gopo din 2016, regizorul a fost răsplătit cu Premiul Gopo pentru Cel mai bun debut regizoral.

Filmul său Lumea e a mea a câștigat Discovery Award la cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional de Film Est-European de la Cottbus, Germania.^[4]

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• 2007 — Zombie Infectors 3^[5][6]
• 2009 — Outrageously Disco^[7]
• 2012 — Blu^[8]
• 2015 — Lumea e a mea^[9]

Lumea e a mea este un film românesc din 2015 regizat de Nicolae Constantin Tănase

MARIUS TUPAN

Sari la navigareSari la căutare

Marius Tupan
Date personale
Născut	18 aprilie 1945 sat Valea Ursului, Comuna Tâmna, Mehedinți, România
Decedat	6 decembrie 2007
Naționalitate	România
Ocupație	prozator, dramaturg, eseist
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1974 - 2007
Subiecte	proză, eseistică, dramaturgie
Operă de debut	Mezareea, proze scurte. Bucuresti, 1974
Modifică date / text

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Marius Tupan (n. 18 aprilie 1945, Tâmna, județul Mehedinți – d. 6 decembrie 2007) a fost un prozator, eseist și dramaturg român, fiind cunoscut pentru Trilogia Batalioane Invizibile (I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul), Coroana Izabelei, Avocatul Diavolului și romanul-teatru Rătăcirea Domnului.

Marius Tupan a fost unul dintre cei mai activi și importanți scriitori din câmpul literar post-decembrie 1989.^[1] A fost redactor șef al revistei de cultură "Luceafărul", pe care a condus-o din 2000.^[2]

Cuprins

• 1Biografie
• 2Afilieri
• 3Lucrări
• 4Premii literare
• 5Bibliografie
• 6Repere critice (fragmente)
• 7Referințe
• 8Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Marius Tupan a fost ultimu fiu al lui Nicolae Tupan, lăcatuș ceferist, și al Izabelei (n. Tecu). În lucrarea Marius Tupan între utopie și parabolă, publicată de criticul literar Ion Roșioru la editura Virtual (2011)^[3] se menționează că Marius Tupan figurează în plus în certificatul de naștere cu prenumele Viorel. A urmat studiile elementare în comuna natală, apoi urmează Școala profesională de ucenici de pe lângă Șantierul Naval din Turnu Severin, unde va lucra, după absolvire. Concomitent urmează liceul din localitate; a fost, de asemenea, angajat ca bibliotecar la hidrocentrala „Porțile de Fier".

Licențiat al Facultății de Lb. și Literatura Română a Universității din București (1967-l972), a fost coleg de an și de promoție cu viitorii scriitori Ion Petru Culianu, Dumitru Radu Popa, Eduard Huidan, Paul Drogeanu, Șerban Anghelescu, Silviu Angelescu, Nicolae Mecu, Crisula Ștefănescu. După absolvire, Marius Tupan a primit repartiție guvernamentală la revista „Cărți noi“, unde a activat vreme de doi ani, până în 1974, an în care revista în cauză a fost desființată, o dată cu alte publicații, printr-un decret prezidențial al lui Nicolae Ceaușescu. Unsprezece luni scriitorul a fost șomer, apoi a fost angajat la Biblioteca Națională (fosta B.C.S.) unde a lucrat până în toamna lui 1975, iar următorii cincisprezece ani a fost redactor la revista „Urzica”, perioadă în care și-a descoperit și exersat componenta umoristică a scrisului.

Debutează în revista Ramuri (1964). Colaborează, ca student, la Viața studențească, Amfiteatru, Luceafărul. Își ia licența cu o teză despre Vasile Voiculescu, în a cărui notă realist-magică își va scrie propriile cărți. A debutat editorial cu un volum de schițe și povestiri Mezareea (1974), recenzat în cele mai importante reviste literare ale momentului. Au urmat un roman, Crisalide (1977), un alt volum de proze scurte, Noaptea muzicanților (1978), romanul Coroana Izabelei (1982), și, după tăcerea ce a urmat topirii, în corectură, la Ed. Cartea Românească, a romanului Vitrina cu păsări împăiate, îi apare în 1989 romanul Marmura neagră. Este autor a două trilogii romanești (Coroana Izabelei, I-III, 1998, și Batalioane invizibile, 2001) și al unor volume de teatru. A primit premiul Asociației Scriitorilor din București pentru Coroana Izabelei (1982) și al Uniunii Scriitorilor (1995 și 1998), cât și alte premii literare.

Cu începere din 1993, Marius Tupan trece de pe postul de redactor-șef adjunct pe cel de redactor-șef al publicației săptămânale, „Luceafărul”, pe care-l editează împreună cu Laurențiu Ulici.

În 2001 publică, la Editura Fundației Luceafărul, Istoria literaturii române de azi pe mâine (1944-1989)

de Marian Popa.

A scris sute de cronici literare și cronici sportive și a dat zeci de interviuri. Multe schițe i-au fost traduse în țări precum Germania, Rusia, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia etc.

Pe plan famlial, Marius Tupan fost căsătorit cu Maria Ana Tupan, soția sa fiindu-i în prealabil colegă de serviciu încă din perioada când cei doi lucrau în redacția publicației „Cărți noi”. Căsătoria lor a avut loc în luna ianuarie a anului 1976. În anul 1981 cei doi scriitori devin părinți, prin nașterea Soranei, fiica lor devenind la maturitate studentă la Conservator.

Afilieri[modificare | modificare sursă]

• Membru al Uniunii Scriitorilor din România
• Membru al secției Proză a Asociației Scriitorilor din București

Lucrări[modificare | modificare sursă]

• Mezareea, București, 1974;
• Crisalide, București, 1977;
• Noaptea muzicanților, București, 1978;
• Coroana Izabelei, București, 1982;
• Marmură neagră, București, 1989;
• Vitrina cu păsări împăiate, București, 1994;
• Rezervația de lux, București, 1995;
• Crucea de argint, București, 1996;
• Coroana Izabelei, I-III, București, 1998;
• Alergătorul fatal, București, 1998;
• Rătăcirea Domnului, București, 1999;
• Batalioane invizibile, trilogie, București, 2001;
• Vămile depresiunii, București, 2002;
• Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, București, 2003.

Premii literare[modificare | modificare sursă]

• Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru romanul Coroana Izabelei (1982).[1]
• Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul revistei „Convorbiri literare» pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul revistei „Tomis» pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul special pentru proză la Salonul Internațional de la Oradea pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Marele Premiu al Salonului de carte de la Drobeta Turnu-Severin pentru romanul Coroana Izabelei (1982).
• Premiul U.S.R. pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul Literar din Washington pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Marele premiu al Salonului de la Brașov pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul revistei „Târnava” pentru romanul Rezervația de lux, București, 1995.
• Premiul special al Festivalului Internațional de la Oradea pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• Premiul de proză la Salonul de la Deva pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• Premiul de proză al revistei „Terra Grifonis” pentru romanul Rătăcirea Domnului, București, 1999.
• A fost decorat în 2004 cu Ordinul "Meritul Cultural", în grad de Cavaler, de președintele Ion Iliescu.

Halta - Marius Tupan