5. /5 DECEMBRIE 2021 - POEZIE
Leonid Dimov
Biografie
Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia - d. 5 decembrie 1987, București) a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist.
Viață de familie
A fost fiul Nadejdei Dimov, fiică de învățător și nepoată de preot basarabean, și al lui Naum Mordcovici, fiul unui comerciant evreu de caviar (necesita citare). Numele Dimov îl ia în 1941, când, pentru a-l proteja de persecuția antisemită, Nadia îi intentează proces de paternitate lui Naum, proces în urma căruia Leonid e declarat fiu natural, modificându-i-se numele în certificatul de naștere. (Detalii în Corin Braga, „Leonid Dimov - Identitatea scindată”, studiu introductiv la Leonid Dimov, Scrisori de dragoste, Polirom, 2003). Rădăcinile evreiești, odată conștientizate, i-au pricinuit lui Dimov grele complexe de inferioritate, făcându-l în tinerețe să se identifice cu ideologia antisemită legionară.[2]
A absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București, 1944, continuând cu studii (trei ani) la Facultatea de Filologie din București, facultate pe care a abandonat-o, însă. La fel a studiat 3 ani de zile biologia, fără a-și lua licența. A mai studiat în paralel, câte un an sau doi, dreptul, teologia și matematica.
Căsătorit de două ori, prima dată, în 1948, cu Lucia Salam (cu care are un copil, Tatiana, n. 1952), iar a doua oară, în 1959, cu Ana-Marina Voinescu (pe a cărei fiică, Ileana - tatăl fiind Teodor Pîcă - o va înfia).
Viață profesională
În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu.
În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel).
Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS.[3]
Opere
Volume și antologii
· Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1966 (copertă de El. Mărgineanu)
· Pe malul Stixului, Editura Tineretului, București, 1968
· 7 poeme, Editura pentru Literatură, București, 1968
· Carte de vise, Editura pentru Literatură, București, 1969 (conține ciclurile Hipnagogice, 7 proze, La capătul somnului și Poeme de veghe)
· A.B.C., Cartea Românească, București, 1973
· La capăt, Editura Eminescu, București, 1974
· Litanii pentru Horia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975
· Dialectica vârstelor, Cartea Românească, București, 1977
· Tinerețe fără bătrânețe. Basm (după Petre Ispirescu și nu prea), Editura Albatros, București, 1978
· Spectacol, Cartea Românească, București, 1979 (cu ilustrații de Florin Pucă)
· Texte, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1980 (prefață de Mircea Iorgulescu)
· Veșnica reîntoarcere, Cartea Românească, București, 1982
Ediții postume
· Carte de vise, Editura Eminescu, București, 1991 (selecție și îngrijirea textului de Marina Dimov)
· Baia, Colecția "Poeți români contemporani", Editura Eminescu, București, 1995 (selecție de Marina Dimo și copertă de Daniel Nicolescu)
· Carte de vise, Colecția "Biblioteca școlarului", Editura Litera, Chișinău, 1997 (copertă de Isai Cârmu)
· Momentul oniric, Cartea Românească, București]], 1997 (texte teoretice de Dimov și Dumitru Țepeneag strânse de Corin Braga; copertă de Tudor Jebeleanu)
· Versuri, Editura Gramar, București, 2000 (ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic și referințe critice de Nicolae Bârna)
· Scrisori de dragoste (1943-1954), Colecția "Ego-grafii", Editura Polirom, București, 2003 (corespondență; ediție îngrijită, studiu introductiv, bibliografie, notă asupra ediției și note de Corin Braga)
· Pe malul Styxului, Colecția "Ediții definitive. Scriitori români. Patrimoniu", Editura Vinea, București, 2003 (ediție realizată de Nicolae Tzone și prefațată de Gheorghe Grigurcu)
· Poezii (carte la borcan), Editura Humanitas, București, 2003
· Opere. Vol. 1, Colecția "Biblioteca românească. Poezie", Editura Paralela 45, Pitești, 2006 (prefață de Ion Bogdan Lefter)
· Onirismul estetic. Antologie de texte teoretice, Nedea Print, Curtea Veche, București, 2007 (interpretări critice și prefață de Marian Victor Buciu)
Biruință
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul să-l ţin la dinte,
Tare, cât mai tare
Muzica, să uit că mă doare,
Că din nou afară s-a luminat,
Că a plouat
Şi mai picură din jgheaburi,
Că totul e-nvelit în aburi
Până departe spre cartierele cu castani
Unde dorm mâţe şi cotoşmani
Şi nu se mai scoală
Nici când se duc elevii la şcoală,
Nici când vin nevestele de la piaţă,
Nici când nu mai e dimineaţă,
Ci doar o amiază lăptoasă
Prin care plutesc bărbaţii spre casă,
Cu balonaşe agăţate de tors
În zborul lor dus-întors,
Apoi rămân singuri
Dincolo de clinchetul de cuţite şi linguri
Pentru somnul de după-amiază
Când ţipă scurt că-i vânează
Lupul posomorât,
Lupul ros de melancolie şi urât
Care-abia dacă mai clănţăne din dinte.
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul, că mă doare,
Şi pune muzica mai tare!
Ceaiul să-l ţin la dinte,
Tare, cât mai tare
Muzica, să uit că mă doare,
Că din nou afară s-a luminat,
Că a plouat
Şi mai picură din jgheaburi,
Că totul e-nvelit în aburi
Până departe spre cartierele cu castani
Unde dorm mâţe şi cotoşmani
Şi nu se mai scoală
Nici când se duc elevii la şcoală,
Nici când vin nevestele de la piaţă,
Nici când nu mai e dimineaţă,
Ci doar o amiază lăptoasă
Prin care plutesc bărbaţii spre casă,
Cu balonaşe agăţate de tors
În zborul lor dus-întors,
Apoi rămân singuri
Dincolo de clinchetul de cuţite şi linguri
Pentru somnul de după-amiază
Când ţipă scurt că-i vânează
Lupul posomorât,
Lupul ros de melancolie şi urât
Care-abia dacă mai clănţăne din dinte.
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul, că mă doare,
Şi pune muzica mai tare!
Rondelul ochiului de geam
Razant cu lumea de granit
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă.
Să nu mai fie ocolit,
Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există
E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant culumea de granit.
Un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
Dar el rămâne şi insistă.
Să nu mai fie ocolit,
Să ştie urbea egoistă
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există
E plin de mâluri, umilit
De Antihrist, de ginta tristă
Dar luminează alb, mulcit,
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant culumea de granit.
Antimetafizică
Prin curtea cu ascunzişuri rotitoare
S-a rătăcit un căţel de vânătoare
Pătat cu negru şi coadă scurtă,
Înscris cu macule trandafirii pe burtă,
Având urechile blegi şi cărnoase,
Slab ca-nfăţişare, tare-n oase,
Mă rog, un căţel mic şi neajutorat
Ieşit pentru întâia oară la vânat...
Dar să descriem în amănunţime
Acea curte de-o neînchipuită mărime
Având nenumărate despărţituri enigmatice
Pavate cu dale pătratice:
Erau acolo marmure-nchipuiri bazaconii
Şi bazilici, cilindrice scobite-n calcedonii,
Erau sumbre cuie din fier forjat
Aducând din adânc un fel de fluierat
Precum că altădată
Foia în subsol lume agramată.
Erau metereze ivite fără veste
Şi rotunde ridicături modeste,
Erau ambaze de beton şi proptele
Făcute pentru diferite meserii grele,
Triste paralelipipeduri arămii
Pictate cu privighetori şi scatii,
Frontoane tulburi, parcă-n ruină,
Mirosind de departe a digitalină,
Portocali de vâsc îngheţaţi în ere,
Neclătindu-se la nici o adiere
Şi-ncolo nimic: nici o vietate,
Decât luminare şi pustietate...
Şi-acum închipuiţi-vă cum tresare
Căţelul pătat de vânătoare,
Cum scânceşte căţelul rătăcit!
Cam atât ar fi de povestit.
S-a rătăcit un căţel de vânătoare
Pătat cu negru şi coadă scurtă,
Înscris cu macule trandafirii pe burtă,
Având urechile blegi şi cărnoase,
Slab ca-nfăţişare, tare-n oase,
Mă rog, un căţel mic şi neajutorat
Ieşit pentru întâia oară la vânat...
Dar să descriem în amănunţime
Acea curte de-o neînchipuită mărime
Având nenumărate despărţituri enigmatice
Pavate cu dale pătratice:
Erau acolo marmure-nchipuiri bazaconii
Şi bazilici, cilindrice scobite-n calcedonii,
Erau sumbre cuie din fier forjat
Aducând din adânc un fel de fluierat
Precum că altădată
Foia în subsol lume agramată.
Erau metereze ivite fără veste
Şi rotunde ridicături modeste,
Erau ambaze de beton şi proptele
Făcute pentru diferite meserii grele,
Triste paralelipipeduri arămii
Pictate cu privighetori şi scatii,
Frontoane tulburi, parcă-n ruină,
Mirosind de departe a digitalină,
Portocali de vâsc îngheţaţi în ere,
Neclătindu-se la nici o adiere
Şi-ncolo nimic: nici o vietate,
Decât luminare şi pustietate...
Şi-acum închipuiţi-vă cum tresare
Căţelul pătat de vânătoare,
Cum scânceşte căţelul rătăcit!
Cam atât ar fi de povestit.
Nicolae Herescu, poet
Narcis
În trup de lapte şi de flori
Veghiază inima ispită
Şi gândul, plantă otrăvită,
Sub frunţi cu îngereşti candori.
Albastra brumă a iubirii,
Etern Narcis încrezător,
În ochi de râmă care dor
Ţi-a pus minunea oglindirii...
Dar rodul raiului e-amar,
Cu miez de lut în coji de vis.
Pe-azur dacă te-apleci, Narcis,
Se sparge somnul de cleştar.
Şi nimfa limpede te strânge
Cu rece braţ nepăsător.
Dispar şi drag şi 'ndrăgitor,
Uniţi în moartea fără sânge.
În ape, cer şi mâl se 'mparte
Zăpada trupului furat...
Pe ceruri fulger sfâşiat, -
Sămânţă de-aur şi de moarte.
Veghiază inima ispită
Şi gândul, plantă otrăvită,
Sub frunţi cu îngereşti candori.
Albastra brumă a iubirii,
Etern Narcis încrezător,
În ochi de râmă care dor
Ţi-a pus minunea oglindirii...
Dar rodul raiului e-amar,
Cu miez de lut în coji de vis.
Pe-azur dacă te-apleci, Narcis,
Se sparge somnul de cleştar.
Şi nimfa limpede te strânge
Cu rece braţ nepăsător.
Dispar şi drag şi 'ndrăgitor,
Uniţi în moartea fără sânge.
În ape, cer şi mâl se 'mparte
Zăpada trupului furat...
Pe ceruri fulger sfâşiat, -
Sămânţă de-aur şi de moarte.
Biografie Nicolae Herescu
HERESCU N.[icolae] I., se naste la 5 dec. 190. Turnu Severin - moare in 19 aug. 1961, Zurich (Elvetia).
Poet, traducator si eseist.
Fiul lui Ion Herescu, locotenent-colonel, si al Caterinei (n. ?).
Tatal provenea dintr-o veche familie boiereasca munteana, atestata inca in sec. al XI V-lea, printre membrii careia s-a numarat si umanistul Udriste Nasturel.
Studii liceale la Craiova; Facultatea de Litere si Filosofie, sectia limbi clasice, a Univ. din Bucuresti: studii de specializare la Paris (1927-l929). Doctor in litere (1929).
Prof. secundar, asistent (din 1929), conf. (1932) si prof. de limba si literatura latina la Univ. din Bucuresti (1935-l945), prof. la Univ. din Lisabona (1947); di rector al Institutului de Studii Latine din Bucuresti.
Presedinte al Soc. Scriitorilor Romani (1939-l944). Membru al Acad. de Stiinte Morale si Politice si al Soc. de Studii Latine de la Paris; director al publicatiei Favoniusdm Craiova (1926-l928) si al Revistei clasice Orpheus. Favonius din Bucuresti (1929-l943); impreuna cu I. Pillat si V. Voiculescu editeaza unicul nr. al revista de poezie Pleiada (1934).
A colaborat, mai ales cu traduce din clasicii antici sau cu eseuri dedicate lor. la Adevarul literar si artistic; Cele trei Crisuri, Cuget clar. Familia, Flamura, Gindirea, Galeria artei. Nazuinta, Orpheus, Ramuri, Revista Fundatiilor Regale, Universul literar, precum si la revista de specialitate din strainatate (Acta Philologica, Orphaeus, Revue de pliilo-logie, Revue des etudes latines). A debutat, ca poet, cu un Sonet, in revista craioveana Nazuinta (1922). Traduce sale din Eschil, Catul, Horatiu, Plaut, Tibul, Vergiliu se numara printre cele mai bune din cultura noastra, iar studiile si eseurile se straduiesc sa faca accesibile unui public cit mai larg valorile clasicismului [Pentru clasicism, 1937; Caete clasice. 1941; Mil-liarium, HI, 1936-l941 etc.) sau se constituie in contributii erudite la cunoasterea literaturii antice (mai ales cele publicate in strainatate: Catullo, 1943; Punti di vi sta sulla lingua di Tito-Livio, 1943; Ovidiana, 1958, in colab.; La poesie latine, 1960; Styleethasard, 1963).Sint fundamentale lucrarile sale bibliografice (Bi-bliographie de la litterature latine, 1943: Bibliografia clasica in Romania, in colab., 1943).
A colaborat cu I. Pillat la traduce Poeziilor alese din Francis Jammes (1927) si a scris poezie orig., in general idile agreste in descendenta lui Horatiu, inrudite si cu maniera pillatiana: Basmul celor patru zodii (1926), Cartea cu lumina (1926).
Convins ca in realitate „clasicism inseamna tinerete" si ca marii scriitori antici sint capabili sa raspunda mereu problemelor reinnoite ale oamenilor din diferite epoci istorice, Nicolae Herescu a facut eforturi persistente pentru a introduce intelegerea si gustul pentru opera lor in viata intelectuala romaneasca (in lucrari cum ar fi Pentru clasicism, 1937; Caete clasice, 1941; Millia-rium, I-II, 1941), dar a elaborat si carti de stricta eruditie (intre altele, Bibliographie de la litteraturelatine, 1943; Ovidiana, 1958, sau La poesie latine, 1960).
Traducerile din literatura latina, publicate in reviste sau strinse in citeva volume, facute in vers modern, cu multa sensibilitate si o reala intuitie a celor mai convingatoare echivalente, ramin valoroase pina azi (unele dintre ele au fost reproduse in Antologia poeziei latine, 1973). Primele eseuri, adunate si ele in volume, fara vreo pretentie de originalitate in ceea ce priveste stricta eruditie, isi revendica insa, pe drept cuvint, menirea „de a raspindi in publicul mare gustul pentru clasicism" si de a demonstra „valoarea sa etica, estetica si pedagogica". Nicolae Herescu crede ca o deficienta majora a culturii romanesti consta in faptul ca, in lipsa unei indreptari firesti spre literatura latina, sursa autentica a clasicismului, cei doi factori componenti - fondul autohton si stratul strain - nu s-au gasit niciodata in echilibru (Pentru clasicism).
Cartile sale de eseuri (cea mai izbutita, Caete clasice) isi propun sa aduca in actualitatea vietii noastre intelectuale „frumosul clasic", redind astfel culturii romane o dimensiune indispensabila. Operatia este facuta cu gust si pricepere, autorul stiind sa reinvie mentalitatea si modul de viata al Romei antice si sa prezinte, intr-un fel care le face vii si prezente, figuri de seama, cum ar fi cea a lui Horatiu, Vergiliu, Ovidiu, Cicero, Catul, Tibul, Propertiu s.a., dozind in mod inspirat informatia biografica si cea referitoare la operele lor literare. Temeiurile teoretice ale demersului sint solide si moderne totodata, sensibilitatea critica reala, stilul pregnant, iar cultura bogata a comentatorului ii inlesneste asocieri convingatoare cu scriitorii europeni si romani din diferite epoci.
Merita sa fie remarcat, in aceasta ordine de idei, studiul Non omnis mortar, despre ecourile horatiene in cultura romana. Dupa 1945, Nicolae Herescu publica numeroase studii de stricta specialitate, referitoare la literatura latina (ocupinduse mai ales de probleme de poetica, stilistica si versificatie); nu si-a pierdut nici interesul pentru cultura tarii natale, scriind articole despre Ovidiu, primul poet roman si Parvan, singuraticul (primul redactat in franceza, al doilea in italiana, ambele aparute in Acta Philologica, 1958) sau despre Iuliu Valaori, Cezar Papacostea ori George Murnu (Le Nouvel Album Macedo-Roumain, 1959). Printre proiectele ramase nerealizate in urma mortii sale se numara si un studiu asupra influentelor folclorului in literatura latina, precum si un altul despre originile crestinismului in Dacia. Versurile originale ale lui Nicolae Herescu, adunate in volumele de tinerete Basmul celor patru zodii (1926) si Cartea cu lumina (1926), exprima nostalgia ruralitatii in forme ce denota si placerea livresca a unor complicate jocuri prozodice.
Continutul lor aminteste de poezia lui I. Pillat. dar fara concretetea si materialitatea colorata a aceleia; in schimb, Nicolae Herescu acorda o atentie deosebita performantelor formale, adesea cautate (rime identice, aliteratii, ingambamente, jocuri de cuvinte bazate pe omonimie sau paronomaza). Cel mai adesea e folosit versul lung, dactilic, de sugestie clasicista, dar poetul recurge si la versul scurt, folcloric, sau agrementat cu rime proparoxitone si alte rafinamente culte.
A scris si citeva bucati in proza (povestiri, schite, portrete caracterologice), publicate mai ales in revista Ramuri.
Poet, traducator si eseist.
Fiul lui Ion Herescu, locotenent-colonel, si al Caterinei (n. ?).
Tatal provenea dintr-o veche familie boiereasca munteana, atestata inca in sec. al XI V-lea, printre membrii careia s-a numarat si umanistul Udriste Nasturel.
Studii liceale la Craiova; Facultatea de Litere si Filosofie, sectia limbi clasice, a Univ. din Bucuresti: studii de specializare la Paris (1927-l929). Doctor in litere (1929).
Prof. secundar, asistent (din 1929), conf. (1932) si prof. de limba si literatura latina la Univ. din Bucuresti (1935-l945), prof. la Univ. din Lisabona (1947); di rector al Institutului de Studii Latine din Bucuresti.
Presedinte al Soc. Scriitorilor Romani (1939-l944). Membru al Acad. de Stiinte Morale si Politice si al Soc. de Studii Latine de la Paris; director al publicatiei Favoniusdm Craiova (1926-l928) si al Revistei clasice Orpheus. Favonius din Bucuresti (1929-l943); impreuna cu I. Pillat si V. Voiculescu editeaza unicul nr. al revista de poezie Pleiada (1934).
A colaborat, mai ales cu traduce din clasicii antici sau cu eseuri dedicate lor. la Adevarul literar si artistic; Cele trei Crisuri, Cuget clar. Familia, Flamura, Gindirea, Galeria artei. Nazuinta, Orpheus, Ramuri, Revista Fundatiilor Regale, Universul literar, precum si la revista de specialitate din strainatate (Acta Philologica, Orphaeus, Revue de pliilo-logie, Revue des etudes latines). A debutat, ca poet, cu un Sonet, in revista craioveana Nazuinta (1922). Traduce sale din Eschil, Catul, Horatiu, Plaut, Tibul, Vergiliu se numara printre cele mai bune din cultura noastra, iar studiile si eseurile se straduiesc sa faca accesibile unui public cit mai larg valorile clasicismului [Pentru clasicism, 1937; Caete clasice. 1941; Mil-liarium, HI, 1936-l941 etc.) sau se constituie in contributii erudite la cunoasterea literaturii antice (mai ales cele publicate in strainatate: Catullo, 1943; Punti di vi sta sulla lingua di Tito-Livio, 1943; Ovidiana, 1958, in colab.; La poesie latine, 1960; Styleethasard, 1963).Sint fundamentale lucrarile sale bibliografice (Bi-bliographie de la litterature latine, 1943: Bibliografia clasica in Romania, in colab., 1943).
A colaborat cu I. Pillat la traduce Poeziilor alese din Francis Jammes (1927) si a scris poezie orig., in general idile agreste in descendenta lui Horatiu, inrudite si cu maniera pillatiana: Basmul celor patru zodii (1926), Cartea cu lumina (1926).
Convins ca in realitate „clasicism inseamna tinerete" si ca marii scriitori antici sint capabili sa raspunda mereu problemelor reinnoite ale oamenilor din diferite epoci istorice, Nicolae Herescu a facut eforturi persistente pentru a introduce intelegerea si gustul pentru opera lor in viata intelectuala romaneasca (in lucrari cum ar fi Pentru clasicism, 1937; Caete clasice, 1941; Millia-rium, I-II, 1941), dar a elaborat si carti de stricta eruditie (intre altele, Bibliographie de la litteraturelatine, 1943; Ovidiana, 1958, sau La poesie latine, 1960).
Traducerile din literatura latina, publicate in reviste sau strinse in citeva volume, facute in vers modern, cu multa sensibilitate si o reala intuitie a celor mai convingatoare echivalente, ramin valoroase pina azi (unele dintre ele au fost reproduse in Antologia poeziei latine, 1973). Primele eseuri, adunate si ele in volume, fara vreo pretentie de originalitate in ceea ce priveste stricta eruditie, isi revendica insa, pe drept cuvint, menirea „de a raspindi in publicul mare gustul pentru clasicism" si de a demonstra „valoarea sa etica, estetica si pedagogica". Nicolae Herescu crede ca o deficienta majora a culturii romanesti consta in faptul ca, in lipsa unei indreptari firesti spre literatura latina, sursa autentica a clasicismului, cei doi factori componenti - fondul autohton si stratul strain - nu s-au gasit niciodata in echilibru (Pentru clasicism).
Cartile sale de eseuri (cea mai izbutita, Caete clasice) isi propun sa aduca in actualitatea vietii noastre intelectuale „frumosul clasic", redind astfel culturii romane o dimensiune indispensabila. Operatia este facuta cu gust si pricepere, autorul stiind sa reinvie mentalitatea si modul de viata al Romei antice si sa prezinte, intr-un fel care le face vii si prezente, figuri de seama, cum ar fi cea a lui Horatiu, Vergiliu, Ovidiu, Cicero, Catul, Tibul, Propertiu s.a., dozind in mod inspirat informatia biografica si cea referitoare la operele lor literare. Temeiurile teoretice ale demersului sint solide si moderne totodata, sensibilitatea critica reala, stilul pregnant, iar cultura bogata a comentatorului ii inlesneste asocieri convingatoare cu scriitorii europeni si romani din diferite epoci.
Merita sa fie remarcat, in aceasta ordine de idei, studiul Non omnis mortar, despre ecourile horatiene in cultura romana. Dupa 1945, Nicolae Herescu publica numeroase studii de stricta specialitate, referitoare la literatura latina (ocupinduse mai ales de probleme de poetica, stilistica si versificatie); nu si-a pierdut nici interesul pentru cultura tarii natale, scriind articole despre Ovidiu, primul poet roman si Parvan, singuraticul (primul redactat in franceza, al doilea in italiana, ambele aparute in Acta Philologica, 1958) sau despre Iuliu Valaori, Cezar Papacostea ori George Murnu (Le Nouvel Album Macedo-Roumain, 1959). Printre proiectele ramase nerealizate in urma mortii sale se numara si un studiu asupra influentelor folclorului in literatura latina, precum si un altul despre originile crestinismului in Dacia. Versurile originale ale lui Nicolae Herescu, adunate in volumele de tinerete Basmul celor patru zodii (1926) si Cartea cu lumina (1926), exprima nostalgia ruralitatii in forme ce denota si placerea livresca a unor complicate jocuri prozodice.
Continutul lor aminteste de poezia lui I. Pillat. dar fara concretetea si materialitatea colorata a aceleia; in schimb, Nicolae Herescu acorda o atentie deosebita performantelor formale, adesea cautate (rime identice, aliteratii, ingambamente, jocuri de cuvinte bazate pe omonimie sau paronomaza). Cel mai adesea e folosit versul lung, dactilic, de sugestie clasicista, dar poetul recurge si la versul scurt, folcloric, sau agrementat cu rime proparoxitone si alte rafinamente culte.
A scris si citeva bucati in proza (povestiri, schite, portrete caracterologice), publicate mai ales in revista Ramuri.
OPERA: Basmul celor patru zodii, f.l., 1926; Cartea cu lumina, Craiova, 1926; insemnari literare (1924-l926), Arad, 1926; Limba latina. indrumari, sfaturi practice, Bucuresti, 1930; Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-l936, Craiova, 1937; Destinul imparatesc al poetului. Bucuresti, 1939; Caete clasice, Bucuresti, 1941; Milliarium, I-lI, Bucuresti, 1936-l941; Bibliographie de la littera-ture latine.Pam, 1943; Catullo, Roma, 1943; Punti di vista sulla lingua di Tito-Livio, Roma, 1943; La poesie latine, Etude des structures phoniques, Paris, 1960; Bibliografia clasica in Romania, in colab. cu Maria Marinescu-Himu si C. E. Stoenescu (anii 1928-l939), f. 1., 1943; Ovidiana. Recherches sur Ovide, in colab. cu D. Adamesteanu, V. Cristea si E. Lozovan, Paris, 1958; Entretiens avec J. Marou-zeau, propos recueillis par ~, Catania, 1962; Style et hasard, Mtinchen, . Traduceri: Lirica lui Horatiu, antologie, trad. in metru modern, introducere si note de ~, Craiova, 1929; Plaut, Militarul ingimfat (Milles gloriosus). Bucuresti, 1941; Hora-tiu, Ana poetica. Iasi, 1943; Lirica latina, antologie, introducere si note de ~, Bucuresti, f.a. |
Zaharia Stancu, scriitor și poet
Biografie
STANCU Zaharia, se naste la 5 oct. 1902, comuna Salcia, judetul Teleorman - moare in 5 dec. 1974, Bucuresti.
Poet si prozator.
Fiul lui Tudor Stancu Mitroi si al Mariei (n. Delcea Bratu), tarani.
Dupa absolvirea claselor primare (1915), a fost ucenic la o tabacarie, argat, vinzator de ziare. Peregrinari prin Balcani (1917), povestite in Jocul cu moartea (1962), ajutor de arhivar la judecatoria din Tumu Magurele (1918-l920), elev la liceul din Rosiorii de Vede (1920-l922), functionar in capitala (1922-l923), unde se si stabileste. Bacalaureatul la Pitesti (1931). Urmeaza, o vreme, cursurile Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Debuteaza, ca ziarist, in Victoria (1920), iar ca poet, in acelasi an, la Adevarul literar si artistic. Mai colaboreaza la Sagetatorul, Universul literar, Gindirea(d'm 1924). Frecventeaza cenaclul „Sburatorul", precum si acela condus de Mihail Dragomirescu . Debut editorial cu volum Poeme simple (1927), premiat de SSR. El insusi un fanatic al publicisticii, scoate revista Azi (1932-l934) si, impreuna cu Constantin Clonaru, Lumea romaneasca (1937-l939). Este, de asemenea, redactor la ziarul Credinta (1934), secretar de redactie si reporter la Tempo (1936) si director al Revistei romane (1941). Voi. de poezii, „talmacirile" din Esenin (1934), Antologia poetilor tineri (1934) fac din Zaharia Stancu un scriitor de prima linie, angajat cu pasiune in miscarea literara si sociala.
Pamfletarul dinamitard nu se dezminte in romanele Taifunul (1937) si Oameni cu joben (1941), scrieri lipsite de valoare artistica. Pentru atitudinea antifascista este internat in iama lui 1943 in lagarul de la Tirgu Jiu (experienta evocata in volum Zile de lagar, 1945). Succes neasteptat cu romanul Descult (1948), publicat mai intii sub forma de foileton in Contemporanul. In numai doua decenii, ciclul epic al lui Darie prolifereaza intr-un numar impresionant de volum (unele ratate), de la Dulaii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968). Scrierile sale au fost traduse in peste 130 de limba Premiul de Stat pe . Laureat al premiului „Herder" (1971). Inconformistul aprig de odinioara gaseste resurse de implicare in noile realitati sociale: director al Teatrului National (1946-l952 si 1958); redactor-sef la Gazeta literara (din 1954); presedinte al SSR (1947) si apoi al Uniunii Scriitorilor (1966; reales in 1968 si 1972); academician (1955); cunoaste in scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor roman angajat in acei ani.
fiind deputat in Marea Adunare Nationala (1948 si 1964) si intre 1964 si 1969, membru al Consiliului de Stat, al Biroului Consiliului National al Frontului Unitatii Socialiste si membru supleant al CC. al P.C.R. Revenirea la poezie, in ultimii ani de viata (Cintec soptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu luna, 1973) accentueaza caracterul biografic al unei opere intinse si inegale, dar unitara in substanta, alimentata de o viata agitata si mai ales de o inepuizabila energie de a scrie.
Daca romanele, incepind cu Descult (194%), i-au adus lui Zaharia Stancu un real prestigiu de prozator, intiia si ultima vocatie ramine poezia. incit pare indreptatita aceasta marturisire tirzie a autorului: „De la intrarea mea in literatura si pina astazi, totdeauna am incercat sa exprim in versuri ceea ce nu izbuteam sa exprim in proza." Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principala a liricii sale e simplitatea si concizia formala. A debutat editorial o data cu Arghezi , prelungind apoi ecouri din Blaga si Pillat . il simtim insa mai aproape ca sensibilitate de poetii din „generatia razboiului". Zaharia Stancu scrie pe un ton firesc, nu face „literatura", versul are o cursivitate epica. Forma concentrata, la inceput, struneste un temperament patimas, „focos". Acut senzuala in premisele ei, o astfel de lirica, centrata energic pe „eu", se identifica paradoxal cu reveria vegetalului gratios. Imagini de un delicat fior bucolic sint extrase din senzatiile puternice, aspre, ale copilariei si adolescentei. Desi presupun o respiratie abrupta, sacadata, „poemele simple" ne releva un viguros poet al sevelor amare ale pamintului, al dragostei („pom rosu"), al infratirii cu natura si elementele. il inspira mai ales privelistile cimpenesti, adunind in fiecare vers multa lumina si miresme de ierburi crude, ce excita simturile. in ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frusta reinvie gingasii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Zaharia Stancu ar fi putut spune ca Esenin: „Sint ultimul poet al satului".
E mai putin derutat insa ca poetul rus, fiind de fapt un vizionar exaltat, iar increderea in poezie e totala. O considera o „iarba a fiarelor", puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, desi senine, extatice, versurile acestea in substanta lor sint triste. Un sentiment provocator al singuratatii emana nu din izolare, ci din firea de razvratit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic si istorie. La Zaharia Stancu aproape in orice imprejurare de aici inainte, eul devine o energie sociala de neinfrinat. „Golul", caruia ii dedica un ciclu intreg in volumul Albe (1973), nu-i inspira dezolare. Zaharia Stancu scrie o poezie vitalista, cosmica, a ritualurilor pagine, cu accente pe alocuri de psalmi arghezieni. Poemele par ca acumuleaza tot mai multa energie comprimata, care abia asteapta sa izbucneasca; versul lapidar cu greu o mai stapineste.
Cintecul are un sunet mai aspru, soapta se preface, daca e sa-l credem pe poet, „in tunet". Simetrii gratioase alterneaza cu „gemete scrisnete chiote". Poemele ultime, „cintece soptite", evidentiaza un sentiment elegiac deloc apasator, feeric si grav in fata mortii, precum si ideea de impacare senina cu soarta. Desi se intoarce la romanta naiva, ceea ce presupune un vitalism micsorat, lirismul atinge acum o coarda metafizica. Fara sa fie un mare poet, in poezie Zaharia Stancu e intotdeauna egal cu sine insusi. Pe portiuni mici sau in totalitate, lirica sa are un ton inconfundabil. Descult (1948) e un roman liric, o fresca autobiografica extinsa la mediile sociale diverse, cu predilectie la satul de cimpie de la inceputul secolului XX. Cel care isi aminteste este Darie, un alter-ego al autorului. Aceasta scindare nu complica deloc naratiunea, fiindca nu se respecta nici o conventie literara. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cit de vaga de compozitie si mizeaza totul pe autenticitate, adica pe argumentul vietii, nu pe arta („literatura").
Lirismul nu face decit sa accentueze trasaturile dure ale tabloului si atmosfera de cosmar. ii este propriu lui Zaharia Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingator e Darie si ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tabacar, baiat de pravalie la un magazin de pompe funebre si vinzator intr-o bacanie. Amestecul violent de tragic si comic, umor aprig nascut din caractere dirze, inflexibile, singularizeaza si mai mult aceasta scriere. Totul e zugravit in culori tari, pina si peisajul cimpiei; florile de salcim, de exemplu, nu toropesc simturile cu mirosul lor extatic, ci astimpara prozaic foamea. G. Calinescu detecta „un realism de pictor spaniol". Darie e mai mult o voce si mai putin o constiinta. El nu numai ca toate le stie, dar toate i se si intimpla. Este uimitor cit de multe i se intimpla lui Darie! Cu adevarat o constiinta e autorul, dar una refulata, neputindu-se niciodata desubiectiviza in intregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasa ca sa n-o atribuim tot autorului. Sint vadite sarja, umoarea pamfletara si indirjirea stilistica.
Popa din sat e „boaita neagra", merge des in crisma, are copii timpiti, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasa de la biserica colacii cu carul si-i da la vite, nu la saraci, iar dupa infringerea rascoalei el face lista vinovatilor; un personaj de-a dreptul odios. Parca ne aflam pe alta lume. Nu mai putin fabuloasa, in acelasi registru epic de basm negativ, este si biografia lui Darie. De fapt, tot ce se intimpla in Descult contrariaza copilaria: pornirea fireasca spre joc se confrunta neverosimil cu teroarea foamei. in schimb, palide sint amintirile de scolar. Cu toate ca metoda de investigatie a tabloului social este — formal - introspectia, tocmai ce apartine numai lui Darie se uita cel mai repede. inceputul romanului e un strigat: „Tudoreee deschide poarta!". Citite insa mai atent, primele capitole sint in realitate pline de clisee samanatoriste, pentru a se insinua apoi din ce in ce mai puternic tema foamei. Rezulta, in totul, epopeea unei comunitati dezumanizate de foame - obsesia nationala a unui popor de tarani. Totul pare inventat, totul pare rupt direct din realitate.
Este echivocul teribil dintre rememorare si fictiune, dintre enorm si enormitate. Momentul epic de virf il constituie evocarea rascoalei, cu intuitia exacta a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revolta si cu unele scene de cruzime bestiala. Nu sint crutati boierii, nu sint crutati nici taranii. in pintecele deschis cu fierul de plug al logofatului Filip Pisicu se toarna o mamaliga enorma, cit ar putea satura un sat intreg. Un taran, care furase trei rate si de frica le ingropase, e pus sa le manince, desi intrasera in putrezire. Daca boierii practica, nu tocmai eficient, supliciul infometarii maselor, imaginatia acestora sufera in acelasi sens o fixatie psihologica. De cosmar sint si alte episoade, fara legatura directa cu rascoala: la culesul viei taranilor li se pun botnite la gura ca animalelor, iar politaiul satului smulge marturisirea de crima cu o pisica virita in sinul celor anchetati. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie si tiganca Zambila.
Adevarul e ca, dupa consumarea rascoalei, in ciuda numeroaselor interventii sociologice si etnografice, intensitatea epica scade brusc. Descult pare scris pe alocuri cu teza si mai ales cu minie. Redactat la persoana intii, romanul tradeaza totusi o conceptie epica omniscienta. Memoria lui Darie e supusa insistent la tot felul de constringeri: „- Darie, spui tu drept? iti aduci tu bine aminte?" „- [] Nu. Nimic n-am uitat"; intrebari totalitare, care cer raspunsuri totalitare. Cu adevarat zguduitoare este epica lui Zaharia Stancu numai cind nu se pierde, sub presiunea justitiara, sensul elementar al rememorarii, acela de a nu uita. Atit si nimic mai mult. Dar cind niste biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de „zavera" si de o alta rascoala a lui Tudor, careva sa vie, spectacolul epic incepe sa sufere. Inglobind ulterior si doua proze lirice, Florile pamintului (1954) si Iarba (1957), romanul a putut sa para „mai mult un poem al cimpiei, al voluptatii de a calca descult ierburile" (Al. Pini ). Cel putin Iarba e un inspirat poem de fertilitate, unic in toata literatura lui Zaharia Stancu Versiunea in trei tomuri, din 1960, mult diluata, se compune din Clopote si struguri, dezvoltind episodul culesului viei si alte doua nuvele memorabile (Grapa si Constandina), Printre stele, volum prolix, despre un vis al lui Darie cu pretentii naive de parabola si in sfirsit. Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulaii (1952). Ciclul lui Darie continua prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Zaharia Stancu Se povesteste „calatoria silita" a lui Darie prin Balcani, insotit de un personaj misterios. Diplomatul. Cei doi ratacesc prin sate macedonene si bulgare, pina ce un roman de dincolo ii trece Dunarea si ajung din nou la Bucuresti. Parcurg deci un itinerar simbolic, in cerc. Numai foamea aminteste de Descult. O peripetie rupta parca din basm e lupta lui Darie cu un sarpe („un sarpe ciudat, ca de pe alt tarim"). Alaturi de legatura secreta intre viciu si inocenta (Eugen Simion ), jocul atit de periculos cu moartea il maturizeaza deplin pe adolescentul Darie.
Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mica vietate salbatica in conflict cu mediul, ci un picaro adevarat, un aventurier al constiintei. Ciclul epic inceput cu Descult se incheie cu Ce mult le-am iubit (1968), prilejuit de inmormintarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic". Ambitii exagerate de cronica social-politica manifesta Zaharia Stancu in Radacinile sint amare (2100 de pagini si injur de 500 de personaje), un memorial invers, aparut ca foileton saptaminal in Gazeta literara (1958). Cele cinci volume formeaza evident un roman fluviu, dar din fericire Zaharia Stancu a renuntat sa-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteste direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifica realitatea, iar pe de alta parte face imposibila orice mediere simbolica a evenimentului epic. Primele doua volume au fost rescrise in trilogia Vtntul si ploaia (1969), avindu-l in centrul actiunii pe comunistul Licu Oros, in timpul evenimentelor politice culminind cu alegerile din 1946; un esec si acesta, asemeni intregului ciclu al Radacinilor, din care s-a mai desprins Padurea nebuna (1963), roman remarcabil ca si Jocul cu moartea, un poem de dragoste si „al cimpiei scitice". Ultimul roman Satra (1968) este independent de celelalte. Autorul evoca, cu un ochi atent indeosebi la pitoresc, suferintele in vreme de razboi ale unei comunitati de tigani mutata in Transnistria.
Un fior tragic autentic insufleteste intreaga poveste. Cu toate denivelarile sugerate, proza lui Zaharia Stancu izbuteste sa ne emotioneze si astazi, unele carti sint de neuitat. Putini prozatori romani au mai reusit ca experienta lor de viata, transpusa epic, sa concureze imaginatia, s-o intreaca chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki si Panait Istrati . Nimic insa nu-i poate pune in umbra putemica originalitate. Romanele mai cu seama par facute dintr-un numar limitat sau nelimitat (nu conteaza) de subiecte, repovestite mereu in alte contexte. Dimpotriva, important e ca toate aceste subiecte, sugestive si memorabile, sint ale lui Zaharia Stancu, si numai ale lui Zaharia Stancu
Poet si prozator.
Fiul lui Tudor Stancu Mitroi si al Mariei (n. Delcea Bratu), tarani.
Dupa absolvirea claselor primare (1915), a fost ucenic la o tabacarie, argat, vinzator de ziare. Peregrinari prin Balcani (1917), povestite in Jocul cu moartea (1962), ajutor de arhivar la judecatoria din Tumu Magurele (1918-l920), elev la liceul din Rosiorii de Vede (1920-l922), functionar in capitala (1922-l923), unde se si stabileste. Bacalaureatul la Pitesti (1931). Urmeaza, o vreme, cursurile Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti.
Debuteaza, ca ziarist, in Victoria (1920), iar ca poet, in acelasi an, la Adevarul literar si artistic. Mai colaboreaza la Sagetatorul, Universul literar, Gindirea(d'm 1924). Frecventeaza cenaclul „Sburatorul", precum si acela condus de Mihail Dragomirescu . Debut editorial cu volum Poeme simple (1927), premiat de SSR. El insusi un fanatic al publicisticii, scoate revista Azi (1932-l934) si, impreuna cu Constantin Clonaru, Lumea romaneasca (1937-l939). Este, de asemenea, redactor la ziarul Credinta (1934), secretar de redactie si reporter la Tempo (1936) si director al Revistei romane (1941). Voi. de poezii, „talmacirile" din Esenin (1934), Antologia poetilor tineri (1934) fac din Zaharia Stancu un scriitor de prima linie, angajat cu pasiune in miscarea literara si sociala.
Pamfletarul dinamitard nu se dezminte in romanele Taifunul (1937) si Oameni cu joben (1941), scrieri lipsite de valoare artistica. Pentru atitudinea antifascista este internat in iama lui 1943 in lagarul de la Tirgu Jiu (experienta evocata in volum Zile de lagar, 1945). Succes neasteptat cu romanul Descult (1948), publicat mai intii sub forma de foileton in Contemporanul. In numai doua decenii, ciclul epic al lui Darie prolifereaza intr-un numar impresionant de volum (unele ratate), de la Dulaii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968). Scrierile sale au fost traduse in peste 130 de limba Premiul de Stat pe . Laureat al premiului „Herder" (1971). Inconformistul aprig de odinioara gaseste resurse de implicare in noile realitati sociale: director al Teatrului National (1946-l952 si 1958); redactor-sef la Gazeta literara (din 1954); presedinte al SSR (1947) si apoi al Uniunii Scriitorilor (1966; reales in 1968 si 1972); academician (1955); cunoaste in scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor roman angajat in acei ani.
fiind deputat in Marea Adunare Nationala (1948 si 1964) si intre 1964 si 1969, membru al Consiliului de Stat, al Biroului Consiliului National al Frontului Unitatii Socialiste si membru supleant al CC. al P.C.R. Revenirea la poezie, in ultimii ani de viata (Cintec soptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu luna, 1973) accentueaza caracterul biografic al unei opere intinse si inegale, dar unitara in substanta, alimentata de o viata agitata si mai ales de o inepuizabila energie de a scrie.
Daca romanele, incepind cu Descult (194%), i-au adus lui Zaharia Stancu un real prestigiu de prozator, intiia si ultima vocatie ramine poezia. incit pare indreptatita aceasta marturisire tirzie a autorului: „De la intrarea mea in literatura si pina astazi, totdeauna am incercat sa exprim in versuri ceea ce nu izbuteam sa exprim in proza." Poetul a publicat mult, peste zece volume, dar caracteristica principala a liricii sale e simplitatea si concizia formala. A debutat editorial o data cu Arghezi , prelungind apoi ecouri din Blaga si Pillat . il simtim insa mai aproape ca sensibilitate de poetii din „generatia razboiului". Zaharia Stancu scrie pe un ton firesc, nu face „literatura", versul are o cursivitate epica. Forma concentrata, la inceput, struneste un temperament patimas, „focos". Acut senzuala in premisele ei, o astfel de lirica, centrata energic pe „eu", se identifica paradoxal cu reveria vegetalului gratios. Imagini de un delicat fior bucolic sint extrase din senzatiile puternice, aspre, ale copilariei si adolescentei. Desi presupun o respiratie abrupta, sacadata, „poemele simple" ne releva un viguros poet al sevelor amare ale pamintului, al dragostei („pom rosu"), al infratirii cu natura si elementele. il inspira mai ales privelistile cimpenesti, adunind in fiecare vers multa lumina si miresme de ierburi crude, ce excita simturile. in ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frusta reinvie gingasii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Zaharia Stancu ar fi putut spune ca Esenin: „Sint ultimul poet al satului".
E mai putin derutat insa ca poetul rus, fiind de fapt un vizionar exaltat, iar increderea in poezie e totala. O considera o „iarba a fiarelor", puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, desi senine, extatice, versurile acestea in substanta lor sint triste. Un sentiment provocator al singuratatii emana nu din izolare, ci din firea de razvratit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic si istorie. La Zaharia Stancu aproape in orice imprejurare de aici inainte, eul devine o energie sociala de neinfrinat. „Golul", caruia ii dedica un ciclu intreg in volumul Albe (1973), nu-i inspira dezolare. Zaharia Stancu scrie o poezie vitalista, cosmica, a ritualurilor pagine, cu accente pe alocuri de psalmi arghezieni. Poemele par ca acumuleaza tot mai multa energie comprimata, care abia asteapta sa izbucneasca; versul lapidar cu greu o mai stapineste.
Cintecul are un sunet mai aspru, soapta se preface, daca e sa-l credem pe poet, „in tunet". Simetrii gratioase alterneaza cu „gemete scrisnete chiote". Poemele ultime, „cintece soptite", evidentiaza un sentiment elegiac deloc apasator, feeric si grav in fata mortii, precum si ideea de impacare senina cu soarta. Desi se intoarce la romanta naiva, ceea ce presupune un vitalism micsorat, lirismul atinge acum o coarda metafizica. Fara sa fie un mare poet, in poezie Zaharia Stancu e intotdeauna egal cu sine insusi. Pe portiuni mici sau in totalitate, lirica sa are un ton inconfundabil. Descult (1948) e un roman liric, o fresca autobiografica extinsa la mediile sociale diverse, cu predilectie la satul de cimpie de la inceputul secolului XX. Cel care isi aminteste este Darie, un alter-ego al autorului. Aceasta scindare nu complica deloc naratiunea, fiindca nu se respecta nici o conventie literara. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cit de vaga de compozitie si mizeaza totul pe autenticitate, adica pe argumentul vietii, nu pe arta („literatura").
Lirismul nu face decit sa accentueze trasaturile dure ale tabloului si atmosfera de cosmar. ii este propriu lui Zaharia Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingator e Darie si ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tabacar, baiat de pravalie la un magazin de pompe funebre si vinzator intr-o bacanie. Amestecul violent de tragic si comic, umor aprig nascut din caractere dirze, inflexibile, singularizeaza si mai mult aceasta scriere. Totul e zugravit in culori tari, pina si peisajul cimpiei; florile de salcim, de exemplu, nu toropesc simturile cu mirosul lor extatic, ci astimpara prozaic foamea. G. Calinescu detecta „un realism de pictor spaniol". Darie e mai mult o voce si mai putin o constiinta. El nu numai ca toate le stie, dar toate i se si intimpla. Este uimitor cit de multe i se intimpla lui Darie! Cu adevarat o constiinta e autorul, dar una refulata, neputindu-se niciodata desubiectiviza in intregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasa ca sa n-o atribuim tot autorului. Sint vadite sarja, umoarea pamfletara si indirjirea stilistica.
Popa din sat e „boaita neagra", merge des in crisma, are copii timpiti, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasa de la biserica colacii cu carul si-i da la vite, nu la saraci, iar dupa infringerea rascoalei el face lista vinovatilor; un personaj de-a dreptul odios. Parca ne aflam pe alta lume. Nu mai putin fabuloasa, in acelasi registru epic de basm negativ, este si biografia lui Darie. De fapt, tot ce se intimpla in Descult contrariaza copilaria: pornirea fireasca spre joc se confrunta neverosimil cu teroarea foamei. in schimb, palide sint amintirile de scolar. Cu toate ca metoda de investigatie a tabloului social este — formal - introspectia, tocmai ce apartine numai lui Darie se uita cel mai repede. inceputul romanului e un strigat: „Tudoreee deschide poarta!". Citite insa mai atent, primele capitole sint in realitate pline de clisee samanatoriste, pentru a se insinua apoi din ce in ce mai puternic tema foamei. Rezulta, in totul, epopeea unei comunitati dezumanizate de foame - obsesia nationala a unui popor de tarani. Totul pare inventat, totul pare rupt direct din realitate.
Este echivocul teribil dintre rememorare si fictiune, dintre enorm si enormitate. Momentul epic de virf il constituie evocarea rascoalei, cu intuitia exacta a psihologiei gloatelor ridicate instinctiv la revolta si cu unele scene de cruzime bestiala. Nu sint crutati boierii, nu sint crutati nici taranii. in pintecele deschis cu fierul de plug al logofatului Filip Pisicu se toarna o mamaliga enorma, cit ar putea satura un sat intreg. Un taran, care furase trei rate si de frica le ingropase, e pus sa le manince, desi intrasera in putrezire. Daca boierii practica, nu tocmai eficient, supliciul infometarii maselor, imaginatia acestora sufera in acelasi sens o fixatie psihologica. De cosmar sint si alte episoade, fara legatura directa cu rascoala: la culesul viei taranilor li se pun botnite la gura ca animalelor, iar politaiul satului smulge marturisirea de crima cu o pisica virita in sinul celor anchetati. Un singur moment luminos: dragostea dintre Darie si tiganca Zambila.
Adevarul e ca, dupa consumarea rascoalei, in ciuda numeroaselor interventii sociologice si etnografice, intensitatea epica scade brusc. Descult pare scris pe alocuri cu teza si mai ales cu minie. Redactat la persoana intii, romanul tradeaza totusi o conceptie epica omniscienta. Memoria lui Darie e supusa insistent la tot felul de constringeri: „- Darie, spui tu drept? iti aduci tu bine aminte?" „- [] Nu. Nimic n-am uitat"; intrebari totalitare, care cer raspunsuri totalitare. Cu adevarat zguduitoare este epica lui Zaharia Stancu numai cind nu se pierde, sub presiunea justitiara, sensul elementar al rememorarii, acela de a nu uita. Atit si nimic mai mult. Dar cind niste biete femei, cu o droaie de copii pe cap, vorbesc de „zavera" si de o alta rascoala a lui Tudor, careva sa vie, spectacolul epic incepe sa sufere. Inglobind ulterior si doua proze lirice, Florile pamintului (1954) si Iarba (1957), romanul a putut sa para „mai mult un poem al cimpiei, al voluptatii de a calca descult ierburile" (Al. Pini ). Cel putin Iarba e un inspirat poem de fertilitate, unic in toata literatura lui Zaharia Stancu Versiunea in trei tomuri, din 1960, mult diluata, se compune din Clopote si struguri, dezvoltind episodul culesului viei si alte doua nuvele memorabile (Grapa si Constandina), Printre stele, volum prolix, despre un vis al lui Darie cu pretentii naive de parabola si in sfirsit. Carul cu foc, care reproduce mai vechiul roman Dulaii (1952). Ciclul lui Darie continua prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Zaharia Stancu Se povesteste „calatoria silita" a lui Darie prin Balcani, insotit de un personaj misterios. Diplomatul. Cei doi ratacesc prin sate macedonene si bulgare, pina ce un roman de dincolo ii trece Dunarea si ajung din nou la Bucuresti. Parcurg deci un itinerar simbolic, in cerc. Numai foamea aminteste de Descult. O peripetie rupta parca din basm e lupta lui Darie cu un sarpe („un sarpe ciudat, ca de pe alt tarim"). Alaturi de legatura secreta intre viciu si inocenta (Eugen Simion ), jocul atit de periculos cu moartea il maturizeaza deplin pe adolescentul Darie.
Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mica vietate salbatica in conflict cu mediul, ci un picaro adevarat, un aventurier al constiintei. Ciclul epic inceput cu Descult se incheie cu Ce mult le-am iubit (1968), prilejuit de inmormintarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic". Ambitii exagerate de cronica social-politica manifesta Zaharia Stancu in Radacinile sint amare (2100 de pagini si injur de 500 de personaje), un memorial invers, aparut ca foileton saptaminal in Gazeta literara (1958). Cele cinci volume formeaza evident un roman fluviu, dar din fericire Zaharia Stancu a renuntat sa-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteste direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifica realitatea, iar pe de alta parte face imposibila orice mediere simbolica a evenimentului epic. Primele doua volume au fost rescrise in trilogia Vtntul si ploaia (1969), avindu-l in centrul actiunii pe comunistul Licu Oros, in timpul evenimentelor politice culminind cu alegerile din 1946; un esec si acesta, asemeni intregului ciclu al Radacinilor, din care s-a mai desprins Padurea nebuna (1963), roman remarcabil ca si Jocul cu moartea, un poem de dragoste si „al cimpiei scitice". Ultimul roman Satra (1968) este independent de celelalte. Autorul evoca, cu un ochi atent indeosebi la pitoresc, suferintele in vreme de razboi ale unei comunitati de tigani mutata in Transnistria.
Un fior tragic autentic insufleteste intreaga poveste. Cu toate denivelarile sugerate, proza lui Zaharia Stancu izbuteste sa ne emotioneze si astazi, unele carti sint de neuitat. Putini prozatori romani au mai reusit ca experienta lor de viata, transpusa epic, sa concureze imaginatia, s-o intreaca chiar. A fost apropiat de Knut Hamsun, Maxim Gorki si Panait Istrati . Nimic insa nu-i poate pune in umbra putemica originalitate. Romanele mai cu seama par facute dintr-un numar limitat sau nelimitat (nu conteaza) de subiecte, repovestite mereu in alte contexte. Dimpotriva, important e ca toate aceste subiecte, sugestive si memorabile, sint ale lui Zaharia Stancu, si numai ale lui Zaharia Stancu
OPERA: Poeme simple. Bucuresti, 1927 (ed. cu un cuvint inainte de S. Arghir, 1957); Antologia poetilor tineri, cu 55 chipuri de Margareta Sterian si o postfata de I. Pillat, Bucuresti, 1934; Albe, versuri, Bucuresti, 1937; Taifunul, roman. Bucuresti, 1937; Clopotul de aur, Bucuresti, 1939; Pomul rosu. Bucuresti, 1940; Iarba fiarelor. Bucuresti, 1941; Oameni cu joben, Bucuresti, 1941; Anii de fum, Bucuresti, 1944; Zile de lagar, Bucuresti, 1945; Secolul omului de jos, Bucuresti, 1946; Descult, roman, Bucuresti, 1948 (alte ed.: fascicola UI, 1949; 1950; 1952; MI, 1955; 1958; I-HI, 1960; 1962; 1964; 1966; 1971; cuvint inainte de D. Pacurariu, 1973; 1979; 1982); Calatorind prin URSS, note si impresii de drum. Bucuresti, 1950 (1951); Dulaii, roman, Bucuresti, 1952 (ed. II, 1953; ed. III, 1955; ed. IV,_ 1960); Florile paminlului. Bucuresti, 1954; insemnarile si amintirile unui ziarist, I; Sarea e dulce, II, Cefe de taur, Bucuresti, 1955; Iarba, Bucuresti, 1957; Poeme simple, Bucuresti, 1957; Radacinile stnt amare, I-IV, Bucuresti, 1958-l959 (voi. I reeditat, 1969); Clopote si struguri. Bucuresti, 1960; Printre stele. Bucuresti, 1960; Carul de foc, Bucuresti, 1960; Darie. Povestiri, Bucuresti, 1960; Cele mai frumoase poezii, Bucuresti, 1962; Jocul cu moartea, roman, Bucuresti, 1962; (ed. II, 1966; ed. III, 1968); Constandina, Bucuresti, 1962; Versuri, Bucuresti, 1962; Padurea nebuna, roman, Bucuresti, 1963 (ed. II, 1964; pref. de S. Damian, 1966; 1972); Satra, Bucuresti, 1968 (ed. II, 1969; ed. III, 1971); Ce mult te-am iubit, roman, Bucuresti, 1968; Opere, I, Bucuresti, 1968; Vintul si ploaia. Bucuresti, 1969; Cintec soptit, versuri, Bucuresti, 1970; Poveste de dragoste. Bucuresti, 1970; Scrieri, l-IX, Bucuresti, 197l-l979; Pentru oamenii acestui pamtnt. Articole, comentarii, interviuri, confesiuni 196I-I97I, Bucuresti, 1971; Sabia timpului, versuri, Bucuresti, 1972; Sa nu uiti Darie, antologie si pref. de Adriana Iliescu, Bucuresti, 1973; Poeme cu luna. Bucuresti, 1973; Triumful ratiunii. Bucuresti, 1973; Uruma, roman, Bucuresti, 1974; Viata, poezie, proza, Bucuresti, 1975. |
REFERINTE CRITICE: E. Lovinescu, Istoria, III; Perpessicius, Mentiuni, II; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice; Perpessicius, Alte mentiuni; P. Georgescu, Pareri literare, 1964; E. Simion, Orientari in literatura contemporana, 1965; D. Micu - N. Manolescu, Literatura; Al. Oprea, Miscarea prozei, 1967; N. Manolescu, Metamorfozele; V. Cristea, Interpretari critice, 1971; V. Ardeleanu, „A uri", „a iubi", 1971; A. Martin, Poeti contemporani, II, 1971; Zaharia Stancu interpretat de, 1972; V. Bugnariu, Zaharia Stancu, 1974; Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1975; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 49, 1975; M. Zaciu, in Steaua, nr. 3, 1975; M. Ungheanu, in Luceafarul, nr. 37, 1976; Ov. Ghidirmic, Zaharia Stancu sau interogatia nesfirsita, 1977; V. Lipatti, in Romania literara, nr. 41, 1982; N. Carandino, in Viata Romaneasca, nr. 4, 1982; E. Manu, in Romania literara, nr. 41, 1982; P. Poanta, in Tribuna, nr. 17, 1984; Monica Spiridon, in Romania literara, nr. 26, 1986; M. Scarlat, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1987; Mariana Ionescu, Introducere in opera lui Zaharia Stancu, 1987; Diana Cristev, in Manuscriptum, nr. 1; 2, 1988; Gh. Grigurcu, De la Eminescu; V. Rapeanu, in Romania literara, nr. 34, 1989. |
Unii-mi Spun Ca Esti Inca Frumoasa
Unii-mi spun ca esti inca frumoasa
Eu nu te mai vad azi in nici-un fel
Altadata vietuiam in coliba
Si visam ca traim in castel
Poti sa ma duci intr-o vale adanca
Si sa-mi spui ca ma porti pe campie
Ori despre-un crang de marunte vlastare
Sa-mi spui ca-i o batrana vlasie
Nu stiu in ce parte se afla apusul
Nici rasaritul incotro vine
Unii-mi spun cu cat esti mai orb
Cu-atat lumea o vezi mai bine
Nu-mi mai vad nici macar mainile
Cand le duc la gura sa mi le musc
Altadata ocheam Steaua Polara
Si trageam in ea s-o impusc
Tu, inimă cuminte, blând miel prior în soare
Tu, inimă cuminte, blând miel prior în soare,
Pe pajişte, sprinţar, în primăvara nouă
Nu cauta să sorbi lumină din izvoare,
Ci potoleşte-ţi setea cu boabe mici, de rouă.
Tu, gând, hulub rotund cu aripile albe,
Nu bizui să sfâşii înaltul cu vultanii,
Ci zborul jucăuş ţi-l despleteşte-n salbe
Prin preajma casei unde te petrecură anii.
Tu, glas, nu mai cerca să plângi în limbi de clopot,
Ci, gureş ca pârâul când şerpui printre flori,
Culege-le mireasma şi spune-le în şopot
Poveşti cu stele care s-aprind şi mor în zori...
Hai cu mine
Hai cu mine până la capătul lumii,
Poate lumea are totuşi un capăt.
Acolo vom găsi grâu de aur,
Fiecare fir va avea o mie de spice,
Fiecare spic va avea o mie de boabe.
Hai cu mine până la capătul lumii,
Poate lumea are totuşi un capăt.
Acolo vom găsi struguri albaştri,
Fiecare butaş va avea o mie de struguri,
Fiecare strugure o mie de boabe,
Fiecare bob o mie de butii de must.
Hai cu mine până la capătul lumii,
Poate lumea are totuşi un capăt.
Acolo vom găsi păduri uriaşe,
Păduri de plopi cu creştetu-n cer,
Păduri de stajar cu rădăcinile
Înfipte adânc până la miezul planetei.
Acolo vom găsi trista mea dragoste,
Pătimaşa mea dragoste o vom găsi
Culcată în iarba coaptă de soare
Ori poate culcată pe un nor alburiu,
Pe un nor de argint alburiu...
Hai cu mine până la capătul lumii,
Poate lumea are totuşi un capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu