2. /19 IANUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         639 – Moare dupa o domnie de 10 ani, in cursul careia a unificat regatul francilor si stabilit capitala la Paris, regele  franc  Dagobert  I.(n.605). Pe tronul regatului  urca regele Clovis al II-lea. Dagobert a fost  alaturi de Clovis si  Charlemagne (Carol cel mare), unul dintre cei mai importanti monarhi ai evului mediu timpuriu european.

·         1526: Isabela de Burgundia (cunoscută și ca Isabela de Austria sau de Habsburg, a Danemarcei sau a Castiliei) (18 iulie 1501–19 ianuarie1526), arhiducesă de Austria, infantă a Castiliei și Prințesă de Burgundia prin naștere și regină a Danemarcei, Suediei și Norvegiei prin căsătoria cu Christian al II-lea al Danemarcei, a fost fiica lui Filip I de Castilia și a Ioanei de Castilia și sora împăratului Carol Quintul.

Isabela și-a petrecut copilăria în Olanda unde regentă era Margareta de Habsburg. Averea ei, drepturile de succesiune au făcut-o una dintre cele mai atrăgătoare partide. Inițial, regele Danemarcei ar fi dorit să se căsătorească cu Eleanor de Austria însă habsburgii au considerat-o pe Eleanor prea valoroasă pentru tronul Danemarcei și atunci Isabela a fost aleasă pentru regele danez.

La 11 iulie 1514 Isabela s-a căsătorit prin procură cu regele Christian al II-lea al Danemarcei. În locul regelui, a stat bunicul ei, împăratul Maximilian. Isabela a rămas în Olanda dar s-a îndrăgostit de soțul ei după portetele pictate și cerea să plece în Danemarca. La un an după nuntă, arhiepiscopul Norvegiei a fost trimis s-o escorteze spre Copenhaga. Căsătoria a fost ratificată la 12 august 1515 (Isabela avea 14 ani).

Isabela a fost încoronată regină a Danemarcei și Norvegiei și a primit numele de Elisabeta. Relațiile dintre noua ei familie și regele Christian au fost reci în primii ani de căsătorie. Metresa daneză a regelui, Dyveke Sigbritsdatter, era lângă rege din 1507 iar regele nu voia să renunțe la ea pentru o adolescentă. Acest lucru l-a înfuriat pe împăratul Maximilian și a provocat unele dispute diplomatice între el și regele Christian, însă situația s-a rezolvat odată cu moartea lui Dyveke în 1517. Relația Isabelei cu Christian s-a îmbunătățit.

În 1520, Christian a preluat și tronul Suediei iar Isabela a devenit și regină a Suediei. A fost ultima regină a Suediei care a fost de asemenea regină a Danemarcei în timpul Uniunii de la Kalmar însă Isabela n-a vizitat niciodată Suedia. era însărcinată când soțul ei a devenit rege al Suediei și nu l-a urmat acolo. Christian a fost deposedat de coroana suedeză un an mai târziu.

Când în 1523 Christian a fost detronat de către nobilii danezi care îl susțineau pe unchiul său Ducele Frederick, noul rege a vrut să fie în termeni buni cu familia Isabelei. I-a scris personal o scrisoare în limba ei nativă, germana, prin acre i-a oferit o pensie și i-a permis să stea în Danemarca sub protecția sa în timp ce regele Christian a fugit în Olanda. Răspunsul Isabelei în latină începea așa: "ubi rex meus, ibi regna mea", ceea ce însemnă "unde este regele meu acolo este regatul meu".

Isabela a părăsit Danemarca împreună cu copii ei spre Olanda. Isabela și Christian au călătorit în toată Germania în eforturile lor de a găsi susținere în reinstalarea pe tron a lui Christian. Au vizitat Saxonia în 1523 și Berlinul în 1523-24. La Berlin, Isabela a devenit interesată de luteranism și a simpatizat cu protestantismul.

În primăvara anului 1525, Isabela s-a îmbolnăvit; a murit la vârsta de 24 de ani la Gent.

*  1629 -  A decedat Mitropolitul Moldovei si Sucevei,  Anastasie Crimca; (n. 1560).

Self Portrait of Anastasie Crimca on a gospel book (Liturghirer) from 1610 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Anastasie Crimca (n. circa 1560, Suceava – d. 19 ianuarie 1629, Suceava) a fost mitropolit al Moldovei și unul dintre oamenii de cultură de la cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene (în marea lor majoritate greci).

A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia, din încredințarea domnilor țării; a înființat, cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (1619), acesta fiind primul atestat documentar în mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale Dragomirna. Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul său, majoritatea împodobite cu miniaturi: 3 Tetraevanghele, 3 Liturghiere și o Psaltire la Dragomirna, iar restul (cărți de cult, vieți de sfinți etc.) în biblioteci de peste hotare (7 în Moscova, 3 în Sant Petersburg, 3 în Lvov, 1 în Viena s.a.), Manuscrisele din țară: “Apostolul de la Viena” și un Tetraevanghel din Lvov cuprind peste 250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale înflorate și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.

* 1720: Eleonora Magdalena de Neuburg, în germană Eleonore Magdalene Therese (n. 6 ianuarie 1655 – d. 19 ianuarie 1720) a fost împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman prin căsătoria cu împăratul Leopold I.^[1] A fost de asemenea regină a Boemiei și Ungariei, Arhiducesă de Austria. În 1711 a fost regentă. A fost bunica paternă a împărătesei Maria Terezia.

* 1748: Ernest Augustus I, Duce de Saxa-Weimar (19 aprilie 1688 – 19 ianuarie1748), a fost Duce de Saxa-Weimar și, din 1741, de Saxa-Weimar-Eisenach.

Ernest Augustu a fost al doilea fiu însă fiul cel mare care a supraviețuit al Ducelui Johann Ernst al III-lea de Saxa-Weimar și a primui soții, Sophie Auguste de Anhalt-Zerbst. Când tatăl său a murit în 1707, Ernst August a devenit co-domnitor (Mitherr) de Saxa-Weimar, împreună cu unchiul său Wilhelm Ernst. În timp ce titlul său era doar oficial, Wilhelm Ernst era cel care deținea puterea în ducat. Numai după decesul lui Wilhelm Ernst în 1728, Ernst August în vârstă de 40 de ani, a început să exercite o adevărată autoritate în Saxa-Weimar.

La 24 ianuarie 1716, la Nienburg, Ernst August s-a căsătorit cu ei lEleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen, fiica lui Eleonore Wilhelmine de Anhalt-Köthen. Ei au avut opt copii:

1. Wilhelm Ernest (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 8 iunie 1719, Halle), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
2. Wilhelmine Auguste (n. 4 iulie 1717, Weimar - d. 9 decembrie 1752, Weimar), sora geamănă a lui Wilhelm Ernst.
3. Johann Wilhelm (n. 10 ianuarie 1719, Weimar - d. Weimar, 6 decembrie 1732), Prinț Ereditar de Saxa-Weimar.
4. Charlotte Agnes Leopoldina (n. 4 decembrie, Weimar 1720 - d. 15 octombrie 1724, Weimar).
5. Johanna Eleonore Henriette (n. 2 decembrie 1721, Weimar - d. 17 iunie 1722, Weimar).
6. Ernestine Albertine (n. 28 decembrie 1722, Weimar - d. 25 noiembrie 1769, Alverdissen), căsătorită la 6 mai 1756 cu Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe.
7. Bernhardina Christina Sophia (n. 5 mai 1724, Weimar - d. 5 iunie 1757, Rudolstadt), căsătorită la 19 noiembrie 1744 cu Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt.
8. Emmanuel Frederick William Bernard (n. 19 decembrie 1725, Weimar - d. Weimar, 11 iunie 1729).

După decesul primei soții în 1726, ducele a decis să nu se mai căsătorească, alegând să trăiască liniștit cu "doamnele de onoare" și "doamnele de cabinet". Însă în 1732 situația s-a schimbat pe neașteptate: singurul său fiu în viață, prințul ereditar (Erbprinz) Johann Wilhelm a murit. A fost necesar să-și caute o nouă soție cu care să aibe moștenitori pentru a-și perpetua dinastia.

La 7 aprilie 1734, la Bayreuth, Ernst August în vârstă de 46 de ani, s-a recăsătorit cu Sophie Charlotte de Brandenburg-Bayreuth, fiica lui Georg Frederic de Brandenburg-Bayreuth. Ei au avut patru copii:

1. Karl Augustus Eugen (n. 1 ianuarie 1735, Weimar - d. 13 September 1736, Weimar), Prinț Erditar de Saxa-Weimar.
2. Ernest Augustus al II-lea, Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. 2 iunie 1737, Weimar - d. 28 mai 1758, Weimar).
3. Ernestine Auguste Sophie (n. 4 ianuarie 1740 - d. Hildburghausen, 10 iunie 1786), căsătorită la 1 iulie 1758 cu Ernst Frederic al III-lea Karl, Duce de Saxa-Hildburghausen.
4. Ernest Adolph Felix

Ducele a avut și un fiu nelegitim cu Friederike von Marschall:

1. Ernest Frederick (n. 1731 - d. 1810), creat Freiherr von Brenn; s-a căsătorit cu Beate Helene Bormann, linia lui s-a stins în 1849.

După moartea sa, Ernst August a lăsat ducatul ruinat, și a fost succedat de fiul său Ernest Augustus al II-lea, care era minor.

* 1761: Charlotte Aglaé d'Orléans (20 octombrie 1700 - 19 ianuarie 1761) a fost Ducesă de Modena prin căsătorie. A fost fiica Philippe d'Orléans (care a fost succesiv Duce de Chartres, Duce de Orléans și Regent al Franței din 1715 până în 1723) și a soției lui, Françoise-Marie de Bourbon. S-a născut prințesă de sânge.

Charlotte Aglaé d'Orléans s-a născut la Palais-Royal, reședința din Paris a părinților ei. Ca mic copil era cunoscută la Curte drept Mademoiselle de Valois. Al doliea nume al ei provenea de la cea mai mică dintre cele trei Grații grecești: Aglaea.

De la o vârstă fragedă, ea și sora eiLouise Adélaïde au fost plasate la mănăstirea Chelles, unde mai târziu sora sa va deveni stareță. În 1714 Charlotte Aglaé va fi trimisă de părinți la mănăstirea Val-de-Grâce. Apoi, familia a început să fie preocupată de măritișul ei. Sora ei mai mare, ducesa de Berry a sugerat o căsătorie cu tânărul Louis Armand de Bourbon,Prinț Conti, fiul lui François Louis, Prinț Conti și a soției lui Marie Thérèse de Bourbon, dar Ludovic al XIV-lea nu și-ar fi dat consimțământul pentru o astfel de căsătorie.

În 1715, Charlotte Aglaé s-a mutat la Palais-Royal împreună cu familia. Anul următor, mama sa i-a sugerat o căsătorie cu vărul ei primar, Louis Auguste de Bourbon, prinț de Dombes, fiul unchiului ei, Louis Auguste de Bourbon, duce du Maine, însă Charlotte Aglaé a refuzat. La scurtă vreme, Charlotte Aglaé a plecat la Castelul Saint-Cloud împreună cu bunica paternă, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină.

Vărul ei, Louis Henri, Duce de Bourbon, a cerut-o de soție pentru fratele său vitreg, Charles de Bourbon, conte de Charolais. De data aceasta, Charlotte Aglaé s-a gândit serios la cerere însă părinții ei au refuzat.

În 1718, Charlotte Aglaé a început o relație romantică cu Louis François Armand du Plessis, duce de Richelieu.^[1] În 1719, ducele a fost arestat și închis la Hem în legătură cu participarea lui la Conspirația Cellamare. Charlotte Aglaé l-a vizitat pe duce de câteva ori la închisoare. Dorind să se căsătorească cu el, și-a rugat tatăl să-l ierte.

Verișoara ei mai mare, Louise Anne de Bourbon, era o altă cucerire a lui Richelieu. Verișoarele, care n-au fost niciodată foarte apropiate, au devenit dușmance înverșunate din cauza implicării simultane în relații romantice cu ducele. Dușmănia a continuat mult timp după ce s-au sfârșit relațiile cu Richelieu. Tânăra Louise-Anne era considerată cea mai frumoasă fiică a lui Louis al III-lea, Prinț de Condé.

Regentul a acceptat, împotriva dorinței fiicei lui, cererea în căsătorie propusă de Rinaldo d'Este, Duce de Modena pentru fiul și moștenitorul său, Prințul Francesco d'Este. Ca o pre-condiție pentru eliberarea iubitului ei Richelieu, Charlotte Aglaé s-a decis să se căsătorească cu moștenitorul Modenei.

Potrivit memoriilor bunicii ei, viitorul soț s-a îndrăgostit de tânăra Charlotte Aglaé "la simpla vedere a unui portret".^[2]

Puțini se așteptau ca această căsătorie să reușească, deoarece Charlotte Aglaé nu avea nici cea mai mică dorință să părăsească Franța. Verișoara ei îndepărtată, Marguerite Louise d'Orléans, care s-a căsătorit împotriva dorinței ei cu Cosimo al III-lea de Medici, Mare Duce al Toscanei în 1661 a suferit într-o căsnicie dezastruoasă. În cele din urmă, Marguerite a fost nevoită să se întoarcă în Franța în dizgrație. Oamenii credeau că aceeași soartă o așteptă și pe Charlotte Aglaé.

Data inițială pentru căsătorie a fost 25 ianuarie 1720, dar această dată a fost amânată o lună. În ciuda acestui fapt, certificatul de căsătorie a fost semnat la 31 ianuarie.

La 11 februarie 1720, o căsătorie prin procură a fost efectuată la Palatul Tuileries.^[3] Fratele ei, Ducele de Chartres, l-a reprezentat pe viitorul său cumnat în timp ce sora sa mai mică, Louise Élisabeth, i-a ținut trena. A urmat un banchet la Palais Royal unde tânărul rege Ludovic al XV-lea a participat și a prezentat darurile lui pentru noua Prințesă de Modena.

Charlotte Aglaé a ajuns la Reggio la 20 iunie, unde și-a întâlnit socrul și cumantul pentru prima dată. Nunta a avut loc la 21 iunie 1720 la Modena. Charlotte Aglaé a primit o enormă zestre de 1,8 milioane de livre din care jumătate a fost contribuția în numele tânărului rege Ludovic al XV-lea. Din țara sa adoptivă, Charlotte Aglaé a primit un trusou format din diamante și portrete cu viitorul ei soț. Cum mama soțului ei murise în 1710, Prințesa Moștenitoare deținea rangul cel mai înalt printre femeile de la curte.

Curtea din Modena fiind plictisitoare, pentru a se distra, Charlotte Aglaé a început să țineau mici adunări private în apartamentele ei, la care au participat și cele trei surori ale soțului ei, inclusiv Enrichetta d'Este, viitoarea ducesa de Parma.

În septembrie 1720, Charlotte Aglaé s-a îmbolnăvit de variolă si, potrivit bunicii ei, i s-au acordat ultimele taine. Ea și-a chemat duhovnicul ei francez, Colibeaux, și i-a dat o cutie cu documente rugându-l să le ardă în secret. Probabil printre aceste documente au fost și scrisori de dragoste pe care le-a primit de la Ducele de Richelieu. În timpul acestei boli, soțului ei i s-a interzis s-o vadă; a stat la vila sa de la Sassuolo până când ea și-a revenit. Curând, mariajul a fost criticat pentru că nu a produs nici un copil, iar vina a căzut pe printesa care se recupera.
Acestă critică a determinat cuplul să fugă la Verona spre supărarea socrului ei. Ca represalii, acesta a tăiat serviciul poștal cu prințul și prințesa în speranța că îi va determina să se întoarcă. Charlotte și-a întrebat tatăl dacă se poate întoarce în Franța să trăiască la Versailles cu familia. Această solicitare servea doar pentru a complica planurile de căsătorie deja în curs de desfășurare pentru surorile ei mai mici: Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. În decembrie 1723, în timp ce ea era în Italia, tatăl ei a murit. Fratele ei mai mic, Louis, a devenit Duce de Orléans. În urma decesului tatălui ei, Charlottei Aglaé și soțul ei li s-a cerut să rămână la vila prințului din Reggio, într-un fel de exil privat, departe de curtea de la Modena.

În 1727, fostul ei iubit, Ducele de Richelieu, a vizitat-o și se pare că ei doi au avut o relație romantică. Când s-a aflat, soțul ei i-a permis să se întoarcă în Franța în dizgrație. Ea s-a întors la Modena, mai târziu, în același an, unde l-a născut pe cel de-al patrulea copil al ei, însă singurul fiu în viață în acel moment, viitorul duce de Modena, Ercole al III-lea d'Este. În 1733 a vizitat din nou Franța unde a simțit că nu e binevenită; mama ei a primit-o rece, cel mai apropiat prieten de familie fiind fratele ei vitreg nelegitim, cavaler d'Orléans.

În 1743, din cauza războiului austriac de succesiune, Charlotte Aglaé a fost nevoită să ceară permisiunea să se întoarcă la Paris, împreună cu fiica ei mai mare, Maria Teresa. Această solicitare a fost inițial ignorată însă vechiul ei iubit, ducele de Richelieu și-a folosit influența asupra amantei curente a regelui Ludovic al XV-lea, ducesa de Chateauroux, pentru a obține aprobarea necesară. Când a ajuns la Paris, ea a fost întâmpinată cu toate onorurile datorate rangului ei.

Ea era acum o femeie robustă, cu fața roșie, semănând cu tatăl ei. A locuit pe Rue de Grenelle în Faubourg Saint-Germain și a devenit prietenă cu ducesa de Châteauroux.

La moartea ducesa de Chateauroux, influența ei s-a diminuat pentru un timp. Totuși, în 1744, ea a putut să asigure pentru fiica ei, Prințesa Maria Teresa de Modena, o căsătorie cu ducele de Penthièvre, cel mai bogat nobil din Franța. Louis Jean Marie de Bourbon era vărul primar al Charlottei Aglaé și moștenitor al vastei averi a Casei de Bourbon-Penthièvre. Cuplul s-a căsătorit în 1744, a avut un mariaj fericit și doi copii care au atins vârsta adultă. Fiul cel mare, Prințul de Lamballe, s-a căsătorit în 1767 cu Marie Louise de Savoia, viitoarea prietenă a reginei Maria Antoaneta a Franței. Cel de-al doilea copil, Louise Marie Adélaïde de Bourbon, s-a căsătorit cu Ducele de Chartres (cunoscut drept Philippe Égalité în timpul Revoluției franceze din 1789) și a devenit mama regelui Louis-Philippe I al Franței. După decesul Mariei Teresa în 1754, Monsieur de Penthièvre a călătorit în Italia unde i s-a propus ca mireasă o altă fiică a Charlottei Aglaé, însă prințul a refuzat și nu s-a recăsătorit niciodată.

Această căsătorie avantajoasă a fiicei ei a permis Charlotte să aibă ceva de spus în politica franceză pentru o perioadă scurtă. Lucrurile au început să se schimbe când Madame de Pompadour a fost prezentată la curte în 1745. După semnarea Tratatului de la Aix-la-Chapelle în 1748, Charlotte Aglaé nu s-a mai întors la Modena o perioadă lungă de timp. A asigurat o căsătorie franceză pentru a patra ei fiică, Maria Fortunata. Ca și sora ei mai mare, Maria Fortunata s-a căsătorit cu unul dintre verii mamei ei, Louis François Joseph, Prinț de Conti. El a fost ultimul prinț de Conti. Mariajul s-a dovedit a fi unul profund nefericit, mirele refuzând să locuiască cu soția sa.

În cele din urmă, în 1759, Charlotte Aglaé în vârstă de 59 de ani, a revenit la Modena. Aici, ea a descoperit că soțul ei trăiește cu Marchesa Simonetti, o văduvă de 60 de ani. Ea a decis să lase în pace vechiul cuplu și a început să călătorească pe scară largă în Europa. A murit la Paris, la Petit Luxemburg, unde două dintre surorile ei, fosta ducesă de Berry si fosta regină a Spaniei, au murit anterior.

După moartea ei, soțul ei s-a recăsătorit de două ori morganatic: cu Teresa Castelberco și cu Renata Teresa d'Harrach.

·         1847:  Marie Antoinette Murat franceză Marie Antoinette Murat, Princesse Murat(n. 5 ianuarie 1793; d. 19 ianuarie 1847) a fost membră a Casei Murat. Prin căsătoria cu Karl, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, ea a devenit și membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen și Prințesă consort de Hohenzollern-Sigmaringen. Marie Antoinette a fost nepoata lui Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii din 1808 până în 1815 și cumnat al lui Napoleon Bonaparte, prin căsătoria cu sora mai mică a lui Napoleon, Caroline Bonaparte.

Marie Antoinette a fost bunica din partea paternă a regelui Carol I al României.

La 4 februarie 1808, la Paris, Marie Antoinette s-a căsătorit cu Karl, Prinț Ereditar de Hohenzollern-Sigmaringen, fiul cel mare al lui Anton Aloys de Hohenzollern-Sigmaringen și a soției acestuia, Amalie Zephyrine de Salm-Kyrburg. Marie Antoinette și Karl au avut patru copii:

• Prințesa Annunziata Karoline Joachime Antoinette Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen (6 iunie 1810 – 21 iunie 1885)
• Karl Anton Joachim Zephyrinus Friedrich Meinrad, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen (7 septembrie 1811 – 2 iunie 1885)
• Prințesa Amalie Antoinette Karoline Adrienne de Hohenzollern-Sigmaringen (30 aprilie 1815 – 14 ianuarie 1841)
• Prințesa Friederike Wilhelmine de Hohenzollern-Sigmaringen (24 martie 1820 – 7 septembrie 1906)

·         1865: Pierre-Joseph Proudhon (n. 15 ianuarie 1809, Besançon - d. 19 ianuarie1865, Passy, Paris), economist, sociolog francez, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

În 1840 publică lucrarea sa de căpetenie, Ce e proprietatea?, întrebare la care răspunde: "Proprietatea e furt!". Aceasta va suscita atenția autorităților judiciare, precum și a lui Karl Marx, care va începe să corespondeze cu Proudhon. Legătura dintre Proudhon și Marx s-a terminat prin neînțelegerea ulterioară între cei doi. Proudhon denunță intoleranța lui Marx și "religiunea rațiunii" (materialismul dialectic) pus pe picioare de Marx. Această scrisoare marchează opoziția istorică dintre anarhiști și marxiști. În urma cărții " Sistemul contradicțiilor economice sau Filosofia mizeriei" a lui Proudhon (1846), Marx a ripostat prin lucrarea "Mizeria filosofiei".

·         1905: A murit filosoful indian Debendranath Tagore; (n. 15.05.1817).

·         1905: A încetat din viaţă medicul ceh, naturalizat român, Felix Iacob, membru titular al Academiei Române din 30 iunie 1879 și vicepreședinte al Academiei Romane; (n. 6 ianuarie 1832). A fost o personalitate științifică în domeniul igienei, îndeplinind funcția de medic-șef al Capitalei și a participat la Războiul de Independență al României conducând spitalele militare din Turnu Măgurele.

·         1925: Maria Sofia de Bavaria (4 octombrie 1841 - 19 ianuarie 1925) a fost ultima regină a Regatului celor Două Sicilii. A fost una din cei zece copii ai Ducelui Maximilian Joseph de Bavaria și ai Prințesei Ludovika de Bavaria. A fost sora mai mică a împărătesei Sisi a Austriei care s-a căsătorit cu împăratul Franz Joseph I.

Cumnată a împăratul Franz Joseph I al Austriei s-a căsătorit din motive politice cu Prințul moștenitor Francisc, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Căsătoria prin procură a avut loc la Munchen la 9 ianuarie1859; prințul Luitpold al Bavarie(viitorul regent) l-a reprezentat pe mire.

La 13 ianuarie Maria s-a urcat în tren până la Viena - unde s-a întâlnit cu sora ei împărăteasa Elisabeta - apoi prin Trieste la bordul unei nave a ajuns la Bariunde a fost așteptată de socrul ei regele Ferdinand al II-lea, deja foarte bolnav, de Ducele de Calabria soțul ei, de cei nouă frați vitregi și de regina Maria Tereza, a doua soție a regelui, care conducea familia inclusiv pe prințul moștenitor cu autoritate prin impunerea ideilor sale ultra-conservatoare.

Ducele de Calabria era un tânăr interesat doar de opere de pietate și de viețile sfinților, nu vorbea germana în timp ce soția sa nu vorbea italiana. Suferind de fimoză n-a putut consuma căsătoria timp de mulți ani.

După câteva luni, după decesul regelui, soțul ei a devenit regele Francisc al II-lea al celor Două Sicilii iar Maria regină la vârsta de 17 ani însă rămasă sub autoritatea soacrei. Anul următor, regatul celor Două Sicilii a fost invadat de armata lui Giuseppe Garibaldi. Maria a devenit sufletul rezistenței în timp ce armatele soțului ei, depășite, s-au refugiat la Gaeta.

Apelul la cumantului ei, împăratul austriac Franz Joseph I, foarte nepopular după înfrângerea de la Solferino și Magenta în fața armatelor împăratului Napoleon al III-lea care l-au sprijinit pe regele Victor Emanuel al II-lea al Sardiniei, a rămas fără efect în ciuda eforturile depuse de frații și surorile lui.

Familia regală a urmat corpul diplomatic și nunțiul papal și s-a închis în fortăreața de la Gaeta. Ziarele au denumit-o pe Maria "eroina de la Gaeta" în timp ce Victor Emanuel al II-lea, care spre deosebire de Francisc nu avea remușcări pentru invadarea statelor papale, a fost proclamat rege al Nepolelui apoi al Italiei.

Regatul celor Două Sicilii a fost anexat noului regat al Italiei în urma unui referendum iar familia regală a celor Două Sicilii a trebuit să caute un refugiu în ceea ce a mai rămas din Statele Papale.

În timpul exilului la Roma, Maria s-a îndrăgostit de un ofițer al gărzii papale, Armand de Lawayss, și a rămas însărcinată. S-a retras la casa părinților ei, la Possenhofen, unde consiliul familiei a decis ca ea să nască în secret pentru a preveni un scandal. La 24 noiembrie 1862, Maria Sofia a născut o fiică^[1], Daisy de Lavaysse, la mănăstirea St. Ursula din Augsburg. Copilul a fost dat imediat familiei Lawayss.

Maria Sofia a trebuit să promită că n-o să-l mai vadă niciodată pe Armand, lucru care a afectat-o profund.^[2] În ultimii ani ai vieții a suferit de depresie, despre care se crede că are rădăcini în acest eveniment din viața ei.

Un an mai târziu, la sfatul familiei, Maria Sofia i-a mărturisit soțului ei aventura. După un timp relația celor doi s-a îmbunătățit. Francisc a suferit o operație în urma căreia a reușit să consume căsătoria iar Maria a rămas însărcinată pentru a doua oară, de data asta cu soțul ei.

La 24 decembrie 1869, după zece ani de căsătorie, Maria Sofia născut o fiică, Maria Cristina Pia. Mica prințesă s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, împărăteasa Elisabeta, care i-a devenit nașă. Din păcate, copilul a trăit numai trei luni și a murit la 28 martie 1870. Maria Sofia și soțul ei nu au mai avut alți copii.

În 1870 Roma a căzut în fața forțelor italiene și regele și regina au plecat în Bavaria. Regele a murit în 1894. Maria Sofia a tăit la Munchen apoi a plecat la Paris unde a prezidat curtea Bourbon în exil. Au existat zvonuri că a fost implicată în asasinarea regelui Umberto I al Italiei în 1900 în speranța că va destabiliza noul stat al Italiei.

În timpul Primului Război Mondial, Maria Sofia a fost activă de partea Imperiului german și Austro-Ungariei în războiul lor cu regatul Italiei.

Maria Sofia a murit la Munchen în 1925. Din anul 1984 rămășițele ei se odihnesc alături de cele ale soțului și fiicei ei la biserica Santa Chiara din Neapole.

·         1927: Charlotte a Belgiei (Prințesa Marie Charlotte Amélie Augustine Victoire Clémentine Léopoldine a Belgiei), (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927) a fost soția împărătului Maximilian I al Mexicului, ex-Arhiduce de Austria.

Singura fiică a regelui Leopold I al Belgiei și a celei de-a doua soții Louise-Marie a Franței, Charlotte s-a născut la castelul regal Laeken din Bruxelles, Belgia. A fost numită după prima soție a tatălui său, Prințesa Charlotte Augusta de Wales care a murit la naștere. Charlotte a avut trei frați: Louis-Philippe, care a murit în copilărie, Leopold, care după decesul tatălui lor a devenit Leopold al II-lea al Belgiei și Prințul Philippe, Conte de Flandra. Era verișoară primară cu regina Victoria a Regatului Unit, cu soțul acesteia, Prințul Albert cât și cu Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Bunica favorită era Maria Amalia a celor Două Sicilii, regină a Franței, soția regelui Ludovic-Filip al Franței și nepoată a Mariei Antoneta. Au corespomdat cu regularitate, în special când Charlotte era în Mexic. Când Charlotte avea zece ani, mama sa, Louise-Marie, a murit de tuberculoză iar Charlotte a fost încredințată contesei de Hulste, o prietenă apropiată a familiei.

La 27 iulie 1857, la Bruxelles, Charlotte s-a căsătorit cu verișorul ei de gradul doi Arhiducele Maximilian de Austria, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. La curtea de la Viena era foarte apreciată de soacra sa care vedea în ea exemplul perfect al soției unui arhiduce austriac. Charlotte n-o plăcea pe împărăteasa Elisabeta (Sisi), soția lui Franz Iosif.

Se spune că arhiducesei îi displăcea legătura profundă care a existat între împărăteasă și Maximilian, care erau confidenți și împărtășeau aceleași gusturi pentru multe lucruri, mai ales că Elisabeta, cumnata sa, era admirată de toată lumea pentru frumusețea și farmecul ei.

Charlotte a petrecut mai mulți ani relativ fericit în Italia ca soție a lui Maximilian, în timp ce arhiducele a servit ca guvernator al provinciilor Lombardia și Veneția. Deși Lombardia și Veneția au fost apoi sub conducerea Imperiului austriac, nici Maximilian nici Charlotte nu au avut loc nici o putere reală.

La începutul anului 1860, ambițiosul Napoleon al III-lea a inițiat o intervenție franceză în Mexic. Franța, dornică să transforme Mexicul într-un stat satelit, a căutat o figură adecvată pentru a deveni împărat al Mexicului. Maximilian a acceptat coroana mexicană și cuplul a navigat spre Lumea Nouă. Cuplul imperial a fost încoronat la catedrala metropolitană Mexico City în 1864 și a ales ca reședință castelul Chapultepec. Ca împărăteasă, Charlotte și-a luat numele de Carlota (numele spaniol pentru Charlotte). Carlota a încercat să ia în serios atribuțiile imperiale și a realizat chiar un tur al Yucatán și a vizitat ruinele Uxmal.

La numai câteva luni după încoronare, Napoleon al III-a început să semnalizeze abandonarea lui Maximilian, iar francezii au început să-și retragă trupele din Mexic. Acestă strategie a fost o lovitură fatală a tinerei monarhiei mexicane. Situația a fost agravată de o blocadă a Statelor Unite care au împiedicat întăriri franceze. Într-o încercare disperată de a salva tronul soțului ei, Charlotte s-a întors în Europa, în căutarea ajutorului pentru soțul ei, la Paris, la Viena și în cele din urmă la Roma, la Papa Pius al IX-lea. Eforturile ei au eșuat; a început să manifeste simptome de paranoia, a suferit un colaps profund cognitive și emoțional și nu s-a mai întors în Mexic.

Charlotte și Maximilian nu au avut copii însă în 1865 cuplul imperial a adoptat pe Agustín de Iturbide y Green și Salvador de Iturbide y de Marzán – nepoți ai unui fost împărat al Mexicului, Agustín de Iturbide. După evenimentele din 1867 și după ce a devenit adult, Agustín a renunțat la drepturile la tronul mexican, a servit în armata mexicană și în cele din urmă a devenit profesor la Universitatea Georgetown.

·         1951: A decedat  C.C. Nottara, compozitor şi violonist, critic muzical,  fiul actorului Constantin I. Nottara. A fost membru fondator şi dirijor al Orchestrei Municipiului Bucureşti (1929-1939), dirijor al Orchestrei Radio (1933-1938) şi membru fondator al Societăţii compozitorilor români (1940); (n. 1890).  A studiat vioara la Conservatorul din București  perfecționându-se ulterior la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară și orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), un nonet, baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influența impresionismului francez, creația lui Nottara s-a integrat treptat tendinței primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil național românesc.

* 1952: Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph Maria (13 aprilie 1895 – 19 ianuarie 1952) a fost arhiduce de Austria.

Maximilian a fost al doilea fiu al Arhiducelui Otto Franz al Austriei și al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei.^[3] Singurul său frate a fost Carol I al Austriei, ultimul împărat al Austriei.

Titlul său oficial a fost Seine Kaiserliche und Königliche Hoheit Erzherzog Maximilian Eugen Ludwig Friedrich Philipp Ignatius Joseph, Königlicher Prinz von Ungarn und Böhmen.

La 29 noiembrie 1917, la Laxenburg în apropiere de Viena, s-a căsătorit cu Prințesa Franziska zu Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst, fiica Prințului Konrad de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst și a contesei Franziska von Schönborn-Buchheim.^[3]

Cuplul a avut doi copii:

• Arhiducele Ferdinand (Viena, 1918 - Ulm, 2004), căsătorit în 1956 cu contesa Helene zu Törring-Jettenbach (n. 1937), fiica Prințesei Elisabeta a Greciei și Danemarcei. Ei au avut două fiice și un fiu:^[3]

• Arhiducesa Elisabeta, 1957-1983, căsătorită cu James Litchfield
• Arhiducesa Sophie, n. 1959, căsătorită cu Prințul Mariano Hugo de Windisch-Graetz
• Arhiducele Maximilian, n. 1961, căsătorit cu Maya Askari

• Arhiducele Heinrich Karl Maria (n. 1925, Munchen), căsătorit în 1961 cu contesa Ludmilla von Galen (n. 1939). Au avut trei fii și o fiică:^[3]

• Arhiducele Philipp, n. 1962, căsătorit cu Mayasuni Heath
• Arhiducesa Marie-Christine, n. 1964, căsătorită cu Clemens Guggenberg von Riedhofen
• Arhiducele Ferdinand, n. 1965, căsătorit cu contesa Katharina von Hardenberg
• Arhiducele Konrad, n. 1971, căsătorit cu Ashmita Goswami

Maximilian a murit în 1952 la vârsta de 56 de ani.

·         1957: Barbu Lăzăreanu, istoric, critic literar și bibliograf (n. 1881)

·         1964 - A murit scriitorul Constantin Argeşanu ("Pilot fără noroc", "Ţambalul lui Chiron") (n.21.12.1894).

·         1971: Martin Bercovici (n. 24 august 1902, Bârlad - d. 19 ianuarie 1971, București) a fost un inginer energetician român de origine evreiască^[1], membru titular al Academiei Române din anul 1963^[2], ales și membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

Între anii 1921-1926 a studiat la Școala Politehnică din București, unde s-a specializat în inginerie electromagnetică, obținând titlul de inginer electrotehnician. După absolvire, în 1927, s-a angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București, unde a lucrat timp de douăzeci de ani.^[4] După 10 ani de activitate a fost numit subdirector tehnic al întreprinderii.^[5]

Activitatea sa a fost întreruptă în 1940-1944, în intervalul persecuțiilor rasiale, dar inginerul Martin Bercovici a desfășurat în acest timp o amplă activitate ca profesor și director al școlilor evreiești tehnice din România, unice într-o Europă bântuită de fasciști.^[5] Școala Tehnică evreiască a luat ființă la 11 decembrie 1940 cu numai patru studenți, dar curând numărul lor s-a ridicat la 16. În 1942, „Școala Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori și 543 de studenți, ceea ce a fost considerat prea mult de autoritățile antonesciene, care au desființat această Politehnică la 30 iunie 1943. Totuși, Politehnica a mai funcționat până în vara lui 1944. Nimeni nu știe cum a fost obținut acest an „ilegal”, dar este de bănuit că și corupția regimului a jucat un rol.^[6] Aceste cursuri de pregătire tehnică pentru tinerii evrei excluși din învățământul superior, au fost ulterior recunoscute de statul român, permițând multor tineri evrei să-și facă studiile inginerești, în ciuda persecuțiilor rasiale.

În anul 1944 s-a reîntors la Societatea de Gaz și Electricitate din București, ca subdirector general, desfășurând o amplă activitate de refacere a instalațiilor distruse de al Doilea Război Mondial și de dezvoltare a acestora.^[5]

Martin Bercovici a participat activ la înființarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), în martie 1949, contribuind major la organizarea institutului, în calitate de director general al ISPE și urmărind, în perspectivă, realizarea Sistemului Electroenergetic Național.^[7]

În anul 1952 a fost promovat director general tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice. A predat și la Politehnica din București, unde a fost creatorul școlii românești de rețele și sisteme electrice.^[4] A fost primul decan al Facultății de Energeticăa Politehnicii din București și fondatorul școlii românești de centrale electrice.

A efectuat cercetări în domeniul electro-energeticii și a adus importante contribuții în construirea a diverse echipamente electrice. Este autorul teoriei componentelor simetrice și aplicațiilor acesteia în electrotehnică; a soluționat probleme de reglaj al puterii și frecvenței în rețelele electrice, a calculat raza de influență a liniilor de înaltă tensiune asupra rețelei de comunicații și a adus importante contribuții la perfecționarea modului de transmitere la mare distanță în curent alternativ și în curent continuu. A aplicat calculul matricial în studiul regimurilor rețelelor electrice cu ajutorul calculatoarelor electronice, ceea ce a constituit o noutate științifică deosebită la nivelul de dezvoltare a tehnicii anilor '50.^[4]

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru rezultate deosebite obținute în cercetarea electrotehnică.^[4]

A fost ales președinte al părții române din Comisia Mixtă Iugoslavo-Română în vederea studierii fezabilității proiectelor de amenajare a zonei de constituire a hidrocentralei de pe Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, fiind unicul energetician român care a luat parte la toate etapele de pregătire și construire a hidrocentralei Porțile de Fier I.^[4]

Ca o recunoaștere a competenței sale profesionale, a fost ales membru permanent al Conferinței Internaționale a Marilor Rețele Electrice de Înaltă Tensiune, cu sediul la Paris.^[4]

La 21 martie 1963 i s-a acordat titlul de membru titular al Academiei Române.

Lucrările sale, publicate în anii '60 , individual sau în colaborare cu alții, sunt considerate lucrări de referință în domeniul energeticii și în special în domeniul rețelelor electrice din literatura tehnică românească

·         1973:  Romulus Cândea, istoric român, membru corespondent al Academiei Române (n.1886). A fost profesor de Istorie bisericească și discipline pedagogice la Institutul de teologie pedagogică din Sibiu (1915-1919), profesor de Istorie bisericească universală la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1919-1922), titular al catedrei de istorie universală medie, modernă și contemporană de la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1922 – 1940), profesor de Istorie universală la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (1940- 1947, între 1940 și 1945 refugiată la Sibiu). De asemenea a fost Decan al Facultătii de Litere și Filosofie din Cernăuți între anii 1923-1924, apoi Rector al Universității din Cernăuți între anii 1925 – 1926. Romulus Cândea a fost Membru corespondent al Academiei Române din 1929, membru laic în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Cernăuților și în Congresul Național Bisericesc, deputat și senator din partea Universității din Cernăuți. Este întemeietorul  Institutul de istorie şi limbă al Universitatii din Cernăuţi.

·         1977: Dona Barta, regizor de film documentar

·         1981: Catinca Ralea (n. 5 octombrie 1929- d. 19 ianuarie 1981) a fost o traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-tv din România. A fost fiica lui Mihai Ralea^[1] și soția lui Emanoil Petruț.^[2]

A condus secția de limbă engleză la Radio mai mulți ani, intervievându-i, printre alții, pe Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christiaan Barnard

Filmografie:

• Apa vie leac să-ți fie (1973, film documentar)
• Lumina palidă a durerii (1980, regizor Iulian Mihu) - nevasta lui Muran
• Tănase Scatiu (1976, regizor Dan Pița) - voce Miss Sharp

Traduceri: A tradus, printre altele, opere scrise de D.H. Lawrence, Albert Camus, Lawrence Durell, J.D. Salinger, J.R.R. Tolkien, Thomas Hardy, John Updike, George Eliot.

* 1985: Ovid-Aron Densușianu (n. 22 martie 1904 – d. 19 ianuarie 1985) a fost un scriitor român. Este autorul romanelor Stăpânul, Furtuna, Amurgul pe culmi. Aceste romane sunt uneori, în mod greșit, atribuite tatălui său, Ovid Densușianu.

·         1990 – A murit Bhagwan Sri Rajneesh, mai cunoscut sub pseudonimul de OSHO, poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici autori, unul dintre liderii spirituali cu cei mai numeroşi discipoli, unul dintre cei mai bine vânduţi şi citiţi autori din întreaga lume; (n.11.12.1931).

·         1996 – A murit compozitorul roman de muzica usoara Elly Roman; (n.1905).

·       2000 - A murit Bettino Craxi, presedinte al Partidului Socialist Italian si preşedinte al Consiliului de Miniştri al Italiei în perioada 1983-1987; (n.02.02.1934). În 1992 a fost acuzat de coruptie si s-a refugiat in 1994 in Tunisia,unde a si murit.
* 2000: Hedy Lamarr (născută Hedwig Eva Maria Kiesler pe 9 noiembrie 1914 – d. 19 ianuarie 2000)^[1] a fost inventatoare și actriță americană de origine austriacă.

S-a născut în 1914 la Viena, Austro-Ungaria ca Hedwig Eva Maria Kiesler, singurul copil al Gertrud "Trude" Kiesler (3 februarie 1894 – 27 februarie 1977) și Emil Kiesler (27 decembrie 1880 – 14 februarie 1935). Mama ei a fost o pianistă evreică nativă din Budapesta. Tatăl ei a fost un bancher de origine evreiască.^[3]

La începutul anului 1933, la vârsta de 18 ani, a jucat în filmul lui Gustav Machatý, Ecstasy, care a fost filmat la Praga, Cehoslovacia. Rolul lui Lamarr a fost de tînără soție neglijată a unui bătrân indiferent.

La 19 ani, la 10 august 1933, Lamarr s-a căsătorit cu Friedrich Mandl. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament.În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini.^[3].

Mariajul celor doi a devenit de nesuportat și ea a inventat un șiretlic pentru a ieși atât din căsătorie cât și din țară. În Ecstasy and Me, a pretins că s-a deghizat în propria ei servitoare și a fugit la Paris. Zvonurile au declarat că Lamarr l-a convins pe Mandl să o lase să poarte toate bijuteriile ei la cină, apoi a dispărut.^[4]

Inițial a plecat la Paris apoi l-a întâlnit pe Louis B. Mayer la Londra. Mayer a angajat-o și a insistat să-și schimbe numele în Hedy Lamarr — ea era cunoscută sub numele de "doamna Ecstasy" ^[4]. Mayer i-a ales numele de famile după frumoasa stea a filmului mut, Barbara La Marr, care a murit în 1926 de tuberculoză. Lamarr a primit recenzii bune la debutul ei în filmul american Algiers (1938) cu Charles Boyer, care a cerut ca Lamarr să fie inclusă în distribuție după ce a întâlnit-o la o petrecere.^[4]

La Hollywood, ea a jucat invariabil seducătoarea plină de farmec de origini exotice. Lamarr a jucat alături de cei mai populari bărbați ai epocii. Multele ei filme includ: Boom Town (1940) cu Clark Gable și Spencer Tracy, Comrade X cu Gable, White Cargo (1942), Tortilla Flat (1942) cu Tracy și John Garfield, H. M. Pulham, Esq. (1941) cu Robert Young și Dishonored Lady(1947). În 1941, Lamarr a jucat alături de Lana Turner și Judy Garland în Ziegfeld Girl.

Lamarr a murit la Casselberry, Florida, la 19 ianuarie 2000, la vârsta de 85 de ani. Certificatul ei de deces citează trei cauze: insuficiență cardiacă, boli cronice de inimă valvulară și boli de inima aterosclerotice.^[3] Moartea ei a coincis cu împlinirea vîrstei de 55 de ani a fiicei ei, Denise. Fiul ei Anthony Loder i-a luat cenușa și a răspândit-o în Pădurile Vienei, în conformitate cu ultimele ei dorințe

Lamarr a fost căsătorită de șase ori și a avut trei copii, dintre care unul adoptat:

• Friedrich Mandl (căsătorie între 1933–1937), președinte al Hirtenberger Patronen-Fabrik.^[8]
• Gene Markey (căsătorie între 1939–1941), scenarist și producător

Copil: James Lamarr Markey (n. 9 ianuarie 1939), adoptat la 12 iunie 1939, și re-adoptat de John Loder

• John Loder (căsătorie între 1943–1947), actor

Copil: Denise Loder (n. 19 ianuarie 1945), căsătorită cu Larry Colton, scriitor și fost jucător de baseball

Copil: Anthony Loder (n. 1 februarie 1947)

• Ernest "Ted" Stauffer (căsătorie între 1951–1952), proprietar de club de noapte, restaurator și fost șef de orchestră
• W. Howard Lee (căsătorie între 1953–1960); un petrolist din Texas (care mai târziu s-a căsătorit cu actrița Gene Tierney)
• Lewis J. Boies (căsătorie între 1963–1965); avocatul de divorț al lui Lamarr

·         2001: A încetat din viaţă filologul Emil Turdeanu, membru de onoare al Academiei Române, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: “Revue des etudes roumaine” şi “Fiinţa românească”; (n. 10 noiembrie 1911).

·         2003 –  A murit jurnalista Françoise Giraud, (nascuta  Lea France Gourdji), cofondatoare a revistei ”L´Express” şi om politic francez. A fost fiica directorului Agentiei telegrafice otomane de la Constantinopol, Salih Gourdji si al Eldei farragi, israeliti din Imperiul Otoman. Giraud a fost  prima  care  a folosit  expresia „la nouvelle vague” (noul val) in cinematografia franceză; (n.21.09.1916).
*2005: Anita Kulcsár (n. 2 octombrie 1976, în Szerencs^[1] – d. 19 ianuarie 2005, între Pusztaszabolcs și Velence^[2]) a fost o mare jucătoare de handbal din Ungaria. Kulcsár a devenit componentă a echipei naționale de handbal feminin a Ungariei începând din 1996. Ea și-a început cariera handbalistică la clubul Kölcsey DSE din Nyíregyháza, apoi a jucat la Győri Audi ETO KC, Alcoa FKC și Dunaferr NK.

Anita Kulcsár a murit într-un accident de mașină pe 19 ianuarie 2005, la vârsta de 28 de ani. De la moartea handbalistei, municipalitatea din Dunaújvárosorganizează în fiecare an Competiția Memorială Anita Kulcsár, în onoarea ei.

·         2007: Hrant Dink, scriitor, editor și ziarist turc de origine armeană (asasinat) (n. 1954)

·         2007: Murat Nasyrov, cintaret, compozitor, artist vestit (n. 1969)
* 2011: Mihai „Mișu” Ionescu (n. 19 noiembrie 1936, Ploiești, România - d. 19 ianuarie 2011, București) a fost un fotbalist român, activând pe postul de portar. A apărat poarta Petrolului vreme de 13 ani (1960-1973) cucerind cu echipa fanion a Ploieștiului trofeul „Cupa României” în anul 1963 și campionatul național în 1966, strângând un număr de peste 750 de meciuri oficiale și amicale, dintre care 256 în primul eșalon, 9 meciuri în cupele europene și jucând de 13 ori în tricoul echipei naționale.

Fapt fără precedent, în întrega sa activitate nu a suferit nicio sancțiune(niciodată avertizat, niciodată eliminat), fiind întotdeauna un exemplu de conduită sportivă. Mihai Ionescu a fost desemnat în anii 1962, 1965 și 1966 cel mai bun portar din Campionatul României, iar în 1965 și 1966 a primit drept recompensă cupa decernată de ziarul „Sportul popular” celui mai bun portar al campionatului românesc. A apărat poarta echipei ploieștene în celebra victorie contra formației FC Liverpool din 12 octombrie 1966 (3-1).

S-a retras de pe gazon în cadrul unei festivități organizată de oficialii Petrolului, atunci când un stadion întreg l-a ovaționat și i-a mulțumit pentru tot ceea ce a făcut în beneficiul fotbalului ploieștean și românesc. În semn de mulțumire pentru întreaga sa carieră, numele său se poate auzi acum, împreună cu cele ale altor foste glorii, în imnul actual al echipei Petrolul.

Și-a continuat cariera ca antrenor dar și ca președinte al clubului petrolist. După anul 1990 a fost desemnat să preia destinele fotbalului prahovean, fiind ales în fruntea Asociației Județene de Fotbal ca Președinte, apoi ca Președinte de Onoare. A activat ca observator FRF și membru în Comitetului Executiv al FRF. Pentru întreaga admirabilă carieră, Mihai Ionescu a fost onorat cu înaltele titluri de „Cetățean de Onoare al Municipiului Ploiești” și „Maestru Emerit al Sportului”.

Mihai Ionescu a decedat pe data de 19 ianuarie 2011, după o operație la Spitalul Clinic de Urgență din București, la vârsta de 74 de ani. Prin încetarea sa din viață, fotbalul prahovean și românesc a pierdut una dintre personalitățile sale marcante.

·         2015: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România^[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack^⁠(en).^[6]

A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

* 2016: Ettore Scola (n. 10 mai 1931^{[1][2][3][4][5]}, Trevico – d. 19 ianuarie 2016^{[6][7][3][4][5]}, Roma) a fost un regizor și scenarist italian.

După ce a studiat dreptul, devine ziarist și scenarist, mai întâi lucrând "la negru", apoi, începând cu 1952, semnând numeroase scenarii cu propriul nume.

Este recunoscut de către cinefili pentru Balul, realizat în 1983, iar cu Călătoria Căpitanului Fracasse este nominalizat la Ursul de aur, în 1991, la Festivalul internațional de film de la Berlin, atât ca scenarist cât și ca regizor.

* 2018: Derrick Coleman (n. 4 iulie 1990, Chicago, Illinois, SUA – d. 19 ianuarie2018, Los Angeles, California, SUA), cunoscut sub numele de scenă Fredo Santana, a fost un rapper american al cărui album de debut Trappin Ain't Dead a fost lansat în data de 31 octombrie 2013 de către casa de discuri Savage Squad.
Santana a murit din cauza unei crize convulsive pe data de 19 ianuarie 2018 în casa lui din Reseda, Los Angeles. TMZ dezvăluie ca el suferea de probleme cu rinichii și cu ficatul din cauza utilizării în exces a siropului de tuse și că a fost spitalizat de două ori în octombrie și noiembrie 2017

Sărbători

·         Sf Cuv: Macariecel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia (calendar creștin-ortodox)

Sfântul Cuvios Macarie Alexandrinul, Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Sfântul Cuvios Arsenie, Sfânta Muceniță Eufrasia, Sfântul Cuvios Macarie de la Lavra Peșterilor - foto: doxologia.ro