5. /19 IANUARIE 2022 - POEZIE

ALECU DONICI

Sari la navigareSari la căutare

Alexandru Donici
Date personale
Născut	19 ianuarie 1806 Donici, Orhei, Basarabia, Principatul Moldovei
Decedat	21 ianuarie 1865 (59 de ani) Piatra Neamț, Principatele Unite
Căsătorit cu	Maria Rosetti-Bălănescu Profira Krupenski
Cetățenie	Imperiul Rus  Moldova  România
Etnie	Român
Religie	Ortodox
Ocupație	lingvist traducător poet
Limbi	Română
Activitatea literară
Opere semnificative	Fabule
Modifică date / text

Alecu Donici, sau Alexandru Donici, (n. 19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21 ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român basarabean.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Activitate literară
• 3Galerie
• 4Vezi și
• 5Referințe
• 6Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Alecu Donici pe un timbru românesc

Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-a început în tinerețe cariera militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg, alături de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor Moldovei^[1] istoricul Mihai Răzvan Ungureanu citează un document în care se menționa că Donici Aleco era prezident Giudecătoriei Neamțul și agă, la 1846.

Activitate literară[modificare | modificare sursă]

Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat în 1835 ca traducător în revista moscovită „Teleskop”. În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a.

La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățământului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strânse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului...”, numindu-l, în poezia „Epigonii” - „Donici, cuib de-nțelepciune”^[2].

A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

Antereul lui Arvinte

Arvinte coatele au ros la antereu,
Dar n-au stat mult să socotească;

Ci singur el, mereu
Se puse să-l cârpească.

Iar pentru petici de cârpit
Din mâneci au tăiat ca o a patra parte

Și antereul l-au gătit

Cu mânecile prea scurtate,
Încât oricare le vedea,
De dâns râdea.

Văzând aceasta el, au zis în gândul său:
"Lăsați, că doar nu sunt așa de nătărău,

Vreun lucru mare nu-i
Să-mi tai eu poalele de pe la antereu
Și mânecile să le pui
Mai lungi decât era".
Au zis și au făcut.
Dar lumea se mira

Că antereul lui era acum prea scurt,
Și nu asemăna nici cu un bun mintean.

Se-ntâmplă și boieri de neam
Care-ncurcând averea lor,
Tot cu aceeași minte,
Să o îndrepte vor
Și fac ca și Arvinte.

Bărbatul cu trei femei

Un om poznaş au fost schimbat
Vro trei femei cu cununii,
Fiind tustrele încă vii.
Dar acolo era un aspru împărat,
La care, cum au mers asemene ştiinţă,
Au şi găsit de cuviinţă
Ca pentru aşa faptă,
Pe om să-l dea sub judecată;
Iar spre mai aspră înfrânare,
Judecătorilor au pus el înainte
Să fie cu luare-aminte
Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare
Unei asemene de pildă rea urmare;
Că la de împotrivă, el hotărât era
Pe toţi a-i spânzura.
(Asemene un împărat
Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
Să hotărască drept ei mult s-au sârguit,
Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
Ca omului să dea femeile tustrele,
Îndatorându-se de a trăi cu ele.
Norodul însă s-au mirat
Pentru asemene prea slabă hotărâre,
Şi sigur toţi au aşteptat,
Pe vrun judecător să vadă spânzurat.
Dar n-au trecut nici patru zile
Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire:
Că cel cu trei femei bărbat,
De răul lor s-au spânzurat,
Şi de atunci în acea ţară,
Cu trei mai nime nu se-nsoară.

Muntele

Un munte se trudea de facere cumplit.
Trei zile au vuit,
Încât se clătina pământul de sub el;
Dar în sfârşit s-au desfăcut
Şi au născut:
Un şoricel!
Această fabulă ca muntele e veche;
Eu însă să vă spun secretu-i la ureche:
Sunt oameni de la care-aştepţi
Minuni să vezi;
Aşa vuiesc de tare
Când ei se socotesc că au vro treabă mare;
Iar cercetând în faptă,
Găseşti isprava lor deşartă.
Spre pildă, eu ades scriu, şterg şi iar gândesc,
Ca când o epică piimă născocesc;
Iar după trudă multă
În faptă mă trezesc cu o făbuliţă scurtă.

Galerie[modificare | modificare sursă]

• 

  Bustul lui Alecu Donici pe Aleea Clasicilor, în Chişinău

 
• 

  Alecu Donici pe o monedă

ARTUR ENĂȘESCU

Artur Enășescu
Date personale
Născut	12 ianuarie 1889, municipiul Botoșani, județul Botoșani)
Decedat	4 decembrie 1942 (53 de ani) București
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	literatura română interbelică
Modifică date / text

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889, Botoșani - d. 4 decembrie 1942, București) a fost un poet și jurnalist român.

Cuprins

• 1Cariera jurnalistică și literară
• 2Opera
  • 2.1Volume de versuri
• 3Moștenirea
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

Cariera jurnalistică și literară[modificare | modificare sursă]

În anul 1914 Artur Enășescu este redactor la Epoca. În timpul Primului Război Mondial se află pe front. Publică articole și amintiri de război în ziarul botoșănean Îndrumarea, versuri și cronică literară în Junimea Moldovei de Nord, Luceafărul, unde era și redactor, Răsăritul din Chișinău și Cuvântul liber din București. Publică de asemenea în Universul literar și devine colaborator la Rampa, Propilee literare, Familia. În anul 1927, Societatea Scriitorilor Români îi acordă premiul Ion Pavelescu pentru sonetul Afrodita.

Opera[modificare | modificare sursă]

Volume de versuri[modificare | modificare sursă]

• Pe gânduri, București, 1920;
• Revolta zeului, prefață de Ștefania Stâncă, București, 1946;
• Poezii, ediție îngrijită și prefață de Mihail Straje, introducere de Radu Boureanu, București, 1968.

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

Opera lui Artur Enășescu a fost valorificată de posteritate, multe din poemele lui devenind texte de pricesne sau de romanțe.

Afrodita

În hău de mări, bătute de furtună,
La pieptul spumegatului talaz,
Prinzându-i gingaş, braţul de grumaz
Dormea seninul ca un fulg de lună.

Seninătate, zbucium, împreună,
Uniţi de sorţi pe-al apelor podghiaz,
Născură, robi aceluiaşi extaz,
Nemărginirea, floare de genună.

Şi haosul gemu de fremătare,
Când cea dintâi semeaţă-ntruchipare,
Vis cald! Femeia, amforă de slavă,

Zbucni legănătoare şi suavă,
Vrej de senin cu fruntea-n sârg de stele,
Din zvârcolirea undelor rebele.

Lacrimi

Lacrimi de dor,
Nu se mai stâng,
Din noaptea lor
Pururea plâng.

În stol uşor
Asupră-ţi vin
Cu lumea lor
De vis şi chin.

Din triştii nori
Îţi cad cu mii,
Şi te-nfiori
Fără să ştii.

De ochii-apuşi
Vărsate sânt,
A celor duşi
De pe pământ.

Nu căuta
Să ştii ce vor,
Plâng jalea ta
Şi-a tuturor.

Țiganca

E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari –
Cu sâni ca de piatră
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe şatră.

Zglobie ca fulgul, cutreieră văi
Şi negre poene,
Iar ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.

Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,
Îi cade-n inele,
Surâsu-i aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.

Aprinsă-i năframa ce-i flutură-n vânt,
Râd galbeni în plete –
Când trece cu-n zâmbet, zvârl cuşma-n pământ
Nomadele cete.

Când naşte sub corturi un cânt legănat
Şi-un zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
În vechi nicovale.

Ea joacă sub vaierul strunii prelung
La focuri sărace,
Şi razele lunii fiinţa-i străpung
Cu sute de ace.

Uşor se mlădie, roteşte pe loc,
Dând chiot sălbatic,
Şi pare piciorul ei sprinten în joc,
Atins de jăratic.

Dispare-n vârtejuri, sar banii pe sân
Loviţi de furtună!
Şi geme ca vie sub meştere mâini,
Lăuta străbună.

Târziu stau nomazii la stele culcaţi,
Iar ea pe câmpie,
Sărută văzduhul cu ochi dilataţi
De-o sfântă beţie.

GEORG SCHERG

Georg Scherg
Prozatorul Georg Scherg
Date personale
Nume la naștere	Georg Kurmes
Născut	19 ianuarie 1917 Brașov, Austro-Ungaria
Decedat	20 decembrie 2002, (85 de ani) Bodelshausen, Germania
Părinți	Peter Kurmes (natural) Ernst Scherg (adoptiv)
Frați și surori	2
Căsătorit cu	Erma Teindel Ditta Kummer Mariana Ferăstrău
Copii	Cornelius (cu Erma) Konstanze (cu Ditta) Christian (cu Ditta) Sibille (cu Ditta) Sachs Walther (cu Mariana)
Naționalitate	Austro-Ungaria origine săsească
Cetățenie	România  Germania
Ocupație	pedagog, prozator, poet, dramaturg, traducător de limbă germană
Limbi	limba germană
Studii	Studii de filologie și muzică în Germania și Franța, la Gießen, Berlin și Paris, apoi la Tübingen și Strassburg
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1954 - 1999
Specie literară	poezie, proză, piesă de teatru
Operă de debut	1954 - vol. de teatru „Giordano Bruno” 1957 - romanul „Da keiner Herr und keiner Knecht”
Opere semnificative	„Im Lande Ur”, „Der Sandkasten”
Modifică date / text

Georg Scherg (născut Georg Kurmes), (n. 19 ianuarie 1917, Brașov – d. 20 decembrie 2002, Bodelshausen, Germania) a fost un pedagog, prozator, poet, dramaturg și traducător de limbă germană din România.

Cuprins

• 1Date biografice
  • 1.1Reîntoarcerea în țară
  • 1.2Condamnarea comunistă
  • 1.3Reabilitarea
  • 1.4Emigrarea
• 2Distincții
• 3Opera
• 4Prezent în antologii
• 5Note
• 6Bibliografie
• 7Legături externe

Date biografice[modificare | modificare sursă]

S-a născut la 19 ianuarie 1917 în Brașov, fiind al treilea fiu al lui Peter Kurmes. Tatăl său a murit pe front, scurt timp înainte de nașterea fiului său. La nașterea lui Georg decedează și mama sa, iar cei trei copii ai familiei Kurmes sunt preluați de orfelinatul evanghelic din Brașov. În 1922 Georg este adoptat de pielarul brașovean Ernst Scherg. Georg Scherg a urmat școala primară în perioada 1923-1927, după care a urmat Gimnaziul Honterus între anii 1927 și 1934, unde l-a avut profesor pe scriitorul Adolf Meschendörfer.

În anii de liceu, Georg a început primele sale încercări de scriere. Studiază în paralel și muzica, iar în 1934-1935 lucrează ca profesor particular de vioară și de limbi străine. Între anii 1935-1937, studiază în Germania și Franța, la Gießen, Berlin și Paris. În anii 1938-1941 Georg Scherg servește în armata română la Târgu Mureș.

Își continuă studiile de filologie în Tübingen și Strassburg între ani 1941 și 1944. În 1942 se căsătorește cu Erma Teindel, o tânără din Transilvania natală, iar în 1943 se naște fiul Cornelius. Între anii 1944 și 1945 este profesor de germană, latină și istorie la liceul din Reutlingen și în același timp se ocupă și cu diverse traduceri.

Reîntoarcerea în țară[modificare | modificare sursă]

În februarie 1947, Georg Scherg pleacă spre Brașov, pe jos. Deși cunoștea riscurile pe care și le asumă reîntorcându-se în România controlată de Uniunea Sovietică, intră clandestin în țară cu un pașaport românesc deja expirat și se stabilește la Brașov. Până în 1953 lucrează ca profesor de limba germană la Brașov, Codlea și la Hălchiu. În 1948 se pronunță divorțul de prima soție, iar în 1949 se recăsătorește, de data aceasta cu Ditta Kummer, profesoară de gimnastică și muzică din Brașov. În 1950 soția sa naște fiica sa, Konstanze. În 1952 a fost executată o percheziție în casa tatălui său. În timpul percheziției se descoperă valută (rămasă dintr-o călătorie în afara țării) și, în consecință, bătrânul a fost arestat iar averea sa a fost confiscată. După scurtă vreme, bătrânul este însă eliberat din motive de boală și vârstă.

În această perioadă, Scherg își prezintă primele creații literare în cadrul bisericii (o piesă de Paști, recitări și lecturi cu public) și în cadrul cercului literar local. În 1954 debutează cu volumul de teatru Giordano Bruno. În același an se nasc gemenii Christian și Sibille, iar Scherg devine membru al Asociației scriitorilor din România și începe să publice volume de teatru, („Ovid. Trauerspiel”) povestiri și un prim roman, „Da keiner Herr und keiner Knecht”, 1957. În același an este numit șef de catedră la Universitatea Victor Babeș din Cluj, specialitatea germanistică. În 1958 publică volumul „Die Erzählungen des Peter Merthes”.

Condamnarea comunistă[modificare | modificare sursă]

La 30 septembrie 1958 este arestat, iar după un an de arest preventiv și perindări prin închisori, este condamnat la 20 de ani de muncă silnică, într-un proces public, pentru că ar fi instigat împotriva statului comunist. A trecut prin închisorile din Codlea (1959-1960), Jilava (1960), Gherla (1961-1962) și lagărele de muncă silnică de la Grădina (Balta Brăilei), Stoenești și Periprava (Delta Dunării). La 12 octombrie 1962 este eliberat pe neașteptate și în anul următor își câștigă existența ca lucrător la canalul Tömösch din Brașov. În anii 1963 - 1968 a fost angajat ca violonist la Filarmonica brașoveană.

Reabilitarea[modificare | modificare sursă]

În 1968 este reabilitat și are ocazia să-și prezinte situația la o masă rotundă pe care Ceaușescu o organizase pentru a cunoaște comunitatea germană. Este repus integral în drepturi și i se restituie o bună parte din bunurile și manuscrisele confiscate. În 1968 apar volumul de poezii Die Silberdistel și romanele Das Zünglein an der Waage și Der Mantel des Darius. În anii 1968 - 1970 a fost profesor de germană și literatură universală la liceul Honterus din Brașov, iar din 1970 este chemat ca șef de catedră la noua Facultate de filologie din Sibiu, secția literatură germană. În 1971 apare romanul „Penelope ist anderer Meinung”. În toți acești ani, inclusiv cei de închisoare (a scris prin închisori cărți întregi, în memorie), Georg Scherg a fost foarte productiv ca autor de poezie, proză („Baß und Binsen”, 1973) și teatru, a tradus și transpus lirică și proză, mai ales din limba română. I s-a permis să călătorească în Cehoslovacia, RDG și RFG, unde l-a vizitat pe Cornelius, fiul din prima căsătorie. În 1975 se căsătorește pentru a treia oară cu profesoara de arte plastice Mariana Ferăstrău, originară din Brașov, care i-a născut un fiu, pe Sachs Walther. În 1976 apare romanul „Paraskiv, Paraskiv”. În 1978 publică volumul de versuri „Im Lande Ur”, în 1979 „Die Axt im Haus” iar în 1981 romanul „Der Sandkasten”. În 1984 este distins cu titlul de Profesor emerit. În 1985, un nou volum de poezii, „Gastfreundschaft”. Întreține relații cu Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Mircea Ivănescu, etc. și cu numeroși scriitori din RDG și RFG.

Emigrarea[modificare | modificare sursă]

În 1987 publică volumele „Die verhohlene Münze” și „Die Schuldbürger”; în același an cere emigrarea în RFG, împreună cu soția și fiul cel mic, dar numai în martie 1990, după căderea lui Ceaușescu, reușeste să plece și se stabilește în apropiere de Tübingen, orașul studiilor din tinerețe, la Mössingen-Belsen și apoi la Bodelshausen. Călătorește prin lume (Grecia, Turcia, Franța, Italia etc) în căutarea unor locuri istorice și culturale cruciale; în 1997 îi apare un vast roman-parabolă, „Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit” iar în același an este numit Doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu. În 1987 publică un volum de poezii „Schriftbild und Bilderschrift” iar în 1998, apare în editie bilingvă, „Sommerliches Divertimento/Divertisment estival”, ciclu de poezii inspirate de desenele lui Traian Gligor și transpuse în româneste de Dan Dănilă. Ediția bibliofilă Piranda, reproducând un ciclu mai vechi de poezii în manuscris, ornate cu miniaturi, apare în 1999 la o editură de artă. A tradus mult din literatura română, din Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Alexandru Ivasiuc, Constantin Noica, Ion Caraion, Marin Preda, Nicolae Breban, Laurențiu Fulga, etc. Pentru detalii amănuntite privind viața si opera lui Georg Scherg se recomandă dizertația filosofică, lucrarea de doctorat a lui Gert Ungureanu, care i-a fost student la Sibiu - „Die Kunst ist eine Zigeunerin namens Piranda, Intertextualität und Gruppen-kommunikation in der Diktatur - die Oraliteralität in den Texten des siebenbürgischen Autors Georg Scherg”, apărută în 1999 la editura Saeculum din Sibiu.

Georg Scherg se stinge din viațǎ la 20 decembrie 2002, în urma unei fracturi de femur și a operației.

Distincții[modificare | modificare sursă]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[1]

Opera[modificare | modificare sursă]

• Giordano Bruno, 1954
• Da keiner Herr und keiner Knecht, 1957
• Die Erzählungen des Peter Merthes, 1958
• Die Silberdistel, 1968
• Das Zünglein an der Waage, 1968
• Der Mantel des Darius, regény, 1968.
• Penelope ist anderer Meinung, Editura Kriterion, București, 1971.
• Baß und Binsen, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973
• Paraskiv, Paraskiv, 1976
• Im Lande Ur, 1978
• Die Axt im Haus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979
• Der Sandkasten, Editura Kriterion, București, 1981
• Gastfreundschaft, Editura Kriterion, București, 1985
• Die verhohlene Münze, 1987
• Die Schuldbürger, Editura Kriterion, București, 1987
• Wendelin und der Regenbogen,Editura Creangă, București, 1988
• Goa Mgoo oder die Erfindung der Unsterblicheit, 1997

Prezent în antologii[modificare | modificare sursă]

A fost inclus în antologia bilingvă Scriitori germani din România de după 1945, apărută în 2012 la Editura Curtea Veche^[2].

Gâște sălbatice

Stolul viselor mele duce-n zbor călătoarele paseri,
rațe în purpura zorilor, seară de seară lebede,
gâște ziua și noaptea - cârduri de gâște sălbatice.

Arsă de sete, inima-n țipătul lor se stingea, ca apoi
iar să prindă viață cu fiece bătaie de-aripe
și-nsetat veșnicia da glas în dimineața de flăcări.

Aprindeau în iureșul lor norii și stelele, sângerând
ele însele-n marea văpaie-a unor astfel de răni
și sus, peste toate, singuratic, mereu țipătul paserii.

Purpura zării-nghițea cerul și-oglinzile apelor
malul cu cețuri de aur văile-adânci, bărăganele,
sufletul mut rătăcea destrămat pe colinele-n floare.

Când iată că brusc am răzbit prin durere
și-n miez am pătruns, prin inimă-n soare:
supuse ne sunt acum înverzitele-ntinderi,

limpezi toate peisajele-n semnele lor și-n culoare,
lungile drumuri, toate străbătând universul.

VICTOR TELEUCĂ

Victor Teleucă
Date personale
Născut	19 ianuarie 1933[1]  Cepeleuți, România
Decedat	12 august 2002 (69 de ani)  Chișinău, Moldova
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	poet, eseist, traducator și publicist
Limbi	limba română
Studii	Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău
Note
Premii	Ordinul Republicii Medalia „Mihai Eminescu”
Modifică date / text

Victor Teleucă (n. 19 ianuarie 1933 ^[2] Cepeleuți – d. 2002 Chișinău, Republica Moldova), a fost un poet, eseist, traducător și publicist român basarabean.

Cuprins

• 1Prezentare generală
• 2Tabel cronologic
• 3Apariții postume
  • 3.1Scrieri importante
  • 3.2Referințe critice
• 4Note
• 5Legături externe

Prezentare generală[modificare | modificare sursă]

A fost redactor-șef la săptămânalul "Cultura" timp de 12 ani (1964-1976), iar apoi fondează în 1977 și conduce până în 1983 „Literatura și arta”. Debutează cu poemul "Răscruce" în 1958, pentru ca apoi, pe parcursul vieții, să publice numeroase volume precum - "La ruptul apelor" (1960), "Neliniști" (1962), "Îmblânzirea focului" (1971), "Încercarea de a nu muri" (1980), "Piramida Singurătății" (2000) și volumele postume "Ninge la o margine de existență" (2002),"Decebal" (2003), "Improvizația nisipului" (2006), "Răsărit de Luceafăr" (2010). Laureat al Premiului de Stat (1980), Maestru emerit în Arte (1983), cavaler al Ordinului Republicii (1998).

Tabel cronologic[modificare | modificare sursă]

• 1932: La 19 ianuarie, în satul Cepeleuți, fostul județ Hotin, s-a născut Victor Teleucă în familia lui Gavril și Maria Teleucă.
• 1948: Absolvă școala de șapte clase în satul natal. Scrie prima poezie. Publică primele versuri în „Scânteia leninistă”.
• 1949: Publică în „Țăranul sovietic”.
• 1952: Termină școala medie din Grinăuți-Moldova, apoi timp de un an este angajat la ziarul raional din Briceni.
• 1957: Fiind un tânăr instruit și pregătit, participă la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova. În acel timp intenționa să-și facă studiile mai departe la facultatea de filosofie a Universității „M. Lomonosov”, dar, îmbolnăvindu-se, nu a putut să se prezinte la examene.
• 1958: Absolvă facultatea de filologie și istorie a Institutului „I. Creangă”. Este colaborator literar la ziarul „Țăranul sovietic”. Este angajat la Televiziunea moldovenească în calitate de redactor superior. Apare cartea de debut Răscruce. „Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toți, el avea cea mai largă respirație poetică. Atunci când noi debutam în ziare cu poezioare de câte 3-4 strofe, el intrase (încă în anii studențești) cu un poem alcătuit din mii de versuri. El este în generația noastră primul reformator al poeziei.” (Gr. Vieru)
• 1959: Participă la Festivalul Tineretului de la Viena. Se căsătorește cu Lidia, medic (n. Tomuz).
• 1960: Se nasc fiii gemeni Eugen și Ion, decedați după scurt timp. Scoate de sub tipar placheta de versuri La ruptul apelor. Șef de secție la revista „Nistru”. „El a fost primul nu numai în generația noastră, ci primul scriitor basarabean postbelic căruia i s-a tăiat o carte. Nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept. Nimeni nu știe. Victor Teleucă a avut o carte spintecată după ce a apărut tirajul întreg pentru poemul intitulat „Ciocârlii basarabene”. Tot tirajul a fost dat la cuțit. Deci, a fost primul scriitor care a pătimit din pricina cenzurii.” (Gr. Vieru). Este primul din generație care scrie poemul-odă limbii noastre O altă limbă mai frumoasă nu-i, publicarea căreia inițial i-a fost refuzată de mai multe ori din cauza subiectului abordat.
• 1961: Se naște fiica Mariana.
• 1962: Consultant la Uniunea Scriitorilor, apoi redactor-șef adjunct la revista „Nistru”. Vede lumina cartea Neliniști, care, împreună cu cele care au urmat, „vor contura un drum poetic plin de semnificație.” (Eliza Botezatu)
• 1963: Vizitează pentru prima dată România.
• 1964: Redactor-șef adjunct la revista „Nistru”. Apare cartea Din patru vânturi. Este numit redactor-șef la săptămânalul „Cultura”, în care, în condițiile cenzurii draconice, timp de 12 ani va promova valorile culturii naționale, susținând apariția unor articole care aveau să scoată din umbră evenimente și personalități ce erau lăsate sub tăcere.
• 1965: Se naște fiica Rodica. Împreună cu A. Cibotaru, pleacă în stagiu militar, în calitate de ziarist, în Extremul Orient, care îl impulsionează să scrie Insula cerbilor, cartea ce îi va aduce primul succes – Premiul „Boris Glavan”.
• 1970: O nouă carte - Versuri. Călătorește în Bulgaria, unde leagă prietenii cu scriitori locali.
• 1971: Publică volumul de versuri Îmblânzirea focului. Traduce Peregrinările lui Childe Harold, de George Gordon Byron. Pe parcursul anilor a mai tradus din A. S. Pușkin, M. Dudin, A. Tvardovski, S. Neris, I. Rainis, I. Martsinkiavicius.
• 1973: Călătorește în Franța.
• 1974: Momentul inimii aduce un vers nou, profund filosofic, inedit și total reformat, pe care Gheorghe Mazilu îl aprecia ca „o realizare artistică de frunte a poeziei moldovenești.” Este tradus la Riga - Statui solare. Călătorește în Italia. Impresiile pe care le-a avut i-au marcat mai târziu opera. „Odată, fiind la Roma, scria peste ani poetul, am întârziat în fața dacilor din Columna lui Traian care nu se lasă supuși nici acum.” (Din prefața la poemul dramatic Decebal).
• 1975: Apare volumul Și alte neliniști.
• 1976: Secretar în conducerea Uniunii Scriitorilor. Apare în traducere de E. Axelrod cu Portrete în timp.
• 1977: Fondează și conduce până în 1983 hebdomadarul Literatura și arta, unde promovează valorile culturii naționale, care contraveneau politicii guvernanților în domeniul presei și literaturii la acel moment. La plenarele și ședințele biroului C.C. al P.C.M., I.I. Bodiul, primul secretar al C.C. precum și alți activiști de partid de rang înalt, i-au adus învinuiri de românizare a ziarelor, l-au acuzat de naționalism. La ședința Biroului Comitetului Central al P.C.M. din 3.08.1982, prezidată de S. Grosu prim secretar al C.C. al P.C.M., având pe ordinea de zi chestiunea „Cu privire la manifestările naționaliste din republică și măsurile de intensificare a educației ideologico-politice și internaționaliste a oamenilor muncii”, se adoptă o hotărâre în care, la punctul 3 era indicată sarcina pentru partid: „Să evalueze faptele pătrunderii în presă... a unor materiale dăunătoare din punct de vedere ideologic în urma reducerii vigilenței politice a ... tov. V.G.Teleucă, redactor al săptămânalului Literatura și arta[...]”^[3] În urma unor jocuri din culise a puterii, în care au fost antrenați colaboratori ai ziarului și colegi de condei (un grup de șapte scriitori au semnat și trimis o scrisoare colectivă la comisia de control și revizie a P.C.U.S.) a fost destituit din post. Nu este editat timp de 15 ani (1985-2000). I s-a oferit o pensie mizeră de 185 lei. La începutul anilor '90, în mod paradoxal poetul este învinuit de unii colegi de condei că ar fi fost „slujitor al regimului comunist”. După moartea sa, din arhivele Radio și TVM dispar în mod misterios majoritatea eseurilor și poemelor needitate (benzile sunt demagnetizate). Editura „Cartea Moldovei” refuză categoric familiei poetului de a include în cartea „Neliniști” (2006), destinată elevilor și studenților, poemul dramatic Decebal, eseul Car frumos cu patru boi, invocând motive ideologice. Nu găsim incluse aceste scrieri nici în edițiile „Bibliotecii școlarului” din 2003, 2004. Din 1983 nu mai revine în activitatea Uniunii până la sfârșitul vieții și se consacră întru totul scrisului (inclusiv publică o serie de articole, prin care a reabilitat eseul filosofic) și studierii aprofundate a filosofiei (Platon, Aristotel, Descartes, Bergson, C. G. Jung, F. de Saussure, M. Heidegger, Wittgenstein, I. Kant, J. F. Lyotard, A. Moretti, O. Wilde, Lao-tse, C. Noica, L. Blaga, M. Mamardașvili, V. Nalimov, A. Ceanîșev...). Este tradus în rusește Paralele. Călătorește în Cipru, Suedia și Mongolia. Pe parcursul anilor vizitează Lituania, Letonia, Estonia, Tadjikistanul, Ucraina, Belarus, Armenia, Iakuția.
• 1980 Traduce poemul-poveste Căluțul năzdrăvan de P. Erșov. Apare Încercarea de a nu muri – o continuă meditație filosofică (care îl determină pe V.Ciudin să o transpună în traducere (1988). Îi este decernat Premiul de Stat în domeniul literaturii.
• 1982 Apare culegerea de schițe publicistice Goniți pasărea de cenușă.
• 1983 Pentru merite pe tărâmul dezvoltării literaturii i se conferă titlul onorific de Maestru emerit în Arte din Moldova. Versul meditativ se vrea scris prin Întoarcerea dramaticului Eu. Este autor al unor antologii de versuri ale poeților din Țările Baltice (Poeți letoni și Poeți estonieni), cu mulți dintre care l-a legat o adâncă prietenie (Maris Ciaclais, Ojārs Vācietis, Imants Ziedonis, Leons Briedis, Monta Kroma, Arvi Siig...).
• 1985 Este redactor literar la revista Nistru (1983-1993) Publică Scrieri alese (2 vol.).
• 1987 Apare placheta Hulubi în ploaie în traducere de V. Ciudin.
• 1988: Creează mărgăritarul poetic Răsărit de Luceafăr.
• 1989: Nefiindu-i propriu spiritul gregar și de paradă, poetul pășește pe calea aparent mai puțin eficientă a luptei culturale – la masa de scris. Bunul simț, modestia, darul contemplației, dar și pronunțata sa individualitate spirituală îi permit ca în anii de renaștere națională să creeze capodoperele: Răsărit de Luceafăr,Mollis Davia, Car frumos cu patru boi, Piramida singurătății, Decebal, Ninge la o margine de existență, Improvizațăia nisipului. Majoritatea acestor opere văd lumina tiparului abia după plecarea în eternitate a poetului, „deschizând, totodată, drumul spre noua paradigmă culturală a transmodernității”. (Th. Codreanu).^[4]
• 1990 Publică eseul Car frumos cu patru boi despre limba română, pentru care uitarea înseamnă trădare. „Limba, avea să spună poetul în alt eseu, este memoria unei națiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noțiunii de națiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică națiunea la noțiuni existențiale.”
• 1993-2002 Predă filosofia, istoria culturii, psihologia și estetica la Liceul Republican de Arte Plastice „I. Vieru” și estetica la Liceul „Prometeu” din Chișinău. Prelegerile dascălului-reformator sunt așteptate nu numai de liceeni, ci și de profesori, inclusiv universitari, care vin de nenumărate ori la orele de predare, care au format o generație de tineri plasticieni pregătiți să gândească neordinar, pentru că, spunea poetul, „cel mai greu e să înveți omul să gândească într-o societate amorfă, dominată de lene mentală.” În același răstimp inaugurează și susține la săptămânalul „Florile dalbe” pagina filosofică „Căderea pe gânduri”, pagină prin care le-a trezit interesul elevilor pentru a studia gândirea universală prin intermediul prezentării galeriei marilor filosofi ai lumii și de a cugeta ei înșiși prin intermediul cercetării categoriilor filosofice (seria de articole Ce este frumosul?).
• 1997 Este ales omul anului al ziarului „Moldova suverană” pentru eseurile Amplitudinea (mea) de nisip venite dintr-un Laborator intim.
• 1998 Pentru merite deosebite în dezvoltarea literaturii naționale și contribuție substanțială la promovarea valorilor spirituale și morale este decorat cu Ordinul Republicii.
• 2000 După o lungă tăcere, editura „Cartea Moldovei” scoate de sub tipar primul volum în grafie latină Piramida singurătății, o „carte din viitor” (N. Dabija), care s-a constituit într-un fenomen artistic și act de cultură aparte. I se decernează Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2000. În cadrul Salonului național de carte de la Chișinău volumul este apreciat cu diplome la compartimentul „Literatura artistică” și „Pentru relansarea momentului poetic 60”. Este decorat cu medalia Mihai Eminescu. Peste ani încearcă emoții copleșitoare în pelerinajul evlavios pe la locurile sfinte din România, mănăstirile din Moldova de peste Prut.
• 2002: La 12 august, după o grea suferință, se stinge din viață. Doar peste câteva luni cerneala neagră a tiparului îi așterne volumul Ninge la o margine de existență (Poezii, reflecții și alte deziceri de sine), „marele volum de la război încoace” (Mihail Dolgan), volum despre care Mihai Cimpoi scria în prefață că „este rodul unei întregi Vieți devenită Poezie. Și, bineînțeles, Filosofie. Din îngemănarea celor două apare Lirosofia, așa cum din teză și antiteză apare sinteza. Cartea este cu adevărat o revelație prin substanța sa meditativă, prin felul ei spontan de a se structura, prin modul surprinzător de a se naște din ea însăși.” Iar criticul Theodor Codreanu, în articolul Trasnsmodernismul lui Victor Teleucă a clasat-o drept „cartea anului 2002” a literaturii române, menționând, totodată, că poetul nu s-a închis în nici un canon poetic. Cartea „ar putea fi revendicată și de postmoderniști, dar la fel de bine și de romantism, și de suprarealism, și de expresionism, și de modernism”.

Apariții postume[modificare | modificare sursă]

• 2003: Apare poemul dramatic Decebal , care a servit drept libret pentru opera cu același titlu de Tudor Zgureanu. Poetul spune că a avut intenția „dacă nu să aducă evenimentele în acest prezent, cel puțin, să trezească în spectator ideea ce se află într-o stare de somnolență, nu se știe pentru cât timp, că noi nu suntem veniți de undeva de pe alte meleaguri și în suflet nu purtăm imensități de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe niște scări făcute din oasele strămoșilor noștri.” Mihai Cimpoi scrie în prefață că poemul este cântecul de lebădă, în care „poezia s-a contopit cu istoria și filosofia.” Iar Nicolae Dabija remarcă în postfață că „Victor Teleucă, poetul cel mai deschis către modernitate, și-a situat, neostentantiv, paginile sale deasupra timpului, în afara timpului, în locul timpului. Poemul merită să devină imn național”.
• 2006: Apar poezii și eseuri postume în cartea Improvizația nisipului – „cea mai înaltă realizare artistică a lui Victor Teleucă”. (Theodor Codreanu).
• 2010: Apare Răsărit de Luceafăr – mărgăritarul poetic inedit închinat lui Mihai Eminescu, poem ilustrat de pictorul I. Daghi. ,,Chiar dacă n-ar fi scris nimic altceva decât acest poem-eseu, Victor Teleucă ar merita să fie considerat un mare gânditor pentru măiestria sa de a evoca apariția și evoluția genialului nostru înaintaș”. (Ion Ciocanu).

În "Poeți din Basarabia", Adrian Dinu Rachieru remarcă: "Nici bonom, dar nici încrâncenat, heracliteanul Victor Teleucă ne face părtași, fără descărcări pasionale, la dialogul învolburat cu sinele în registrul meditației calme, totuși. Lirosofia sa, anexată esteticii transmoderne(ca fenomen de latență) îl definește - s-a observat - drept "cel mai nichitastănescian poet basarabean".

Theodor Codreanu, în "Victor Teleucă - Un heraclitean transmodern", scrie : "Nu încape de îndoială, opera, întregită cu două veritabile capodopere postume (Ninge la o margine de existență și Improvizația nisipului), îl plasează pe Victor Teleucă în rândul strălucitei pleiade șaizeciste, alături de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, deschizând, totodată, drumul spre noua paradigmă culturală a transmodernității. "Cei care au citit până acum poemul s-au arătat impresionați de forța expresivă a acestui Răsărit de Luceafăr. Cu siguranță, va trece, de-acum încolo, printre cele mai frumoase poezii inspirate de geniul eminescian."(Theodor Codreanu, Victor Teleucă și Eminescu)

• 2011: Este editat Car frumos cu patru boi, prezentare artistică I. Daghi. „După opinia mea, Car frumos cu patru boi încheie triada textelor fundamentale despre limba română scrise în Basarabia între 1917 – 1989: Limba noastră, de Mateevici, În limba ta (1968), de Grigore Vieru, și proza-eseu a lui Teleucă. Neîndoielnic, sunt și alte poeme admirabile semnate de Nicolae Costenco, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi și atâția alții, însă cele trei texte ating zona profundă a ontologicului.” (Theodor Codreanu). „Lectura poemului-eseu este deosebit de utilă pentru a ne clarifica problema atitudinii față de unul dintre elementele și componentele a ceea ce numim conștiință națională sănătoasă. Și în aceeași măsură lectura lui e plăcută, întremătoare pentru suflet.” (Ion Ciocanu).

Este publicat în presă poemul Mollis Davia. „O viziune poetică, literar-filosofică a adevărului întreg despre istoria noastră bimilenară n-am avut. O atare viziune ni se înfățișează azi, din chiar debutul poemului Mollis Davia: „Nu e tot ce-i tot în toate. / Este-un TOT al tău TOTAL – / Daimonul național…” (Ion Ciocanu). „În acest mod a înțeles Victor Teleucă să creeze „literatură patriotică”, evitând capcana sloganardă în care au căzut chiar și talente autentice. El a știut să stăpânească deopotrivă ingerințele filosofice și „lirohistoriosofice” dintr-o perspectivă care a depășit cu mult atât tradiționalismul, cât și „postmodernismul modern” printr-o vizionară perspectivă transmodernă.” (Theodor Codreanu).

Scrieri importante[modificare | modificare sursă]

• Momentul inimii, Chișinău, "Cartea Moldovei", 1975
• Încercarea de a nu muri, Chișinău, "Literatura artistică", 1980
• Întoarcerea dramaticului eu, Chișinău, "Literatura artistică", 1983
• Piramida Singurătății, Chișinău, "Cartea Moldovei", 2000
• Ninge la o margine de existență, Chișinău, "Cartea Moldovei", 2002; București, eLiteratura, 2015
• Decebal, Chișinău, "Universul", 2002
• Momentul inimii, Chișinău, Litera, 2003
• Improvizația nisipului, Chișinău, "Universul", 2006; București, eLiteratura, 2016
• Răsărit de Luceafăr, Chișinău, "Universul", 2010
• Car frumos cu patru boi, Chișinău, "Universul", 2011
• Mollis Davia, Chișinău, "Universul", 2011

Referințe critice[modificare | modificare sursă]

• Theodor Codreanu, Transmodernismul, Iași, "Junimea", 2005, pag. 245-257;
• Victoria Fonari. Proiecții ale mitului în creația lui Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu, Chișinău, Foxtrot, 2013, pag. 15-65.
• Victoria Fonari. Scriitorul Victor Teleucă și sihăstria căutării // Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013). – Chișinău: CEP USM, 2013, p. 487-493. ISBN: 978-9975-4496-4-9.
• Theodor Codreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Chișinău, "Universul", 2012;
• Victoria Fonari. Imaginea mitică a adevărului propedeutic în textul lui Victor Teleucă. // Creșterea impactului cercetării și dezvolatartea capacității de inovare. Chișinău: CEP USM, 2011, p. 183-186.
• Adrian Dinu Răchieru, Poeți din Basarabia, Ed. "Academiei Române", 2010;
• Arhip Cibotaru Pe timpul lui Teleucă, Chișinău, "Universul", 2010;
• Victor Teleucă - un heraclitean transmodern, Chișinău, "Universul", 2010;
• Ion Ciocanu, Conștientizarea singularității unui mare poet, Literatura și arta nr.27, 8 iulie 2010;
• Theodor Codreanu Victor Teleucă și Eminescu, Bucovina literară, iunie-iulie 2010, Suceava;
• Mihai Cimpoi, Victor Teleucă, lirosoful, prefață la cartea "Ninge la o margine de existență".
• Theodor Codreanu, De la ochelarii lui Jung la cuvântul biform, Literatura și Arta, nr. 22, 29 mai 2014

CORNELIU POPEL

POPEL Corneliu, se naste la 19 ian. 1950, comuna Darabani, judetul Botosani - moare in 18 iun. 1978, Iasi.

Poet.

Absolvent al Facultatii de Filologie a Univ. din Iasi (1973). Dupa terminarea studiilor universitare, prof. de limba romana in comuna Tibana, judetul Iasi.

Debuteaza ca elev in ziarul Zari noi din Suceava (1965), publicind ulterior si in lasul literar, Alma matei; Cronica. Amfiteatru, Ateneu. Luceafarul, Convorbiri literare etc.

Debut editorial cu volum de versuri Fratii mei blinzi (1974), dupa ce ii aparusera poezii si in antologia Cerul in apa (1970), ce reunea debutantii in poezie selectionati de Editura Junimea din Iasi. A mai publicat volum Aurea saecula (1977). Postum, i s-a publicat volum de versuri Elogiul intelepciunii (1979).

Epitetul din titlul volumului de debut al lui Corneliu Popel (Fratii mei blinzi, 1974) se adecveaza exanguitatii poeziei. O tulbure conceptie imnica provoaca mecanismul limbajului, o sintaxa eliptica si destul de capricioasa incearca sa-i confere mister.

Frapeaza, pina la a deveni plictisitor prin inexistenta, un simulacru de elevatie nesustinuia de saracaciosul material prelucrat. Cuvintele sint „fara de prihana", „celeste", „sacrale"; gesturile, „auguste". Este „sublima" lunca, la fel de sublim e drumul (cu varianta lui „susea"), nu mai putin sublima, „augusta gradina". Poetul oficiaza de la inaltimea unor eterate concepte, se vrea prin cintec hierofant in numele patriei, avind oarecum intuitia valorii conceptului de descendenta hol-derliniana. In cea mai buna interpretare, insa nu si pe deplin plauzibila, patria este aici toposul logosului:

„printre arbori de aur patria ea sfinta raza ea roua sublima gura de aur care cuvinla fiilor pace eterna".

Rostirea pare o redundanta in cautarea obiectului. De la o poezie la alta, aceleasi atribute ornante incearca sa-si ia zborul spre indeterminalul cer imnic, raminind doar o pura promisiune, esuind, de fapt, in gravitatia locului comun, daca nu si hilar (exemplu: pe ramura teiului „sfint" sta „pasarea neamului"). Cu Aurea saecula (1977), cel mai comentat dintre volumele sale, se incearca introducerea unei oarecare discipline: versurile sint mai putin trunchiate, catenele sintactice slujesc mai firesc discursul, iar poezia se preocupa de aspectul unitatii ei. insa nu sint inlaturate vechile obsesii, ci, dimpotriva, amplificate. Astfel, se configureaza si un patetism minor, de dulce tihna naturista, „dumbravi latine" adasta pe relieful unui paradis cu „blinde animale" sau „plante prea iubite", un duh samaritean aseaza culori si pace peste tablourile chieiismului interior. Sint invadate de un aer sapiential „casa" si „graiul de acasa". Mai inchegata din toate este ultima carte, Elogiul intelepciunii (1979). Exista aici semnele de clarificare cu sine ale acestui spirit reflexiv, chiar profund pe alocuri, insa slujindu-se de un ion inadecvat. Renuntind sa mai provoace simbolurile sau conceptele, Corneliu Popel ia calea mai fireasca, aceea care le poate naste prin sugerare. O biografie mai terestra isi cere dreptul la expresie, drama existentei izbucneste deasupra protocolului verbal:

„Ploaia-n manta singuratatii m-acopera. Unde sinteti voi, cei dragi, sa ma scapati de moarte'.' Simt cum se apropie cu pasi usori precum risul padurilor din Carpati Linga mine locul e gol. Cine sa-mi siringa bratul cind incepe sa-mi fie frica? Vai, cit de departe sinteti, cit de departe!"

Probabil ca in numele acestei neasteptate simplificari trebuie sa avem intelegerea anterioarelor etape de incercare. Erau solfegii pentru presimtitul poem ihanatic. Acum durerea innobileaza graiul cel mai umil, o simplitate dezarmanta risipeste comori de autenticitate. Pornit confuz intr-o experienta initiatica fortata prin limbaj conceptual, ritualizata pina la golirea de substanta, Corneliu Popel este un caz rar de poet ce ajunge sa se lase initiat de materialul vital. Era in pragul importantei sale descoperiri.

OPERA: Fratii mei blinzi. Iasi, 1974; Aurea saecula, Iasi, 1977; Elogiul intelepciunii, Iasi, 1979; Voce eterna: pro patria. Iasi, .

REFERINTE CRITICE: D. ' Arsenie, in Luceafarul, nr. 49, 1977; D. Dimitriu, in Convorbiri literare, nr. 12, 1977; A. Popescu, in Steaua, nr. 12, 1978; T. Mihadas, in Tribuna, nr. 8, 1978; L. Leonte, in Cronica, nr. 15, 1978; M. Blaga, in Familia, nr. 5, 1978; A. Andries, in Cronica, nr. 25, 1978; D. Lascu, in Convorbiri literare, nr. 3, 1980; C. Ivanescu, in Luceafarul, nr. 46,1982; I. Bejenaru, in Ateneu, nr. 10, 1985; G. Dorian, in Ateneu, nr. 8, 1985. Taine văd în ochii tăi, iubito Înţelepciunea îşi are locul în centrul trandafirului. Acolo caută, învăţăcelule, înţelepciunea. Dar unde-i înţelepciunea dacă nu în virginul ochi al iubitei care vis este? Ea pleacă şi-mi zic: e substanţă. Arborele poartă sângele ei, când pe buzele-mi cade picătura distrugătoare a înţelepciunii şi a părerii de rău.