3. /19 IANUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Cuv: Macarie cel Mare și Macarie Alexandrinul; Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului; Sf Mc Eufrasia

 Sf Cuv: Macarie cel Mare

Fiind înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar el cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”.

Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinții lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinți, strămoșii Avraam și Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, având treapta de preot, și maica lui se numea Sară. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoțirii, însă cu duhul erau tot uniți.

Ei își înfrumusețau viața cu înfrânarea și cu postul, cu rugăciunile și cu privegherea, cu milosteniile și cu primirea de străini și cu multe alte fapte bune. Dar făcându-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neașteptată a barbarilor asupra Egiptului, și averile lor răpindu-se din mâinile acelora, au sărăcit foarte mult și se gândeau să iasă din patria lor.

Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfântul patriarh Avraam, cinstit la vedere și luminat cu frumusețe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mângâindu-l și zicându-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părțile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numește Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, și să nu se lipsească de unirea cu soția lui, de vreme ce, zicea Sfântul Avraam, „Dumnezeu voiește să vă binecuvânteze cu rod fericit, precum m-a binecuvântat și pe mine, care eram străin în pământul Canaan, dându-mi fiu la bătrânețe”.

Preotul Avraam deșteptându-se din somn, a spus soției sale Sara vedenia sa. Și amândoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, și, precum se vede, dumnezeiasca rânduială a mutat acolo pe părinții lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viața pustnicească.

Petrecând Avraam cu soția sa în satul Ptinapar, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit rău și aștepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcând pe patul durerii și adormind puțin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieșind din altar și, apropiindu-se de dânsul, îi zise: „Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău”. Iar el i-a răspuns: „Sunt bolnav, Doamne, și nu pot să mă scol”. Iar îngerul luându-l de mână, cu veselie zicea către dânsul, cu glas blând: „Dumnezeu te-a miluit. El a izgonit boala de la tine și-ți dăruiește binecuvântarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naște un fiu, numit cu numele „fericirii”, care va fi locașul Sfântului Duh și îngerește pe pământ va viețui și printr-însul mulți se vor duce la Dumnezeu”. Într-aceasta vedenie bolnavul deșteptându-se, îndată a simțit că este cu totul sănătos, și sculându-se, umbla plin de frică și de bucurie; iar toate cele văzute și grăite de înger în vedenie le-a spus soției sale Sara.

Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredința schimbarea lui din durerea cea mare întru desăvârșita sănătate, și împreună au mulțumit lui Dumnezeu, preamilostivului și de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a zămislit la bătrânețe și venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească și i-au pus numele Macarie, care se tâlcuiește „fericit” și l-au luminat pe el cu Sfântul Botez.

Venind copilul în vârstă desăvârșita și dumnezeieștile cărți bine deprinzându-le, părinții lui, ca și cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dânsul, au voit ca să-l însoțească cu femeie chiar și nevrând; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoțească cu neîntinata mireasă, adică cu viața cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punând bun sfat în minte.

Și săvârșindu-se ospățul cel de nuntă, tânărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca și cum îi venise deodată rău, și neatingându-se de a sa mireasă, a ieșit curat din casă, ridicându-și către Dumnezeu ochii inimii și către El punând nădejdea, se rugă cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viața lumească și să se facă monah.

Într-una din zile, s-a întâmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta și de aceea muntele se numește Nitria; deci, a mers cu dânșii și Macarie, după porunca părinților săi, și venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puțin din cale, vrând să se odihnească; apoi a adormit, și în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina și zicând către dânsul: „Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, privește-le, pentru că se cade ție ca în aceste pustietăți să te sălășluiești”. După vedenia aceasta, Macarie deșteptându-se, gândea la cele ce i s-au zis de către cel văzut și nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau viețuitori în pustie, afară de marele Antonie și în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neștiut de nimeni.

Deci, a treia zi, întorcându-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasă sa bolnavă de friguri, și fiind aproape de sfârșit, a și murit înaintea ochilor lui și întru feciorie curată s-a dus la veșnica viață. Iar Macarie s-a încredințat lui Dumnezeu și se gândea la a sa moarte, zicând în sine: „Macarie, ia aminte și te îngrijește pentru sufletul tău, pentru că se cade și ție ca, după puțină vreme, să lași viața aceasta”.

Macarie neîngrijindu-se de nimic pământesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieștilor cărți. Părinții văzându-i o viață ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feței lui, ci se bucurau de curăția vieții lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrânind foarte și căzând în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrâneții și a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osârdie și cu dragoste; apoi s-a mutat din viață bătrânul plin de zile și s-a dus către părinții săi.

Trecând șase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfârșit întru Domnul și Sara, maica lui Macarie. El dând pe părinții săi obișnuitei îngropări creștinești, era acum liber de toate; și a împărțit toate cele rămase de la părinți la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mâhnit că nu avea cui să-și descopere tainele inimii sale și să afle sfat bun, unde să se ducă și de cine să fie povățuit la viața cea plăcută lui Dumnezeu și se ruga Lui cu osârdie să-i trimită un povățuitor bun, care ar putea să-i arate calea mântuirii.

Sosind pomenirea unuia din sfinți, căruia după obiceiul părinților săi, voia să-i săvârșească praznicul, el a gătit prinz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci și scăpătați. Atunci, stând în biserică la cântare, a văzut un monah bătrân intrând în biserică, cărunt la păr, având barbă până la brâu, galben la față de pustnicie, foarte cinstit la vedere și al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumusețat cu podoabele faptelor bune.

Monahul nu era departe de satul acela, și își avea chilia sa pustnicească la un loc liniștit, nearătându-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rânduind așa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtășirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obște; iar după masă și după ospătarea de ajuns a tuturor, ducându-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puțin pe monah și luându-l de-o parte a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Să nu mă oprești că dimineață să vin la sfinția ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viața mea”. Bătrânul i-a răspuns: „Să vii, fiule, când vei voi”. Și a plecat.

A doua zi s-a dus Macarie la bătrân și i-a spus toate tainele inimii sale, cum dorește cu toată osârdia să slujească Domnului; și a rugat pe bătrân să-l povățuiască ce se cade să facă. Bătrânul l-a întreținut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, și apunând soarele, i-a dat puțină pâine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stând singur la rugăciune și avându-și mintea sus, fiind noapte adâncă, s-a făcut o vedenie și a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe și având aripi, care înconjurând pe Macarie, ziceau: „Scoală-te, Macarie, și începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aștepta altă vreme, că bărbatul leneș nu se luptă cu istețime, iar cel nesârguitor dobândește prețul celui leneș”.

Văzând acestea dumnezeiescul bătrân, dimineața le-a spus lui Macarie și liberându-l, i-a zis: „Fiule, ceea ce voiești să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mântuirea multora; de aceea, de acum să nu te lenevești la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci, învățându-l mult despre rugăciune, priveghere și post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcându-se acasă, a împărțit la săraci toate ale sale, nelăsând nimic pentru trebuința să.

După puține zile, liberându-se de toate grijile vieții și rămânând singur ca un sărac, s-a dus iarăși la bătrân, dându-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrânul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tânăr Macarie și arătându-i începuturile vieții monahicești cele liniștitoare și învățându-l a împleti coșnițe, lucru cuviincios mâinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să viețuiască singur în numele lui Dumnezeu și a dus în acea chilie pe ucenic, dându-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, și despre lucrul mâinilor.

Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfântă a vieții monahicești; și sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întâmplat după câtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinților acelora și aflând despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el și cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deși era încă tânăr. Dar nu după multe zile supărându-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniștea, a fugit de acolo și s-a sălășluit într-un sat oarecare; și venind la dânsul un om neînvățat, dar cucernic, îi slujea luând lucrul mâinilor lui și vânzându-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tânăr, se înarma asupra lui și luptă cu multe feluri de meșteșuguri, aducându-i uneori necuviincioase gânduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri și înfricoșări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în șarpe și târându-se pe pământ, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune și cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meșteșugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și nici de lucrul ce umblă în întuneric.

Deci, neputând vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meșteșugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tânăr i-o cerea spre nelegiuită însoțire; dar fiindcă era sărac și neînvățat, de aceea părinții se mândreau față de tânărul acela, nevrând să dea pe fiica lor după dânsul. Dar fecioara iubea pe tânăr și aprinzându-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină și s-a aflat fecioara având în pântece; deci întrebând ea pe acel tânăr ce răspuns ar putea să dea părinților, acela, având înlăuntru pe învățătorul răutății, i-a zis: „Spune că sihastrul acela ți-a făcut aceasta”.

Ea ascultând sfatul vicleanului și-a ascuțit limba sa de șarpe asupra nevinovatului monah, căci când au cunoscut părinții că fecioara este însărcinată, bătând-o, au început a o întreba: „Cu cine ai căzut în păcat?”. Ea a răspuns: „Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiți că este sfânt; căci odată, aflându-mă afară din sat și apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întâmpinat în cale și mi-a făcut silă, iar eu de rușine și de frică, nu l-am spus la nimeni până acum”.

Prin aceste cuvinte ca de niște săgeți lovindu-se părinții și rudeniile ei, au pornit cu toții asupra sfântului și au alergat la chilia lui, umplând văzduhul de strigare și de cuvinte dosăditoare; apoi scoțându-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme și l-au dus cu dânșii în sat. Aducând multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, și legându-le într-o funie, le-au spânzurat de grumajii lui și-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătându-l, împingându-l, trăgându-l de păr, călcându-l cu picioarele și strigând: „Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucați-l toți și-l bateți”.

Din întâmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzând ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: „Până când veți bate fără de vină pe străinul monah, neștiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat”. Dar aceia nu-l ascultau și își arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergând în urma celui purtat astfel, se rușina, plângea și nu putea să-l apere și să scoată pe Macarie din mâinile lor pe care ca niște câini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcându-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri și cu ocări, zicându-i: „Sihastrul căruia îi slujești, iată ce a făcut”.

Și l-au bătut pe Macarie cu bețele, până ce și-au săturat mânia și iuțimea, încât se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinții acelei fete ziceau: „Să nu-l lăsăm până ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o”. Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: „Fii garant pentru mine, omule”.

Acesta gata fiind să moară pentru dânsul, s-a obligat astfel; și luând pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputând să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puțin după această a început a se nevoi la lucru, zicând în sine: „Macarie, ai femeie și copii, deci nevoie îți este ca ziua și noaptea să lucrezi, ca să-i hrănești”. Și lucrând coșnițe, le vindea prin mâna slujitorului și trimitea fecioarei prețul ce lua pentru hrană.

Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului și nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile și nopți, cu amar strigând de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă și pe părinții ei îi durea inima văzând-o într-o suferință ca aceea și nepricepându-se, ziceau: „Ce să fie aceasta?”. Iar ea atunci, chiar nevrând, a spus adevărul, strigând; „Amar mie, ticăloasa, care sunt vrednică de mii de morți, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire și am mințit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tânărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea”.

Deci, auzind părinții aceasta și toți vecinii au rămas uimiți, pentru că a venit asupra lor rușine și frică și pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atât de rău; apoi au strigat: „Vai nouă!”.

Atunci s-a înștiințat despre aceasta tot satul și toți s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia și auzeau cele ce se spuneau despre fecioară și cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toți au pus mâinile cu nemilostivire asupra sfântului. Și s-au sfătuit cu părinții fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu și să cadă cu plângere la picioarele lui, cerându-i iertare; că nu cumva să-i ajungă mânia lui Dumnezeu pe toți, pentru chinuirea lui cea fără de vină.

Auzind aceasta slujitorul și garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfânt cu veselie și i-a zis: „Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună și luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintâi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă și eu de acum voi fi liber de garanție, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept și preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, și fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu și nu poate să nască.

Acum a spus cum că nu tu ești vinovat, ci un oarecare tânăr; deci, toți locuitorii satului, de la mic până la mare, vor să vină la tine cu pocăință, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înțelepciune și răbdarea ta, și să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine”.

Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrând cinstea și slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decât să primească cinste de la oameni. Și venind noaptea, s-a sculat și a fugit de acolo și s-a dus întâi la Muntele Nitriei, unde cândva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peșteră și s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustnicește în nevoință, pentru că auzise de dânsul, pe când era în lume, și dorea să-l vadă.

Și fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape și a petrecut la dânsul vreme îndelungată, povățuindu-se la desăvârșita viață întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoințe și atât de mult a sporit în viața monahicească, încât a întrecut pe ceilalți frați; pentru care era numit de dânșii „tânăr bătrân”. Căci în anii tinerețelor sale, a arătat viață bătrânească și se lupta ziua și noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri și năluciri, ca niște ostași înarmați, călare pe cai.

Apoi îndreptându-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gâlceava și cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gânduri necurate asupra lui și cu toate meșteșugirile se sileau să clatine și să dărâme zidul cel întemeiat de Hristos.

Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, și zicea că David: Aceștia în căruțe și pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicați și să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmașii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.

Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulțime de diavoli, deșteptându-l și zicându-i: „Scoală-te și cânta cu noi și nu dormi”. Iar cuviosul cunoscând meșteșugirile drăcești, nu se sculă și le răspunse: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, cel gătit tatălui vostru și vouă. Iar ei au zis: „Aduci astfel de hulă asupra noastră, și cu dosădire ne răspunzi nouă?”.

Grăit-a sfântul: „Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învață la fapte bune?”. Iar ei grăind multe și nesuferind ca să fie nebăgați în seamă de dânsul, văzând că nu puteau să-l scoale, toți cu mânie s-au pornit asupra lui și au început a-l bate. Iar sfântul a strigat: „Hristoase, ajută-mi și mă izbăvește de aceștia, că m-au înconjurat ca niște câini mulți și au deschis asupra mea gura lor”. Și îndată mulțimea diavolească a pierit cu sunet.

Iar pe când cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducându-le în chilie spre facerea coșnițelor, l-a întâmpinat diavolul în cale cu o seceră și voia să-l lovească, dar n-a putut și i-a zis lui: „Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac și eu: postești tu și eu nicidecum nu mănânc; priveghezi tu, și eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruiești pe mine”; deci i-a zis Macarie: „Care este una aceea?”. Răspuns-a diavolul: „Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta”.

Fericitul Macarie, având 40 de ani de la nașterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor și al proorociei, cum și stăpânire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoțești și a fost conducător părinților celor ce viețuiau în schit. Iar pentru hrană și băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiți de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mâncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuință, iar pe de alta pentru râvna cea dumnezeiască a multor părinți care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viața cea pustnicească, iar mai ales se sârguiau a se întrece.

Despre alte nevoințe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinți cum că neîncetat era întru înălțarea minții către Dumnezeu și cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decât de lucrurile lumii aceștia. Apoi cerceta pe părintele și pe învățătorul său, Antonie cel Mare, și de dânsul mult se povățuia, vorbind cu dânsul cuvinte duhovnicești. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfârșit al lui Antonie_a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moștenire, toiagul cu care își sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrânețelor și nevoințelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie și făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.

Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputând s-o plece spre desfrânare, pentru curăția ei și pentru cinstea și dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugându-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască și s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean și a făcut obișnuitele sale meșteșu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înșele pe acea femeie curată, spre desfrânare.

Apoi neputând să înduplece mintea ei cea nemișcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dânsa; și a făcut așa că tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu față de om, ci animal parte femeiască; deci, intrând bărbatul în casă, când a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimântat, și nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihnește un animal. Vorbea cu dânsa și nu putea să audă nici un răspuns, decât numai o vedea mâniindu-se. Însă știa că este femeia lui și a cunoscut răutatea pizmașului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mâhnire și plângea.

Chemând preoți în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaște ce avea: cum și pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci și ochii acelora ca niște fermecați vedeau animal; și trecuseră trei zile de când i se făcuse ei aceasta și nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fin, nici ca omul nu putea să mănânce pâine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.

Deci, punând pe dânsa frâul ca pe un animal, s-a dus, luând după sine pe femeia să întru asemănare de animal. Pe când se apropia de chilia cuviosului, frații ce stăteau afară, au început a cârti asupra lui, întrebându-l pentru ce vrea să intre în mânăstire cu acel animal? Iar el a zis către dânșii: „Am venit aici, ca animalul acesta să câștige milă de la Domnul cu rugăciunile Sfântului Macarie”.

Și întrebându-l monahii: „De ce pătimește?”. Omul a zis: „Acest animal pe care îl vedeți este femeia mea și cum s-a prefăcut nu știu; iată acum sunt trei zile de când nici un fel de hrană nu gustă nicidecum”. Iar frații auzind acestea, au mers să spună sfântului, căruia acum i se descoperise și se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.

Frații spunându-i despre acest lucru și arătându-i dobitocul cel adus, sfântul a zis către dânșii: „Voi singuri sunteți dobitoace, de vreme ce aveți ochi răi, iar ea precum este făcută, așa rămâne femeie și nu este schimbată întru altă fire; ci așa se pare ochilor voștri cei înșelați de farmece”. Deci, sfințind apă, a turnat pe capul ei, rugându-se, și îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintâi; încât toți cei ce căutau la dânsa au văzut-o că este femeie, cu față de om.

Apoi, poruncind să-i dea ei să mănânce, a făcut-o femeie sănătoasă. Și au mulțumit lui Dumnezeu, bărbatul și femeia, cum și toți cei ce vedeau această minune. Apoi, sfântul a învățat pe femeie, că adeseori să meargă la sfânta biserică și să se împărtășească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămâni au trecut, de când ai fost părtașă dumnezeieștilor Taine. Astfel învățându-i și sfătuindu-i pe amândoi, i-a liberat în pace. Asemenea și o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducând-o părinții ei la sfântul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfințit, a făcut-o sănătoasă.

Deci, mulți supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni și binecuvântări și pentru folosirea de învățătură de la dânsul, iar alții pentru tămăduiri; pentru aceea sfântul și-a săpat o peșteră adâncă în chilie, ca de o jumătate stadie, și se ascundea de cei ce veneau la dânsul fără vreme, când îi întrerupeau gândirea la Dumnezeu și rugăciunea.

Atâta dar avea de la Dumnezeu, încât învia și morți. Un monah oarecare, șezând în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mândriei. Deci, întâi l-a rătăcit de la adevărata credință și l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat și că trei începători sunt: Dumnezeu, materia și răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Și a putut face aceasta căci grăia multe bârfeli de acest fel către mulți. Apoi și diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne și minuni, încât ar fi fost cu putință să amăgească și pe cei aleși; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.

Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, și rugându-l, îi zise: „Vino și ajută-ne; căci dacă până trăiești tu nu vom curăți vecinătatea noastră, toți se vor lipi de dânsul și întru pierzare se vor duce”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?”. Episcopul stăruia, rugându-l: „Eu așa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori având gând să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, și încă temându-mă de osânda lui Dumnezeu, care zice: Sângele lor din mâinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.

Atunci Avva Macarie sculându-se, a mers cu dânsul și a venit la amăgitorul acela, pe care, când l-a văzut bătrânul, a zis episcopului: „Acesta are un diavol din cei stăpânitori și ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sunt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile și dezmierdările în trupul omului, iar altă care amăgește sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rânduiește satana la vrăjitori și amăgitori, ca și la începătorii de eresuri”. Episcopul a zis: „Este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nici o putere”.

Deci, i-a poruncit să iasă la dânșii; iar el ieșind, episcopul i-a zis: „Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi?”. Iar el a răspuns: „Pentru că nu credeți drept”. Zis-a către dânsul Sfântul Macarie: „Dar tu crezi bine?”. Iar el a zis: „Foarte bine”. Sfântul i-a zis: „Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?”. El a răspuns: „Fiindcă ziceți că trupul a înviat; și încă mai ziceți că și Dumnezeu a luat asupră-și trup și oase”. Bătrânul i-a zis: „Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăiești împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ție cum credem și dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuți vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi”. El a zis: „Eu întâi să-ți spun credința mea”. Iar sfântul a zis: „Credința rea nici să nu se numească credință”.

Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinței și episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul; și celelalte de aici înainte, cum și alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a rușinat ereticul și neavând ce să răspundă, a zis către Sfântul Macarie: „Mie nu-mi grăi credința cea din cuvinte, ci să mergem la morminte și tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo și voi crede că bine cugetați, ori eu să scot suflet fără de trup, și să vă rușinez pe voi”. Și întorcându-se Sfântul Macarie, a zis episcopului: „Mare este răul, căci și pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atât de mare semn”. Zis-a episcopul: „Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă”.

Atunci au mers la morminte și a venit și Ierachtenul să cheme pe diavol. Și mult făcându-și rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormânt. Atunci diavolul n-a ieșit ca mai înainte, căci îi stă împotrivă Duhul cel Sfânt. Și când a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: „Pentru necredința voastră nu poate să iasă”. Episcopul a zis: „Dacă am fi fost rău-credincioși, atunci mai vârtos trebuia să iasă, ca să mustre necredința noastră”.

Iar bătrânul rugându-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pământ, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toți care erau de față, s-a ridicat, și lovind cu toiagul cel de finic un mormânt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sunt de finic, a înviat un om din mormânt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.

Această minune văzând-o Ierachteanul, a leșinat și ieșind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfântului, împreună cu tot poporul care era de față, și cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfântul, ci l-a luat cu sine în pustie și l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebând pe cel ce a înviat dacă știe pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici când trăia. Deci, sfântul botezându-l, l-a avut cu sine trei ani și apoi cu adevărată moarte a răposat, încât se potrivea și la el cuvântul Domnului, că nici acesta n-a greșit, nici părinții lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.

Iar episcopul a întrebat pe Sfântul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, când a văzut înaintea lui atâta popor, față de o minune atât de mare? El a răspuns: „O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, și ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoință se află, temându-se să nu cadă.

Unul ca acesta numai o credință are, de a ieși din trup, iar slava omenească nici în gând nu-i vine. Deci, o pildă că aceasta îți zic: Închipuiește-ți pe cineva că umblă pe mare și privește spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce privește la slavă lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocotește. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea și căzând astfel, se biruiește de multe patimi”.

Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă și un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea așa: „Am fost în schit cu părintele Macarie și a sosit vremea secerișului; atunci, mergând la seceriș noi șapte, iată o văduvă aduna spice după noi și plângea neîncetat; apoi chemând Macarie pe stăpânul holdei aceleia, l-a întrebat: „Ce are această bătrână de plânge mereu?”. Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luând de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunându-i ei unde a pus ceea ce a luat și voiește stăpânul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei. Și i-a zis Macarie lui: „Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază”. Când a venit văduva aceea, a zis către dânsa bătrânul: „Întotdeauna plângi astfel?”. Ea a spus lui: „Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva niște aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns”. Zis-a către dânsa bătrânul: „Vino ca să ne arăți mormântul bărbatului tău”.

Deci luând pe frați, a mers cu dânsa, apoi sosind la mormânt, bătrânul a zis către văduvă: „Du-te la casa ta”. Și rugându-se, a strigat bătrânul pe cel mort, zicând către dânsul: „Unde ai pus vistieria cea străină?”. Iar el a răspuns din mormânt: „În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu”. Și a zis lui bătrânul: „Dormi iarăși până la ziua învierii”.

Iar frații văzând aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Și le-a zis lor bătrânul: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sunt un nimic; ci pentru văduvă și sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să știți aceasta, că Dumnezeu voiește ca sufletul să fie fără păcat, și cel ce va cere de la El, va lua”. Apoi, mergând, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luând-o, a dat-o stăpânului ei și s-a mântuit de robie pe sine și pe fiii ei; și toți cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.

Încă și un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: „Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat și acela a alergat în chilia sfântului, însă au mers în urma lui și cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaș. Și voiau să-l dea la judecata cea legiuită.

Deci, acela se lepăda și se jura că este nevinovat de sângele celui ucis, iar ei stăruiau făcându-l vinovat. Și făcându-se de amândouă părțile multă vorbă și sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Și sculându-se, a mers cu dânșii la mormânt; apoi plecându-și genunchii, s-a rugat mult și a zis către cei ce stau de față: „Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceți”. Și a strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt.

Sfântul a zis către dânsul: „În numele lui Iisus Hristos, zic ție să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?”. Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt, încredințându-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toți mirându-se de o minune ca aceea, au căzut la pământ. Apoi, căzând la picioarele lui, ca iarăși să întrebe pe cel ce zăcea în mormânt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: „Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecății pe cel vinovat, nu este lucrul meu”.

Odinioară a fost adus la cuviosul un tânăr de care se plângea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat și ținut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mâncă trei pâini mari și bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mâncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana și băutura într-însul. Deci, acel tânăr, când nu-i da maică-sa atât de mult să mănânce, el strigă la ea; de aceea plângea maica lui și rugă pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei și să-l tămăduiască de o boală ca aceea.

Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dânsul; și după întâia și a doua zi, i-a fost mai ușor tânărului și cerea mai puțin să mănânce. Deci, a zis sfântul către maica lui: „Cât voiești ca să mănânce fiul tău?”. Ea a zis: „Zece litre de pâine”. Iar sfântul ocărând-o, i-a zis: „De ce atât de mult ai cerut, o! femeie?”. Deci, șapte zile postind fericitul și rugându-se pentru acel tânăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, și l-a făcut ca cu trei litre de pâine să se sature; și apoi i-a poruncit ca nu în deșert să stea, ci să se ostenească lucrând cu mâinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvârșit sănătos a dat pe tânăr maicii lui și i-a liberat cu pace.

Oarecând cuviosul a ieșit din schit la locul Terinut, și inserând, a intrat într-un mormânt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elinești vechi și luând unul, l-a pus căpătâi lui. Diavolii văzând îndrăzneala lui, s-au miniat asupră-i și au vrut să-l îngrozească, strigând cu glas femeiesc: „O! cutare, mergi în baie să te speli?”. Și a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrânului, zicând: „Un străin am deasupra mea și nu pot să vin”. Bătrânul neînfricoșîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicându-i: „Scoală-te și te du, dacă poți”. Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicând: „Ne-ai biruit cu totul”, și au fugit rușinați.

Apoi, umblând prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpățână de om uscată zăcând pe pământ, pe care când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpățâna aceea. Deci, a întrebat-o bătrânul cine este? Și căpățâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idolești, care au locuit în acest loc, iar tu ești părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare ușurare”. Și a zis bătrânul: „Care este ușurarea sau munca voastră, spune mie?”. Răspuns-a cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne; și nu este cu putință cuiva din noi ca să vadă fața altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puțin unul pe altul și aceasta este pentru noi ușurare”.

Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat și a zis: „Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu”. Și iarăși a întrebat pe căpățâna aceea: „Au, este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpățână: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Și întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”. Căpățâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu și acum simțim milostivirea Lui, măcar cât de puțin; iar aceia care cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El și n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele și mai grozave chinuri sunt chinuiți sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpățâna aceea, a îngropat-o în pământ și s-a dus.

După aceasta, cuviosul bătrân viețuia deosebit, având chilie în pustia cea mai mare; și era o mânăstire mai jos de el, într-o altă pustie, având monahi mulți. Deci, șezând bătrânul lingă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergând în chip de om și având o haină lățoasă; iar la fiecare laț spânzura câte o tigvuliță; apoi a zis către el bătrânul: „Unde mergi, răule?”. Acela a spus: „Mă duc să tulbur pe frați”. Bătrânul l-a întrebat iarăși: „Ce sunt tigvulițele acestea pe care le porți?”. Diavolul răspunse: „Duc gustări fraților”. Bătrânul zise: „În toate acestea sunt gustări?”. El a răspuns: „Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta și pe toate la rând, ca fiecare să aibă câte una”.

Acestea zicând, s-a dus; iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Atunci, văzându-l întorcându-se, i-a zis: „Ți-a mers bine?”. El a răspuns: „Rău, căci unde mi-e bine mie?”. Bătrânul îi zise: „Pentru ce?”. Acela a răspuns: „Deoarece toți monahii mi s-au făcut potrivnici și nimeni nu m-a primit”. Bătrânul zise: „Dar pe nici unul dintr-înșii nu-l ai prieten?”. Diavolul răspunse: „Am numai pe un monah care mă ascultă și când mă duc la dânsul, se învârtește ca paiața înaintea mea”. Bătrânul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia? Diavolul răspunse: „Teopempt”. După aceasta s-a dus.

Sculându-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mânăstirea aceea. Frații de acolo auzind, i-au ieșit cu ramuri în întâmpinarea lui și fiecare dintr-înșii își gătea chilia, socotind că bătrânul va găzdui la dânsul. Iar el a întrebat: „Cine este Teopempt?”. Pe acesta văzându-l, a intrat la dânsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurându-se; și când au început a vorbi singuri, i-a zis bătrânul: „Cum petreci, frate?”. Acela răspunse: „Bine, cu rugăciunile tale”. Bătrânul zise: „Nu te supără pe tine oarecare gânduri rele?”. Fratele răspunse: „Acum îmi este bine”; pentru că se rușina să-și mărturisească gândurile sale de rușine. Atunci i-a zis bătrânul: „De mulți ani postesc, nevoindu-mă, și toți mă cinstesc, dar într-acești ani ai bătrâneței mă supără necuratul duh al desfrânării”. La aceasta Teopempt a răspuns: „Cu adevărat părinte, și eu sunt foarte mult stăpânit de duhul desfrânării”.

Bătrânul cercă și celelalte gânduri pierzătoare ale sufletului aceluia, până ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: „Cum postești?”. El răspunse: „Până la al nouălea ceas”. Grăit-a sfântul: „Să postești până seara, să flămânzești și să înveți pe de rost părți din Evanghelie și din alte sfinte cărți, ca să te îndeletnicești totdeauna în gândirea lui Dumnezeu; și de-ți va veni gând rău, să nu-l primești și niciodată să nu te coborî cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, și-ți va ajuta Dumnezeu”.

Așa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Și când ținea calea, a văzut iarăși pe acel diavol mergând, și i-a zis: „Unde mergi?”. Diavolul răspunse: „Mă duc să tulbur pe frați”. Zicând aceasta, a trecut alături. Dar când s-a întors, i-a zis sfântul: „Cum sunt frații?”. Diavolul răspunse: „Toți mi s-au făcut potrivnici și acela pe care mai înainte îl aveam prieten și mă ascultă, nu știu cine l-a răzvrătit și nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decât toți și m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decât numai după o lungă vreme”. Zicând acestea, s-a dus, iar sfântul s-a întors la chilia sa.

Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustața; aceștia l-au întrebat: „Unde este chilia lui Avva Macarie?” El le-a zis: „Ce voiți de la dânsul?”. Ei îi ziseră: „Am auzit despre dânsul și despre viața părinților care sunt în schit; deci am venit să-l vedem”. Bătrânul le-a spus: „Eu sunt”. Ei s-au închinat lui până la pământ și au zis: „Aici voim să petrecem”. Bătrânul văzându-i că sunt dintre tinerii bogați, le-a zis: „Nu veți putea să ședeți aci”. Cel mai tânăr răspunse: „De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea”.

Bătrânul a zis în mintea sa: „Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici”. Și a zis către dânșii: „Veniți și vă faceți chiliuțe, dacă puteți”. Apoi le-a dat o secure și o coșniță plină de pâine și sare, și ducându-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vârtoasă și le-a zis: „Aici să vă zidiți chiliuța, aducând lemne din luncă și să ședeți”; pentru că socotea bătrânul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: „Ce lucrează monahii?”. Bătrânul le-a răspuns: „Împletituri”. Și luând mlădițe, începea a împleti din capăt, zicându-le: „Așa să faceți coșnițe și să le dați la paznicii bisericești, iar aceia vă vor aduce pâine și sare”. Apoi cuviosul s-a dus la dânșii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, și n-au venit la părintele lor trei ani.

Aducându-și aminte Avva Macarie de dânșii, a zis în sine: „Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?”. Alții de departe vin, iar aceștia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi frați la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtășirea preacuratelor Taine.

Deci, bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămână, ca să-i arate lui lucrarea lor, și după acea săptămână s-a dus la dânșii, să vadă cum locuiesc; și bătând el în ușă, i-au deschis, apoi ei văzând pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat până la pământ, iar bătrânul făcând rugăciune, a șezut. Apoi făcând cel mai mare semn ca să iasă cel mai tânăr, acela a șezut împletind coșnițe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătând cel mai mic și făcând puțină fierbătură, a pus înainte masă și trei bucăți de pâine.

Pe urmă, a zis bătrânul: „Veniți să mâncăm”. Și au mâncat, mulțumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tânăr și au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: „Te vei duce părinte de aici?”. El le-a răspuns: „Nu, ci aici mă voi odihni”. Ei i-au așternut o rogojină într-un colț sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină și s-a înnoptat. Sfântul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperământul chiliuței; făcându-se lumină, cei doi frați nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrânul; și îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amândoi, și, închinându-se, și-au ridicat mâinile spre cer, rugându-se în taină.

Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muștele, venind la cel mai mic și unele se așezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, având o armă de foc, gonea de la dânsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăși amândoi s-au odihnit.

Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca și cum s-ar fi deșteptat din somn, și toți s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: „Părinte, vei voi că să citim cei 12 psalmi?”. Avva a răspuns: „Da”. Și a cântat mai întâi cel mai tânăr și după fiecare stih ieșea lumină de foc din gura lui și se suia la cer. Apoi a început a cânta și cel mai mare, și ieșea din gura lui foc ca o funie ce ajungea până la cer. După sfârșirea psalmilor, bătrânul vrând să se ducă, le-a zis: „Rugați-vă pentru mine”. Iar ei s-au închinat lui până la pământ, tăcând; și așa se depărtă de dânșii. Și a cunoscut că cel mai mare este desăvârșit întru bunătăți, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmașul. Și nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dânsul, a treia zi, a murit și cel mai mic. Și când veneau unii din părinți la Avva Macarie, îi ducea la chiliuța celor doi frați și le zicea: „Veniți de vedeți locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos”.

Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: „Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit una dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.

Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrânului: „Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ce fel de lucruri cauți de la noi?” Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieții lor.

Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dânșii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum viețuim și ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi, ca nici un fel de cuvânt deșert să nu zicem deloc până la moartea noastră”.

Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască”.

În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleași pustietăți și alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mânăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria și între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfântul Macarie Egipteanul și de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.

În acea vreme, împărățind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioși pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, și l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfântul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis și în pustie, ca să izgonească pe toți sfinții părinți; dar mai întâi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luându-i ostașii noaptea și punându-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca niște zei.

În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simțind venirea Sfântului Macarie și a celorlalți cuvioși părinți, a alergat înaintea lor, strigând: „Pentru ce ați venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuință”. Iar ei făcând rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa și au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzând-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos și s-a botezat; și tot poporul din ostrovul acela a primit sfânta credință și lor le-au făcut o sfântă biserică.

Dar înștiințându-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a rușinat că a izgonit din locașurile lor niște sfinți și trimițând în taină, a întors iarăși la locurile lor pe fericiții Macarie și pe toți ceilalți părinți. Deci, iarăși a primit pe Sfântul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, și fiecare din părinți s-a dus la locașul său.

Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulți de pretutindeni, unii pentru învățătură, iar alții pentru tămăduiri, și o mulțime de bolnavi se adunau la dânsul, de aceea, a fost de trebuință ca să zidească o casă de oaspeți, că într-însa să se odihnească străinii și bolnavii; pe care casă a și făcut-o. Deci, în toate zilele pe câte unul din bolnavi ungând cu sfântul untdelemn, îl făcea sănătos și-l liberă; de aceea nu-i tămăduia pe toți îndată, ca ceilalți zăbovind la dânsul câteva zile, nu numai trupului, ci și sufletului să-și câștige tămăduire, ascultând cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.

Atunci a pus pe unul din frați să slujească în casa de oaspeți, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi și tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăța, zicându-i: „Frate Ioane, ascultă-mă și primește învățătura mea, care-ți va fi de folos”, iar Ioan nu l-a ascultat pe sfântul, și n-a încetat din obiceiul cel rău; și a fost că după moartea sfântului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, și partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, și nu numai averea cea adunată, ci și sufletul său în ticăloșie și-a pierdut.

Odată, cuviosul mergând de la schit la Muntele Nitriei, și apropiindu-se, a zis ucenicului său: „Mergi puțin înaintea mea”. Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un slujitor idolesc venind și aducând un lemn mare, iar fratele striga către dânsul: „Ascultă, diavole, unde mergi?”. Și întorcându-se sjujitorul, l-a bătut așa de tare, încât abia l-a lăsat viu. Și luându-și lemnul, a fugit.

Pe când fugea el, l-a întâmpinat Avva Macarie, și i-a zis: „Mântuiește-te iubitorule de osteneală, mântuiește-te”. Iar el mirându-se, zise către avva: „Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?”. Răspuns-a bătrânul: „Că te văd ostenindu-te”. Iar sjujitorul răspunse: „M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că ești omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărit și eu l-am bătut până la moarte”. Și căzând sjujitorul idolesc la picioarele sfântului, îi zise: „Nu te voi lăsa părinte, până ce nu mă vei face creștin și monah”.

Și mergând cu Sfântul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei și văzând părinții Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezându-l, l-a făcut monah și mulți dintre elini s-au făcut creștini. Avva Macarie zise: „Cuvântul cel rău și pe cei buni îi făcea răi, iar cuvântul cel bun și pe cei răi îi făcea buni”.

Cuviosul fiind în locașul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: „Spune un cuvânt fraților, pentru folos”. Iar el a început a grăi: „Iertați-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; și m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol și, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată și am aflat o baltă cu apă și un ostrov în mijloc.

Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă și am văzut printre ele și doi oameni goi, iar eu m-am înfricoșat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoșat, mi-au zis: „Nu te teme, că și noi suntem oameni”. Apoi i-am întrebat: „De unde ați venit în pustia aceasta?”. Și ei au zis: „Suntem din viața de obște și, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieșit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian”. Și m-au întrebat și ei, zicându-mi: „Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obișnuitele roduri?”. Și le-am zis: „Da”. Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: „De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah”. Eu le-am zis: „Neputincios sunt și nu pot să fiu ca voi”. Ei mi-au zis: „De nu poți să fii cum suntem noi, șezi în chilie și plânge-ți păcatele”. Și iarăși i-am întrebat: „Când vine iarna, nu înghețați? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?”. Ei au răspuns: „Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arșiță”. Pentru aceasta v-am spus vouă fraților, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.

Fiind întrebat de oarecare părinți Avva Macarie, cum a slăbit – căci nu numai când postea, ci și când mânca, trupul lui totdeauna era uscat –, le răspunse: „Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde și el de foc; așa și omul, dacă și-ar adânci mintea în frica lui Dumnezeu, și de înfricoșata întrebare și focul gheenei totdeauna și-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănâncă trupul și îi usucă oasele”.

Iarăși l-au întrebat pe el frații: „Avvo (părinte), cum ne vom ruga?”. Zis-a lor bătrânul: „Nu este trebuință de cuvinte multe, ci numai de a ridica mâinile și a zice așa: „Doamne, precum voiești și precum știi, miluiește-mă”. Și de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: „Doamne miluiește”. Acela știe cele ce sunt nouă de folos și va face milă cu noi”. Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicând: „Spune-mi un cuvânt de folos, părinte”. Zis-a bătrânul: „Fugi de oameni”. Iar el a zis: „Și ce este dacă voi fugi de oameni?”. Iar bătrânul răspunse: „Șezi în chilia ta și plângi păcatele tale”. Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: „Să nu asuprești pe nimeni, nici să clevetești pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mântui”. Iarăși a zis: „Să nu te odihnești în chilia fratelui celui ce are minte rea”.

Apoi a venit la dânsul un frate oarecare și i-a zis: „Avvo, spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc”. Zis-a lui bătrânul: „Mergi la morminte și grăiește de rău pe cei morți”. Deci, a mers fratele și grăia de rău, apoi și cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrânului; iar acela l-a întrebat: „Nimic nu ți-au spus?”. Zis-a el: „Nu”. Atunci îi zise bătrânul: „Mergi și îi laudă pe ei”.

Deci, a mers și a început cu laude a ferici pe cei morți, zicîndu- le: „Apostoli, sfinți și drepților!”. Apoi întorcându-se, a spus bătrânului că i-a lăudat. Iar bătrânul i-a grăit: „Nimic nu ți-au răspuns?” A zis el: „Nu”. Bătrânul a zis: „Vezi că nici când i-ai grăit de rău nu ți-au spus ceva împotrivă, nici când cu laude i-ai fericit, nu ți-au zis ție ceva; așa și tu, de vei voi să te mântuiești, să fii ca un mort, nici ocărându-te, să nu te mânii, nici cinstindu-te să nu te înalți și atunci te vei mântui”.

Apoi spuneau frații despre acest fericit părinte, că de venea cineva din frați la dânsul, ca la un sfânt și om mare, nimic nu vorbea cu dânsul; iar dacă un frate, ca și cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; „Avvo, când ai fost în lume și furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?”. Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzându-i la toate întrebările lui.

Odată au trimis bătrânii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicând: „Avvo, ca să nu se ostenească toată mulțimea fraților venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte până a nu te duce către Domnul”. Și mergând Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dânsul toți și l-au rugat bătrânii să spună un cuvânt fraților; iar el plângând, a zis către dânșii: „Să plângem fraților și ochii noștri să verse lacrimi, care ne curățesc pe noi mai înainte, până ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri”. Atunci plângeau toți; apoi, căzând cu fețele la pământ, ziceau: „Roagă-te pentru noi, părinte”.

Acest părinte Macarie, când era în Egipt, a aflat odinioară un tâlhar în chilia sa, apucându-i lucrurile ce avea și era și dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă și ajuta străinului a scoate din casă și a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicând întru sine: „Nimic aducând în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, și precum El bine a voit, așa a și făcut, bine este cuvântat Dumnezeu întru toate”. Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinții că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputințele omenești pe care le vedea.

S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale, coșnițele și rogojinile, și l-a întâmpinat acolo o femeie desfrânată, care văzând frumusețea tânărului, s-a rănit de el și l-a chemat la sine, ca și cum voia să cumpere coșnițele pe care le vindea; iar el necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luând o coșniță, întreba cu cât voiește s-o vândă?

Apoi spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca și de demult egipteanca, ca să înșele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, și-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, și pe mine din marginea pierzării și din moartea aceasta sufletească izbăvește-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu”. Și îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, și în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de față, să se izbăvească ucenicul său, pentru că știa ceea ce se făcea și pe cele de departe ca și pe cele de aproape le vedea cu ochii minții, deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulțumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului și din porțile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiască Să putere din căderea în păcat și aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.

Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; - pentru că ducând coșnițe de la schit, se ostenise -, apoi a șezut și s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu știi că am slăbit”. Și îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.

 Dar acum este vremea ca să povestim și despre fericitul sfârșit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieții lui, povestește în acest chip: Pentru că vremea morții i-a sosit, deci se cădea și acestuia, om fiind, să slujească datoriei firești; căci era gârbovit de bătrânețe, viețuind 97 de ani. Însă nu fără știre i-a fost lui sfârșitul, pentru că de față stându-i doi bărbați preacinstiți, i-au zis: „Bucură-te, o! Macarie!”.

Și unul dintr-înșii era Sfântul Antonie, povățuitorul pustiei, iar altul Sfântul Pahomie, învățătorul vieții monahicești. Aceștia i-au zis lui: „Hristos ne-a trimis, că bine să-ți vestim sfârșitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viața cea pururea fiitoare, și vom veni și noi în ziua aceea la tine și cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpânului să stai împreună cu noi și să te îndulcești de hrana cea fără de moarte”. Apoi zicându-i „pace ție”, s-au făcut nevăzuți de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemând pe ucenicii săi, le-a zis: „Vremea ieșirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătății Domnului vă încredințez; deci, să păziți rânduielile părintești și predaniile pustniciei”.

Apoi, unora, pe care îi știa că le sunt mai bune faptele, le-a încredințat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viața monahicească, care cu duhovniceasca vârsta erau încă prunci. Și punându-și pe dânșii mâinile și învățându-i din destul, apoi rugându-se pentru dânșii, se pregătea de moarte.

Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulțime de îngeri stând înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: „Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu și mergi cu noi la viața veșnică; ridică-ți ochii tăi împrejur și vezi câte cete din cei fără trupuri și de sfinți s-au trimis ție de la Atotțiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulțimea mucenicilor, ceata arhiereilor și a pustnicilor, unirea cuvioșilor și a drepților. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărțindu-se din legăturile trupești, ca pe o bogăție să-l iau cu cinste și trecându-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpânului, ca să se veselească cu toți sfinții cei din veac”.

Acestea grăindu-le acel înfricoșat heruvim, fericitul Macarie sărutând pe toți cei ce erau lingă dânsul și pentru dânșii rugându-se, și-a ridicat ochii și mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Și astfel și-a dat fericitul său suflet, lăsând multă plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion și aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi și spre cer suindu-se, unii din părinți priveau cu ochii sufletești spre diavolii cei din văzduh cum stau departe și strigau: „O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie”.

Iar Sfântul le răspundea: „Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă știu de am făcut vreun lucru bun”. Apoi vrăjmașii cei ce erau în văzduh, strigau: „Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: „Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap”. Și fiind acum înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar el cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”. Astfel a fost viața, sfârșitul și mergerea la veșnica viață a Cuviosului părintelui nostru Macarie.

Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte și povestiri în Pateric și pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe Tatăl nostru și pe Fiul și pe Sfântul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinții săi, în veci. Amin.

Sf Cuv Macarie Alexandrinul

Sfântul Macarie a dovedit liniște și răbdare deplină și a săvârșit lucruri mărețe și minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat și marele Antonie zicând: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, și vei fi mai departe moștenitor al faptelor mele bune”.

Sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al așezărilor călugărești numite Chilii.

El a dovedit liniște și răbdare deplină și a săvârșit lucruri mărețe și minuni. De faptele lui cele bune s-a minunat și marele Antonie zicând: „Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, și vei fi mai departe moștenitor al faptelor mele bune”. Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea și el. Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce șapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdețuri crude și legume muiate. Se lupta să înlăture și somnul: douăzeci de zile și douăzeci de nopți n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arșița zilei și în frigul nopții.

Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol șase luni și unde țânțarii mari ca viespile l-au înțepat cumplit, încât i-au bășicat tot trupul; iar după cele șase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproșilor. Odată, săpând un puț, un șarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând: „Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?”. Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioților, îmbrăcat în haine mirenești, vrând să afle cum viețuiește fiecare dintre cei de acolo. Și sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alții, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se așezau la lucru. Macarie însă, udând mlădițe de finic, a stat într-un colț până s-au împlinit patruzeci de zile și a sosit Paștile. Și în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a șezut, nu s-a culcat și nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puțină varză crudă.

Se mai istorisește despre acest sfânt că odată, șezând în ogradă și grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb. Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat și a ieșit afară. Și a doua zi dimineața a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea: „Eu nu primesc lucruri nedrepte”, iar ea plecându-și capul a ieșit din ogradă.

Acest Macarie a văzut și el pe diavol purtând tot felul de înșelăciuni, înfășurate într-o haină zdrențuită și părând că sunt închise în niște tigvulițe. Sfântul Macarie era mic de stat, slab și spân, având numai câteva fire de păr pe buză și în vârful bărbii. Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstrești, nici părul nu i-a crescut. Trăind astfel în pustnicie și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul.

Sf Ier Marcu, mitropolitul Efesului

Părintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Parintele nostru între sfinți Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe și Maria, amândoi din neam credincios și viță slăvită în Constantinopol, capitala Imperiului Roman și a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, și împaratul Manuel căuta să încheie o înțelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxa, și prin aceasta să dobândească oștiri din partea monarhiilor din Apus. Dupa neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împarat Ioan VIII Paleologul leagă iar înțelegeri cu noul papa, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei și ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciții lor.

Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimișii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împaratul cât și patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimișilor ortodocși la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârșirea mitropolitului Ioasaf.

Pe 27 noiembrie 1437, șapte sute de episcopi, arhimandriți, monahi, preoți și laici au întins pânzele spre Italia. Din această legație ortodoxă făceau parte împăratul Ioan, patriarhul Iosif și douăzeci și doi de episcopi, printre care se afla Mitropolitul Marcu al Efesului. Prima întrunire a sinodului s-a ținut în Miercurea Mare, 9 aprilie 1438, la catedrala Sfântul Gheorghe din Ferrara, Italia. Dupa cele paisprezece întruniri în Ferrara, la 12 ianuarie 1439 papa Eugenie a mutat sinodul (din pricini bănești și politice) în cetatea Florenței. Aici sinodul are un nou început pe 26 februarie și se încheie pe 5 iulie.

Nu este prima oaraă când se încearcă o astfel de unire. Privind împreuna slujire între paterii catolici si preoții ortodocsi din Roma și Constantinopol, au loc aproape treizeci de întâlniri de la Marea Schismă din 1054. Cea mai de seamă dintre aceste încercări are loc la Conciliul de la Lyon în 1274, având ca pricină, în bună măsură, voința împăratului Mihail VIII pentru a dobândi oștiri din partea papalității. Însă unirea s-a dovedit a fi nu mai mult decât o înțelegere pe hârtie, de vreme ce i-au stat împotrivă cea mai mare parte dintre slujitorii și norodul Bisericii Dreptmăritoare a Bizanțului, cât și alte împărății ortodoxe. Conciliul de la Lyon a fost cel mai limpede arătat de grăirea surorii împaratului: „Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât curăția credinței Ortodoxe”.

La Ferrara-Florența cele mai de seamă erezii aduse spre cercetare au fost: (1) purcederea Duhului Sfânt (adică adăugirea de către latini a clauzei filioque la crezul niceean); (2) primatul papal; (3) purgatoriul; (4) întrebuințarea pâinilor nedospite (azimilor) în Euharistie. O altă pricină însemnată asupra căreia trimișii ar fi vrut să zăbovească era deosebirea în Ortodoxie între „firea” dumnezeiască și „lucrările” sfințitoare, însă împăratul, voind să înlature ivirea vreunor pricini potrivnice unirii, nu a îngăduit teologilor greci a vorbi în această privință.

Încă din primele veacuri ale Bisericii, celor botezați în credința creștină li se cerea să mărturisească cele ale dreptei credințe în chipul unei scurte mărturisiri dogmatice, numită „Crez”. Primul Sinod Ecumenic (Niceea I, 325) și al doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol I, 381) au hotarât ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept Crezul Niceeo-Constantinopolitan, sau mai simplu Crezul Niceean. Acest crez a fost întocmit pentru a lămuri învățătura Bisericii privitoare la Dumnezeirea lui Hristos și spre a sta împotriva ereziei ariene, raspândită atunci în Biserică, rătăcire ce hulea zicînd că Hristos a fost o ființă zidită iar nu Dumnezeu veșnic.

Simbolul credintei de la Niceea a fost sobornicește primit, atât în Răsărit cât și în Apus, drept rostirea cea mai de seamă a învățăturii dogmelor ortodoxe. În 589, un sinod local din Toledo, Spania, a adăugat un cuvânt la crez astfel încât sa zica: „Cred… în Duhul Sfânt, Domnul de viață Dătătorul, care din Tatăl și din Fiul purcede” (filioque în latină). Acest adaos a fost închipuit ca o neprielnică apărare împotriva arianismului. Roma nu a primit la început schimbarea crezului strămoșesc. În secolul IX, papa Leon III a pus să fie înscris crezul ortodox fără filioque, pe plăci de argint, în bazilica Sfântului Petru. Curând după anul 1000, însă, Biserica Romei a primit înnoirea. Eresul filioque a cuprins îndeobște cea mai întinsă parte din temele sinodului. Următorul cuvânt din „Viețile Stâlpilor Ortodoxiei” arată mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Marcu față de filioque: ”Într-adevăr, aceasta a fost cea mai dureroasă împotrivire între Ortodocși și Latini. Grecii, călăuziti de Sfântul Marcu, au aratat ca orice schimbare în crez – filioque sau nu – este împotriva canoanelor. Unii papi dinaintea lui Eugenie nu au pedepsit aceasta adaugire iar cu alte prilejuri, altii au sprijinit-o. Îndeobste, papii ce au urmat au întarit aceasta învatatura eretica, marturisind ca Duhul Sfânt purcede din ipostasurile Dumnezeului Tata si Dumnezeului Fiu, adica purcederea Sa este din cele doua ipostasuri. Astfel, trufasii teologi catolici au dat nastere la doua purcederi în Dumnezeire. Ortodoxia arata ca Tatal este singurul Pricinuitor al Fiului si al Duhului – Unul nascându-se vesnic din El si Celalalt purcezând vesnic din El. Asadar Dumnezeu este Unul fiindca Tatal este pricina Dumnezeirii, prin aceasta plinindu-se unitatea.

Adaugirea filioque s-a strecurat treptat în fosta Biserica a Apusului, desi Sinoadele Ecumenice I si II au luat hotarârea limpede si de nezdruncinat, precum si celelalte Soboare vor întari, ca în Crez nici un cuvânt sa nu se schimbe, sa nu se adauge sau sa nu se scoata, câtusi de putin. Asupra celor ce ar îndrazni sa faca noi tâlcuiri, Sfintii Parinti au aruncat grele anateme de nedezlegat!

Sfântul Marcu, împotriva netrebnicelor schimbari ale latinilor, a staruit a fi citite înaintea soborului, Canoanele Bisericii privind cele de mai sus. S-a dat citire hotarârilor ultimelor cinci Sinoade Ecumenice, precum si învataturilor unor sfinti, dimpreuna cu cele ale mai multor papi ai acelor vremi, toate întarind Crezul Ortodox si dând anatemei o cât de mica schimbare a lui. Multi din calugarii catolici aflati la sinod, dupa ce au auzit hotarârile si actele Sinoadelor Ecumenice alaturi de cuvintele ierarhului Marcu, au marturisit ca nu mai auzisera asa ceva pâna atunci. Au izbucnit zicând ca grecii învata mai corect decât teologii lor, si s-au minunat de Marcu al Efesului. Totusi, paterii latini s-au împotrivit aducând mai multe pareri în apararea eresului: cum ca filioque nu ar fi fost un adaos adus crezului, ci doar o tâlcuire; ca Papa, ca si întâi-statator al bisericii, ar fi împuternicit sa faca astfel de lamuriri în Crez; si ca hotarârile sinoadelor, chipurile, ar sta împotriva schimbarilor neortodoxe în Crez.

Arhiepiscopul Marcu a deosebit lucrurile, spunând: „Credinta noastra este dreapta marturisire a Parintilor nostri. Cu ea, noi nadajduim sa ne înfatisam înaintea Domnului si sa primim iertarea pacatelor; iar fara de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbavi de chinul cel vesnic. Toti Dascalii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamna sa fugim de cei ce cugeta în chip osebit si sa ne departam de împartasirea cu acestia. Daca primim ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, înlaturam monarhia din Dumnezeire si aratam a fi doua cauze ale Dumnezeirii”.

Se arata din cuprinsul Noului Testament si altor scrieri crestine din vremurile apostolice, ca episcopul este întâi-statatorul obstii crestine locale. El este pazitorul unitatii Bisericii si este dator cu pastrarea rânduielilor dumnezeiesti în biserica ce îi este încredintata spre pastorire; el trebuie nu în cele din urma sa învete si sa apere credinta adevarata.

În prima parte din cel de-al patrulea veac dupa Hristos, cinci cetati din Imperiul Roman s-au ridicat cu deosebita însemnatate în sprijinul crestinatatii, episcopii lor fiind numiti „patriarhi”, însemnatate legata de asezarea lor în fruntea noroadelor crestine. Treapta de patriarh sau papa însemneaza doar o numire mai osebita, o recunoastere a cinstirii de întâi-statator peste turma ce îi este încredintata spre pastorire, patriarhii sau papii înaintea lui Dumnezeu ramânând tot episcopi. Doar unuia dintre acesti episcopi i-a fost daruita întâietatea juridica, locul cel de frunte primindu-l asadar Papa Romei. Tâlcuirea în felurite chipuri a treptei papalitatii în Apus, cu pretentii de despot cu putere lumeasca peste Biserica, îndeosebi dupa caderea din har dupa Marea Schisma de la 1054 a episcopilor catolici (astazi numiti cardinali), a fost pricina de tulburare între Apusul latin si Biserica Ortodoxa a Rasaritului.

Marturisirea latinilor dinaintea sinodului zice: „Astfel hotarâm ca sfântul Scaun Apostolic si Pontiful Roman tin primatul asupra lumii; si ca Pontiful Roman însusi este urmasul fericitului Petru, capetenia Apostolilor, deci singurul ales de Hristos. Papa este capul întregii Biserici, si parintele si învatatorul tuturor crestinilor si toata puterea i-a fost data prin fericitul Petru de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru a adapa, conduce si guverna Biserica soborniceasca…”

La aceste plasmuiri inchizitoriale, în care harurile Bisericii sunt supuse omului-papa, Sfântul Marcu lamureste crezul ortodox, scriind: „Pentru noi, Papa e ca unul din Patriarhi – si numai daca este ortodox, adica marturiseste crezul si Credinta Ortodoxa si nu se departeaza de la ea. Se învinovateste acela care îl pomeneste ca arhiereu ortodox – pe acest papa si pe cei ce-l vor urma în eres, si latino-cugetatorul trebuie privit ca un tradator al credintei. Prin urmare, fugiti de acesti lupi, fratilor, ca si de împartasirea cu ei, pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni. Nu este altceva de mirare daca si ispititorii lui Satana se preschimba în îngeri ai dreptatii, al caror sfârsit va fi dupa faptele lor.”

Asupra acestor paguboase înnoiri catolice privitoare la cel de-al treilea loc în ceruri (purgatoriul) si slujirea cu pâine nedospita (azime) ca si evreii, Sfântul Marcu a fost categoric zicând: „Sinoadele i-au condamnat pe cei care nu au ascultat de Biserica si s-au încapatânat în vreo oarecare parere potrivnica, pe care au propovaduit-o si pentru care au luptat. De aceea i-au si numit eretici, dar au condamnat mai întâi erezia si abia apoi pe cei ce o urmeaza. Eu însa, nu propovaduiesc o oarecare parere de sine, nici nu am plasmuit vreo schimbare, nici nu ma încapatânez în vreo oarecare dogma straina si mincinoasa, ci ma pazesc pe mine însumi în dreapta si adevarata credinta pe care a primit-o Biserica de la Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos pâna acum. Aceeasi Sfânta Traditie si neîntrerupta vietuire apostolica, Biserica Romana a împartasit-o înainte de schisma împreuna cu Biserica noastra Rasariteana. Aceleasi dogme, rânduieli si predanii ortodoxe au fost laudate întotdeauna, si înainte si în vremea adunarii acestui sinod; de multe ori le-ati pomenit si nimeni nu a putut cu nimic sa le învinuiasca sau sa le gaseasca vreun pacat. Daca acum apar aceasta credinta si nu vreau sa ma abat de la ea, cum as putea fi socotit în acelasi fel în care ereticii au fost blestemati? Pentru ca ar trebui mai întâi sa judecati credinta în care cred. Iar daca aceasta credinta e marturisita în chip dreptslavitor, cum as putea fi vrednic de condamnare?”

Pe masura ce întrunirile se prelungeau, grija pentru întelegerea teologica au lasat loc viclesugurilor lumesti si de partea papei (pentru a-si supune bisericile ortodoxe puterii sale) si a împaratului (pentru ajutor militar din Apus). Într-un efort de a grabi cuvântarile si de a usura unirea, împaratul Ioan i-a surghiunit pe doi din cei mai puternici aparatori ai Ortodoxiei, Marcu al Efesului si Antonie al Eracleei, închizându-i în chiliile lor si punând strajeri la usa pentru a-i împiedica sa iasa.

În scurt timp s-a ticluit o hotarâre de unire în care ortodocsii au primit învataturile de credinta catolice în schimbul trimiterii de osti împotriva agarenilor. Pâna si patriarhul bizantin Iosif a avut o întâlnire cu Sfântul Marcu pentru a-l îndupleca sa semneze hotarârea. Dar Sfântul a fost neclintit: „Nu voi face aceasta niciodata, orice s-ar întâmpla! Nu voi semna niciodata unirea, chiar daca ar trebui sa-mi primejduiesc însasi viata mea! În materie de credinta, nu e loc pentru îngaduinta nici pogoraminte”.

La opt zile dupa ce i-a silit pe ceilalti trimisi ortodocsi sa semneze, patriarhul Iosif a murit. Lacomul împarat Ioan a luat cu de la sine putere conducerea bisericii, fapt osândit de Sfântul Marcu: „Nimeni sa nu ne stapâneasca în Credinta noastra Ortodoxa: nici un împarat, nici un ierarh, nici un mincinos sinod, nici altcineva, ci numai Unul Dumnezeu, care atât prin El cât si prin ucenicii Sai ne-a fost data noua”.

Dar papa si împaratul au prins a înfricosa pe trimisii ortodocsi spre a semna unirea. Papa a amenintat cu retragerea ostirii daca ortodocsii nu semneaza. S-au fagaduit daruri în schimbul semnaturilor ortodocsilor. Între episcopii rusi chemati la sinod, s-a aflat unul nevoind a semna dintru început blestemata unire, fapt pentru care a fost întemnitat timp de o saptamâna pâna ce în cele din urma a încuviintat ratacirea. Aproape toti episcopii si carturarii Rasaritului temându-se pentru vietile lor, au parasit orasul.

Pâna în sfârsit, Marcu al Efesului a fost singurul episcop ortodox ramas în cetatea Florentei care nu a primit sa semneze hotarârea de unire: „Ortodoxia a fost mai de pret pentru Marcu decât Statul; Ortodoxia este cea fara de sfârsit comoara, Biserica adevarata a celor ce sunt mântuiti. Imperiul bizantin e al pamântului: s-a nascut, a înflorit si va pieri. Dar Ortodoxia este de-a pururea vie si trebuie pastrata ca o lumina pururea fiitoare.” Iar cât despre ceilalti trimisi „ortodocsi”, chiar daca în inimile lor multi nu au voit sa semneze, n-au pregetat a se lepada de Ortodoxie îngroziti fiind de moarte, ori din iubire de arginti, slava desarta, sau pentru a-i fi pe plac împaratului.

Trebuie amintit ca nu toti latinii au încuviintat asemenea fapte: dominicanul Ioan de Montero, a staruit cerând cu multa ardoare întoarcerea sfîntului Marcu al Efesului la cuvântari, însa împaratul nu a îngaduit.

În 5 iulie 1439, Unirea de la Florenta a fost pecetluita. În urma semnarii acestei hotarâri de catre episcopii Rasaritului, timp în care papa Eugenie pecetluia întelegerea, a întrebat daca a semnat si Marcu al Efesului. Spunându-i-se ca Sfântul nu a primit una ca aceasta, papa a strigat: „Atunci nimic nu am dobândit!” Dupa toate acestea, în ziua urmatoare unirea a fost praznuita de o împreuna slujire, savârsita de apostati laolalta cu ereticii catolici, rasaritenii întorcându-se apoi la Constantinopol.

Cu mijlocirea negutatorilor ce s-au aflat în cetatile Ferrarei si Florentei, vrednicia ispravilor Sfântului Marcu s-a vestit înaintea întoarcerii în cetatea Bizantului. Astfel aflând despre dârzenia sa muceniceasca, norodul astepta cu nerabdare venirea Sfântului. Hrisoavele vremii arata astfel acele timpuri: Poporul îl slavea precum cândva israelitenii de demult pe Moise si pe Aaron, laudându-l cu numire de „sfânt”. Chiar si cei ce erau împotriva lui Marcu ziceau: „Daruri nu a luat si nici aur de la papa”.

Însufletiti, credinciosii s-au ferit de episcopii care semnasera, ba chiar i-au ocarât. Preotii si ierarhii ramasi în Constantinopol se aratau potrivnici liturghisirii împreuna cu unionistii. În acest rastimp, patriarhii Bisericii au înstiintat norodul ca nu sunt cu nimic legati de cele semnate de trimisii lor. Vrednicia Sfântului Marcu a fost asemuita cu a Sfântului Atanasie cel Mare si a Sfântului Ioan Teologul. Ierarhii si carturarii Bisericii dimpreuna cu întreg norodul, slaveau pe sfânt ca fiind purtator al harului de mucenic si marturisitor.”

Despre cele petrecute la acel tâlharesc sinod, sfântul graia: „Îi rugam, si ce nu le spuneam care sa poata sa înmoaie chiar si inimile de piatra: sa se întoarca la cea de obste marturisire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Parintii nostri cei Sfinti, când toti spuneam aceleasi si nu se afla în mijlocul nostru schisma… caci altfel parem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semana pe pamânt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau câte altele spun pildele despre cele nu sunt cu putinta a le savârsi. Caci ei au dat pricina schismei, în mod vadit purtând adaugirea.

Pentru aceasta învataturile dascalilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind ca sunt înselatoare. În materie de credinta ortodoxa nu poate fi pogoramânt. Stricarea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Toate cele ale credintei ortodoxe nu îngaduie iconomia. Niciodata nu s-au îndreptat cele bisericesti prin rezolvari de mijloc.

Între lumina si întuneric poate cineva sa spuna ca este înserare sau amurg; dar mijloc între adevar si minciuna nu poate nimeni sa gândeasca, oricât s-ar stradui. Împacare între adevar si minciuna nu este! În cele ale credintei nu încape pogoramântul nici iconomia, deoarece pogoramântul pricinuieste putinatatea credintei. Aceasta este deopotriva cu a spune: “Taie-ti capul si du-te unde vrei.”

Noi de fapt am rupt toate legaturile cu latinii tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei poate fi înfaptuita numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura ortodoxa despre purcederea Duhului Sfânt. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sa ne unim cu ei! Ne-am rupt mai înainte de ei, sau mai degraba i-am taiat si i-am despartit de trupul comun al Bisericii, ca având un cuget nepotrivit si necuvios facând adaugirea în chip nebunesc. Prin urmare, ne-am întors de la ei, de vreme ce erau eretici si din cauza aceasta ne-am despartit de ei.” (Scurta scrisoare, PG 159, 1931C)

Sfântul Marcu, acum patimind trupeste de boala ce se cheama cancer, îsi petrece ultimii patru ani ai vietii predicând si scriind împotriva falsei uniatii. În mai 1440 în ziua de dinaintea întronarii noului patriarh de cele latinesti cugetator Mitrofan II al Cizicului, Sfântul Marcu si Antonie al Eracleei au lasat cetatea Constantinopolului. Sfântul întorcându-se în cetatea Efesului, aflata acum sub stapânire turceasca, poarta de grija norodului si întregii Biserici aflata sub a sa obladuire. Din pricina bolii si a opririi cu silnicie de slujirea celor sfinte, Cuviosul îsi îndrepteaza pasii spre Muntele Athos, cautând însingurarea pustniceasca.

Aflându-se în trecere prin ostrovul Limnos, este întemnitat din porunca împaratului, fiind închis pentru doi ani. În epistola sa „Catre toti crestinii ortodocsi de pe întreg pamântul si din ostroave”, a întarit credinta Ortodoxa împotriva înnoirilor catolicesti, îndeosebi filioque, ipostasul si lucrarile dumnezeiesti, purgatoriul, azimile si papalitatea. Întorcându-se în Constantinopol, a început iarasi lupta pentru Ortodoxie, încurajându-i pe fratii cei ortodocsi si aducându-i la pocainta pe cei târâti departe de dreapta credinta de catre latino-cugetatori.

Slabit de atâtea aspre lupte, s-a îmbolnavit greu, iar dupa paisprezece zile si-a dat viteazul si sfântul sau suflet Puitorului de nevointe, Hristos, în ziua de 23 iunie 1444, în casa parinteasca din Galata Constantinopolului, la vârsta de 52 de ani, lasând aceasta vale a plângerii, pentru a se stramuta la vesnicele locasuri si a primi plata pentru ostenelile sale, „alegând mai bine sa patimeasca cu poporul lui Dumnezeu, decât sa aiba dulceata cea trecatoare a pacatului” (Evrei 11, 25). Înainte de a adormi, i-a legat cu juramânt pe cei ce erau de fata sa pazeasca buna marturisire a Ortodoxiei chiar cu pretul martiriului. Cinstitul sau trup a fost îngropat în manastirea Sfântului Gheorghe din Mangane, unde îmbracase si schima monahala.

Pe mormântul acestui Sfânt, singurul aparator al Credintei Ortodoxe din acea vreme, ar trebui sa se puna dupa vrednicie minunatul cuvânt al Apostolului Pavel: „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savârsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecator” (II Timotei 4,7-8).
Noua ani mai târziu, Constantinopolul apostat a cazut în mâinile agarenilor, iar cea mai marita biserica a crestinatatii a fost prefacuta-n moschee…

Întâia împotrivire ierarhiceasca privind unirea florentina a avut loc în aprilie 1443 când cei trei patriarhi Ioachim al Ierusalimului, Filotei al Alexandriei si Dorotei al Antiohiei s-au întâlnit la Ierusalim si au dând anatemei tâlharescul sinod de la Ferrara-Florenta si pe patriarhul Mitrofan al Constantinopolului ca eretic. Însa împaratul, patriarhul si câtiva clerici au ramas credinciosi unirii mincinoase. Abia în 1472 patriarhul Simeon I al Constantinopolului a lepadat la rândul sau uniatia catolica. În februarie 1734 Sfântul Sinod al Bisericii, sub patriarhul Serafim I al Constantinopolului, a canonizat pe Marcu al Efesului ca sfânt, hotarând ziua de 19 ianuarie ca data a praznuirii sale.

Sf Mc Eufrasia

Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâșnea din dinți; dar ce folos, pentru că înțeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înțelepciune, voind mai bine să moară, decât să-și piardă fecioria.

Aceasta a fost din cetatea Nicomidia, în vremea împărăției lui Maximian (286-305) și era de neam vestit, frumoasă la chip, cu bune obiceiuri și credincioasă roabă a lui Hristos. Fiind prinsă de închinătorii de idoli, a fost silită să aducă jertfă diavolilor, dar nesupunîndu-se, o bătută cumplit, iar ea a răbdat cu bărbăție; apoi a fost dată spre nelegiuire unui om barbar, care luând-o, a dus-o în casa sa; ea neîncetat se rugă cu mintea Celui preacurat, adică Mirelui său, Domnul Hristos, ca să-i păzească fecioria.

Când bărbatul s-a închis cu dânsa în cămară, sfânta l-a rugat să o aștepte puțin, făgăduindu-i să-i dea o buruiană, pe care dacă o va purta cu sine, nu-l va atinge nici o armă a potrivnicilor - pentru că se zicea că este fermecătoare; iar barbarul i-a zis: „Pe urmă îmi vei da buruiana aceea”. Înțeleapta fecioară răspunse: „Nu este cu putință să fie smulsă buruiana aceea de către femei, ci numai de fecioare nenuntite, pentru că de nu va fi arătată de fecioară curată, apoi nimic nu lucrează”. Și a lăsat-o barbarul până ce-i va arăta acea buruiană; atunci sfânta ducându-se în grădină și adunând niște buruieni, pe care le-a găsit acolo, i le-a adus. El i-a zis: „Cum voi ști că sunt adevărate cele spuse de tine?”. Ea și-a pus buruienile pe grumajii săi și i-a zis lui: „Ia o sabie ascuțită și, repezind-o tare cu amândouă mâinile, lovește în grumajii mei cât vei putea și, din aceasta vei vedea că nimic nu mă va vătăma sabia ta”.

El, crezând cuvintele ei, a luat sabia și a dus-o la capul sfintei fecioare; apoi, repezind-o tare, i-a tăiat cinstitul ei cap. Atunci, cunoscând că a fost batjocorit de dânsa, scrâșnea din dinți; dar ce folos, pentru că înțeleapta fecioară s-a dus curată către Mirele său Hristos, lăsând minunat model de întreagă înțelepciune, voind mai bine să moară, decât să-și piardă fecioria.