8 . /27 IANUARIR 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
WOLFGANG AMADEUS MOZART
| Wolfgang Amadeus Mozart | |
 Wolfgang Amadeus Mozart - pictură de Barbara Krafft | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart |
| Născut | [1][2][3][4]  Salisburgum, Sfântul Imperiu Roman |
| Decedat | (35 de ani)[1][2][3][4] Viena, Sfântul Imperiu Roman |
| Înmormântat | St. Marx Cemetery[*] |
| Părinți | Leopold Mozart[5] Anna Maria Mozart[*] |
| Frați și surori | Maria Anna Mozart |
| Căsătorit cu | Constanze Mozart (–) |
| Copii | Karl Thomas Mozart[*] Franz Xaver Wolfgang Mozart[*] |
| Etnie | Austrieci |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | Compozitor |
| Locul desfășurării activității | Salzburg Viena |
| Activitate | |
| Alte nume | Wolfgang Amadeus Mozart |
| Gen muzical | Clasic |
| Instrument(e) | Pian și vioară |
| Ani de activitate | 1761-1791 |
| Premii | Ordine dello Speron d'oro[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb canal YouTube | |
Modifică date / text  | |
Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg - d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).
Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.
În serviciul curților princiare[modificare | modificare sursă]
Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.
Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.
La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.
Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".
În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.
Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.
Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.[6] La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".
Opera muzicală a lui Mozart[modificare | modificare sursă]
În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Recviemul în re minor, are numărul 626.
Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.
A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.
În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.
Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.
A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, Recviemul în re minor.
„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”—Richard Wagner
Imagini cu W.A.Mozart[modificare | modificare sursă]
Există 25 imagini autentice cu W.A.Mozart[7] și 17 false[8].
Cel mai cunoscut portret autentic al lui Mozart a fost creat de pictorița austriacă Barbara Krafft (1764-1825) în anul 1819, la 28 de ani după decesul compozitorului. A luat ca model chipul lui Mozart pictat de austriacul Johann Nepomuk della Croce (1736-1819) în anul 1781 (Mozart avea atunci 25 ani), într-o scenă familială, in care mai apare Leopold Mozart (tatăl lui Amadeus, la 62 de ani), mama Anna Maria (deja decedată, prezentă într-un tablou pe un perete) și sora Maria Anna („Nannerl”, la 30 de ani).
Imagini ale lui W.A.Mozart sunt imprimate si pe celebrul Mozartkugel, preparat exclusiv la Salzburg. Acesta este un confet mic, rotund, dulce, făcut din fistic, marțipan și nuga[9], învelit în ciocolată neagră.
RĂPIREA DIN SERAI
Răpirea din serai (conform titlului original Die Entführung aus dem Serail) este o operă a cărei muzică a fost scrisă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret de Stephanie Gottlieb, care a revizuit libretul cu același titlu scris de Christoph Friedrich Bretzner.
Premiera absolută a operei a avut loc la 16 iulie 1782, la "Teatrul Național" din Viena.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea se petrece în Turcia.
Actul I[modificare | modificare sursă]
(În palatul lui Selim Pașa se găsesc închise Constanța și camerista ei Blonda. Curând apare Belmonte, un tânăr nobil spaniol, iubitul Constanței, sosit pentru a o elibera. Pedrillo, valetul său, prizonier și el, îi promite ajutorul......)Dar intrarea în palat îi este închisă de Osmin, căpetenia ienicerilor. Profitând de faptul că Pașa Selim este mare amator de arhitectură, Pedrillo ajuns grădinar îl recomandă pe Belmonte drept unul dintre cei mai renumiți arhitecți italieni ai timpului, reușind astfel să-i asigure accesul în serai. Inima lui Belmonte este plină de speranță. Constanța, dimpotrivă, singură și prizonieră în palat, își cântă dragostea pe care o crede pierdută.
Actul II[modificare | modificare sursă]
(În interiorul seraiului, Blonda își bate joc de caraghiosul Osmin. Deprimată și înspăimântată de amenințările lui Selim, Constanța își exprimă gândurile triste. ...)Dar iată că apare Pedrillo care anunță celor două femei sosirea lui Belmonte și planul lor de a fugi în aceeași noapte. Osmin va fi adormit cu un praf pe care Pedrillo i-l va turna în vin. Pentru moment cei patru îndrăgostiți se regăsesc fericiți.
Actul III[modificare | modificare sursă]
(La miezul nopții, Belmonte și Pedrillo pătrund în grădina palatului. Cu ajutorul unei scări, Constanța și Blonda coboară și cele două perechi se îndreaptă către o barcă acostată la țărm...) Osmin însă se trezește și îi surprinde. Selim Pașa sosește. Pe rând, Belmonte și Constanța iau vina asupra lor, fiecare dorind să-l salveze pe celălalt. Impresionat de puterea dragostei lor, Selim Pașa îi iartă și le redă tuturor libertatea.
RAPIREA DIN SERAI
Nunta lui Figaro (conform titlului original Le nozze di Figaro sau Le nozze di Figaro o sia la folle giornata - „Nunta lui Figaro sau o zi nebună”), înregistrată sub 492 în Catalogul Köchel este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte, care a fost inspirat și bazat pe comedia lui Pierre Caron de Beaumarchais - La folle journée ou Le mariage de Figaro.
Nunta Lui Figaro este împărțită în două părți și patru acte. Partea nr. 1: Actul I, Actul II; Partea nr. 2: Actul III, Actul IV.
Premiera absolută a operei a avut loc la 1 mai 1786, la "Burgtheater" din Viena.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
- Figaro
- Susanna, logodnica lui Figaro
- Contele de Almaviva
- Rosina, Contesa de Almaviva
- Cherubino
- Doctorul Bartolo
- Marcellina, menajera doctorului Bartolo
- Don Bazilio și Don Curzio
- Barbarina
- Antonio
| Rol | tip de voce | Premiera pe 1 mai 1786 Dirijor: W.A. Mozart |
|---|---|---|
| Contele Almaviva | bas | Stefano Mandini |
| Contesa Rosina Almaviva | soprană | Luisa Laschi |
| Susanna, servitoarea contesei | soprană | Nancy Storace |
| Figaro, valetul personal al contelui | bas | Francesco Benucci |
| Cherubino, pajul contelui | soprană (în travesti) | Dorotea Bussani |
| Marcellina, servitoarea doctorului Bartolo | soprană | Maria Mandini |
| Bartolo, medicul Seviliei | bas | Francesco Bussani |
| Basilio, profesorul de muzică al Susannei | tenor | Michael Kelly |
| Don Curzio, judecătorul | tenor | Michael Kelly |
| Barbarina, fiica lui Antonio | soprană | Anna Gottlieb |
| Antonio, grădinarul contelui, unchiul Susannei | bas | Francesco Bussani |
| cor format din țărani, săteni și servitori | ||
Acțiunea operei[modificare | modificare sursă]
Nunta lui Figaro este o operă plină de contraste, cu arii melodioase, care la rândul lor evoluează dintr-un cântec linistit, într-o explozie sonoră fulminantă.
Contele Almaviva, căsătorit cu Rosina, dar plictisit de ea, încearcă să o cucerească pe subreta Susanna, logodnica lui Figaro. Contele încearcă să împiedice nunta celor doi, ajutat de Marcellina, menajera doctorului Bartolo. Marcellina încearcă să-l forțeze pe Figaro să o ia de nevastă, în contul unei datorii pe care acesta nu a putut să i-o restituie. Figaro, la rândul său, încearcă să împiedice acest plan și să o ia de soție pe Susanna. Planul Marcellinei se destramă când Figaro află întâmplător că Marcellina este de fapt mama sa, de mult pierdută. După multe trucuri și aventuri, Figaro și Susanna redobândesc încrederea și dragostea, iar Contele Almaviva este nevoit să o roage pe Rosina să-l ierte.
Actul I[modificare | modificare sursă]
Într-o cameră din palatul contelui Almaviva din Sevilla, Figaro măsoară odaia pentru a așeza mobila. Logodnica lui, Susanna, își pregătește ținuta de nuntă. Curând, Susanna află de la Figaro că acea cameră îi este destinată ei după căsătorie. Susanna îi spune că domnul conte îi face avansuri și în fiecare dimineață îi trimite scrisori de amor. Aflând acestea, Figaro se înfurie și dorește să îi dejoace planurile contelui. După aria "Se vuol ballare", "signor Contino", intră doctorul Bartolo în scenă, tutorele contesei Rosina. Împreună cu Bartolo intră și o bătrână menajeră - Marcellina. Aceasta inventează un act în care îi cere lui Figaro o sumă de bani pe care Figaro nu i-o poate da. Iar dacă Figaro nu plătește la timp suma de bani, el trebuie să se căsătorească cu Marcellina. Susanna, auzind așa ceva își bate joc de pretențiile menajerei. Dar, Bartolo vrând să se răzbune pe Figaro, deoarece l-a ajutat pe conte să o ia de soție pe Rosina, și nu l-a lăsat pe el, (Bartolo) să se căsătorească cu ea, (în Bărbierul din Sevilla), o ajută pe Marcellina. Intră apoi pajul Cherubino care, din cauza dragostei sale față de femei în special de contesa Rosina, îl enervează pe conte. Cherubino spune că a venit ca să își ceară scuze Barbarinei, deoarece a intrat în camera ei și o roagă pe Susanna să îl ajute. Apoi, îi face cameristei Susanna o declarație de dragoste. Auzindu-l pe conte, Susanna îl ascunde pe Cherubino pe un fotoliu acoperit de cearceaf (scena 19). Contele îi face declarații de dragoste. Sosirea profesorului de muzică al Susannei, Don Basilio, o face pe aceasta să-l ascundă pe conte după fotoliu. Basilio intenționează să-i spună că Cherubino ar fi îndrăgostit de Rosina. Auzind acest lucru, contele iese din ascunzătoare și îl descoperă pe Cherubino, luând cearceaful de pe fotoliu. Almaviva hotărăște să il pedepsească pe pajul necredincios, trimițăndu-l într-unul din regimentele sale. Glumeț, Figaro îi povestește lui Cherubino în aria "Non piu andrai" cum e să fii militar. Apoi, contele amână nunta lui Figaro și a Susannei.
Actul II[modificare | modificare sursă]
În camera ei, Rosina este sigură că contele nu o mai iubește. Susanna, Figaro și Rosina plănuiesc să-i facă contelui o farsă: Susanna îi va scrie contelui o scrisoare în care îl invită pe acesta la o întâlnire în grădină, însă va merge doar Cherubino, abia venit din armată, îmbrăcat în hainele cameristei Susanna. Pajul vine și îi cântă contesei o serenadă, acompaniat de Susanna cântând la chitara contelui. Dar, se auzi vocea lui Almaviva! Susanna și Rosina erau cuprinse de panică, neștiind ce să facă. Susanna plecă, iar contesa îl ascunse pe Cherubino într-o altă cameră. Contesa, refuzând să deschidă dulapul, îl pune pe gânduri pe conte. Împreună cu soția lui, contele se duce să își ia uneltele pentru a sparge ușa. În acest timp, Susanna îi deschide ușa lui Cherubino și îi spune să sară pe geam. Susanna se duce în camera în care a fost ascuns pajul. Contele, venind cu un topor, rămăsese surprins să vadă că în cameră era Susanna. Lucrurile iau din nou o întorsătură rea, deoarece a venit grădinarul Antonio, plângându-se contelui că un adolescent (Cherubino) i-a distrus florile. Figaro spune că el este vinovatul, dar contele nu credea. Marcellina, Bartolo și Basilio amână iar nunta celor doi
Actul III[modificare | modificare sursă]
Susanna îi scrie contelui un bilet în care îl invită la o întâlnire în grădina palatului, seara. Contesa este nevoită să se ducă ea, dar îmbrăcată în hainele Susannei. Mai târziu, Marcellina și Bartolo află că Figaro era de fapt fiul lor, iar contele este obligat să îl lase pe valetul său să se căsătorească cu Susanna. În timpul căsătoriei, Susanna îi dă biletul.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
În grădina palatului, Barbarina caută acul cu care a fost sigilat biletul cameristei. Contele i-a cerut Barbarinei acul pentru a i-l da Susannei în semn că ar fi primit biletul. Figaro o vede pe Barbarina și curând află povestea cu acul. Apoi, valetul Figaro se crede înșelat. În întuneric se văd două femei: Rosina și Susanna. Dar una are rochia celeilalte. Susanna îi spune lui Figaro cât de mult îl iubește. Apoi, începe aventura - Cherubino crede că Susanna e contesa și contele crede că contesa este Susanna și amândoi fac declarații de dragoste pretinselor iubite. Dar Figaro știe care este soția lui datorită glasului ei. Susanna și Figaro se amuză văzând că domnul conte a fost păcălit. Almaviva îi cere scuze contesei pentru infidelitatea sa, iar Figaro și Susanna își redobândesc dragostea și fericirea de altă dată.
| |||
Arii celebre din Nunta lui Figaro[modificare | modificare sursă]
[1] - Wolfgang Amadeus Mozart's Werke
Primul act[modificare | modificare sursă]
- N. 1 Duet - Cinque... dieci... venti... (Susanna, Figaro)
- N. 2 Duet - Se a caso madama la notte ti chiama (Susanna, Figaro)
- N. 3 Cavatina - Se vuol ballare, signor Contino (Figaro)
- N. 4 Arie - La vendetta, oh la vendetta! (Bartolo)
- N. 5 Duet - Via resti servita, madama brillante (Susanna, Marcellina)
- N. 6 Arie - Non so più, cosa son, cosa faccio (Cherubino)
- N. 7 Terțet - Cosa sento! tosto andate (Susanna, Basilio, contele)
- N. 8 Cor - Giovani liete, fiori spargete (Soprană, Alto, Tenor, Bas) - sătenii
- N. 9 Arie - Non più andrai, farfallone amoroso (Figaro)
Actul al doilea[modificare | modificare sursă]
- N. 10 Cavatina - Porgi amor qualche ristoro (contesa)
- N. 11 Arie - Voi che sapete che cosa è amor (Cherubino)
- N. 12 Arie - Venite inginocchiatevi (Susanna)
- N. 13 Terțet - Susanna or via sortite (Contesa, Susanna, contele)
- N. 14 Duet - Aprite presto aprite (Susanna, Cherubino)
- N. 15 Final - Esci omai garzon malnato (Susanna, contesa, Marcellina, Basilio, contele, Antonio, Bartolo, Figaro)
Actul al treilea[modificare | modificare sursă]
- N. 16 Duet - Crudel! perché finora (Susanna, contele)
- N. 17 Arie recitativă - Hai già vinta la causa - Vedrò mentr'io sospiro (contele)
- N. 18 Sextet - Riconosci in questo amplesso (Susanna, Marcellina, Don Curzio, contele, Bartolo, Figaro)
- N. 19 Arie recitativă - E Susanna non vien - Dove sono i bei momenti (contesa)
- N. 20 Duet - Canzonetta sull'aria (Susanna, contesa)
- N. 21 Cor - Ricevete, o padroncina (Sopranele I, II)
- N. 22 Finalul - Ecco la marcia, andiamo (Susanna, contesa, contele, Figaro; Cor)
Actul al patrulea[modificare | modificare sursă]
- N. 23 Cavatina - L'ho perduta... me meschina (Barbarina)
- N. 24 Aria - Il capro e la capretta (Marcellina)
- N. 25 Aria - In quegl'anni in cui val poco (Basilio)
- N. 26 Arie recitativă - Tutto è disposto - Aprite un po' quegl'occhi (Figaro)
- N. 27 Arie recitativă - Giunse alfin il momento - Deh vieni, non tardar (Susanna)
- N. 28 Finalul - Pian pianin le andrò più presso (Susanna, contesa, Barbarina, Cherubino, Marcellina, Basilio, contele, Antonio, Figaro)
Nunta lui Figaro-Le nozze di Figaro-Wolfgang Amadeus Mozart
EDOUARD LALO
| Édouard Lalo | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Édouard Victor Antoine Lalo |
| Născut | [1][2][3][4] Lille, Franța |
| Decedat | (69 de ani)[1][2][4][5] Paris, Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise[6] |
| Căsătorit cu | Julie-Marie-Victoire Bernier de Maligny[*] |
| Copii | Pierre Lalo[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | classical composer[*] |
| Activitate | |
| Studii | Conservatoire à rayonnement régional de Lille[*] |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | vioară violă |
| Premii | Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Édouard Victor Antoine Lalo (n. ,[1][2][3][4] Lille, Franța – d. ,[1][2][4][5] Paris, Île-de-France, Franța) a fost un compozitor francez de origine spaniolă.
A studiat, cu începere din anul 1833, la Conservatorul din Lille, vioara, violoncelul și compoziția. În 1839 se mută la Paris.
Creația sa a cuprins opere, simfonii, concerte pentru vioară și violoncel.
Edouard Lalo era cunoscut în epocă mai mult ca violonist. Compune mai mult pentru instrumentul al cărui interpret este: concerte pentru vioară și orchestră, simfonia spaniolă și fantezii instrumentale, dar și melodii pentru voce și pian, chiar și opere. Totodată, mai scrie pentru vioară și un concert rus. Celebru este și concertul pentru violoncel, cu o melodică de tip spaniol.
Este înmormântat la Paris, în cimitirul Père Lachaise.
Creații[modificare | modificare sursă]
- Instrumentale
- Simfonie (1886)
- Divertissement (1869)
- Concert pentru pian și orchestră (1888)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.1 op.20 (1873)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.2 op.21 Symphonie espagnole (1873/74)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.3 Fantaisie norvégienne (1878)
- Concert pentru vioară și orchestră nr.4 op.29 Concerto russe (1879)
- Concert pentru violoncel și orchestră (1877)
- Piese pentru scenă și alte piese vocale
- Fiesque, operă (1866-68)
- Le Roi d'Ys, operă (1875-87)
- La Jacquerie, operă (1889, neterminată)
- Namouna, balet (1881/82)
- Néron, pantomină (1891)
- 23 Lieduri
- Muzică de cameră
- Fantaisie originale pentru pian și vioară op. 1 (cca. 1848)
- Allegro maestoso pentru pian și vioară op. 2 (cca. 1848)
- Deux impromptus (Espérance, Insouciance) pentru pian și vioară op. 4 (cca. 1848)
- Arlequin, esquisse caractéristique pentru vioară sau violoncel și pian (cca. 1848)
- Trio pentru pian nr. 1 op. 7 (cca. 1850)
- Impromptus (Pastorale, Scherzo alla Pulcinella) pentru vioară și pian op. 8 (cca. 1850)
- Trio pentru pian nr. 2 (1852)
- Sonată pentru pian și vioară op. 12 (1853)
- Deux pièces (Chanson villageoise, Serenade) pentru violoncel și pian op. 14 (1854)
- Allegro pentru violoncel și pian op. 16 (1856)
- Soirées parisiennes pentru vioară și pian op. 18 (1850) (împreună cu C. Wehle)
- Sonată pentru viloncel și pian (1856)
- Cvartet de coarde op. 19 (1859) [1880 prelucrat ca și op. 45]
- Trio pentru pian nr. 3 op. 26 (1880)
- Guitare pentru vioară și pian op. 28 (1882)
- Cvartet de coarde op. 45 (1880) (Prima variantă în 1859 ca și op. 19)
Édouard Lalo, Le roi d'Ys
De Vincent Giroud, profesor, Université de Franche-Comté
Scris pentru concertul Le roi d'Ys, susținut pe 3 octombrie 2008 la Avery Fisher Hall din Lincoln Center.
La fel ca prietenul și admiratorul său Emmanuel Chabrier, Édouard Lalo (1823-92) a avut o carieră muzicală neortodoxă: nu a fost niciodată înscris oficial la Conservatorul din Paris și nici nu a concurat pentru Prix de Rome, apoi un rit de trecere pentru orice aspirant francez. compozitor de operă. Pregătit ca violonist, a devenit muzician de cameră – neobișnuit la un muzician francez al generației sale, îi plăcea Brahms – și primele sale succese, când avea cincizeci de ani, au fost în muzica instrumentală: Symphonie espagnole (1874) și Rapsodie norvégienne (1878), ambele scrise pentru Pablo de Sarasate, și Concertul pentru violoncel (1876). Cu toate acestea, finalizase o operă istorică bazată pe tragedia lui Schiller Fiesque. Nu a reușit să obțină un premiu la un concurs sponsorizat de guvern în 1867 și a rămas neinterpretat până în secolul 21 : o parte din muzica sa a fost reciclată, de exemplu, în duetul de dragoste din scena nunții Le roi d'Ys .
Interesul lui Lalo pentru folclorul din Bretania a fost determinat de faptul că soția sa, contralto Julie de Maligny, era de origine bretonă. Libretistul său, Édouard Blau (unul dintre colaboratorii lui Massenet pentru Werther ) a auzit de la un prieten despre legenda medievală a orașului Ys. Se presupune că situat în largul golfului Douarnenez, Ys a fost scufundat ca pedeapsă divină pentru desfrânarea fiicei regelui Gradlon – „roi d’Ys” al titlului, deși în operă el este fără nume, precum Faraonul din Aida și joacă un rol foarte limitat. (Clopotele bisericii lui Ys, încă sună în ocean, au inspirat mai târziu preludiul pentru pian al lui Debussy, La cathédrale engloutie). O primă versiune a operei a fost finalizată în 1875, dar a fost refuzată atât de Operă, cât și de Théâtre-Lyrique. S-au auzit extrase în concert (cu Julie Lalo în rolul lui Margared), dar ani mai târziu și după ce lucrarea a fost complet revizuită în 1886-1887, Opéra-Comique, instalată pe Place du Châtelet de la incendiul din 1887 de la Salle. Favart, a avut-o în premieră în mai 1888. Marele tenor Alexandre Talazac, primul Hoffmann din opera lui Offenbach și Des Grieux din Manon , a cântat Mylio, în timp ce Margared a fost Blanche Deschamps, mai târziu prima Dalila la Opera din Paris. Succesul a fost enorm, iar lucrarea a rămas populară la Opéra-Comique (de atunci nu mai era rezervată lucrărilor cu dialog vorbit) până când a fost transferată la Opéra în 1941.
Lalo, ca aproape toți compozitorii francezi din generația sa, a fost profund impresionat de lucrările lui Wagner; Le roi d'Ys , la fel ca multe opere franceze din perioada de la Carmen la Pelléas et Mélisande , poate fi interpretat ca un răspuns la provocarea reprezentată de supremația artistică a lui Wagner: un indiciu este dat în uvertură, care citează pe scurt Corul Pelerinilor. din Tannhaüser . Alegerea mitologiei celtice – spre deosebire de clasică – ca subiect poate fi văzută ca un gest wagnerian. Contrastul dintre cele două cupluri, unul virtuos (Rozenn și Mylio), unul vinovat (Margared și Karnac) îl amintește în mod evident pe Lohengrin , în timp ce saltul final al lui Margared în ocean poate aduce în minte și sfârșitul Olandezului zburător.. Dar acestea sunt asemănări superficiale. După cum a explicat el însuși într-o scrisoare către criticul Adolphe Jullien după premieră, Lalo se jucase cu ideea de a prezenta lucrarea ca o dramă lirică, cu o textură simfonică continuă bazată pe leitmotiv și vocile care se îmbină cu orchestra. Temându-se că nu va produce decât o imitație palidă, a decis în schimb să rămână fidel unui eclectism tipic francez în tradiția lui Berlioz și Gounod: lucrarea este organizată în numere scurte, clar separate (arii, duete și ansambluri), în timp ce scrierea vocală. , în loc să fie supus unor texturi simfonice largi, foarte dezvoltate, este nesfârșit de melodică și lirică. Culoarea locală este oferită de citările de melodii populare în trei dintre refrenuri. Potrivit lui Lalo, acestea i-au fost cântate de soția sa bretonă, chiar dacă una dintre ele,după cum a subliniat savantul Lalo Joël-Marie Fauquet, era de fapt din Île-de-France mai degrabă decât din Bretania. Intervenția Sfântului Corentin, popular în acea regiune, întărește această calitate populară, înrădăcinată în pământul francez. Într-o perioadă în care Bizet, Delibes și Massenet s-au îndreptat după inspirație în Spania sau India,Le roi d'Ys , dimpotrivă, se apropie, așa cum a susținut Hugh Macdonald, de a fi o operă „națională”. Pe lângă acele trăsături mai degrabă tradiționale, opera nu este însă lipsită de modernism și originalitate: acestea se regăsesc în vitalitatea robustă, ritmică, a scrierii sale orchestrale; simțul său extrem de personal al culorii; și poate mai ales în intensitatea emoțională transmisă de rolul lui Margared, rolul pe care Lalo l-a conceput pentru soția sa și care ne amintește că această operă cândva îndrăgita a fost ea însăși o muncă de dragoste.
Lalo: "Le roi d'Ys" (Marseille, 1943)
MIHAIL BARÎȘNIKOV
| Mihail Barîșnikov | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (73 de ani)[1][2][3][5] Rīga, Republica Sovietică Socialistă Letonă, URSS |
| Căsătorit cu | Lisa Rinehart[*] (din ) |
| Copii | Anna Baryshnikov[*] Shura Baryshnikov[*] |
| Cetățenie |  URSS SUA Letonia |
| Etnie | Latvijas krievi[*] |
| Ocupație | actor coregraf[*] dansator[*] balerin maestru de balet[*] actor de televiziune[*] actor de film artist de scenă[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Rīgas 22. vidusskola[*] Rīgas Horeogrāfijas skola[*] Academia de balet Vaganova[*] |
| Organizație | Teatrul Mariinsk[*] Teatrul Bolșoi National Ballet of Canada[*] American Ballet Theatre[*] New York City Ballet White Oak Dance Project[*] Baryshnikov Arts Center[*] |
| Partener(ă) | Jessica Lange |
| Premii | Premiul Emmy Kennedy Center Honors[*] () National Medal of Arts[*] () Theatre World Special Award[*] ()[4] Artist Emerit al RSFSR[*] Vilcek Prize[*] () Praemium Imperiale[*] () Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Mihail Nikolaevici Barîșnikov (în rusă Михаи́л Никола́евич Бары́шников, IPA: [mʲɪxɐˈil bɐ'rɨʂnʲɪkəf], în letonă: Mihails Barišņikovs; n. ,[1][2][3][5] Rīga, Republica Sovietică Socialistă Letonă, URSS) este un dansator, coregraf și actor rus-american de origine letonă. A fost dansatorul clasic masculin proeminent din anii 1970 și 1980. Ulterior a devenit un regizor de dans remarcat.
O poveste de film. Cum a fugit din URSS cel mai mare balerin ai lumii
Acum mai bine de 45 de ani fugea din URSS Mihail Barîşnikov, cel mai mare balerin al tuturor timpurilor. O poveste de film.
Mihail Barîşnikov este considerat unul dintre cei mai importanţi dansatori ai lumii, uimind publicul cu aptitudinile sale fizice şi tehnice şi cu expresivitatea sa.
Marele coregraf a reuşit să pună în scenă propria fugă din ţară, în perioada Războiului Rece, după patru ani de planificări. Se întâmpla la 30 iunie 1974.
MISHA
„Misha”, cum era alintat de admiratori, Barîşnikov, care pe atunci avea 26 de ani, a aşteptat încheirea spectacolului trupei Kirov Ballet din Leningrad, la Toronto, pe când se afla într-un turneu canadian, şi a scăpat de sub nasul agenţilor KGB care păzeau trupa de balet, dispărând în mulţime. A stat ascuns până i s-a acordat oficial azil politic în Canada, potrivit history.com.
La scurt timp după asta, a primit azil politic în Statele Unite, unde a devenit dansator principal la American Ballet Theatre şi la New York City Ballet.
Şi-a calificat fuga drept o alegere artistică, mai degrabă decât una motivată politic.
ALEGERE ARTISTICĂ
„Când eram la Toronto, am decis să nu las să îmi treacă pe sub nas o ocazie de a-mi dezvolta capacităţile artistice în Vest. Nu mi-aş fi iertat niciodată dacă nu încercam”, a declarat pentru Globe and Mail la primul interviu acordat după fugă.
„Ce am făcut eu este considerat un delict în Rusia. Dar e viaţa mea, arta mea, şi mi-am dat seama că ar fi o crimă şi mai mare dacă le-aş distruge. Vreau să lucrez cu anumiţi mari coregrafi occidentali, dacă ei consideră că sunt demn de creaţiile lor”, spunea el atunci.
În 1985 a declarat revistei americane People că fuga sa a fost un adevărat thriller.
THRILLER
„Totul a fost aranjat în mare secret de către prieteni. Eu alergam, iar maşina cu care trebuia să fug mă aştepta la câteva străzi mai încolo, în timp ce grupul nostru urca în autobuz. Agenţii KGB ne supravegheau. A fost şi amuzant, în acelaşi timp. Fanii mă aşteptau în faţa uşii de la intrarea în sală, eu am ieşit şi am început să alerg, iar ei au alergat după mine, pentru un autograf. Ei se distrau, eu fugeam pentru a-mi salva viaţa. A fost un moment foarte emoţionant, v-am spus”, a explicat el pentru jurnaliştii de la People.
A căpătat cetăţenia Statelor Unite ale Americii la 3 iulie 1986.
Cunoscând faima ca dansator de balet clasic, Barîşnikov şi-a urmat pasiunea pentru dans timp de peste 50 de ani, lucrând cu diverse discipline ale dansului.
În continuare atinge cele mai înalte niveluri de excelenţă artistică în multiple domenii – teatru, televiziune, film şi fotografie.
În prezent, realizează un turneu cu producţia „Brodsky/Baryshnikov”, one-man show regizat de Alvis Hermanis, prezentat cu un mare succes şi la FITS 2017, în România.
În aprilie 2017 a primit cetăţenia letonă, la peste 50 de ani după ce a părăsit această ţară baltică într-o perioadă în care Letonia făcea parte din fosta Uniune Sovietică. S-a născut la Riga, în Letonia.
Barîşnikov a povestit şi cum s-a înscris singur la şcoala de dans, în copilărie.
Cu un tată cadru militar şi cu o mamă „femeie simplă, modestă, dar captivată de cultură în general”, micul Barîşnikov era purtat la spectacole dintre cele mai diverse – concerte la Filarmonică sau teatru.
A FOST CA UN CUTREMUR
Momentul în care a văzut un spectacol de balet „a fost ca un cutremur”, a mărturisit el la FITS 2017.
Primul său rol, a povestit el, a fost în opera „Dama de Pică” – un mic copil negru, care ţinea un cadou. Dar, a spus artistul, pentru tenul închis, nu m fost machiat, ci mi-a fost pusă o şosetă maronie pe cap. „Îmi tremura cadoul, din cauză că îmi tremura inima”, şi-a amintit el.
Barîşnikov a vorbit şi despre decizia sa de a pleca din Uniunea Sovietică.
„Nu sunt politician, nu sunt disident. Am crescut sub Iosif Stalin, am fugit când era Leonid Brejnev la putere şi am ajuns sub Donald Trump. Nu e chiar corect„, a glumit el.
Artistul a povestit cum a trebuit să se adapteze la libertatea din Statele Unite ale Americii. Barîşnikov a învăţat, în America, „libertatea de a fi fericit sau nefericit într-un loc din lume, ‘să deschizi gura şi să spui ceva ce simţi cu adevărat”.
„Asta este cea mai importantă experienţă a mea după ce am părăsit Uniunea Sovietică – să părăsesc o ţară în care a minţi era normal şi să încep să învăţ legea noului loc, să uit ce ştiam înainte. Când petreci 26 de ani într-un sistem … Mi-a luat câţiva ani să realizez că trebuie să îţi asumi responsabilitatea pentru tot ce faci în viaţă„, a adăugat el.
GIUSEPPE VERDI
| Giuseppe Verdi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia |
| Decedat | (87 de ani)[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei |
| Înmormântat | Casa Verdi[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Căsătorit cu | Margherita Barezzi[*] (–) Giuseppina Strepponi (–) |
| Număr de copii | 2 |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | romano-catolic[*] |
| Ocupație | compozitor dirijor muzician scriitor politician |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică clasică operă |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce[*] Order Świętego Stanisława[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] ordine civile di Savoia[*] Order of the Medjidie[*] cavaliere di gran croce dell'Ordine della Corona d'Italia[*] Ferenc József-rend középkeresztje[*] Pour le Mérite orden Sveatogo Stanislava[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. ,[1][2][3][4] Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia – d. ,[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.[6][7]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole[8], în apropierea Parmei, Italia. La data nașterii sale localitatea aparținea de Departamentul Taro(d) din Imperiul Francez. Acesta a fost motivul pentru care prenumele sale au fost (temporar) francizate în Joseph Fortunin François Verdi. Dominația franceză a dăinuit doar între anii 1808-1814.
Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul și data premierei)[modificare | modificare sursă]
- Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
- Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
- Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
- I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
- Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
- I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
- Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
- Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
- Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
- Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
- I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
- Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
- Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
- La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
- Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
- Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
- Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
- Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
- La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
- I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
- Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
- Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
- Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
- La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10 noiembrie 1862
- Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
- Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
- Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
- Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
Alte compoziții[modificare | modificare sursă]
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
AIDA
| Aida | |
 Coperta partiturii operei Aida (cca. 1872) | |
| Genul | operă |
|---|---|
| Ciclul | patru acte |
| Compozitorul | Giuseppe Verdi |
| Libretul | Antonio Ghislanzoni |
| Data premierei | 24 decembrie 1871 |
| Locul premierei | Opera Khedivial din Cairo |
| Limba | italiană |
| Durată | cca. 2,5 ore |
| Locul acțiunii | Memphis și Teba |
| Timpul acțiunii | în timpul domniei faraonilor |
| Modifică text | |
Aida (titlul original: în italiană Aida) este o operă în patru acte compusă de Giuseppe Verdi, bazată pe un libret scris de Antonio Ghislanzoni.
„Aida” a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo numit Opera Khedivial și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Deși are acest caracter ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creația lui Verdi. Prin înfruntarea caracterelor, forța pasiunii și expresivitatea muzicii, "Aida" este o autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări ale lui Verdi, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană.
Premiera operei a avut loc la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871.
Durata operei: cca 2 ¼ ore.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
| Rol | Tipul vocii | Premiera, 24 decembrie 1871[1] ( Giovanni Bottesini) |
|---|---|---|
| Aida, o prințesă etiopiană | soprană | Antonietta Anastasi-Pozzoni |
| Regele Egiptului | bas | Tommaso Costa |
| Amneris, fiica regelui Egiptului | mezzo-soprană | Eleonora Grossi |
| Radames, căpitanul gărzilor | tenor | Pietro Mongini |
| Amonasro, Regele Etiopiei | bariton | Francesco Steller |
| Ramfis, Mare preot | bas | Paolo Medini |
| Un mesager | tenor | Luigi Stecchi-Bottardi |
| Vocea unei Preotese | soprană | Marietta Allievi |
| Preoti, preotese, ministri, capitani, soldati, oficiali, etiopieni, sclavi si prizonieri, egipteni, animale si cor[2][3] | ||
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
ACTUL I[modificare | modificare sursă]
Marele preot Ramfis îi aduce la cunoștință tânărului comandant Radames că etiopienii s-au răsculat din nou și au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui voința zeiței Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea năvălitorilor. Rămas singur, Radames dorește a fi el alesul. Ambiția lui de glorie militară se împlinește cu speranța de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din suita fiicei faraonului - pe care o iubește în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubește cu pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. În curtea interioară a palatului își face apariția Aida, tristă și îngândurată. Și ea îl iubește pe Radames, dar în același timp gândurile i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-adevăr rivala ei. În fața regelui și a marilor demnitari este introdus solul, care aduce vești despre prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniți spre Theba. Radames este numit comandant suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoțească în luptă. Cu toții îi urează să revină învingător. Aida, rămasă singură, își exprimă nemărginita durere, frământându-se între sentimentul de iubire față de Radames și dragostea pentru patrie și pentru tatăl ei. În disperare, cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoții și preotesele se roagă pentru victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot Ramfis îi predă lui Radames sabia sfințită.
ACTUL II[modificare | modificare sursă]
Amneris, înconjurată de curtencele sale, așteaptă întoarcerea victorioasă a oștii. Pentru a-și distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariția Aidei trezește gelozia lui Amneris. Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-și mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită de furia și amenințările fiicei faraonului, ea va trebui să-și urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii învingătorilor. În fața zidurilor cetății Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor învingătoare. Își face apariția și faraonul, urmat de sacerdoți și de înalți demnitari. Radames primește din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice dorință. În rândurile prizonierilor care sunt aduși, se află și Amonasro, pe care Aida îl recunoaște imediat, dar el îi atrage atenția, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povestește că, luptând pentru patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului față de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viață și libertate prizonierilor. Acesta, legat de cuvântul dat, satisface dorința lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida și tatăl ei să fie reținuți ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale. Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui încolțește acum un plan pentru dezrobirea patriei sale.
ACTUL III[modificare | modificare sursă]
Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul lui Isis, unde își va petrece noaptea dinaintea nunții. Aida își așteaptă iubitul plină de neliniște. Amonasro, care și-a dat seama de iubirea ei față de Radames, o sfătuiește să-i ceară acestuia să-i dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames își face energic apariția. Aida îi potolește elanul amintindu-i că este așteptat de Amneris. El își destăinuie cu pasiune iubirea și îi promite că atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permită căsătoria lor. Aida îl convinge însă că singura scăpare ar fi să fugă împreună în țara ei. La întrebarea Aidei pe ce drum trebuie să meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare și își dezvăluie identitatea. Acesta înțelege că, fără voia lui, și-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, împreună cu Ramfis, ies din templu și îi surprind. Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames îl dezarmează și, în vreme ce Aida și tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa.
ACTUL IV[modificare | modificare sursă]
Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoți. Amneris, care îl iubește încă, va încerca să-l scape făgăduindu-i să obțină iertarea faraonului și cerându-i, în schimb, să o uite pe Aida. Radames îi respinge propunerea. Preoții îl osândesc să fie îngropat de viu, sub altarul marelui zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoților, invocând urgia cerească să cadă asupra lor. Închis în mormântul său, Radames își îndreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din întuneric, zărește o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, înaintea lui. Acum vor muri împreună. În vreme ce preotesele își psalmodiază cântecul, Amneris rostește trista rugăciune a morților.
Verdi: Aida - San Francisco Opera (starring Luciano Pavarotti)
NABUCCO
| Nabucco | |
 Desen original pentru costumul pentru Nabucco (1842) | |
| Genul | operă |
|---|---|
| Ciclul | patru acte |
| Compozitorul | Giuseppe Verdi |
| Libretul | Temistocle Solera |
| Data premierei | 9 martie 1842 |
| Locul premierei | Milano, Teatro alla Scala |
| Limba | italiană |
| Durată | cca. 2,5 ore |
| Locul acțiunii | Ierusalim și Babilon |
| Timpul acțiunii | 586 î.Hr. |
| Modifică text | |
Nabucco (pronunția italiană: [naˈbukko], prescurtare pentru Nabucodonosor [naˌbukoˈdɔːnozor, -donoˈzɔr]; engleză: "Nebuchadnezzar") este o operă în limba italiană în patru acte compusă în 1841 de Giuseppe Verdi într-un libret italian de Temistocle Solera. Libretul se bazează pe cărțile biblice din 2 Regi, Ieremia, Plângeri și Daniel și pe piesa de teatru din 1836 a lui Auguste Anicet-Bourgeois și Francis Cornu. Cu toate acestea, adaptarea baletului Antonio Cortese a piesei (cu simplificările sale necesare), dată la La Scala în 1836, a fost o sursă mai importantă pentru Solera decât a fost piesa în sine. Sub numele său original de Nabucodonosor, opera a fost interpretată pentru prima dată la Scala din Milano la 9 martie 1842.
Durata operei: 2,5 ore
Nabucco este opera despre care se consideră că a stabilit permanent reputația lui Verdi ca compozitor. El a comentat că "aceasta este opera cu care începe cu adevărat cariera mea artistică. Și, deși am avut multe dificultăți de luptat, este sigur că Nabucco s-a născut sub o stea norocoasă".
Opera urmărește situația evreilor, pe măsură ce sunt asaltați, cuceriți și ulterior exilați din patria lor de către regele babilonian Nabucco (Nebucadnețar al II-lea). Evenimentele istorice sunt folosite ca fundal pentru un complot romantic și politic. Cel mai cunoscut număr din operă este „Corul sclavilor evrei”,
Nabucco este prescurtarea numelui împăratului chaldeean al Babilonului Nabucodonosor al doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr.
Cele două teme principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon, precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine, adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și îi eliberează pe evrei din robie.
Personajele principale[modificare | modificare sursă]
- Nabucco, regele Babilonului (bariton)
- Abigaille, presupusa primă fiică a lui Nabucco (soprană)
- Fenena, cea de a doua fiică a lui Nabucco (mezzo-soprană)
- Ismaele, tânăr ofițer, nepotul lui Zedechia (regele Ierusalimului), îndrăgostit de Fenena (tenor)
- Zaccaria, profet al evreilor (bas)
- Anna, sora lui Zaccaria (soprană)
- Abdallo, paznic babilonian (tenor)
- curtea nobiliară a lui Nabucco, babilonieni, iudei, soldați, servitori, sclavi și sclave [1]
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena, Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește soldaților să dea foc templului.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco. Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă. Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”. Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. "Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria. Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea în vreme ce cortina cade.
Actul III[modificare | modificare sursă]
Următorul act se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid. Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința. Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism, aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“ ("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va triumfa asupra Babilonului distrus.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit. Un marș funebru însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal. Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.
Corul prizonierilor evrei „Va pensiero” din actul II[modificare | modificare sursă]
Va', pensiero, sull'ali dorate.
Va', ti posa sui clivi, sui coll,
ove olezzano tepide e molli
l'aure dolci del suolo natal!
Del Giordano le rive saluta,
di Sionne le torri atterrate.
O mia Patria, sì bella e perduta!
O membranza sì cara e fatal!
Arpa d'or dei fatidici vati,
perché muta dal salice pendi?
Le memorie del petto riaccendi,
ci favella del tempo che fu!
O simile di Solima ai fati,
traggi un suono di crudo lamento;
o t'ispiri il Signore un concento
che ne infonda al patire virtù
al patire virtù!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu