Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
marți, 15 februarie 2022
1. /17 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri
Evenimente
·1370 – Cruciada Nordului: Armata Marelui Ducat al Lituaniei si Cavalerii Teutoni se ciocnesc in Batalia de la Rudau. Cronicarul teuton Wigand din Marburg și Cronica Livoniana a lui Hermann de Wartberge relateaza ca lituanienii au suferit o grea înfrângere.
·1411 – Musa Celebi, unul din fiii sultanului Baiazid devine cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, sultan al Imperiului Otoman. Mircea il ajuta pe Musa cu o armata condusa de nepotul sau Dan, gratie careia acesta il bate in 1411 pe rivalul sau Soleiman si se proclama sultan.
Musa Çelebi (died July 5, 1413) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
·1600 – Filosoful italian Giordano Bruno, cunoscut susținător al heliocentrismului și al ideii de infinitate a universului, condamnat de Inchiziția Romană pentru erezie, a fost ars pe rug. (n. 1548)
Giordano Bruno (n. ca.1548, Nola/Campania – d. 17 februarie 1600, Roma) a fost un teolog și filosof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității lumii, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.
Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano.
A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat.
Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta. Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta.
The trial of Giordano Bruno by the Roman Inquisition. Bronze relief by Ettore Ferrari, Campo de’ Fiori, Rome – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie.
Pretutindeni, teza sa similara cu cea a lui Copernic despre rotatia Pamantului in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia, dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.
* 1825 – Împăratul rus aprobă concepția Consiliului de Stat privind regulile de realizare a comerțului cu Basarabia țaristă.
·1850 –Domnitorul Barbu Ştirbei a dat ofisul domnesc privind organizarea şcolilor din Ţara Românească. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848 si a îmbunătățit dispozițiileRegulamentului Organiccu privire la țărani.
Barbu Știrbei (portret de Ion Negulici) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.
Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari.
Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive.
A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.
·1863 – Se infiinteaza Crucea Rosie Internationala.La 9 februarie 1863, o organizaţie de caritate cu sediul la Geneva, a decis să creeze o comisie din cinci membri pentru a examina posibilitatea de a pune în aplicare ideile lui Dunant de creere a unei organizatii internationale pentru ajutorarea ranitilor.Comitetul – compus din Moynier, Guillaume-Henri Dufour, Louis Appia, Maunoir Teodor şi Dunant însuşi – s-a întrunit pe 17 februarie şi a fondat “Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”, care va lua mai târziu numele de “Comitetul internaţional Crucea Roşie. “
Prima convenţie a Crucii Roşii se va întruni în anul 1864.
·1864 –Prima nava de suprafata scufundata de un submarin.In timpulRazboiului Civil american, cuirasatul nordistUSS Housatonica fost scufundat în afara portului Charleston din Carolina de Sud de către un submarin al Confederatiei sudiste CSS HL Hunley.
·1866 - Și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune –Banca României, constituita prin transformarea filialei din București aBanque Imperiale Ottomane.
Banca Imperială Otomană (Banque Imperiale Ottomane), preluat obarsiv.com – foto preluat de pe www.istoria.md
La 17 februarie 1866 și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune – Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane. Activitatea băncii a fost posibilă în umra unei concesii acordate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 19 octombrie 1865.
Banca României a fost creată în baza capitalului străin în principal englez și francez, avîndu-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale.
Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. Trebuie remarcat că filiala București a Băncii Imperiale Otomane activa încă din 1861. Primul preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii României a fost Ion Ghica.
În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: “Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor“, căci “fără…institute de credit, un stat nu poate prospera“;
între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe, Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876).
Concesiunea acordată de Cuza Băncii României era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei României (1877), conducerea țării a decis crearea unei alternative pentru Banca României, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. După retragerea privilegiului de emisiune, Banca României a continuat operaţiile bancare ca o bancă de scont sub numele de Bank of Roumania.
Crearea unei bănci naționale românești în baza capitalului inten s-a realizat totuși, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare și în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Națională a României.
Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Cîmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat.
Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică „Imperiul austriac și regatul maghiar”. Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).
·1880: Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii. Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu
·1904 –A avut loc, la Scala din Milano, premiera mondială a operei “Madame Butterfly” de Puccini.
Madama Butterfly – Opera by Giacomo Puccini – Original 1904 poster by Adolfo Hohenstein – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Madama Butterfly este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco). Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904. Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki.
* 1911 - La Tighina, Gubernia Basarabia, este dată în exploatare clădirea în două niveluri a zemstvei județene. La 17 februarie 1911 la Tighina, Gubernia Basarabia, este dată în exploatare clădirea în două niveluri a zemstvei județene. În perioada 1918-1940 în această clădire s-a aflat prefectura județului Tighina, România.
·1941 – În timpul celui de-al doilea război mondial preotul catolic polonezMaximillian Kolbea fost arestat de Gestapo pentru scrierile sale anti-naziste și ajutorul dat unor refugiați din estul Poloniei (evrei și ucraineni). Kolbe și-a dat viața în schimbul eliberării altui prizonier, tatăl unor copii, la Auschwitz.
După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”. Este sărbătorit în data de 14 august.
Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august.
·1947: În Austria, a fost emisă "A doua lege privind național-socialismul", prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.
·1950: Prin decret al Consiliului de Miniștri, a fost modificat statutul de organizare și funcționare a Academiei, devenită Academia Republicii Populare Române.
·1965 – Colonia africana britanica Gambia a devenit stat independent.
·1979 – Se declanșeaza războiul de graniță chino-vietnamez. In urma interventiei armate vietnameze din Cambodgia, 250.000 militari chinezi invadeaza Vietnamul. In prima faza chinezii înregistreaza câştiguri importante, dar in cele din urma au fost forţati să se retragă cu mari pierderi.
·1987-Pe fondul nemulțumirii generale cauzată de restricțiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestații de protest; la Iași, studenții au manifestat împotriva condițiilor inumane din cămine, scandând “Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm” – a fost sloganul care a mobilizat şi a scos în stradă sute de studenţi din centrul universitar Iaşi, sătui de mizeria din cămine. Revolta spontană a băgat în sperieţi autorităţile comuniste ale vremii.
Iaşiul şi-a dovedit în două rânduri potenţialul revoluţionar spre sfârşitul anilor ’80, cei mai grei şi mai întunecaţi ai epocii comuniste. În afară de evenimentelor din 14 decembrie 1989, o mişcare puţin mediatizată după răsturnarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu este cea a studenţilor ieşeni, petrecută pe 17 februarie 1987.
Sute de studenţi ieşeni au ieşit în stradă spre orele serii pentru a protesta faţă de condiţiile mizere din căminele studenţeşti. Revolta a fost iniţiată de fetele din campusul studenţesc Puşkin, astăzi „Titu Maiorescu“. Studentele tocmai se întorseseră la studii, după o minivacanţă de iarnă, şi au decis că nu mai pot suporta lipsurile: pene de curent, camere neîncălzite şi fără apă caldă.
Trei dintre cele patru cămine s-au golit de locatare, care au plecat pe bulevard înspre campusul studenţilor de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Târguşor, în Dealul Copoului.
Sute de tineri s-au unit în demonstraţie, au plecat pe străzile Iaşiului şi şi-au strigat nemulţumirile până în faţa Casei Pătrate, sediul Comitetului Central al Partidului Comunist din Iaşi.
În timpul celor câteva ore de protest, manifestanţii s-au îngrijit în permanenţă ca oricine nu era cunoscut drept student să fie alungat din coloană. Grija lor principală era să nu se inflitreze provocatori care să scandeze mesaje fără echivoc împotriva regimului comunist.
Singura lor scandare, oficială, a fost «Vrem lumină să-nvăţăm şi apă să ne spălăm», ceea ce în final era tot un «Jos comunismul!», dar într-o formulă mult mai rafinată, împotriva căreia nu se putea interveni brutal.
·1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu "â" în interiorul cuvântului și a formei "sunt" în loc de "sînt". După așa de mult timp mai există printre noi persoane, nu dau nume, care nu cunosc aceste reguli noi și scriu cu  sau â la începutul cuvântului, sau cu â la sfârșitul cuvântului! Am mai spus și repet: cititul doare pe mulți!!!
·1997: Constituirea Asociației Camerelor de Comerț din zona Mării Negre, în cadrul unei reuniuni desfășurate la Centrul Român de Afaceri "Marea Neagră", de la Mangalia
·1999 –Mineriada din ianuarie 1999 (a cincea mineriadă)– Au avut loc, în localitatea Stoenești, județul Olt, confruntări violente între forțele de ordine și grupuri de mineri porniți înspre Capitală..
Grupurile de mineri conduse spre Bucuresti de Miron Cozma, după ce au reusit să dea peste cap câteva baraje şi filtre de circulaţie, au fost oprite de forţele de ordine la Stoeneşti, în apropiere de Caracal. Miron Cozma a fost arestat, împreună cu Romeo Beja şi Dorin Loiş.
·1999: NATO a aprobat un "plan de operare" pentru o eventuală forță internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR), care să cuprindă 26.000 de oameni.
·2001: A fost efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reușit.
·2008 –Kosovo și-a autoproclamat independența față de Serbia
Kosovo în Europa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 17 februarie 2008, Adunarea din Kosovo a aprobat declaraţia de independenţă a acestui teritoriu fost iugoslav. În zilele următoare, o serie de state (Statele Unite, Turcia, Albania, Austria, Germania, Italia, Franţa, Regatul Unit, Taiwan, Australia, Japonia, Coreea de Sud şi altele) au anunţat recunoaşterea independenţei, în ciuda protestelor din partea Rusiei şi a altor ţări din cadrul Organţizaţiei Naţiunilor Unite.
În prezent, 98 dintre cele 193 de state membre ale ONU au recunoscut independenţa regiunii Kosovo. Kosovo este membru al FMI şi al Băncii Mondiale cu numele de Republica Kosovo. Cinci state membre ale Uniunii Europene, Cipru, Republica Elenă, Slovacia, Spania şi România au refuzat recunoaşterea independenţei statului. Albanezii din Kosovo au vazut implinit visul mai multor generaţii, odata cu proclamarea independenţei.
·2009 – Manifestatie de protest a imblanzitorilor de serpi din India. Aproape 1000 de imblanzitori şerpi au demonstrat în Calcuta, în estul Indiei,in sunete de flaut cerand dreptul de a aparea în public cu reptile vii. Aparitiile publice ale imblanzitorilor de serpi sunt interzise în India din anul 1991, dar rămân vizibile în ţară, fiind tolerate inclusiv în zonele turistice şi la sate.
* 2011 -Primăvara Arabă– Încep protestele de revoltă la scară largă în Libia. Libia a fost următoarea țară unde au început manifestațiile împotriva celui mai longeviv dictator din lumea arabă, Muammar Gaddafi, aflat la putere de 42 de ani.Sfârșitul lui Gaddafi s-a produs la 20 octombrie, după o lungă serie de revolte și lupte dintre susținătorii dictatorului și forțe antiguvernamentale. Primul element comun al revoluțiilor a fost răsturnarea de la putere a patru șefi de stat (Tunisia, Egipt, Libia, Yemen) indiferent de durata și modul în care aceste revoluții s-au produs.
A few hundred anti-Gaddafi protesters in Benghazi, February 2011- foto preluat de pe en.wikipedia.org
După ce mișcările populare au răsturnat conducătorii Egiptului și Tunisiei, vecinii săi de vest și est, Libia a experimentat un început de revoltă la scară largă pe 17 februarie 2011. Până la 20 februarie, neliniștea s-a răspândit până la Tripoli. Pe 21 februarie 2011, Saif al-Islam, fiul cel mai mare a lui Gaddafi, a vorbit la televiziune libiană de temerile sale că țara ar fragmentat și se înlocuiește cu “15 emirate islamic fundamentalist”, în cazul în care revolta a cuprins intregul stat.
El a admis că “greșelile au fost făcute” reprimând recentele proteste și a anunțat planurile pentru o convenție constituțională, dar a avertizat că bogăția și prosperitatea economică a țării a fost recent la risc și au amenințat “râuri de sânge”, în cazul în care protestele continuă.
La 27 februarie 2011, Consiliul Național de Tranziție a fost stabilit. A fost condus de Mustafa Abdul Jalil, fostul ministru de justiție a lui Gaddafi. Rolul lui a fost de a administra zonele aflate sub control rebelilor. Aceasta a marcat primul efort serios de a organiza opoziția largă bazată pe regimului Gaddafi.
În timp ce Consiliul s-a stabilt în Benghazi, a susținut Tripoli drept capitală. Hafiz Ghoga, un avocat al drepturilor omului, mai târziu a asumat rolul de purtător de cuvânt al Consiliului. La 10 martie 2011, Franța a devenit primul stat care a recunoscut oficial consiliul în calitate de reprezentant legitim al poporului libian.
La 19 martie 2011 a fost aprobată rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate al ONU, cu zece voturi pentru și cinci abțineri, fiind prevăzută o zonă de excludere aeriană asupra Libiei. China și Rusia s-au abținut de la vot, dar nu și-au folosit dreptul de veto pentru blocarea rezoluției.
După încheierea summit-ului de la Paris, aproximativ 20 de aeronave militare franceze au fost implicate în operațiunea declanșată de armata franceză în Libia, De asemenea, nave americane au lansat primele rachete asupra Libiei, iar un submarin britanic a lansat mai multe rachete Tomahawk spre artileria antiaeriană a Libiei.
Rusia și China și-au exprimat regretul față de bombardamentele coaliției internaționale din Libia.[5]. După câteva operațiuni militare împotriva orașelor controlate de guvernul socialist, ele sunt capturate și Gaddafi este ucis, marcând victoria revoluționarilor libieni, susținuți de NATO.
·2013 – A 63-a ediție a Festivalului International de Film Ursul de aur de la Berlin. Marele premiu i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul „Poziția copilului”. Acest film dramatic românesc regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon a câștigat și premiul pentru cel mai bun film la Festivalul cinematografic de la de la Namur, pe 4 octombrie 2013
François de Lorena, Prinț de Joinville, Duce de Guise, Duce de Aumale (17 februarie 1519 – 24 februarie 1563), a fost militar și om de stat francez. Născut la Bar-le-Duc, Lorena, Guise a fost fiul lui Claude, Duce de Guise (numit Duce de Guise în 1527), și a soției acestuia, Antoinette de Bourbon.
Sora lui, Mary de Guise, a fost soția regelui Iacob al V-lea al Scoției și mama Mariei, regină a Scoției. Fratele lui mai mic a fost Charles, Cardinal de Lorena. A fost vărul mai tânăr al regelui Henric al II-lea al Franței, cu care a crescut, deși detractorii lui au subliniat originea lui “străină” și anume Ducatul de Lorena.
În 1545, a fost rănit grav în Al Doilea Asediu de la Boulogne, însă s-a recuperat. În 1548 s-a căsătorit cu Anna d’Este, fiica ducelui de Ferrara, Ercole II d’Este și a prințesei franceze, Renée, fiica regelui Ludovic al XII-lea.
·1591 - S-a născut Jose de Ribera, pictor și gravor spaniol (d. 1652)
Arcangelo Corelli (n. 17 februarie 1653 – d. 8 ianuarie 1713) a fost un compozitor şi violonist italian. Corelli a murit la Roma si este îngropat în Panteonul de la Roma. Compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră, iar influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689.
Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli. De asemenea, se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.
Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.
Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani.[9] În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.
Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final.
După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.[10]
În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire.[11] În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.
În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).
În 1824 Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.
În 1828 îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.[13] Publică eseulDe la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.[14] Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832.
În 1833 apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.[15]
În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837 face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).
După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip
Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei”[26]. La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.
Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.[27] Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).
Deoarece între Franța și Belgia se semnase o convenție de extrădare, la 1 noiembrie 1858 soții Quinet se stabilesc la Veytaux, în Cantonul Vaud din Elveția. Republică federală promovând principii liberale, Elveția putea oferi exilatului acea libertate de mișcare și de exprimare indispensabile spiritului său. În acei ani de exil, pentru Edgar Quinet era esențial ca prin scrieri sale și prin fermitatea atitudinii sale să lupte împotriva puterilor care înăbușiseră în Europa mișcarea democratică de la 1848. În acest context el publică la 30 august 1859 articolul Protestation contre l'Amnistie („Protest împotriva amnistiei”) în care el refuză (ca și Victor Hugo) amnistia acordată de Napoleon al III-lea exilaților politici.[28] El scria: „Nu sunt nici acuzat, nici condamnat, sunt un exilat. [...] Nu recunosc nimănui dreptul să mă exileze și să mă cheme înapoi după bunul lui plac. [...] Nu mă pot preta la acest joc în care se năruie și se înjosește natura umană”.[29]
În cei doisprezece ani de exil în Elveția casa soților Quinet de la Veytaux a fost un punct de atracție pentru prietenii libertății, care aflau aici sprijin moral, îmbărbătare și speranță. Edgar Quinet a fost deseori vizitat de soții Michelet, de Charles-Louis Chassin (primul său biograf), de socialistul Pierre Leroux și de alți publiciști ai opoziției și simpatizanți republicani. Prin unii dintre aceștia Quinet își trimitea manuscrisele în Franța, pentru a-i fi tipărite acolo.
După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870 și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.
În 1871 (8 februarie) a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.
Mormântul lui Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse, din Paris
A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseulL’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.[30]
Edgar Quinet a murit la 27 martie1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.[31]
Edgar Quinet by Louis Bochard, 1870 – foto: en.wikipedia.org
* 1817: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie1817 – 23 noiembrie1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.
În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.[1][2]
În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emmade Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.
William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.
După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.
În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.
Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.
* 1821: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie1821 – d. 17 ianuarie1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.
1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.
·1836 –S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române; (d. 1902).
Iosif Goldiş – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iosif (Ioan) Goldiş (n. 17 februarie 1836, Socodor, Arad – d. 23 martie 1902, Arad) a fost un episcop român, membru corespondent (1882) al Academiei Române Studii la gimnaziile din Szarvas (Ungaria) şi Arad, Institutul teologic la Arad, Academia de Drept din Debreţin, Facultatea de Filosofie a Universită‘ii din Pesta.
Funcţionar în administraţia de stat (1864 – 1869), călugărit în 1869 la Hodoş-Bodrog sub numele losif, hirotonit ierodiacon şi ieromonah (1875), apoi protosinghelş devine profesor la Institutul teologic din Arad (1869- 1873), profesor de Limba şi literatura română la Liceul de Stat din Arad (1873 – 1892), administrator protopopesc la Arad (1878-1880), director al Institutului teologic-pedagogic (1885-1886), preşedinte vicar (şi arhimandrit) al Consistoriului ortodox român din Oradea (1892-1899), episcop al Aradului (ales 2/14 mai 1899, instalat 20 iul. 1899) până la moarte.
- Articole în foile bisericeşti de la Arad:“Speranţa”, “Lumina”(redactor în 1873 – 1874),
- “Biserica şi Scoala“, altele în ziarul “Arad es Videk” din Arad, despre Latinitatea limbii române 1880 – 1881 (traduse în broşură în româneşte), pe baza cărora a fost ales membru corespondent al Academiei Române (22 mart. 1982); alte articole în ziarul:
- ”Alfold” – Arad, traduceri din limba română în maghiară (de ex. piesaLa Plevnaa lui George Sion); o lucrare cu titlul:
- Schiţă istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din anul 1877-1878. în Iimba germană, în ziarul “Neue Arader Zeitung” (1882 – 1883), o Gramatică a limbii maghiare (1884).
·1845 -S-a născut Infanta Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și mama regelui Ferdinand al României (d. 1913)
Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.
Infanta Antónia a Portugaliei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:
- Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria
- Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh
- Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei
·1874: Thomas John Watson, Sr. (n. 17 februarie 1874– d. 19 iunie 1956) a fost președintele companiei International Business Machines (IBM),[2] în timpul căruia compania a crescut între 1914 și 1956, devenind o forță internațională. Watson a dezvoltat stilul caracteristic de management și cultura companiei IBM, transformând-o într-o organizație deosebit de eficientă, operând pe piața mașinilor de calcul cu cartele perforate. Industriaș de marcă,[3] a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, iar la moartea sa a fost denumit „cel mai mare vânzător al lumii”
S-a căsătorit cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe(1868–1945), la Palatul Amalienborg, la 5 mai 1896. Cuplul a avut trei copii. Mariajul a fost unul nefericit și Prințesa Louise a petrecut mult timp vizitându-și familia, unde stătea câte 2-3 luni. De asemenea, tatăl ei venea s-o viziteze în fiecare an.
Prințesa Louise a murit la castelul Ratiboritz la 4 aprilie 1906, la vârsta de 31 de ani. Ea și socrul ei, Prințul Wilhelm de Schaumburg-Lippe au murit la cinci ore distanță.[1] Cauza oficială a morții Prințesei Louise a fost "inflamare cerebrală" cauzată de meningită, după săptâmâni de boală. S-a zvonit că a încercat să se sinucidă prin înecarea în lacul castelului de pe domeniul soțului ei Ratiboritz.
André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11.12.1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”
·1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959). A fost un actor român de teatru și film care a debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.
* 1884: Ion D. Enescu(cunoscut și caI.D. Enescu; n.17 februarie1884,Curtea de Argeș- d.1973,București) a fost unarhitectromân, proiectant al mai multor clădiri publice din România șiSubsecretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publiceîn mai multe guverne interbelice, conducător alColegiului arhitectilor din România.[1].
Printre operele sale se numără clădirea Teatrului Dramatic din Galați sau Palatul Arhiepiscopal din Constanța.
A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică (1943), cu motivația „pentru contribuția sa la dezvoltarea metodei fasciculelor moleculare și pentru descoperirea momentului magnetic al protonului”.
* 1891 -S-a nascutMihail Romniceanu, avocat, profesor, politician, victima a represiunii comuniste (d. 1960)
Mihail Romniceanu (n. 17 februarie 1891, Bucureşti – d. 13 februarie 1960, Râmnicu-Sărat) a fost licenţiat în drept, cu studii la Paris, avocat, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, politician. (…) a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. Ca deţinut politic a trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava, Gherla, Piteşti, Dej, Sighet, Văcăreşti şi a murit în detenţie, în penitenciarul Râmnicu-Sărat, la 13 februarie 1960.
Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică
În mai 1955, Alfred Mendelsohn alături Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului
·1916 –S–a născut Raf Vallone, actor italian (d. 2002)
Raf Vallone in Riso amaro (1949)- foto preluat de pe en.wikipedia.org
Raf Vallone (n. 17 februarie 1916, Tropea – d. 31 octombrie 2002, Roma) a fost un actor italian de film. In 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet; (m.31.10.2002).
·1917: Ioana Radu (n. , București, România[1] – d. , București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România
Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.
Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.
Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.[9] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea
După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.[11] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.[12] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.[13]
După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,[14] „Princiar”, „Motanul negru”,[15] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),[16] se dedică interpretării romanței românești.
După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.
A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).
Într-un turneu, în anul 1961,[17] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.[18]
Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967[19] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.
Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.[20] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București
* 1917: Albert Lester Lehninger (n. 17 februarie1917 – d. 4 martie1986) a fost un biochimist american care a cercetat metabolismul energetic. Tratatele sale de biochimie sunt scrieri etalon în acest domeniu. A investigat rolul energetic al mitocondriei.
Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.
Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.
In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.[1]
Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:
“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”[2]
Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:
“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"[3]
Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.
Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:
"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."
Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă
* 1944: Karl William Jenkins (n. 17 februarie1944) este un muzician și compozitor galez. Jenkins a fost declarat ofițer al Order of the British Empire în Lista de Onoruri a Anului Nou pe anul 2005. Fost membru al formației Soft Machine.
·1947 - S-a născut Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană.
* 1947: Yukio Hatoyama (鳩山由紀夫Hatoyama Yukio?) (n. 11 ianuarie1947) este un politician japonez. A fost ales prim-ministru al Japoniei ca urmare a scrutinului din 30 august 2009 și a avut acest post până la 8 iunie 2010, când a demisionat.
Fiul cel mare al fostului șef de stat român, Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena, Valentin Ceaușescu a urmat cursurile Școlii Petru Groza, unde a terminat studiile liceale în anul 1965. În următorii doi ani a fost student al Facultății de Fizică din București, după care a urmat și a absolvit cursurile prestigiosului Imperial College din Londra.
În același an, la 3 iulie, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, fiica lui Petre Borilă și a comunistei de origine evreiascăEcaterina Abraham, cu care are un fiu, Daniel Valentin, născut în 1981. Valentin și Iordana au divorțat în 1988. În 1995, Valentin Ceaușescu s-a recăsătorit. Din această a doua căsătorie, fizicianul are o fată, Alexandra, născută în 1996.
În prezent este pensionar și trăiește în București
După arestarea în decembrie 1989 a părinților săi, Nicolae și Elena Ceaușescu, Valentin a plecat din București, împreună cu prietena lui, viitoarea soție, și s-a ascuns la un prieten. La 25 decembrie 1989, chiar în ziua în care părinții săi au fost executați, a fost arestat și acuzat formal de subminare a economiei naționale. A fost apoi ținut în detenție la Domnești până în august 1990.
Valentin Ceaușescu este un bibliofil și colecționar de artă pasionat, care a acumulat de-a lungul a peste patru decenii și jumătate numeroase piese valoroase. După arestarea sa ilegală din 25 decembrie1989 i s-a confiscat, de către organele de stat de atunci, o importantă parte a colecției sale de artă și cărți. După multe "bătălii" juridice, în numeroase din curțile de justiție post-decembriste, colecționarul a reușit să recupereze aproape toate piese sale, cu excepția tabloului „Natură statică cu ulcică de aramă” de Gheorghe Petrașcu, încă "sechestrat" de Muzeul Național de Artă al României, [2]în ciuda existenței unei sentințe definitive de returnare a picturii dată de Curtea Supremă de Justiție a României din 19 aprilie2007.
Căsătorit, tată a trei fete, Pașcu este unul din fondatorii Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, al cărei Departament de Relații Internaționale l-a condus între anii 1990 și 1996.
·1951 -S-a nascut Octavian Belu, antrenor de gimnastică artistică.
Octavian Bellu – foto preluat de pe www.facebook.com
Octavian Ioan Atanase Bellu (n. 17 februarie 1951, Ploiești) este un antrenor român de gimnastică, care coordonează activitatea lotului olimpic de gimnastică feminină, pe care l-a mai antrenat în perioada 1981 – 2005.
Stelian Tănase a absolvit Facultatea de Filosofie din București a Universității din București în 1977. Înainte de 1989, a scris trei cărți, din care două au fost interzise de cenzura comunistă, fiind publicate abia după căderea regimului comunist. Stelian Tănase a fost un participant activ la în evenimentele protestatare, revoluționare, din 21-22 decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist totalitar. Imediat după schimbarea regimului, Stelian Tănase a devenit în cîteva săptămîni o personalitatate de referință a societății civile românești, fiind membru și primul președinte al Grupului pentru dialog social (GDS) (din care la înființare mai făceau parte Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru ș.a.m.d); a fost unul dintre fondatorii și redactorul-șef al revistei ”22”, publicată de GDS, împreună cu Dan Pavel, Gabriela Adameșteanu, Rodica Palade [2]. Inițial, revista 22avea un tiraj de peste 150.000 de exemplare, iar impactul ei a fost deosebit asupra societățitii civile din România; editorialele semnate de Stelian Tănase prezentau ”pentru prima dată articulate în mod coerent argumentele cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii fenesniste a țării și la supraviețuirea corpului monstruos al comunismului, în ciuda dispariției sale ca sistem”[3]. Stelian Tănase a fost una dintre cele mai active personalități publice implicate în demonstrațiile maraton intrate în istoria postcomunistă sub numele de ”fenomenul Piața Universității”, alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marian Munteanu, Octavian Paler, Victor Rebengiuc, Gheorge Zamfir; aceste manifestări împotriva Frontului Salvării Naționale, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan & ceilalți lideri feseniști, au pregătit fenomenele organizate de opoziție și luptă politică, de la Alianța Civică la Convenția Democratică din România [4].
În continuarea implicării sale civice, a fost unul dintre primii membri ai Alianței Civice, fondate de Ana Blandiana și alți militanți civici. Spre deosebire de alți colegi din Alianța Civică, Stelian Tănase era adeptul implicării directe a intelectualilor critici în viața politică; drept urmare, a fost în 1991 unul dintre fondatorii Partidului Alianței Civice, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, Alexandru Popovici, Nicolae Constantinescu; PAC a fost pe 26 noiembrie 1991 unul dintre partidele fondatoare ale Convenției Democratice. [5]. A fost ales vicepreședinte al Partidului Alianței Civice, în 1991. A devenit deputat în Parlamentul României în 1992, candidând pe listele Convenției Democratice. La sfîrșitul anului 1992, Stelian Tănase (împreună cu Dan Pavel) a înființat prima revistă de științe politice din România postcomunistă, Sfera Politicii[6]. Membru al grupului PAC-PL'93, a devenit liderul grupului parlamentar PAC în 1993, când cele două partide s-au separat. Între alte responsabilități, a fost vicepreședinte al comisiei pentru relații externe a Camerei Deputaților [7].
După alegerile din 1996, Stelian Tănase a ieșit din viața politică activă și s-a dedicat activităților sale de scriitor, realizator media, precum și carierei profesionale în domeniul științelor politice. În această perioadă este beneficiarul unor granturi oferite de Școala Woodrow Wilson (1994) și de Fundația Fulbright (1997) [8]. În perioada postcomunistă, cînd mulți dintre participanții la evenimentele revoluționare din 1989 s-au zbătut să obțină avantaje de pe urma participării reale sau fictive la doborîrea comunismului, Stelian Tănase a refuzat să capitalizeze statutul de ”revoluționar”, fiind implicat în fondarea Asociației Revoluționarilor Fără Privilegii (Președinte - Radu Filipescu; vicepreședinți - Ion Caramitru, Dan Pavel; membri Marius Oprea, Victor Rebengiuc, Stelian Tănase ș.a.m.d.). Una dintre constantele sale preocupări postcomuniste a fost legată de studierea arhivelor comunismului; Stelian Tănase a fost unul dintre primii cercetători români care au intrat în arhivele fostei poliții politice, Securitatea; pe vremea cînd era deputat, a făcut numeroase cereri către autorități pentru a i se permite accesul la arhivele SRI, unde erau păstrate dosarele Securității, iar pînă la urmă a obținut accesul, cu mult înaintea altor cercetători. Studiul arhivelor Securității s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți despre personalitățile urmărite de Securitate (vezi mai jos, ”Opera literară și științifică”). Una dintre cele mai mari surprize ale cercetării arhivelor a fost legată de descoperirea faptului că unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi și coleg de facultate îl monitorizase și îl ”turnase” la Securitate[9], chiar și în ultimele săptămîni ale regimului comunist . A obținut doctoratul în sociologie politică la SNSPA in 1996. În 1997, este profesor delegat la UCLA.
A susținut conferințe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum și la prestigioase universități americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York. Este laureat a numeroase premii de televiziune, și premii literare. Lucreaza ca editor coordonator al revistei Sfera Politicii.
A fost o perioadă angajat al concernului de presă Realitatea aparținând lui Sorin Ovidiu Vântu, având două emisiuni săptămânale la Realitatea TV și numeroase articole în Cotidianul. A continuat să publice în revista 22 și după ce a părăsit colegiul redacțional. În 2006, Stelian Tănase a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscută și sub numele ”Comisia Tismăneanu”), alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub [10].
La data de 28 septembrie 2010 a fost numit în funcția de director general al postului Realitatea TV.[11]. Ulterior, a demisionat din funcție, datorită dificultăților întîmpinate în punerea în practică a programului de restructurare a postului pe modelul BBC. În decembrie 2013, după ce primul nominalizat în funcție, Bogdan Rareș, nu a fost votat de Parlament, a fost numit Președinte interimar al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), la propunerea Partidului Național Liberal, care nu ieșise încă din Uniunea Social Liberală. Ulterior, în ciuda ieșirii PNL din USL și a zvonurilor privind faptul că nu va fi susținut de PSD și premierul Victor Ponta, în iunie 2014, cele două camere reunite ale Parlamentului României au votat numirea lui Stelian Tănase în funcția de Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune[12].
Pe 19 aprilie 2014 a suferit un infarct miocardic, fiind internat la secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Fundeni din București.[13]
A realizat emisiunea radiofonică „Conversația de joi seara”, la Radio Contact și emisiunile de televiziune „2 plus 1” și „Orient Express”, la Antena 1[15] și „Zece și un sfert”, la Realitatea TV[16].
La sfârșitul anului 2003 a realizat, pentru trei luni, talk-show-ul „Mașina de tocat” la postul public de televiziune TVR 1[17]. Conform informațiilor de presă, emisiunea a fost oprită datorită intervenției PSD, partidul aflat la putere la acea vreme[17][18][19].
În septembrie 2010, realiza emisiunile „3x3” și „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV[11]. După ce a fost nominalizat ca Președinte interimar al SRTV, Stelian Tănase a declarat public că nu va apărea în emisiunile Televiziunii Române cîtă vreme va fi conducătorul respectivei instituții
Opera lui Stelian Tănase are trei părți importante: textele ficționale (literatura), textele nonficționale (știință politică, istorie, cercetarea arhivelor), memorialistica. O parte semnificativă dintre cărțile nonficționale reprezintă rodul cercetărilor de decenii făcute de Stelian Tănase în arhivele comunismului românesc, arhivele PCR și arhivele fostei poliții politice, Securitatea. Despre romanele lui Stelian Tănase au scris mai mulți critici literari.
Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.[1]
Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață(2000).[2][3]
Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.[2]
În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.[2]
Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”
·1954 -S-a nascut Rene Russo, actriță de film americană.
Rene Russo (1996) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Rene Marie Russo (n. 17 februarie 1954) este o actriță, producătoare și fost model american.
·1955 -S-a nascut Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel.
Mo Yan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mo Yan (n. 17 februarie 1955) este pseudonimul sub care scrie Guan Muoye, un scriitor chinez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012, fiind considerat autorul, care cu realism halucinant îmbină povești populare, istorie și contemporaneitate”. Mo Yan este membru al Partidului Comunist Chinez și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din China.
·1961 -S-a nascut Andrei Korotaev, antropolog, istoric și economist rus.
Andrey Korotayev over the Rift Valley, North Tanzania, November 2008 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Andrei Korotaev (n. 17 februarie 1961) este un antropolog, istoric și economist rus. El este directorul Centrului pentru Orientul Apropiat de la Moscova. Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, locul omenirii în Univers.
·1963 -S-a nascut Michael Jordan, jucător de baschet american.
Michael Jordan (1998) – foto preluat de pe www.nba.com
Michael Jeffrey Jordan (n. 17 februarie 1963, Brooklyn, New York, SUA) a fost un jucător profesionist american de baschet, actualmente om de afaceri și proprietar majoritar la clubul de baschet Charlotte Hornets. Biografia sa de pe site-ul NBA spune, “Michael Jordan este recunoscut ca cel mai mare jucător de baschet al tuturor timpurilor“. Jordan a fost unul dintre sportivii cei mai comercializați ai generației sale și a fost cel mai important instrument în popularizarea NBA în jurul lumii în anii 1980 și 1990.
* 1970: Dominic Haakon Myrtvedt Purcell[1] (n. 17 februarie1970), cunoscut pe larg ca Dominic Purcell, este un actor englez de origini norvegiană și irlandeză, care activează în SUA și este cunoscut în special pentru rolurile jucate în John Doe și Prison Break difuzate de Fox și rolul lui Dracula din Blade: Trinity.
* 1971: Denise Lee Richards (n. 17 februarie1971)[1] este o actriță americană și fost fotomodel. Ea a devenit celebră la sfârșitul anilor 1990, după o serie de filme care i-au pus în valoare sex appeal-ul, printre care Starship Troopers, Wild Things și The World Is Not Enough. Richards a fost alesă ca "Worst Supporting Actress" în 1999 la Razzie Awardspentru rolul ei în "Wild Things, and The World Is Not Enough". În 2003 apare în Pur și simplu dragoste.
* 1976: Almira Scripcenco, alternativ Elmira Scripcenco sau Elmira Scripcenco-Lautier[1] (n. 17 februarie1976, în Chișinău) este o șahistăfranceză, cu titluri de Maestru Internațional FIDE și Woman Grandmaster. Almira Scripcenco este fiica șahistei și matematicianei Naira Agababean, Antrenor Emerit al Moldovei la Șah, și a șahistului moldovean Tudor Scripcenco.
* 1980: Rahamim „Klemi” Saban (n. 17 februarie 1980, în Netanya) este un fost jucător de fotbal israelian care a activat pe postul de fundaș dreapta
·1981: Paris Whitney Hilton (n. 17 februarie1981) este o celebritate din Statele Unite ale Americii și o moștenitoare a imperiului financiar constituit din hotelurile Hilton, precum și a celorlalte proprietăți imobiliare ale tatălui său. Pe lângă faptul că este o persoană foarte mediatizată, ea este fotomodel și actriță. Ea a fost descrisă drept o "celebutantă", un amestec indedit de "celebritate" și "debutantă"
Bunicii paterni sunt președinții lanțului hotelier Barron Hilton și soția sa, fosta Marilyn Hawley, iar străbunicii paterni au fost fondatorii hotelurilor Hilton Conrad Hilton și prima sa soție, Mary Barron. Când Conrad Hilton a decedat în 1979, el nu le-a lăsat prin testament nimic copiilor săi sau celorlator descenți. Barron Hilton a contestat această decizie și a câștigat în 1988. Conform revistei Forbes în 2005, valoarea netă a averii lui Barron Hilton era estimată la puțin peste 1 miliard de dolari americani, din care se așteaptă ca Paris să moștenească puțin mai mult de 50 de milioane de dolari.
În copilărie Hilton s-a mutat între mai multe case exclusiviste, incluzând aici un apartament în hotelul Waldorf-Astoria din Manhattan, Beverly Hills și the Hamptons. În momentul de față, părinții săi dețin o casă estimată la 30.5 milioane de dolari în Bel Air, o proprietate de 12.3 milioane în the Hamptons, precum și o casă de 10 milioane pe colinele de la Hollywood (Hollywood Hills) în care ea și sora ei stau pentru a avea parte de intimitate și de acces rapid la cluburile din Los Angeles.
Paris Hilton a debutat în iulie 2006 cu single-ul "Stars are blind" care va fi urmat de un album, pregătit de lansare pe 22 august 2006.
Paris Hilton (2009) foto preluat de pe en.wikipedia.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu