3. /17 FEBRUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf M Mc Teodor Tiron; 

Sf Mariamna; 

Sf împărați Marcian și Pulheria

Sf M Mc Teodor Tiron

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Împărățind Maximian și Maximin, împărați păgâni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoșătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgânești și fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi și fără de omenie prin toată stăpânirea lor, poruncind ca oricare dintre creștini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste și dregătorii să aibă de la împărați. Iar dacă vor fi tari în credința lor și nu vor voi să jertfească zeilor elinești, au să pătimească munci, pedepse grozave și cumplite și cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică și nevoie asupra creștinilor. Unii dintre dânșii, care erau mai mari la suflet și tari în credință, se duceau și mărturiseau la arătare și cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe și cumplite munci. Alții, de frică, vai! se duceau și se lepădau de Hristos și jertfeau idolilor. Iar câți nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau și se ascundeau prin munți și peșteri. Iar alții, temându-se a se descoperi că sunt creștini, se fățărniceau că sunt elini, dar într-ascuns erau creștini.

Unul dintre aceștia era și Sfântul mare mărturisitor Teodor, creștin într-ascuns, din moși-strămoși, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creștin și că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe față. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu și ispitirea lui a fost astfel: vrând să meargă cu ceață în care era numărat și sfântul care se numea Tiron, pentru cunoștința și vitejia lui, în părțile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceața ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostași, căci oamenii Legheonului atâta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea și numele deosebit și se numea Mărgăriti, adică tari și puternici. Deci s-au ridicat din Amasia și au mers cu generalul lor Vringa în părțile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure și în pădurea aceea era un balaur înfricoșător, încât nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin târârea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă și mulți oameni de frica fiarei și-au lăsat țarinile și viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Când șuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei și multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfântul Teodor, vrând să ispitească, precum am zis mai sus, și să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea și a căutat să afle balaurul. Umblând cu calul său multă vreme, căutându-l, s-a dat în lături puțin și, descălecând, se odihnea după osteneală și a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întâmplat să treacă în acel ceas prin locul acela și a văzut pe sfânt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus și l-a deșteptat, zicându-i cu lacrimi: „O! prea frumosule tânăr, dacă voiești să-ți dobândești viața și să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare și înfricoșător, de a cărui frică nu îndrăznește nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?”. Atunci, sfântul i-a zis: „Cine ești tu?”. Femeia i-a răspuns: „Eu sunt creștină și am avut aici moșie de la părinții mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulți oameni i-a omorât, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinerețile tale să nu întârzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta și să te mănânce”.

Sfântul a zis: „O! femeie, nu te teme și nici nu plânge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui și vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deșteptat, Dumnezeu să-ți dea iarăși moșia pe care ai avut-o moștenire”. Acestea a zis sfântul, apoi îndată și-a făcut cruce, a încălecat pe cal și a pornit iarăși spre pădure. Și, numaidecât cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat și a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoșător, căci din ochii lui ieșea foc și șuiera foarte tare. Dar sfântul, îndată și-a făcut cruce și a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncând tare cu sulița, l-a lovit în cap și l-a străpuns. Balaurul, de durere a șuierat foarte tare și cu coada se încolăcea și se zvârcolea. Apoi, făcând câteva învârtituri înfricoșătoare, a murit acolo. Atunci sfântul a ieșit din pădurea aceea, bucurându-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoșată, va birui și puterea diavolului, care este fiara cea gândită. Și așa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfântul s-a dus iarăși la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea și Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalți ostași s-au dus și au jertfit, iar Sfântul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creștin. Vringa, mai marele oastei, înștiințându-se că sfântul este creștin, a adunat toată oastea și a zis către el: „Teodore, pentru ce nu jertfești zeilor ca noi toți? Oare numai tu singur ești creștin?”. Adevăratul ostaș al lui Hristos, Sfântul Teodor, umplându-se de Duh Sfânt, cu multă îndrăzneală a răspuns: „Eu sunt creștin din început și cred în Hristosul meu și Lui voiesc să-I jertfesc, având pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat și împărat al tuturor, iar celor desfrânați zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: „Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale și, ostășindu-te, vino și jertfește zeilor”. Sfântul Teodor a răspuns: „Eu sunt ostaș Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: „Și aceștia toți, care sunt acolo, sunt creștini și este ostaș împăraților Romei”. Răspuns-a sfântul: „Fiecare știe cui ostășește, iar eu ostășesc Stăpânului meu și Împăratului ceresc, Dumnezeu, și Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutașul, stând de față, a zis: „Are și Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?”. Sfântul Teodor a zis: „Are cu adevărat fiu, pe Cuvântul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: „Putem să-L cunoaștem și noi pe El?”. Grăit-a sfântul: „Aș fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înțelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: „Chiar de L-am cunoaște pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împărații noștri și să ne apropiem de El?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nimeni nu vă oprește pe voi că să lăsați întunericul și pe vremelnicii împărați pământești și să vă apropiați de Dumnezeul cel viu, Împăratul și Stăpânul cel veșnic și să-I oștiți Lui ca și mine”. Vringa a zis către sutaș: „Să-l lăsăm pe el câteva zile ca să-și aleagă cele de folos”. Apoi, luând Sfântul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat și lăuda pe Dumnezeu. Iar paginii cârteau cu mânie asupra unora din cetățeni, pe care îi prinseseră și-i duseseră în temniță pentru Hristos. Sfântul Teodor, mergând în urma lor, striga, învățându-i pe ei calea cea mântuitoare și răbdarea și să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închiși în temniță, Sfântul Teodor a aflat vreme lesnicioasă și a ars noaptea capiștea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiștei, cu numele Cronid, văzuse pe sfânt când a dat foc capiștei și, temându-se să nu cadă vina pe dânsul, a prins pe Teodor și l-a dus la ighemonul Puplie, zicând: „Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiștea maicii zeilor noștri și a necinstit pe zei. Deci, prinzindu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraților și stăpânilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemând pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: „Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiștea maicii zeilor noștri?”. El a răspuns: „Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dându-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei și a trecut cu vederea împărăteștile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împărații au poruncit”.

Atunci ighemonul, șezând la judecată, a pus de față pe fericitul Teodor și i-a zis lui: „Pentru ce, când se cădea să aduci jertfă zeilor și tămâie zeiței, tu i-ai adus foc?”. Grăit-a Sfântul Teodor: „De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeița voastră și puterea ei, căci focul se atinge de ea și o arde”. Mâniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicându-i: „Vorba mea cea blândă te-a făcut îndrăzneț; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te așteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărătești”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deși sunt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voiești – căci așteptarea bunătăților celor viitoare, care sunt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie și pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: „Jertfește zeilor, Teodore, și te vei libera de chinurile ce te așteaptă; pentru că rău și cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfântul Teodor: „Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sunt chinuri; pentru că Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feței mele, izbăvindu-mă de muncile tale și pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minții”.

Apoi, judecătorul, umplându-se de mânie și răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniță, să pecetluiască ușile și să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniță, era hrănit de Sfântul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: „Îndrăznește, Teodore, iată Eu sunt cu tine. Să nu primești hrană sau băutură pământească, că vei avea altă viață nepieritoare și veșnică în ceruri”. Acestea zicând, Domnul S-a dus de la dânsul. Iar Sfântul Teodor a început a cânta și a se veseli și-i slujeau o mare mulțime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cântare de laudă, au alergat la ușile temniței și, văzând ușile încuiate și pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie și au văzut mult popor cu haine albe, cântând împreună cu Sfântul Teodor.

Temându-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculându-se, a mers cu sârguință la ușile temniței și, văzându-le încuiate, iar lanțul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cântau împreună cu Sfântul Teodor, a poruncit ostașilor înarmați să înconjoare temnița, parându-i că și alți creștini sunt cu Teodor. Dar, intrând înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decât numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică și cutremur, precum și asupra tuturor celor ce erau cu dânsul. Apoi, ieșind din temniță, a încuiat ușile iarăși și s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pâine și apă. Iar marele și credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris - dreptul din credință va fi viu - nicidecum n-a voit să ia de la dânșii pâine și apă, zicându-le lor: „Pe mine mă hrănește Domnul și Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stând înaintea lui, i-a zis: „Ascultă-mă și jertfește marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpânii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor și vei lua nu puțină cinste și pe același scaun pe care ședem noi, vei ședea și tu”. Sfântul Teodor, căutând spre cer și cu semnul Crucii însemnându-se, a grăit către tiran: „Chiar și cu foc de ai arde trupul meu și cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mâncare de-l vei da, totuși, până ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spânzure pe lemn pe sfânt și cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atât de mult a strujit pe mucenicul, până au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cântă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirându-se de atâta răbdare și bărbăție, i-a zis: „Oare nu te rușinezi, o! ticălosule, mai mult decât oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorât cu moarte silnică și pentru Dânsul te dai la chinuri și la pedeapsă, cu atâta nesocotință?”. Sfântul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: „Necinstea aceasta să-mi fie mie și tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: „Să se ridice din mijloc, Teodor!”. Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicându-i: „Voiești să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc și mai mult?”. Dar sfântul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: „Necuratule și plin de toată înșelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ți-a dat atâta stăpânire și putere? Căci printr-Însul împărații împărățesc, iar puternicii stăpânesc pământul. Tu mă silești și pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu și să mă închin pietrei celei neînsuflețite?”.

Judecătorul, gândindu-se mult, a zis Sfântului Teodor: „Spune, voiești să fii cu noi sau cu Hristos al tău?”. Sfântul i-a răspuns cu mare bucurie: „Cu Hristos al meu am fost, sunt și voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voiești”. Văzând ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărât asupra lui condamnare la moarte, zicând: „Pe Teodor, care nu s-a supus stăpânirii slăviților împărați și mărilor zei și a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărârea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunând mulțime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostașii au voit să-l pironească pe pământ, dar sfântul n-a voit și a zis: „Lăsați-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd și focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfântul a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu și se rugă cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mântuire Te-ai pogorât din cer și ai venit pe pământ, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne și chinuri pentru sfântul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ție, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învrednicește-mă, Hristoase al meu și împărăției Tale și, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, așa și Tu, Dumnezeul meu, slăvește-mă în împărăția Ta. Apoi și pe ostașii care au fost cu mine, iar acum sunt în temniță pentru numele Tău, învrednicește-i și pe ei, să mărturisească și să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca și mine”.

Astfel a zis și era ascuns acolo un creștin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfânt și lăcrima. Iar sfântul i-a zis: „Frate Cleonic, te aștept, vino!”. Acestea a zis sfântul și iarăși a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întâi această mucenicie Care ai răbdat cruce și moarte pentru mântuirea noastră, ca să ne arăți drumul mântuirii și cum să venim la împărăția Ta, primește această mică mucenicie a mea și ia sufletul meu în veșnica împărăție a Ta și-l rânduiește cu sufletele sfinților Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile și caznele și, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfântul și îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudând și slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune și să slăvească pe sfântul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumânare, încât numai a înconjurat trupul sfântului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. „Și am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul și sfântul său suflet ridicându-se spre cer, ca un fulger!”. Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deșteptat pe sfânt în pădure, a cumpărat moaștele lui cu multă bogăție și le-a dus în patria ei, Evhaita, și-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar și toți bolnavii locului aceluia și lumea toată îl avea doctor sufletesc și trupesc și nu numai citi erau aproape, dar și cei ce erau îndepărtați luau deasemenea, darurile lui. Întâiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanț și, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetății, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărățit împăratul Constantin și în vremea aceea era întărită dreapta credință. Vrăjmașul adevărului, diavolul, văzând că creștinătatea crește, căuta de-a pururea să afle un ceas rău și un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutând necuratul, a aflat un ceas blestemat și pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărățit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie și Constă, iar după ei a împărățit necuratul Iulian. Câte rele a făcut păgânul acesta, ce cuvânt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deși mai înainte de a lua împărăția era creștin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moșul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin și Iulian Apostatul a luat împărăția, a căutat să prigonească pe creștini. Aducându-și aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creștinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăți cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetății și i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creștinii nazarineni și galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem și noi ceva ca să ne asculte de silă. Poruncește să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărătești, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci așa făcând, se vor împărtăși creștinii cu sila și ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu știe creștinii și să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat și eparhul a răspuns: „Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Și îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creștinii nu cunoșteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticnește pe cei răi și meșteșugurile lor și poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meșteșugul cel tăinuit și înșelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste și se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos și să poruncești cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucățele și băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idolești, după porunca păgânului împărat”. Arhiereul întrebă: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?”. Atunci i-a grăit sfântul: „Să li se dea colivă și se va mângâia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: „Coliva este făcută din grâu fiert și așa ne-am obișnuit noi a numi griul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăși pe cel ce i s-a arătat: „Cine ești tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l știu”. Sfântul i-a răspuns: „Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita și m-a trimis Dumnezeu să-ți descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îți zic! Și s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creștinilor și le-a spus ceea ce a văzut și a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meșteșugul vrăjmașului. Nimeni n-a cumpărat din bucățele împărătești, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea și le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzând că tăinuita lui cursă s-a vădit și nimic n-a sporit, foarte tare s-a rușinat. El a poruncit ca iarăși să se vândă în târg obișnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfârșindu-se săptămâna întâia a marelui post, în Sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulțumind lui Dumnezeu și cinstindu-l pe sfântul Său rob, Teodor. De atunci până acum, cei dreptcredincioși din toată lumea, în sâmbăta întâia a marelui post, săvârșesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva și cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creștini și ajutorul Sfântului Marelui Mucenic Teodor.

Dar și alte minuni preaslăvite, a făcut sfântul și acesta: pe cei robiți i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat și pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perșilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl află, orișiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii niște bani și cu toate acestea sfântul i-a arătat pe dânșii. Pe niște ostași i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; și pe niște oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Și multe alte minuni mari și preaslăvite a făcut spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri și Împărății. Prin a căreia iubire de oameni să dobândim veșnicele bunătăți, întru nemărginiții veci fără de sfârșit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărțile rusești se află pusă la Sfântul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a șapte a acestei luni, iar în cele grecești este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puțin mai înainte. Deci, sau că este vreo greșeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amândoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un câmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lângă Evhaita. Tot despre aceeași dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbește la amândoi, care și moaștele lor le-a îngropat).

Sf Mariamna

Sfânta Mariamna, mergând la Licaonia, a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos și făcând pe mulți să se boteze, s-a săvârșit în pace.

După Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Filip găsindu-se la Ierapole cu Vartolomeu și Mariamna, sora lui, pentru că propovăduiau acolo cuvântul lui Hristos, a fost spânzurat. Și în timp ce se săvârșea, a rugat pe Dumnezeu, și antipatrul și poporul ce era sub ascultarea lui au fost scufundați în pământ. Iar ceilalți, temându-se, s-au rugat de Sfântul Vartolomeu și de Sfânta Mariamna, care și ei se găseau spânzurați, ca să nu fie scufundați și ei. Atunci Sfântul Vartolomeu și Mariamna s-au rugat Sfântului Filip și nu i-a mai prăpădit, ci încă pe cei ce erau scufundați i-a scos afară. Iar pe antipatru și pe Ehidna, femeia lui, i-au lăsat dedesubt. Atunci Vartolomeu și Mariamna au fost sloboziți. Vartolomeu s-a dus de aici în India, unde fiind răstignit și-a dat sfârșitul; iar Mariamna, mergând la Licaonia a propovăduit acolo cuvântul lui Hristos și făcând pe mulți să se boteze, s-a săvârșit în pace.

Sf împărați Marcian și Pulheria

Sfintii Pulheria si Marcian au trait si au imparatit in Constantinopol, in secolul al V-lea. Sfanta Pulheria a fost fiica imparatului bizantin Arcadie, iar Sfantul Marcian a fost un dreptcredincios general si senator din Tracia. Impreuna, cei doi sfinti sunt praznuiti de Biserica lui Hristos in ziua de 17 februarie.

Sfintii Pulheria si Marcian

Sfanta Pulheria s-a nascut in anul 399, in familia imparatului Arcadie si a imparatesei Eudoxia. A fost sora mai mare a imparatului Teodosie al II-lea. In data de 1 mai 408, imparatul Arcadie a trecut la cele vesnice, in Constantinopol. Cei patru copii ai sai, Pulheria, Teodosie, Arcadia si Marina, au ramas orfani. Pe atunci, Sfanta Pulheria avea noua ani.

Tronul imperial a fost mostenit de fiul imparatului, Teodosie al II-lea. Pentru ca era inca minor, de treburile imperiului s-a ocupat o vreme Antim, un ministru al fostului imparat si un bun prieten al Sfantului Ioan Gura de Aur.

In data de 14 iulie 414, desi nu avea decat 16 ani, Sfanta Pulheria a fost proclamata regenta. Ea a primit titlul de Augusta, din partea Senatului. Ei i s-a incredintat ocrotirea fratelui ei mai mic, viitorul imparat Teodosie al II-lea. Ea a condus imperiul pana la majoratul fratelui sau.

Sfanta Pulheria s-a daruit cu totul slujirii sale imperiale, punandu-si darurile in slujba imperiului si a Bisericii lui Hristos. Ea s-a aratat intotdeauna gata sa apere interesele Bisericii. Ea s-a asigurat ca palatul imparatesc sa fie chivernisit dupa temeiuri deplin crestine.

Sfanta Pulheria a facut un legamant de feciorie vesnica, pe care l-a pecetluit cu ctitoria unei Sfinte Mese, din aur si pietre scumpe, in catedrala cetatii. Exemplul ei a fost urmat si de surorile ei, Arcadia si Marina. Ele au fagaduit sa nu-si ia barbati care sa poata pretinde mostenirea tronului imperial.

Sfanta Pulheria s-a ingrijit cu multa dragoste de educatia si viata fratelui ei. La vremea potrivita, ea a randuit casatoria lui cu Atena, fiica filozofului atenian pagan Leontie. Noua imparateasa a primit de bunavoie crestinismul, fiind botezata Evdochia. Casatoria a avut loc in data de 7 iunie 421, pe cand imparatul Teodosie avea 20 de ani.

La indemnul surorii sale, imparatul Teodosie a convocat Sinodul al Treilea Ecumenic, intrunit in cetatea Efes, in anul 431. Acum a fost osandita erezia nestoriana si a fost dat oficial titlul de "Nascatoare de Dumnezeu".

In anul 438, impreuna cu Sfantul Proclu, Patriarhul Constantinopolului, Sfanta Pulheria a randuit aducerea in Constantinopol a Moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur. Acest lucru a dus la impacarea Bisericii din Constantinopol cu "Biserica Ioanitilor", care, dupa exilarea pe nedrept a Sfantului Ioan Gura de Aur, nu ii mai recunostea pe patriarhii din Constantinopol.

Sfanta Pulheria a ajutat la aflarea Moastelor celor Patruzeci de Mucenici din Sevastia, praznuiti de Biserica in ziua de 9 martie. Pentru viata ei curata, sfanta a primit o descoperire dumnezeiasca in vis. Sfantul Thirs si cei Patruzeci de Muncenici i-au spus unde se afla cinstitele lor Moaste, ascunse de mai bine de o suta de ani.

Dupa un timp, insa, Evdochia a reusit sa-l intoarca pe imparat impotriva Pulheriei, care a fost surghiunita la o mosia din Hevdomon. Sfanta Pulheria privea retragerea ei ca pe un dar ceresc si isi daruia tot timpul lui Dumnezeu; nu se plangea de nerecunostinta fratelui, nici de imparateasa care ii datora totul.

In lipsa Pulheriei, insa, lucrurile au inceput sa se schimbe. Influentata de ministrul Chrisafie, imparateasa Evdochia a inceput sa sprijine erezia lui Eutihie, o forma radicala de monofizism. Aceasta erezie se punea impotriva credintei marturisite in primele trei Sinoade Ecumenice. Imparatul a convocat sinodul de la Efes, din anul 449, care a intarit aceasta erezie. Sfantul Leon cel Mare, papa al Romei, a numit acest sinod cu numele de "sinodul talharesc".

Nu dupa multa vreme, in data de 29 iulie 450, imparatul Teodosie al II-lea a cazut de pe cal si a murit. Astfel, vrednica Pulheria a ajuns din nou stapana imperiului.Pentru a-si intari puterea, ea s-a casatorit cu dreptcredinciosul Marcian, un general si senator din Panonia, Tracia. El era vaduv. Pulheria l-a incoronat ca imparat, in fata Senatului, in data de 24 august 450.

Sfanta Imparateasa Pulheria si Sfantul Imparat Marcian au intrunit Sinodul al Patrulea Ecumenic, in cetatea Calcedon, in anul 451. Sinodul a condamnat erezia lui Eutihie si a intarit dreapta credinta a primelor trei Sinoade Ecumenice.

Cei doi imparati crestini si-au folosit averea spre a zidi case pentru saraci, spitale, biserici si manastiri. Ei s-au indeletnicit pana la sfarsitul vietii lor cu privegherea, postul, rugaciunea si invatarea altora. Pentru varsta lor inaintata, cei doi au trait in feciorie. Ei au fost intr-un gand, in dorinta de a carmui imparatia in chip crestinesc.

Sfanta Imparateasa Pulheria a trecut la cele vesnice in data de 10 septembrie 453, la varsta de 54 de ani. Ea a fost ingropata cu multa cinste. Si-a impartit intreaga avere saracilor. Sfantul Marcian a continuat sa domneasca singur, aparand cu tarie hotararile Sinodului de la Calcedon. Sfantul Marcian a trecut la cele vesnice in anul 457.

Pulheria – Sfânta Împărăteasă care și-a închinat viața Ortodoxiei

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie.

Atunci când totul părea pierdut, credința ortodoxă fiind sfâșiată de către luptele sociale, culturale, economice, dar mai ales din partea susținătorilor credințelor eretice, Dumnezeu a „intervenit” în istorie prin oameni care au restabilit dreapta mărturisire. Un astfel de om, rămas pentru veșnicie în istoria Bisericii, a fost Sfânta Împărăteasă Pulheria.

Sitauția eclezială, politică și socială în Imperiul Roman, la începutul secolului al IV-lea

Prin legătura dintre Imperiu şi Biserică, la sfârşitul secolului al IV-lea, problemele teologice au devenit probleme de stat. Unii împăraţi au ajuns chiar să se ocupe mai mult de doctrina religioasă, decât de treburile administrative. Împăratul Tedosie cel Mare a fost primul care a promulgat legi pentru domeniul religios. Mai târziu, împăratul Marcian, de al cărui nume este legat sinodul IV ecumenic, a fost numit, la ridicarea pe tronul imperial, „preot şi rege”.

Deși persoana împăratului era totul în societatea vremii, situaţia de la curtea imperială nu era întotdeauna aşezată. Începând cu familia ortodoxă a lui Teodosie cel Mare, au intrat în viaţa politică persoane străine de credinţa creştină. Cu precădere, au existat două împărătese foarte influente, care s-au amestecat atât în politica imperială, cât şi în Biserică. Soţia lui Arcadie, Eudoxia, era fiica unui franc ajuns general în armata romană, iar soţia lui Teodosie al II-lea, Evdochia, era fiica lui Leon, profesor păgân din Atena. Eudoxia, după cum se cunoaşte, a obţinut exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Evdochia a fost sprijinul ereziei monofizite.

Ele au fost ajutate şi de alte persoane influente: eunucii Eutropiu şi Hrisafiu. Împăraţii, fiind foarte tineri – Arcadie avea 17 ani, Honoriu, 10 ani, Teodosie al II-lea, 8 ani, iar Valentinian, 5 ani – conducerea imperiului se afla în mâna eunucilor şi a împărăteselor. Hrisafiu, fost sclav barbar, aduna în persoana sa toate defectele, de la ambiţie şi viclenie, până la lăcomie şi răzbunare. Pe plan confesional, el a fost susţinătorul lui Eutihie şi a lui Dioscor şi principalul vinovat de sinodul tâlhăresc de la Efes.

Însă, în toată această viaţă plină de corupţie, au existat şi persoane care au vrut binele Bisericii. Una dintre acestea a fost fiica lui Teodosie, Pulheria, „urmaşă demnă a tatălui său”.

Din anul 414, ea a fost asociată la tron ca „augustă”, alături de fratele ei minor, pe care l-a crescut în credinţa creştină. Mărturiile istorice ne arată că palatul imperial devenise „mănăstire”, „azilul tuturor virtuţilor”. Se rugau, posteau, practicau caritatea, lucrau cu mâinile lor pentru săraci, zideau spitale şi biserici.

Ortodoxia și erezia lui Eutihie

În multiplele sale manifestări, erezia însemna atât schismă, cât şi disidenţă politică. Conştienţi de importanţa unităţii de credinţă, împăraţii creştini şi-au dorit să o realizeze prin metode politice. De aceea, atât în codul de legi a lui Teodosie al II-lea, cât şi la Iustinian, mai mult de jumătate dintre ele au un cuprins religios.

O lume în permanentă schimbare. De la romanizare la elenizare, de la o dinastie sacră la amestecul împărăteselor şi al eunucilor, de la o armată naţională, la un imperiu păzit de barbari împotriva altor barbari, aceștia sunt puţini dintre factorii ce au făcut ca starea de instabilitate să fie reflectată şi în Biserică. Iar starea de fapt s-a resimţit, cu precădere, în doctrina, în conturarea și în afirmarea ereziei monofizite.

Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, o persoană cu autoritate în rândul clerului din capitală, afirma în predicile sale că „umanitatea lui Hristos este diferită de a noastră, de aceea nu se cuvine să-L comparăm cu noi, chiar şi sub aspectul umanităţii”. Aşa cum reiese din corespondenţa sa, Eutihie avea o pregătire teologică rudimentară, însă avea „un nume bun”, rezultat din prietenia sa cu Sfântul Chiril al Alexandriei.

Înainte de reacţia din sânul Bisericii, poporul din Constantinopol a amendat învăţătura greşită a lui Eutihie printr-o adevărată revoltă populară, cerând patriarhului Flavian judecarea arhimandritului. După un sinod în Constantinopol a urmat „cel mai rușinor eveniment al istoriei creștine” – sinodul tâlhăresc de la Efes, în care susținătorii Ortodoxiei au simțit duritatea bâtelor parabolanilor alexandrini, patriarhul ortodox Flavian murind din cauza loviturior, la doar câteva zile de la eveniment.

Sfinții Împărați Marcian și Pulheria – restabilirea Ortodoxiei

Evenimentul care a schimbat starea de încordare religioasă, dar şi politică, a fost moartea împăratului Teodosie al II-lea, survenită la 28 iulie 450. Pulheria, sora sa cea exilată, a rămas singura reprezentantă a dinastiei teodosiene. Susţinătoare înfocată a Ortodoxiei, a fost raza de lumină a Bisericii, în întunericul ultimilor ani.

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie. Acesta era originar din Tracia, făcuse carieră în armata lui Teodosie cel Mare, devenind cel mai de seamă general al armatei – singurul în măsură să ţină în echilibru politica puternicului Hrisafiu.

Domnia generalului Marcian a fost văzută în istorie ca reprezentând „anii de aur” ai Imperiului. Au fost readuși în scaune pe episcopii ortodocşi exilaţi. Nu au fost uitate nici rămăşiţele patriarhului Flavian, cel omorât la Sinodul de la Efes, pe care le-a aşezat cu mare cinste în biserica Sfinţilor Apostoli.

În ziua de 8 octombrie 451, în prezenţa comisarilor imperiali, s-au deschis lucrările Sinodului IV Ecumenic. În Biserica Sfintei Eufimia, zidită pe vârful unui munte, în apropierea Bosforului, cei 600 de episcopi au hotărât că Ortodoxia este învățătura cea dreaptă, formulând o definiție de credință. Textul conţinea, la început, simbolul de credinţă niceean şi pe cel constantinopolitan, ca bază neclintită a credinţei. Definiţia de credinţă se încheia cu interdicţia oricărei modificări, prevăzând sancţiuni imperiale în caz de neascultare. Această formulă, semnată de către 452 de participanţi, dădea un răspuns la toate disputele hristologice, de la Apolinarie, la Eutihie şi Dioscor. Era un text dogmatic care elimina orice interpretare părtinitoare.

Majoritatea celor ce au studiat formula calcedoniană sunt de acord că aceasta „a salvat credinţa în Hristosul istoric”. Erezia monofizită a fost condamnată, arătând că în Persoana Una a lui Hristos există atât firea dumnezeiască, cât şi firea omenească – unite neîmpărţit si nedespărţit, neschimbat si neamestecat.

În prezenţa perechii imperiale, a întregului senat şi a curţii, a fost proclamată în mod solemn formula dogmatică calcedoniană, semnată de către cei 452 de părinţi. La 25 octombrie 451, împăraţii Marcian şi Pulheria, împreună cu întreg senatul, au asistat la şedinţa solemnă în care s-a citit formula dogmatică adoptată. Împăratul a fost aclamat ca „un nou Constantin, nou Pavel, nou David”, iar Pulheria ca o „nouă Elena”, împreună „apărători ai Ortodoxiei şi susţinători ai păcii universale” .

Împărăteasa Pulheria a fost persoana providenţială, care a apărat şi a susţinut credinţa ortodoxă. De aceea, ea a intrat în conştiinţa liturgică a Bisericii, fiind pomenită de două ori în Sinaxar. La 17 februarie, împreună cu soţul ei, Marcian şi separat, în ziua de 10 august. Interesant este faptul că apare şi în calendarul Bisericii Romano-Catolice, deşi Sinodul IV Ecumenic nu a fost favorabil creştinătăţii apusene.

Realitatea este aceea că momentul Calcedon și biruința sa de care ne bucurăm noi astăzi au fost rezultatul credinței unei femei care prefera mănăstirea, în fața lumii. Dar, când a simțit că era nevoie de ea, și-a lăsat liniștea chiliei, acceptând chiar a se căsători, doar pentru a salva credința. O jertfă pe care Biserica nu a trecut-o cu vederea, căci până astăzi Sfânta Pulheria a rămas drept „Împărăteasa care și-a închinat viața Ortodoxiei”.