4. /17 FEBRUARIE 2022 - POEZIE
OCTAVIAN DOCLIN
DOCLIN Octavian (pseudonimul lui Octavian Chi-salita), se naste la 17 febr. 1950, comuna Doclin, judetul Caras-Severin.
Poet.
Fiul lui Ioan Chisalita si al Mariei (n. Olaru). Studii elementare (1957-l965) in comuna natala si liceale (1965-l969) in comuna Gradinari; licentiat al Facultatii de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972).
Prof. la Bixad (1972-l977); referent literar la Centrul Judetean Caras-Severin al Creatiei Populare (din 1977).
Colaboreaza la Romania literara, Viata Romaneasca, Familia, Tribuna, Steaua, Transilvania, Luceafarul, Contemporanul, Orizont etc.
Debuteaza cu poezia Galilei in revista Orizont (1970); debut editorial cu volum Nelinistea purpurei (1979), urmat de Fiinta tainei (1981), Muntele si Iluzia (1984), Curat si nebiruit (1986) si Cu gindul la meta-fora (1989).
Coautor al volum de versuri Ritmuri din Tara lui lovan Iorgovan (1970), Uneori zborul (1973).
Prezent in numeroase antologii de poezie patriotica: Prinos (1971), Vibratii (1971), Inscriptii in timp (1983), Linga inima tarii (1983), Fluturi, pasari, cai (1983), Lauda patriei (1984), Nichita Stanescu - Frumos ca umbra unei idei (1985), Glasul cetatii (1986) si Mereu in inima tarii (1987).
O „candoare jucata" si „afectarea vag ironica" caracterizeaza poezia de inceput a Iui Octavian Doclin, marcata de unele inflexiuni blagiene, dar si de o anume „tendinta spre romantios si edulcorare" (Laurentiu Ulici). Poetica sa oscileaza inca de la inceput intre formule lirice extrem de diverse, Octavian Doclin ezitind sa-si fixeze sensibilitatea intr-o albie inchegata, proprie.
Astfel va face figura de „poet traditional", de „bun si asezat resitean, respirind habitudini provinciale" (Cornel Un-gureanu). in timp ce in viziunea altui comentator apare drept un „romantic, al carui sceptru e crinul" (Petre Stoica). in fond, poetul da dovada de o mare capacitate de metamorfozare, de adaptare a sensibilitatii sale agitate la diversele formule moderne ale lirismului, pe care le exerseaza cu egala dexteritate. O melancolie blinda, dezabuzata si ironica prezideaza poemele de maturitate ale lui Octavian Doclin Cu volumul Cu gindul la metafora (1989), poetul descopera sansa esentializarii poemului, a reducerii acestuia la o formula sintetica, simplificata la maxim, in analogie cu mecanismele ce prezideaza natura. Mereu cu gindul la metafora subtila, cautata, poetul nu mai priveste spre real, ci, preluind toposurile culturale ale poeziei ultimei generatii, inlocuieste realitatea cu universurile imaginare ale visatului „poem minim". Sintagma aceasta e definitorie pentru tendinta autorului ce mizeaza nu atit pe elo-cinta si tentatia epicului, cit pe sugestie, pe o arta a discretiei in care pina si spatiile albe sa fie incarcate de semnificatie. Poetul isi expli-citeaza el insusi metoda in poemul intitulat in apararea poemului scurt, o pledoarie in favoarea economiei verbale, a lapidaritatii, a refuzului emfazei:
| „Mina mea incremenita sta deasupra hirtiei asteptind clipa cea mai prielnica sa vineze punctul". |
Aceasta subliniere a necesarei luciditati creatoare, „incremenita" intr-o pinda a „clipei prielnice", e un elogiu adus stiintei subtile a poemului de mica dimensiune, mizind pe esentializarea expresiei, pe concentrarea lirica extrema. „Poemul minim", „poemul scurt", „poemul mic"-cum il numeste autorul prin numeroase reveniri obsesive -ia nastere dintr-o seductie a concentrarii, din-tr-un sentiment al obstinatei rigori ce refuza locurile comune, textualiste sau nu. Chiar daca poetul nu atinge in toate volumele sale aceeasi inaltime a rostirii esentializate, cu metafore surprinzatoare si vii, modernitatea sa e evidenta, in ciuda increderii exagerate pe care o acorda scenariilor textualiste.
| OPERA: Nelinistea purpurei. Timisoara, 1979; Fiinta tainei, Timisoara, 1981; Muntele si Iluzie, Timisoara, 1984; Curat si nebiruit. Bucuresti, 1986; Cu gindul la metafora, Bucuresti, 1989. |
| REFERINTE CRITICE: L. Ulici, in Romania literara, nr. 28, 1979; C. Harlav, in Tribuna, nr. 13, 1980; V. Horj, in Familia, nr. 1,1980; idem, ibidem, nr. 7, 1981; Al. Piru, Debuturi, 1981; N. Ciobanu, Intilnirea cu opera, 1982; Gh. Pitut, Locuri si oameni, intimplari si parabole, 1982; P. Stoica, Caligrafie si culori, 1984; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 15, 1984; V.F. Mihaescu, in Luceafarul, nr. 14, 1985; M. Odangiu, in Romania literara, nr. 4,1986; C. Ungureanu, in Orizont, nr. 15, 1987; Olimpia Berea, ibidem, nr. 31, 1989; L. Ulici, in Romania literara, nr. 42, 1989; I. Cristofor, in Steaua, nr. 1l-l2, 1989. |
POEZII:
(avant la lettre)
Într-o viață de om
a adunat atîtea
poeme scurte
iubiri devastatoare
doxuri
monede de rouă
spunea cîndva
cam pe la amiaza
vieții sale de poet
cînd subteranele
îi erau atît de tinere
străbătîndu-le
de la un capăt la altul
fără odihnă
semn că tendoanele picioarelor lui
erau puternice
mai ales pentru vîrsta aceea
acum nu întîmplător
a găsit punctul
după atîta mișcare
și după puțină odihnă
îmbrăcat într-o platoșă nouă
de sudoare
se pregătește să o ia
de la capăt.
Poem minim
Poemul ivit nerăbdător
prematur
cum un suspin.
***
(frunze cerești)
Privesc înfiorat
cum pe zi ce trece
brațele tale goale
sunt tot mai mult acoperite
de frunze cerești
tot așa ca ale unui copac
în care păsări de noapte
se ascund pentru a(re)învăța
cîntecul.
Părăsirea
Așadar
nu mai datorez nimic cuvîntului
rosti cu emfază
Poetul
pe loc poemul își luă poema de braț
și porniră împreună
spre corturile noi
cum dezertorii călăuziți spre moarte.
Planul
Cunoscînd mai dinaintea
altora
chipul nevăzut neștiut
al poemului la naștere
a hotărît să cheme la el
cuvintele înghesuite într-un stup
stînd la pîndă gata-gata
să năvălească în corturi
după un plan bine pus la punct
de Scribul trădător.
Poem minim (II)
Pe un talger
cenușa
pe celălalt
arderea de tot.
Roiul
Copil fiind
dintr-o dată l-a zărit speriat
pe singurul stupar al satului
hrănindu-și albinele
fără masca aceea protectoare
în locul ei roiul din coșnițe
îi ascunsese fața
așa a învățat mai tîrziu
ca ori de cîte ori se pregătea
să plonjeze în subterană
fața să nu o acopere
s-o ascundă
după un roi de cuvinte
(asemenea mîinii
scriind poemul
acum și aici).
Sfârșit de poem
… cum rîvna Grădinarului
răsădind Grădina
fără martori
la miez de noapte
pe lună plină.
NINA JOSU
| Nina Josu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (68 de ani)  Țiganca, raionul Cantemir, Moldova |
| Cetățenie |  Moldova |
| Etnie | români |
| Ocupație | poetă scriitoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Institutul de Literatură Maxim Gorki[*] |
| Premii | Ordinul Gloria Muncii |
Modifică date / text  | |
Nina Josu (n. , Țiganca, raionul Cantemir, Moldova) este o poetă și ziaristă din Republica Moldova.
S-a născut într-o familie de intelectuali.[1] A studiat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”(d) din Moscova în anii 1971-1976.[2]
Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.[1]
Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață (2000).[2][3]
Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.[2]
În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.[2]
Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”.[4]
Poezia Ninei Josu de la vibrațiile sufletului spre rugăciunea mântuitoare
Pe data de 23 februarie, Institutul de Filologie a organizat simpozionul Nina Josu: destin împlinit cu o filă de carte, în cadrul căruia a fost lansat volmul de poezii al autoarei cu titlul Peste margini.
Dl Vasile Bahnaru, dr. hab., moderatorul evenimentului, directorul Institutului de Filologie, a precizat că autoarea promovează interesul național și cultural, adevărul, fiind un patriot veritabil, o doamnă cu suflet nobil românesc.
Autoarea a fost felicitată de dl prim-vicepreședinte al AȘM, acad. Ion Tighineanu. Acesta a comparat poezia cu aripile ce ne călăuzesc și înalță pe parcursul întregii vieți. În opinia dlui Tighineanu, poezia Ninei Josu emană energie pozitivă, aduce frumosul și spiritualul, fapt pentru care i-a conferit medalia jubiliară a AȘM în numele președintelui și conducerii AȘM.
Dl. acad. Mihai Cimpoi a prezentat comunicarea Nina Josu: evlavie și neîmpăcare și s-a referit la primele lecturi din creația autoarei în cadrul festivalului Eminesciana din 1970 atunci când i-a fost decernat premul I. Spre deosebire de celelalte volume în care prevalează nota eminesciană, acest volum Dincolo de margini aduce inspirația religioasă, dar și o notă socială, chiar dramatică. În poeziile Ninei Josu predomină neîmpăcarea cu desacralizarea lumii, lipsa echilibrului moral, neîmpăcarea existențială, autoarea condamnă lichelismul, ura, durerea păgână. Mijlocul de îndreptare a relelor este în viziunea poetei rugăciunea, convingerea fermă că rugăciunea dulce/blândă ar schimba lumea. Titlul volumului Peste margini înseamnă transcendență, impreriu ceresc, îngeri, cohorta dreaptă a lui Isus, speranța mântuitoare. Dl Cimpoi a specificat că autoarea încearcă jocul monorimic în poezia Sufletul vistiernic în care meditează asupra sorții, morții, destinului, vorbește de statutul de excepție al scriitorului ce transcende marginile și înfruntă condiția umană.
Dl. acad. Nicolae Dabija a ținut să menționeze că Nina Josu este una din poetele dragi și cele mai bune ale literaturii noastre, care se menține pe linia de creație Veronica Micle – Magda Isanos – Leonida Lari. Cartea Peste margini conține temele preferate ale autoarei. Unicitatea poeziei Ninei Josu constă în opțiunea pentru metafizică și reabilitrea sacrului, prin aceste modalități scriitoarea „poartă altar de biserică în sufletul ei”.
Dl. dr. Iulian Filip a inclus creația Ninei Josu în generația ochiului al treilea, menționând că prefața cărții Peste margini e semnată de dl Theodor Codreanu, ceea ce-i conferă o deosebită prestanță. A specificat faptul că Nina Josu operează cu două dominante: credință și iubire care sunt reflectate într-o formă inedită datorită prezenței celor două personaje Îngerul alb și Îngerul negru. Poeta reabilitează și mitologia populară funerară. Poezia Ninei Josu este cantabilă, frumoasă, denotă o relație de mare încredere pentru cititorul ei.
Dl. Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apreciat volumul autoarei ca fiind frumos sub aspect estetic, bine gândit, migălit, cizelat. Nina Josu apelează frecvent la simbolurile culturale din mitologia noastră. Poeta atinge virtuozitatea, perfecțiunea prozodică, produce adevărate eufonii și chiar rime foarte rare, spre exemplu în poezia consacrată lui Horațiu Ioan Lașcu (lațiu/interspațiu/Horațiu/stațiu) care nu sunt arbitrare, ci cadrează foarte bine cu mesajul textului. Poezia Ninei Josu este una a spațiului, a candorii, moralității imaculate, aduce o beatitudine a sufletului care caută esența divină, este o poezie a gestului exterior și a celui interior ce dau tonalitate cărții. Autoarea ne oferă o poezie simplă, trăită, autentică, care te cucerește.
Dl. Vitalie Răileanu e de părere că Nina Josu își scrie poezia într-un spațiu pe care l-a conceput în prima carte, poeta și-a creat un stil personal care nu poate fi confundat, poeziile ei reflectă și întrunesc destinul personal. Poeta a publicat 5-6 cărți de versuri, însă adevăratele poezii se plămădesc încet, astfel încât, în cele din urmă, iau această structură de psalmi, sunt niște litanii aduse ca ofrandă cititorului. Dna Nina Josu ne învață să rostim adevărul prin aceste formule mitologice, care își mențin mereu tenta divinității.
Dl. acad. Valeriu Matei, directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău, a apreciat poezia Ninei Josu ca fiind una spirituală, a meditației și a gândirii profunde asupra destinului, ce denotă prospețime, poeta debutând mult înainte de primul volum La șezători apărut în 1975. Dl V. Matei a felicitat autoarea pentru traseul poetic parcurs cu demnitate, liniște, calmitate, pentru filonul creștin ortodox ce străbate poezia și-i conferă astfel personalitate și individualitate.
Poeta a avut parte de o surpriză, un recital de versuri din volumul Peste margini, din partea elevelor clasei a opta de la liceul „Hyperion” din Chișinău, și o felicitare în forma unui cântec din partea studenților de la Universitatea de Stat din Moldova. Simpozionul a culminat cu o expoziție de broderii, croșetări și mărțișoare a meșterului popular Ludmila Berezin, care este și președinta clubului de creație „Curcubeul” ce activează în incinta Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală.
În încheiere, dna Nina Josu a mulțumit participanților pentru comunicările deosebite și aprecierile generoase, a menționat că atunci când scrie este sinceră, corectă cu sine și convingerile sale.
ELENA VĂCĂRESCU
| Elena Văcărescu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născută | 21 septembrie 1864 București , Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești | ||
| Decedată | 17 februarie 1947 (la 83 de ani) Paris, Franța | ||
| Înmormântată | Cimitirul Bellu | ||
| Naționalitate | română  | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist, romancier, dramaturg, traducător | ||
| Limbi | limba română limba franceză[1] | ||
| Activitatea literară | |||
| Activă ca scriitoare | secolul al XIX-lea - secolul al XX-lea | ||
| Specie literară | memorii, poezie | ||
| Operă de debut | 1886, Chants d'Aurore | ||
| Note | |||
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] prix Archon-Despérouses[*] prix Jules-Favre[*][2] | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
| Modifică date / text | |||
Elena Văcărescu (n. ,[3] București, România – d. ,[3][4] Paris, Franța) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris.
A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de Regele Carol I și de guvern.[5]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la București la 21 septembrie ,1864într-o foarte veche și vestită familie de boieri. Este poetă, prozatoare, autoare de piese de teatru de expresie franceză. Este fiica diplomatului Ioan Văcărescu și a Eufrosinei Fălcoianu, nepoată pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparținea și ea unei vechi familii de boieri - Fălcoianii - prezenți în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lângă Târgoviște. („Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dâmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”). Primește o educație aleasă. Prin 1891 se află în Italia în exil, pentru ca după un scurt popas în țară, în 1895 să se stabilească definitiv în Franța, unde se distinge în viața literară pe mai multe planuri. Debutează în anul 1886 publicând la Paris volumul Chants d'Aurore (Cântecele zorilor), premiat de Academia Franceză. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea.[6]
În perioada Primului Război Mondial, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României ca secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.[6]
Moare la Paris, la 17 februarie 1947, și este înhumată în cripta familiei Văcăreștilor din cimitirul Bellu. Ea a lăsat moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreștilor.[6]
Opera[modificare | modificare sursă]
Versuri originale[modificare | modificare sursă]
- Chants d'Aurore (Cântecele zorilor) (1886)
- L'âme sereine (Cu inima senină) (1896)
- Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903)
- Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908)
- La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914)
Prelucrări folclorice[modificare | modificare sursă]
- Le Rhapsode de la Dâmbovița (Rapsodul Dâmboviței) (1889)
- Nuits d'Orient (Nopți orientale) (1907)
- Dans l'or du soir (În auriul înserării) (1927)
Romane[modificare | modificare sursă]
Memorialistică[modificare | modificare sursă]
- Memorial sur le mode mineur (Memorial la modul minor) (1946)
- Le Roman de ma vie (Romanul vieții mele)
Teatru[modificare | modificare sursă]
Ediții românești[modificare | modificare sursă]
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
Nicolae Iorga[modificare | modificare sursă]
„Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.”
Camil Petrescu[modificare | modificare sursă]
„N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (...). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc (...) O asemenea personalitate onorează două literaturi.”
Șerban Cioculescu[modificare | modificare sursă]
„Așa cum se-ntreba cândva Tudor Arghezi, cum de-a-ncăput în el țara întreagă, ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.”
Ion Stăvăruș[modificare | modificare sursă]
„Deocamdată în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor - poeți (nepoată a lui Iancu, autorul "Primăverii amorului"), Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului Testament al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului.”
Omagieri[modificare | modificare sursă]
POEZII:
APRILIE
Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă ;
Parfumul primăverii se simte tot mai greu ;
Vezi, lunca-i înflorită și cântă și-i frumoasă.
Fii bucuros, iubitul meu !
Aduc în dar iubirii întregu-mi suflet ; vină
Să simți mireasma dulce pe-ngustele cărări.
În falnica pădure, în ștearsa ei lumină,
Ce dulce-i împreună să rătăcim în zări.
E-atât de plin de farmec să mergi visând pe maluri,
Să mângâi clopoțeii de alb mărgăritar,
Să vezi cum, capricioase, vin valuri după valuri
Cu sârg țesându-și parcă, în jur, desenul clar.
Vom bea tot duhul molcolm al lui april, cu sete,
În inimă, sfârșeala să intre picurând ;
Apoi lăsa-vom ziua s-adoarmă pe-ndelete,
Ca să simțim iubirea asupra-ne veghind.
Fii bucuros, iubite, în iarba mătăsoasă ;
Balsamul primăverii se simte tot mai greu ;
Vezi, lumea înflorește și cântă și-i frumoasă,
Fii bucuros, iubitul meu !
DRAGOSTE ETERNĂ
Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniștitul început
Și până-n ceasul de acuma, mai sumbru și mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, și-l tot repeți deși-i știut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.
Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.
Iar mai departe, sub țărână, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenușa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub pași mă vor simți vibrând.
Patriei mele
Iar dacă îți devin străină
Și cântecu-mi de început
Grăirea n-a ales, divină,
A plaiului ce m-a născut.
Seninul dulce grai în care
Lin, ruga, buzele-mi șoptesc,
O, patrie, putea-vei oare
Să-mi ierți păcatul meu firesc?
Lua-vei viersul meu în seamă,
Grea munca-mi binecuvântând,
Cum își blagoslovește-o mamă
Copiii mâine-n luptă stând ?
MIRON RADU PARASCHIVESCU
| Miron Radu Paraschivescu | |
 Poetul Miron Radu Paraschivescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Zimnicea, Teleorman, România |
| Decedat | (59 de ani)[2] București, România |
| Căsătorit cu | de 5 ori |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet, eseist, publicist |
| Pseudonim | MRP |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Facultatea de Litere din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1929 - 1971 |
| Specie literară | poezie, eseu |
| Operă de debut | 1941 - volumul „Cântice țigănești” |
| Opere semnificative | „Laude”, „Declarația patetică” |
| Note | |
| Premii | Premiul de Stat |
| Modifică date / text | |
Miron Radu Paraschivescu (n. ,[2] Zimnicea, Teleorman, România – d. ,[2] București, România) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
După studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București și după studii de filologie la Facultatea de Litere din București, Miron Radu Paraschivescu desfășoară o susținută activitate redacțională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter» (Poezia, I, 159) etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredințează că Miron Radu Paraschivescu, „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești” (SSra, I, 14). După un debut de „mare succes“, în 1941, cu Cântice țigănești (cu mai multe ediții „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică și alte remarcabile volume de versuri.
La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.[3][4]
A fost căsătorit de cinci ori.[5]
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor, Craiova, 1938
- Cântice țigănești, București, 1941; București, 1972
- Pâine, pământ și țărani, Craiova, 1943
- Cântare României, București, 1951
- Laude, București, 1953
- Laude și alte poeme, București, 1959
- Declarația patetică, București, 1960
- Poezii, București, 1961
- Declarația patetică. Cântice țigănești. Laude și alte poeme, București, 1963
- Bâlci la Râureni, București, 1964
- Versul liber, București, 1965
- Drumuri și răspântii, București, 1967
- Tristele, București, 1968
- Scrieri, vol. I-II, București, 1969, vol. III-IV, București, 1974–1975
- Poeme, București, 1971
- Ultimele, București, 1971
- Poezii, București, 1973
- Amintiri, București, 1975
- Journal d'un heretique, traducere de Claude Jaillet, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Paris, 1976;
- Povestind copiilor, București, 1990
- Jurnalul unui cobai, 1994
- Poeme, Iași, 2000
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Marie-Anne Desmarest, Torente, București, 1943
- Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, București, 1944
- Nikolai Tikhonov, Istorisiri din Leningrad, București, 1944
- Mikhail Sholokhov, Școala urii, București, 1944
- Jean Richard Bloch, Toulon, București, 1945
- Alexander Pushkin, Basme..., București, 1945, Ruslan și Ludmila, București, 1951
- Talmaciri din 8 poeti europeni, București, 1946
- Claude Roy, Parisul răsculat, București, 1946
- Maxim Gorki, Univesitățile mele, București, 1948
- Nikolay Nekrasov, Poeme alese, București, 1953, Gerul, moșu cu nasu roșu, București, 1955, Opere alese, I-III, București, 1955–1959, Femeile ruse. Decembristele, București, 1956
- Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, București, 1956, Poezii, București, 1957 (cu Vlaicu Bârna și Virgil Teodorescu), Poezii, București 1959
- Juliusz Słowacki, Ceasul meditării, București, 1962
- Giuseppe Ungaretti, Poezii, București, 1963 (cu Alexandru Balaci)
- Andre Malraux, Calea regală, București, 1971
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
În „deschiderea“ primului volum al Scrierilor, se află ciclul Primele, reunind poeme scrise între anii 1926 și 1932, cu o interesantă dedicație: «Scumpilor mei prieteni de la revista Unu care a găzduit o bună parte din aceste debuturi» (PScr, I, 5), „debuturi“ despre care Eugen Simion notează, între altele: «Din câmpul poetic avangardist vin unele imagini mai crude (marea verde ascunde „convulsii de epilepsie“, ochii ce se scurg „precum albușuri de ou“, carnea femeii este un arc voltaic); de la ermeticii solemni și muzicali, tânărul Miron Radu Paraschivescu deprinde gustul pentru tăcerile verticale, luminile vesperale, taie articulațiile dintre versuri și trece ideile prin marmora unui poem rece, sculptural» (SSra, I, 14).
După ciclul «Primele», poetul nu așază Cântice țigănești (1941), cum s-ar fi așteptat istoricul literar, ci Declarația patetică (1960), deoarece poemele de sub acest titlu «au fost scrise între anii 1934 și 1948)» (PScr, I, 41); „această ordine“ i se impune poetului prin „titlul programatic“ și prin faptul că «în genere este vorba de o poezie politică, directă sau ascunsă în parabole transparente», versurile „respirând un aer conspirativ“, „evitând sistematic marile teme abstracte ale poeziei“ și vorbind «într-un limbaj cât se poate de exact și de prozaic despre mântuirea omului prin luptă, despre pâinea unanimă și (după Paul Eluard) despre grădina suspendată a creierului» (SSra, I, 15). Tot aici aflăm și o amplă Ars poetica, datând din 1943, anunțând – după cum observă mai întâi Eugen Simion – «refuzul purismului, refuz din care tinerii poeți de după război vor face un program» (ibid., p. 16).
Este vorba, de fapt, despre „programul resurecțional“ datorat în mare măsură și acestei interesante Ars poetica, pusă de Miron Radu Paraschivescu și sub un incitant motto: „Ți-au murit bărbații, poezie...“ – Madeleine Andronescu. Și nu este întâmplătoare publicarea acestei Ars poetica de Miron Radu Paraschivescu, în anul 1960, an al primului pas hotărât al poeziei românești de ieșire / smulgere din conul de umbră al stalinismului cultural; este anul debutului editorial al lui Nichita Stănescu și al altor câțiva reprezentanți ai noii sale promoții lirice antiproletcultiste; pentru generația Labiș–Stănescu–Sorescu, devine un adevărat manifest incendiar, mobilizând-o spre „marea explozie lirică“ din anii 1964 și 1965:
„Domnilor poeți, / mi-e rușine cu voi când mi-aduc aminte că o cucoană / se văita public și pascal / că nici un vers de-al vostru, nici o imagine / n-au făcut-o să amețească măcar o singură dată. / Și voi aveți, doară, în exploatare / razele lunii, / stelele pălinde / și alte asemenea vanilii și arome. // Dar n-ați crezut, maimuțoilor, niciodată / în dogoarea aspră, de fier și de foc / a gândului pe care ți-l dă țeava revolverului / lipit de tâmpla voastră / care nici palidă n-a mai ajuns să fie. // Mi-e rușine cu voi, domnilor poeți, / pentru săraca voastră neputință, / pentru că n-ați făcut decât să vă gâdilați cu floricele de stil, / fără să credeți niciodată, înrăit, / că doar un singur vers v-ar putea costa o viață. // Da, știți și voi: la vie c'est la poésie. / Ce frumos se spune / și ce libidinos o faceți ! / Alunecoși prin viață / ca și în poezie, / voi n-ați ars, domnilor poeți, / în nici una ! // Să vă fie rușine măcar de frumoasa Madeleine, / fosta nevastă a cel puțin doi presupuși poeți, / care n-au știut s-o facă să se simtă pătrunsă / de versul lor lubric, lunecos ! // (...) // Hai, domnilor poeți, genialilor ! / Icniți-vă o dată, pentru cea din urmă oară, / adunați-vă sculele betege, / lira, piculina, flautul, flașneta, / și-ncingeți, dacă nu puteți altfel, / dacă nu știți zările noi, / cel mai pâlpâitor cântec al deșănțatei voastre morți ! // Hai, decadenților, / scoateți-vă gunoaiele, duhorile, / stârvurile de mult putrezite, / să faceți măcar să trăsnească văzduhul de miasme. / Tot ar fi ceva ! // (...) // Ce știți voi, trâmbițași de degeaba și de comandă, / dar dezertori mereu unei supreme legi / nebănuită vouă, pe veci necunoscută, / voi, ce habar n-aveți de legea de fier și de foc / a poeziei din măruntaiele voastre ? / (Dacă o asemenea lege ar putea dăinui / în șubredele voastre oseminte !) // O, știu bine că nu știți nimic. / De aceea vă poftesc să luați aminte: / nu vorbesc cu voi, poeți consacrați, / cu salbe de imagini, bijuterii ciobite, / maimuțoi, marțafoi și papagali ! // Vorbesc cu prietenii mei, mai înalți, / mai tari și mai strașnici decât mine / fiindcă vin după tristețea, după scrâșnetul și deznădejdile mele: / cu poeții cei tineri / ai tinerei noastre vârste de fier...”
(PScr, I, 92 sqq.).
Addenda la „Declarația patetică“ reunește cinci poeme politice în tonalități whitmaniene – Patrice, Dulceața de zmeură, Ella Fitzgerald, Colind și Greva generală – scrise între anii 1961 și 1968. Abia după Addenda sunt antologate poemele din Cântice țigănești (1941), poeme care, prin reeditările din 1957 și 1958, au păstrat nestins jarul poeziei, transmițându-l generației resurecționale. Pentru că, după cum cu îndreptățire subliniază și Ov. S. Crohmălniceanu, «mai evident transpare fondul rafinat, modernist, din care țâșnește lirica de inspirație socială, protestatară, a poetului în Cântice țigănești. Ele veneau să celebreze o populație care, la data respectivă, era supusă exterminării rasiale.
Miron Radu Paraschivescu își lua ca model vestitul Romancero gitan al poetului Federico García Lorca, „privighetoarea Spaniei“, asasinat mișelește de falangiștii lui Franco. Cum existența nomadă a țiganilor a fost considerată mereu un simbol al libertății, gestul autorului căpăta o și mai accentuată semnificație politică antifascistă. Balada Cântic de poterași înfățișează chiar o urgie criminală dezlănțuită din senin asupra șatrei» (CrohL, II, 543); poemul Cântic de poterași este chiar dedicat «memoriei lui Federico García Lorca, privighetoarea Spaniei»:
„Negre toate sunt pe ei: / flinta scurtă, caii zmei, / sufletul și ochiul strâmb, / cizma-naltă în carâmb, / capul împietrit, de plumb. // (...) // La Costică din Hotar, / ciocnesc paharele rar, / ciocnesc bărdace de var, / plâng viorile nebune, / vântul li se-ncurcă-n strune, / și prin noaptea tot mai noapte, / vântul gol șuieră șoapte. // Picaseră la chindie / Sân-Pietru și cu Ilie / gătiți ca de sindrofie; / între cer și-ntre câmpie / și-au pierdut, zorind să vie, / aurita lor tichie. // Dar dacă e chef, să fie: / s-or găsi în țigănie / talere de jar, o mie ! // Maica Domnului, și ea, / printre stelele-albine / s-a-mpuns într-un mărăcine, / într-un galbin țep de stea, / într-o lacrimă de foc, / și cam șchiopăta la joc. // Țanțoș călca-n urma lor / starostele spoitor. // Luna nouă sta pe zare, / o lebădă plutitoare. // (...) // Peste cheful țigănesc, / arnăuți se năpustesc; / plâng, sub iuțile copite, / scânteioarele strivite. / Vine potera călare, / neagră ca de-nmormântare; / negru sunt, larmă nu fac, / dar pe unde trec e jale, / c-au țesut un zodiac / din fum negru de pistoale. // A rămas acu pustie / veselita țigănie. // Și sparg boarea nopții reci / poterașii, patruzeci. // (...) // Și potera, neagră fiară, / lasă-n urmă foc și pară: / a mai mândră dintre fete / avea țâțele tăiete; / celelalte, despletite, / alergau înnebunite / și-nfloreau văzduhu-n drum / negri trandafiri de fum...”
(PScr, I, 252 sqq.). Țigănia / șatra – ca topos – cunoaște tensionarea între roșu (Eros) și negru (Thanatos) ca limite „tragic-spectrale / existențiale“. În balada Rică, „obiectivul mironparaschivesc“ țintit, din „periferie“, din Țigănia de Obor, se relevă de fapt în „opusul pol“, în „elita“, în „centrul“ unui București al anilor 1940 – 1941, proiectându-i țigănia – spațiu-capcană: cine-i respectă legile nescrise supraviețuiește, cine nu le respectă cade sub jungherul Sorții „migratoare“, aidoma protagonistului:
„Bate-un vânt pe ulicioară / peste inima amară, / bate-un vânt prin țigănie / peste inima pustie, / (...) / Poci, tu, vântule, să treci, / că focul lor n-o să-l seci, / și nici lacrămile lor, / după Rică din Obor ! // Îl făceau toți zurbagiu, / dar altul ca el nu știu: / ăl mai prima barbugiu, / cuțitar, caramangiu, / ca un fante de spatiu. / că nu era nici o fată / de el neamurezată, / nici nevastă cu bărbat / să nu-l fi râvnit la pat. / Și-avea ochii de migdale, / de cătau la el cu jale; / și-avea ghiersul cântător, / de cătau la el cu dor, / Rică – fante de Obor. // (...) // N-avea pe lume păreche: / purta cercel la ureche / și-avea degetu-nflorat / cu-o piatră de matostat. // (...) // Uite-l, ăsta era Rică: / el de nimeni n-avea frică, / de nimeni nu se ferea, / cât este lumea de rea ! // Și cum venea într-o seară / senină, de primăvară, / un țigan mai mărunțel / se tot da pe lângă el: / „Dă, bă Rică, o țigare !“ / Când căta prin buzunare, / parșivul, cu mâna scurtă, / i-a băgat cuțitu-n burtă. / Rică s-a-ndoit nițel, / da' l-a muclit pe mișel, / de-a sunat și baba-n el. // (...) // Ieșea luna dintr-un nor / roșie ca un bujor / și bătea un vânt de seară, / subțirel, pe ulicioară, / ca un plânset în suspine. // Dar Salvarea nu mai vine... / // Rică s-a lăsat pe vine / și s-a-ntins pe îndelete, / rezimat de un părete. / (...) / Și când a sosit Salvarea / din el mai ardea țigarea. // (...) // Cântă-l, ghiers, și du-l departe / pe Rică – fante de Moarte !”
(PScr, I, 209 sqq.). După Cîntice țigănești, volumul I al Scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu lasă cale liberă pentru Laude și alte poeme (1959) în care «nu mai găsim nici retorica whitmaniană din primele poeme, nici lirismul sentimental din Cântice»; «versul se clasicizează, anecdota și morala pătrund în poem»; «ereticul Miron Radu Paraschivescu străbate și el, fără revoltă, deșerturile literaturii sfătoase, „înaripate“ (cum o numește critica momentului), scriind, pe teme curente, poeme didactice și reflexive, fără originalitate» (SSra, I 24), după cum certifică Eugen Simion. Dar printre textele ce se constituie în tributul dat și de Miron Radu Paraschivescu proletcultismului – Cântarea României, Cinci toasturi de ziua partidului etc. – se ivesc și câteva caligrafii, memorabile poeme ale roadelor:
„Când vreau să prind în fiece cuvânt / Tot ce-i frumos și spornic pe pământ, / Cum aș putea uita să spun vreodată / De lirica și rumena tomată ? // Mai mândre cum aceste pătlăgele / N-au nici curcanii-n salba lor mărgele; / Cireașa doar, sau strugurii sub soare / Pot cuteza cu ea să se măsoare. // (...) // Și află taina-n carnea-i străvezie: / Putere-i doar ce-i și lumină vie.”
(«Laudă tomatei» – PScr, I, 309 sq.);
„Privește acest măr: e mai aprins / Decât obrazul tinerei fecioare, / Al cărei braț gingaș ți l-a întins / Ca ramura din pom, fremătătoare. // Sămânța prinsă-n carnea lui adâncă / Îi împlinește calma strălucire, / Când el, tăcut, spre lume își aruncă / Acea egală, pașnică privire / A unui astru viu care străbate, / Pe largi orbite, biruite spații, / Născând prin sine timpurile toate / Sub semnul unei certe gravitații, // Asemeni mumei tinere ce știe / Că-n arcuirea pântecului poartă / Durata unui timp ce o să vie / prin coapsa ei, boltită ca o poartă.”
(«Mărul» – PScr, I, 311); începe să se releve «un fond clasic de inspirație ce va ieși la iveală în întregime de-abia în ultimele volume de versuri; până atunci, Miron Radu Paraschivescu dă sugestia creației obscure și laudă, în modul liric al lui Pillat (dar și al lui Anton Pann din poema poamelor !), sângele transparent, noblețea miezului roșu și, ca un veritabil spirit clasic, sacralizează plăcerea de a mușca din pulpa fructului răcoros» (SSra, I, 25).
Cu Versul liber (1965) „se închide“ primul volum de Scrieri. Prefața-manifest, Majuscule, reliefează în fața generației resurecției poetice un foarte interesant program de acțiune estetico-literară: «Cartea de față nu vrea câtuși de puțin să fie un exemplu rău pentru tineri; dimpotrivă, sper ca ei să nu găsească nimic altceva de învățat din ea, în afară, poate, de un surd protest împotriva rutinei. Dacă aș visa să le dau un sfat tinerilor poeți, este acesta: să evite rutina care se strecoară pe furiș în numele ordinei. Dar să caute ordinea, singura care le poate asigura cucerirea neîntreruptă asupra lor înșiși. La noi se practică mult acuma versul liber, acela a cărui apariție îl îngrozea pe Mallarmé, făcându-l să exclame pietrificat: „Ils ont touché au vers !...“ Și genialul meșter avea dreptate. Mă îndoiesc dacă, pornind de la refuzul oricărei discipline a artei, vom putea ajunge la esența ei. Esența e un miez ascuns ce pretinde o tehnică și un exercițiu prin care să fie descoperit și stăpânit.» (PScr, I, 371).
În continuare, Miron Radu Paraschivescu invocă pe Raymond Radiguet ce «declara că poezia „ține mai mult de precizie decât de vag“», definindu-i „și limitele și esența“, un recurs la «matematica limbajului (ritm, cezură, accent, rimă) prin care vechea și eterna poetică avea să ne transmită atâtea emoții captate». «Dar – spune în continuare Miron Radu Paraschivescu – geometria formei ascunde uneori în severitatea ei și o raclă perfectă, cum e chihlimbarul pentru insecte: emoția închisă-n versul riguros riscă să fie sacrificată rigorii însăși. Și atunci se scorni un alt limbaj, al preciziei neglijente – dacă pot spune astfel – din versul liber, chemat să restituie la lectură miezul emoției vii. Căci aparenta lui libertate obligă în fond la o și mai aspră rigoare: înregistrarea exactă a mișcărilor sufletului, împinsă până la reconstituirea grafică a unui sentiment; printre cuvinte, aparent înlănțuite la-ntâmplare, el trebuie să palpite ritmic și viu ca și în răsuflare. Ideea poetică va fi atunci o rezultantă firească a vieții, mai mult sugerată decât rostită. Iată ce mi se pare a fi actualitate în poezie. (...) Poetul nu spune lucruri ce nu s-au mai spus, dar nou în poezie e sentimentul pe care el îl încearcă-n descoperirea și formularea lor, care ne și face să-l credem pe cuvânt, ca și cum ar fi descoperit aceste lucruri pentru-ntâia oară. Actualitatea poeziei va fi așadar în autenticitatea formulării, în restituirea intactă, dar înnobilată de o idee, a fiorului trăit.» (PScr, I, 372).
Oricât de mare ar fi ispita versului liber, poetul trebuie „să-și facă mâna“ spre a nu transcrie «decât necesarul, dispensându-se de cuvinte până la a păstra din ele numai montura unei emoții în protocolul versului»; ajuns aici, «atunci poate că poetului îi e îngăduită și marea aventură a versului liber; sigur e că prin vers liber am vrut să înțeleg, în primul rând, liber de orice vorbărie; în el actualitatea se realizează nu prin obiectivarea emoției, ca-n cel clasic, ci printr-o maximă personalizare.» (ibid.). Nu trebuie uitat faptul că lecția aceasta de „anatomie“ a versului liber și „volumul-aplicație“, Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu, din 1965, se relevă chiar în orizontul temporal al „marii explozii lirice“ datorate noii generații Labiș–Stănescu–Sorescu; și în afară de prefața-program, Majuscule, reprezentanții generației resurecționale și-au mai însușit în 1965, din Versul liber, de Miron Radu Paraschivescu:
(1) „condiția“ ca în fața „unităților“ („cărămizilor-cuvinte“) ca „materiale pentru poem“, „comutative“, „dislocative“, spiritul trebuie să fie mereu neliniștit-creator întru posibila „infinire“ a diversității de forme;
(2) „senilitatea consacrată“ este sortită prăbușirii și valoarea reală se asociază numai tinereții, rămânând unica „vârstă-portaltoi“ pentru adevăr (cf. Ora de psihologie);
(3) geometria / cristalul poemului să sugereze „opusul“ – câlțoșenia, haoticul etc. – și invers (cf. Poemul neîntrerupt al tinereții noastre);
(4) incisivitatea frazei banale poate suplini metafora;
(5) misia poetului este: ca „antipoezia“ mediului înconjurător să fie sublimată în Poezie, el, Poetul, în calitate de Creator, mulțumindu-se a fi Marele Păgubos, «cel care pierde în planul vieții materiale pentru a întreține lumina pură a creației» (SSra, I, 28), „eternitatea cucerindu-se“ «doar în paguba clipei» (cf. Balada păguboșilor – PScr, I, 483 – 488);
(6) oracol-poemul (cf. Cinci poeme ale omului cu mască – PScr, I, 477 sqq.);
(7) parabolic-poemul (cf. Dispariția soarelui – PScr, I, 442 – 448);
(8) poeții – sunt negația, tăcerea creatoare de sunete, sublimul paradox, fiindul nefiindului («ei nu sunt, ei încep să fie / doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească» – Poeții / PScr, I, 390), umbra „râului lucrurilor“;
(9) poeții tineri trebuie să știe că «o voluptate conștientă e cel mai sever ascetism» (Poeților tineri – PScr, I, 456);
(10) poetul „agitator și duhovnic“ mai trebuie să fie și «spionul libertății noastre» (cf. Spionaj – PScr, I, 500);
(11) poezia banalului / cotidianului;
(12) poezia reificării ens-ului uman (cf. Dimineața – PScr, 394) etc.
Scrieri II „antologhează“ – din 1968 – Tristele (despre care Eugen Simion afirmă că «deconspiră un Miron Radu Paraschivescu clasicizant, voluptos cu măsură, degustător din vinul meditației calme» – SSra, I, 29) și traducerile poetului din lirica universală, îndeosebi, din poeții „de stânga“: San Juan de la Cruz, Charles Pégui, Max Elskamp, Rainer Maria Rilke, Federico García Lorca, Robert Desnos, Arthur Rimbaud, Louis Aragon, Stefan George, Iannis Ritsos, Julian Tuwim și Nikolai Tihonov.
Permanenta stare de insurgență a lui Miron Radu Paraschivescu pare să își aibă temeiul în adevărul conținut / exprimat de stihurile-i: Nu cred în libertate cât nu e-a tuturor (Ultimele) și Nu suntem anonimi în veșnicie (Ultimul asediu / Tristele – PScr, II, 84; cf. TGrp, 128 – 134).
POEZII:
Cântec de nuntă
O să zic pe drum de seară,
pe o strună de vioară,
o istorie şucară,
că-i cu boală rea, amară;
o istorie c-un crai
de la nunta cu alai,
şi de-ai da cât o să dai,
nu e una mai dihai!
Trist e cânticul, uitat,
de jale şi lăcrămat,
cu un fante de gagiu,
trist, şi vechi de nu-l mai ştiu.
Spune-l, inimă, de poci,
scoate-l tu, ca din găoci,
şi-l sloboade-ncet, subţire,
cânticul cu tristul mire!
Era zi de-sărbătoare,
liliacul tot în floare,
când pornise, grea, pe seară,
petrecania boiară.
Stau mândri ca doi păuni
mirii chipeşi, între nuni,
şi-i slujea frumos, pe tavă,
neagră, o ţigancă roabă;
Ochii şi-i rotea de smalţ,
către mirele înalt.
Ce-a mai fost, nu poci să ştiu;
ginerică, om candriu,
îi sorbea ca pe-o cafea,
ochii ei de catifea.
Şi între mireasa albă
şi ţiganca a cu salbă,
când au mers ca să se culce,
strâns-a ţâţa ei cea dulce.
Izmenită nunta toată;
a rămas mireasa fată
şi-a fugit păunul-mire
cu ţiganca de tingire.
Spune, inimă, de ştii,
leac ales pentru candrii;
spune leac nedovidit,
pentru boala de iubit!
Dojană
Poetule, de ce-ţi bagi versu-n timp?
De nu răcneşti ori nu blestemi, n-atinge
Cu aripa vreo culme din Olimp,
Ci-n laude festive se va stinge.
Cresc după ploaie albele ciuperci
Mărunte, mute-n moile cotoare.
De nu poţi fi un trăsnet, vrei să-ncerci
Să fii numai o silă zâmbitoare?
Romanță
De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...
Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.
Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.
O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi
Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.
Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.
Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu