3. /6 FEBRUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei,
Sf Ier Fotie, patriarhul Constantinopolului,
Sf Cuv Varsanufie cel Mare;
Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei
Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei
. Sfântul Ierarh Vucol, Episcopul Smirnei – A fost sfinţit episcop al oraşului Smirna (Asia Mică) de către Sfântul Ioan Evanghelistul.
Înainte de trecerea la cele veşnice, Episcopul Vucol şi-a încredinţat eparhia vrednicului său urmaş Policarp. Ca episcop, Vucol a apărat învăţătura apostolică împotriva ereziei lui Marcian.
Troparul, glas 4:
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Vucol, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sf Ier Fotie, patriarhul Constantinopolului
Opera teologică a Sfântului Ierarh Fotie cel Mare justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.
Sfântul Fotie cel Mare a trăit pe vremea împăraților Mihail (842-867 d.Hr.), Vasile I Macedoneanul (867-886 d.Hr.) și Leon al VI-lea cel Înțelept (886-912 d.Hr.). A venit pe lume în cetatea Constantinopolului, în anul 810 (dipă alții, 820), într-o familie binecredincioasă, care a luptat pentru cinstirea și onoarea sfintelor icoane.
Părinții săi, Sfântul Serghie (prăznuit pe 13 mai) - fratele împărătesei Teodora și al patriarhului Tarasie - și mama sa Irina, au fost persecutați de împăratul iconoclast Teofil (829-842). Tatălui său i s-a luat proprietatea și a fost surghiunit împreună cu soția și copii, din pricina cinstirii icoanelor, murind în pribegie ca un mărturisitor.
Urmărind etapele vieții sale, Sfântul Fotie a fost mai intâi ucenic, petrecând ore în șir în bibliotecă, studiind, apoi profesor de filozofie al Universității din Magnavra, prima universitate din Europa Medievală, apoi a deținut poziții importante în stat, și în final, a fost înscăunat în sfințitul tron patriarhal al Constantinopolului, fiind și practicant al milosteniei și filantropiei. Indiferent de persoanele care erau in jurul său, sau de locurile unde se afla, neținând seama nici de lipsurile celor două exiluri, Sfântul Fotie lupta pretutindeni pentru adevărata Credință Ortodoxă, pentru Tradiția Apostolică și pentru Credința Strămoșească, care este, de asemenea, conținutul Învățăturii Patristice.
Sfântul Fotie a luptat pentru credința ortodoxă, împotriva maniheiștilor, a iconoclaștilor și a altor eretici, iar pe mulți dintre ei i-a reinstaurat în Biserica Ortodoxă Universală, a lui Hristos.
În anul 858, când din porunca împăratului patriarhul Ignatie a fost scos din scaunul patriarhal, au venit la Sfântul Fotie care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie. Înălțarea lui în scaunul patriarhal al Constantinopolului a avut loc în ziua de Crăciun a anului 858 d.Hr, de către Episcopul Siracuzei - Grigorie Asvestul și alți doi episcopi. Între timp, desigur, Sfântul Fotie fusese călugărit și hirotonit preot.
Îndată după întronizare Sfântul Fotie a trimis scrisori sinodale către papă si patriarhiile din Răsărit pentru a-i înștiința de cele întâmplate și subliniind restabilirea păcii în Biserica din Constantinopol. Dar, înainte de a putea consolida această pace, susținătorii patriarhului Ignatie s-au adunat în Biserica Sfânta Irina, cerându-i papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu niciun chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal. Atunci, Sfântul Fotie a convocat Sinodul în biserica Sfinții Apostoli, pentru a aborda problema ridicată. Sinodul a condamnat acțiunile susținătorilor lui Ignatie și a subliniat că acesta, demisionând de la tronul patriarhal nu mai era Patriarh.
În urma evenimentului, în care susținătorii patriarhului Ignatie au intervenit si solicitat îndepărtarea Patriarhului Fotie, s-a întrunit la Constantinopol un al doilea Sinod Ecumenic, în 861, la care au luat parte și părinții Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, și la care papa Nicolae și-a trimis doi delegați. În urma acestui sinod, participanții, cunoscând îndeaproape frământările bisericii de Răsărit și supunându-se adevărului, l-au acceptat pe Sfântul Fotie ca Patriarh Canonic al Constantinopolului, încuviințând numirea lui.
Aflând papa Nicolae toate cele petrecute la Sinodul din 861, a respins hotărârile delegaților săi, pe care i-a și caterisit. În acelaşi fel a voit a face şi Sfântului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. Apoi, în 863, la un sinod pe care l-a adunat, el nu a recunoscut hotărârea Sinodului de la 861 și l-a „caterisit” atât pe Sfântul Fotie, cât și pe Episcopul Grigorie. Dar amestecul papei i-a demonstrat și Sfântului Fotie și mai ales întregii Biserici de Răsărit, grava cădere a Bisericii Apusene, reprezentată de papă.
De aceea, la Sinodul care s-a întrunit în vara anului 867, la inițiativa Sfântului Fotie cel Mare, papa Nicolae a fost destituit pentru acțiunile sale nereglementare, și a fost anatemizat în primul rând adaosul Filoque, strecurat în Simbolul Credinței. În acest fel au fost osândite toate răstălmăcirile crezului catolic, care nu respectau deloc hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, știindu-se că orice deviere de la adevărata credință duce la pierderea spiritualității, și condamnându-se ca „păcat de moarte” orice rătăcire de la Ortodoxie (dreapta credință). Într-adevăr, epistola circulară a Sfântului Fotie, validată de Sfîntul Sinod, a devenit un criteriu ferm în evaluarea relațiilor dintre Răsărit si Apus.
Asasinarea împăratului Mihail al III-lea, la 24 Septembrie 867, de către Vasile I Macedoneanul, a fost urmată de o criză a Bisericii Răsăritene. Pe acesta din urmă – precum odinioara Sfântul Botezător Ioan pe împăratul Irod – Sfântul Fotie l-a mustrat aspru zicându-i stfel: „Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Sfântul a devenit astfel victima împăratului dornic de consolidare politică și a fost înlăturat din scaunul patriarhal, fiind reinstaurat Ignatie. Iar în 869 a fost întrunit la Constantinopol, în biserica Sfânta Sofia, un sinod mincinos, în fruntea căruia se aflat trimișii papei Adrian al II-lea. Aceștia l-au „anatemizat” pe Sfântul Fotie și l-au excomunicat împreună cu adepții lui și împreună cu Episcopul Grigorie al Siracuzei.
Fiind adus în fața acestui sinod, Sfântul Fotie a tăcut cu desăvârșire pe tot parcusul „procesului”, în ciuda atitudinii provocatoare a reprezentanților papei, care l-au întrebat de nenumărate ori: „De ce nu răspunzi?”. Dar Sfântul le-a răspuns: „Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”. Apoi, Sfântul Fotie a fost „caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, supus astfel multor lipsuri și greutăți.
Odată cu trecerea anilor însă, lucrurile s-au schimbat în Bizanț, Vasile I, voind a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie, l-a chemat din exil. Acest lucru a fost urmat de reconcilierea dintre cei doi Patriarhi, Ignatie și Fotie, iar moartea bătrânului Ignatie, la 23 octombrie 878 Sfântul Fotie a fost reinstituit în scaunul patriarhal al Constantinopolului, până în anul 886, când a fost pentru a doua oară forțat să se retragă, lui Vasile I urmându-i la tron fiul său, Leon al VI-lea cel Înțelept.
Sfântul Fotie a adormit întru Domnul în anul 891, în timp ce se afla în exil la Mănăstirea Armenilor, lăsându-ne ca testament duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri, întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale celor hulitori ai dreptei credinţe. O părticică din moaștele sale se află la Mănăstirea Dionisiou din Muntele Athos.
Opera lui teologică justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.
Sf Cuv Varsanufie cel Mare
Sfântul Varsanufie cel Mare și Sfântul Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viață ascetică în mănăstirea Avvei Seridus din Palestina, lângă orașul Gaza.
Sfântul Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viață ascetică în mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din Palestina, lângă orașul Gaza. Din chilia lui, el a povățuit obștea mănăstirii prin intermediul cuviosului Serid, egumenul acesteia, singura persoană care îi deschidea ușa chiliei.
Sfântul Ioan, discipol al Sfântului Varsanufie, a locuit începând cu anii 524-525 într-o chilie în afara mănăstirii Avvei Seridus, chilie alăturată celei a Sfântului varsanufie,timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învățătorul său în virtute, viață ascetică și folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit „profetul”.
Cei doi sfinți părinți petreceau închiși în chiliile lor și comunicau cu oamenii prin scrisorile pe care le dictau cuviosului Serid cu răspunsurile la întrebările ce le erau trimise de către frații din obște dar și de către mireni care locuiau în apropierea sfântului locaș. Cei doi se susțineau reciproc, se prețuiau adânc și deseori îi sfatuiau pe cei ce li se adresau „Du-te și întreabă-l pe celălalt bătrân”.
Există manuscrise cu date despre viață, faptele și darurile cu care erau înzestrați Sfinții Varsanufie și Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi (praznuit la 15 noiembrie) în limbile română și slavonă. Manuscrisele au fost traduse în limba rusă și publicate în secolul al XIX-lea de părinții Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din „scrisorile” acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din „Filocalia românească”, în traducerea Parintelui Dumitru Staniloae.
Învățăturile Sfinților Varsanufie și Ioan arată deslușit perfecțiunea lor duhovnicească și dragostea pentru oameni, dar conțin prea puține elemente despre viața lor.
Dupa ce a petrecut timp îndelungat în izolare, pânș la moartea Sfântului Ioan Profetul și după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povățuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturisește Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sfântul Varsanufie răspundea celor ce întrebau, prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-și nota răspunsurile sfântului.
În răspunsurile celor doi sfinți, care erau îndrumători de viață spirituală nu numai pentru contemporani, ci și pentru generațiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, „din putere în putere”.
Nu știm când a ajuns Sfântul Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) și nici nu știm nimic despre casa și familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând povețele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecțiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.
Sfântul Ioan a prevăzut și a proorocit o mulțime de lucruri, până și data morții sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l învețe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea și s-a stins din viață două săptămâni mai târziu.
Sfântul Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul și prietenul său, dar a îmbrățișat tăcerea refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor.
Despre cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puțini pentru care ținea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit „Marele Bătrân”. A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.
Acești doi sfinți au lăsat moștenire cartea mântuitoare de suflete numită „Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor” de către Sfinții Monahi Varsanufie și Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinții, asceții și scriitorii generațiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul (11 noiembrie și 26 ianuarie), ieromonahului Nikon Chernogorets (+1060), sau Sfântului Simeon Noul Teolog (prăznuit pe 12 Martie). Părintele Teoclit Dionisiatul, părinte contemporan din Sfântul Munte Athos spune despre aceasta că este: „Una dintre cărțile cele mai dulci și mai pline de Duhul Sfânt ale Părinților preasfintei Biserici a Răsăritului, dar în același timp dintre cele mai puțin cunoscute poporului drept-credincios”.
Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei
Ev Matei 15, 21 - 28
În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie canaaneancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
Ap II Corinteni 6, 16 - 18, 7, 1
Fraților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.
Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 17 -a după Rusalii - a Cananeencei
„O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28)
„O,femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28)
Iubiți credincioși,
Credința cea mare și stăruitoare a femeii canaanence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii canaanence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!“ (Matei 15, 22).
Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".
Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...
Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"
Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini" (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: „Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 27).
Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei canaanence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“ (Matei 15, 28).
Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii canaanence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!
Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia canaaneancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.
Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: „Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu“ (Romani 10, 17).
Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia canaaneancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica canaanencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)
Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: „Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 13, 29).
Care a fost pricina că această femeie canaaneancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.
Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei canaanence.
Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28).
Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.
Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.
Femeia canaaneancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: „Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: „Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"
Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.
Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.
De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.
Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii canaanence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: „Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu