4. /6 FEBRUARIE 2022 - POEZIE

GEO BOGZA

Geo Bogza
Date personale
Născut	6 februarie 1908[2][3][4]  Blejoi, Prahova, România
Decedat	14 septembrie 1993 (85 de ani)[2][3][4]  București, România
Părinți	Alexandru Bogza
Frați și surori	Alexandru Bogza Radu Tudoran
Cetățenie	România
Etnie	români
Ocupație	corespondent de război[*] poet critic literar[*] jurnalist scriitor
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Specie literară	genul liric, Vers liber, satiră, reportaj
Influențe[ascunde] Demetru Dem. Demetrescu-Buzău
Note
Premii	Erou al Muncii Socialiste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor
Membru titular al Academiei Române
Modifică date / text

Geo Bogza (n. 6 februarie 1908,^[2][3][4] Blejoi, Prahova, România – d. 14 septembrie 1993,^[2][3][4] București, România) a fost un scriitor, jurnalist și poet român, teoretician al avangardei, asociat cu nașterea mișcării suprarealiste din România, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).

Cuprins

• 1Biografie
  • 1.1Date biografice selective
• 2Operă
  • 2.1Poeme
  • 2.2Reportaje
• 3Decorații
• 4Note
• 5Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza. Geo era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza (cunoscut ulterior ca Radu Tudoran).

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

Autor al volumelor „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga.^[5]

Date biografice selective[modificare | modificare sursă]

• 1915-1919 – Urmează școala primară la Ploiești.
• 1921-1925 – Urmează Școala de Marină din Galați și Constanța.
• 1928 – Editează la Câmpina revista „Urmuz”. Colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.
• 1929 – Are loc debutul său editorial cu „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă” (1933) din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”.
• 1936-1937 – Călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist.
• 1937 – Apare volumul de poezii „Ioana Maria”.
• 1940-1944 – Este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian.
• 1945 – Poate din nou publica, se alătură noului regim, comunist.
• 1952 - 1969 deputat în Marea Adunare Națională^[6]
• 1955 – Devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.
• 1971 – Este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.
• 1978 – Primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
• 1993 – Pe 14 septembrie moare la Spitalul Elias din București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

Operă[modificare | modificare sursă]

Poeme[modificare | modificare sursă]

• Poemul invectivă - (1933)
• Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
• Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
• Orion - (1976)

Reportaje[modificare | modificare sursă]

• Cartea Oltului - (1945)
• Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
• Țara de piatră - (1946)
• Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
• Veneam la vale -(1942)

Decorații[modificare | modificare sursă]

• titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”^[7]
• medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”^[7]

POEZII:

Coșmarul

Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe stradă:

Unii într-o parte, alţii în alta.
Toţi purtau câte o servietă gălbuie
şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.

Geneză

Pe dealul batut de soare
Copilul paste cireada de bivoli.

Pe dealul batut de soare
Copilul adoarme si viseaza ca
Bivolii îl zdrobesc mugind în picioare.

Copilul viseaza si tipa în somn
Iar bivolii pasc nepasatori
Si nimeni nu stie ca acolo se naste
În spaime cumplite un poet.

Pe dealul batut de soare
Bivolii habar n-au de nimic
Dar tot sunt buni la ceva.

Stampă

Alunec cu gândul, cu visul prin muntii Bucovinei
Înca mai sunt cerb salbatec, puternic si nebun
Pe tine te duc cu mine, mireasma  aglicinei
Când iarasi sunt cerb salbatec, puternic si nebun
Si-alunec cu gândul, cu visul prin muntii Bucovinei.

Pe tine te duc, iubito, în vastele mele spatii
În codrii uriasi de fag si de gorun
Sub roua eterna a marilor constelatii
Iar numele-ti de aur în cornul lunii-l sun
Când lunec ca gândul, ca visul prin muntii Bucovinei.

ION NEGOIȚESCU

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar[*] filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)
Modifică date / text

Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, România – d. 6 februarie 1993, Oberbayern, Bavaria, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.^[7]

Cuprins

• 1Biografie
  • 1.1Copilăria și adolescența
  • 1.2Cercul literar de la Sibiu
  • 1.3Perioada comunistă
  • 1.4Exilul și moartea
  • 1.5Straja dragonilor
• 2Viața personală
• 3Opere
  • 3.1Critică și istorie literară
  • 3.2Proză și poezie
  • 3.3Corespondență, memorialistică
  • 3.4Texte politice
• 4Note
• 5Bibliografie

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu), fiica unui preot ortodox, memorandist.^[8] Precocitatea sexuală și homosexualitatea i-au răvășit copilăria, făcându-l să descopere că nu este un om-standard.^[9] A urmat cursurile liceelor "George Barițiu" (1935–1940)^[10] și "Constantin Angelescu" din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras, temporar, de mișcarea legionară.^[11][12] A devenit parte a mișcării legionare mai târziu, pe vremea când era student la Sibiu. Despre această perioadă, scriitorul amintește cu ironie în Straja dragonilor și o numește "fanatism".^[6]

Cercul literar de la Sibiu[modificare | modificare sursă]

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în revista clujeană Națiunea română. În 1941 a publicat primul său volum, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, mic roman suprarealist, unde se întrevede metaforismul fastuos-serafic al viitoarei sale exegeze eminesciene.^[13] Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941–1946),^[14] s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării. El scria peste ani în Straja Dragonilor: "A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ce este eroic și tragic trebuie neapărat să își spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații". A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu,^[15] Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran^[16][17] – membru al Cercului literar de la Sibiu.^[18] În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu,^[19] semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Ziua,^[20] aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Câteva rânduri anunță, dar și explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar:^[21]

„Critica literară pe traiectoria estetică, și însumând în chip fericit tehnica științifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calități, gust artistic, informație vastă și profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligență. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmașilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar.”

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism ("trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului", scria ziarul Țara).^[9] Ion Negoițescu a fost redactor al revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie–iunie 1945. După întoarcerea Universității clujene la matcă, încearcă, în 1946, să lanseze aici revista Euphorion, "caiet de critică și poezie editat de Cercul Literar". În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

În perioada 1948–1952 a fost bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române. În 1956 revine în publicistica literară, dar în 1958 este acuzat de estetism și „demascat” în Scânteia pentru tentativă de „subminare a bazelor literaturii socialiste”. Din 1961 până în 1964 este încarcerat la Jilava^[22] sub pretextul compilării unei antologii care includea poeți interziși de regim.^[23] După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965–1967) și Viața Românească (1968–1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, când cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare. În februarie 1968 a publicat, în revista orădeană Familia,^[24] sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse.^[25] Proiectul său contesta valorile acceptate și deja bine înrădăcinate în istoriile literare oficiale și în manualele școlare. Nu doar că a descris anii 1948–1955 ca pe un „vid istoric”, dar, mai mult, a omis scriitori de marcă ai realismului socialist precum Eusebiu Camilar, Valerian Gălan sau Remus Luca.^[26] S-a asigurat că va deveni o țintă pentru instituția literară prin clasificarea romanelor lui Eugen Barbu, Marin Preda și Zaharia Stancu ca „literatură de tranziție”.^[26] Echipa ziarului Scânteia a pus la îndoială valoarea științifică a proiectului, în timp ce Luceafărul, al cărui editor era chiar Eugen Barbu, și-a exprimat dezamăgirea față de subestimarea literaturii anilor '50 și supraestimarea scriitorilor tineri din anii '60.^[26] Proiectul său nu a fost dus la bun sfârșit.

Pe 23 august 1974, Negoițescu a încercat să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente. Motivul tentativei este controversat. Potrivit apropiaților săi, Negoițescu era disperat din cauza cenzurii comuniste, care tocmai refuzase să-i publice un volum de critică, Lampa lui Aladin. Sinuciderea ar fi fost gândită de critic ca un gest de protest la adresa regimului, dovadă fiind și ziua simbolic aleasă. Într-un document aflat în dosarul de informator al unui scriitor prieten cu Negoițescu, denunțat și el ca homosexual în 1977, se spune că motivul ar fi fost o cerere respinsă de a pleca în Belgia, „la un congres al suprarealiștilor”. Din cele spuse de Petru Romoșan – presupus partener al lui Negoițescu – în declarația dată la Miliție în 1977, sinuciderea ar fi fost însă aleasă de Negoițescu ca soluție preventivă pentru a scăpa de arestarea pentru homosexualitate, condamnată de Codul Penal de atunci prin articolul 200. Ca urmare a tentativei, ar fi stat internat la Spitalul din Balotești, unde a fost vizitat de mai mulți scriitori.

La 3 martie 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma;^[9] autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, în acea perioadă de „détente”, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor). Aceste presiuni l-au făcut pe Negoițescu să revină asupra opiniilor exprimate, publicând în revista România literară un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism, în care își retrăgea afirmațiile inițiale.^[27] În 1978 îi apare Un roman epistolar, conținând corespondența sa, masiv epurată de cenzură, cu Radu Stanca, unde se află și teoria euforionismului.

Exilul și moartea[modificare | modificare sursă]

Piatra funerară din Cimitirul Central din Cluj-Napoca

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

Ion Negoițescu este înhumat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Parcela IC, nr. 1230).

Straja dragonilor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Straja dragonilor.

Autobiografia sa, intitulată Straja dragonilor, îi apare la un an după moartea sa, provocând puternice controverse într-o epocă în care orientarea homosexuală era tratată drept o delincvență socială, morală și juridică și marchează epoca ca primul om important de cultură română care se autoanalizează fără menajamente și își portretizează experiențele homosexuale într-o perioadă sufocantă prin falsitate și ideologizare cvasitotală până și în spațiul vieții private.^[28]

Din autobiografia sa a reușit să încheie numai primele două capitole, Rochia de bal și Convocat la director, care au apărut postum, sub titlul Straja dragonilor, în 1994,^[29] la inițiativa și cu concursul poetei Marta Petreu (Rodica Marta Vartic) și sub atenta îngrijire a criticului Ion Vartic.^[30] În cele două eseuri, scrise la prima mână, autorul își descrie cu deplină sinceritate experiențele homoerotice din primii 19 ani de viață, revelate mai întâi prin interacțiile cu ordonanțele tatălui. A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar,^[31] poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

Datorită anvergurii personalității sale culturale, reușește să umanizeze într-o măsură importantă subiectului homosexualității, complet absent din peisajul public comunist și tratat de către presa postcomunistă drept un subiect exotic, senzaționalist și scandalos din punct de vedere moral.^[28] Cartea în cauză devine probabil cea mai importantă producție culturală a sa prin forța scriiturii și impactul său civic, reprezentând o pledoarie pentru civilitate și incluziune a persoanelor LGBT într-o Românie care încă își trata grupurile minoritare în regim discriminatoriu și de oprobriu social generalizat.^[28]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Opere[modificare | modificare sursă]

Critică și istorie literară[modificare | modificare sursă]

• Despre mască și mișcare, 1944
• Scriitori moderni, 1966
• Poezia lui Eminescu, 1968
• E. Lovinescu, 1970
• Însemnări critice, 1970
• Lampa lui Aladin, 1971
• Engrame, 1975
• Analize și sinteze, 1976
• Alte însemnări critice, 1980
• Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
• Scriitori contemporani, 1994
• De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007

Proză și poezie[modificare | modificare sursă]

• Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
• Sabasios, 1968
• Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
• Moartea unui contabil, 1972
• Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
• Primăvara elvețiană și alte proze, 1999

Corespondență, memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală)
• Straja dragonilor, 1994
• Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
• Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998

POEZII:

Antisonet

statuta era cum pe strazi adierea cerea o
caldura salciul ei mov cum lanced cum
printre voia sa raspunda si cum peste ierburi prea dulcele cum

sub rauri si mari nentreruptul onixul si
soarele ca o chemarea
Iui cum albastra
sa maneca roza-n sandale o cate-ntr-o
boare si sangele pe

si chiar daca supla si chiar inainte
o cine sa-mi spuna de coamele
trec sunt ingerii lucnil aproapelui gol

sau daca sau poate sau fara sa
vrea deodata se-ndreapta cum ochii
si mersul dar cine si candva i-auzi pe-ndelete
ferestre de-ntindeti o poala de sur

Milady

salbatice verdeturi placide
vaci prospere ce filtru de constrangeri
in neoranduiala treceam pe o platforma
de norduri insorite retrasa bland spre coasta
cea mai avar in sine

si azi daca mai singur intr-insul imi institui
ce-am fost atunci sub clarul
paienjenis de zane
Elisabeth ti-e piatra langa
rumana balta spre alge sau prin trestii pe sub delirium tremens

Teoria culorilor

acest roz albastru portocaliu bantuit
inca de la focul inceputului spre solidaritatea
poroasa de la sfarsit compacta si de vointa
policrom oarba de-a fi cenusiu

(teoria culorilor sfidand gandul omului de
stiinta pe numele sau
Johann
Wolfgang von
Goethe: spectrul curcubeului si paunului
se descompun si se recompun sub foarte dulcele sur)

cum il port in trupul meu prea
material si prea chinuindu-ma diafan
ca si cum vazutul si nevazutul ar avea
printr-insul ceva sfasiat in unduitor de reimpartit

Adrian Maniu

 Iarna cu zapezi de argint ...

Iarna cu zapedi de argint  are sa vie ...
Ma simt atat de obosit, atat de obosit !...
In spitalul asta, cearceafurile par de hartie.
Mi-au luat hainele, ca nu mai am de trait.

Ieri iti facusem inca poezii,
cu versuri dulci si triste, cum iti place tie,
si cum ai multe – daca le mai tii ...
Vai, ce amara doctorie!...

Pe fereastra nu se mai vede nimic,
de gemete, vantul nu se mai aude.
Patului de langa mine i se pregateste dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Stiu ... obrazul tau, atat de luminos,
Ca iarna de argint , iubita tie ...
N-am sa mai calc niciodata pe jos
Ar trebui, cineva sa ma tie.

Ziceau sa ma hranesc mai bine ...
Si gura ta e sange foarte sanatos ...
Tu insa n-ai de ce sa vii la mine;
Sa-mi scrii o vorba – ar fi prea frumos !

Vai, cateva minute sa stai!
De gatul tau sa-mi incalzesc mainile de gheata,
Si putine flori ieftine sa-mi dai,
sa se usuce pana-n dimineata ...

Eu as canta cele mai frumoase cuvinte,
incet, ca abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleasi jucarii ...
Ar fi atatea adevaruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
nestiind ce aproape sunt de tacere
Cand as fi vrut sa fiu atat, atat de bun !...

Sigur nici n-ai sa ma citesti, nici n-ai sa vii.
Sa fi stiut ca scrisoarea sub ochi o sa-ti cada,
as fi incercat mai bine – si n-as fi putut scri,
in iarna cu argint  de zapada ...

Odata, insa, are sa ma inteleaga ...
Puternic am sa-i cad in genunchi – pentru iertare
Eu fiind in agonie, o sa-mi zica:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare.

Fiindca altfel nu poate sa fie,
fiindca de ce m-ar iubi vreodata?
Destul cand pentru ea e buna si curata ...

Cum sunt fulgii, albi in vijelie ... 

Cantecul nemarginit

In talpa mormantului,
Din noaptea pamantului,argint  sters, suna smerit,
greierele ostenit ...

Suna lin, ca o tacere
Dintr-o vesnica durere ...

Cand tot ceru-i colb de stele,
scaparand cu focuri grele,
necuprins, peste pustie,
intr-o vreme prea tarzie ... 

În seara asta 

În seara asta blândă, cu frunzele în rază,
să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,
pe ţărmul gol şi negru, când zarea-nmormântează,
un soare care moare, în roşii bălţi căzut.

Privind în ape cerul ce auru-nverzeşte,
să mai şoptim tristeţea cuvântului dintâi,
când din întunecime blestemul rău pândeşte,
tu, aşteptând sfârşitul, de braţul meu rămâi.

Văzduhul îşi deschide durerea negrei rane,
putere strivitoare ameninţă omorul,
zvâcnesc pe fruntea nopţii cântările din strane,
şi păsări fără nume de fruntea-mi îşi frâng zborul.

Vreau, luna când o trece pe cer ca totdeauna,
să strângi mâna mea rece, deodată încleştată,
apoi să râzi în ţipăt înţelegând minciuna,
din veşnica iubire, de viaţă dezlegată.

Biografie Adrian Maniu
Adrian Maniu (n. 6 februarie 1891, Bucureşti - d. 20 aprilie 1968, Bucureşti) a fost un scriitor român, poet tradiţionalist al epocii interbelice. A fost fratele pictoriţei, Rodica Maniu şi cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).

Versuri

Figurile de ceară, (1912), debut editorial 
Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915 
Lângă pământ, Ed. Cultura Naţională, 1924 
Drumul spre stele, Ed. Cartea Romaneasca,1930 
Cartea ţării, Ed. Fundaţiilor Culturale Regele Carol I, 1934 
Cântece de dragoste şi moarte, Ed. Cultura Naţională, 1935 

Dan Constantinescu

Portretul lui Iisus

Nu-i cu putinţă să nu-i fi stat
într-adevăr, faţă-n faţă.
Astfel de ochi nu pot fi zugrăviţi
din închipuire.
Topiţi într-un Tot infinit,
te ţintuiesc cu Puterea şi lacrima Tatălui,
şi dacă ai o cută cât de mică de strâmbătate-n suflet,
nu-i poţi privi multă vreme.
Ei doar, fără vrere,
au pedepsit mulţimea păcătoşilor, de pe cruce,
rămânând larg deschişi,
cutremurând pânăn rărunchii rărunchilor,
încât aceştia, de la un răstimp, s-au pornit,
nestăpânit, să strige:
„Închide ochii tăi, pentru o clipă doar, Hristoase!”

Biografie Dan Constantinescu
Dan Constantinescu, 
poet şi traducător român.
Psudonim Dan Nikora, ca scriitor german, ( după numele mamei – Nicoară ).
Născut la 6 februarie 1921, Hunedoara.
Studii: liceu Orăştie, apoi Universitatea Cluj şi Sibiu.
A frecventat Cenaclul „Cercul literar de la Sibiu”, alături de Ion Negoiţescu, I.D. Sârbu, Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş.
1980 – pleacă în Germania de Vest.
Volume: „Unde”, Ed. Eminescu, 1969, versuri.
„Vatra”, Ed. Eminescu, 1978, versuri.
„Dempreunul-a-fi”, versuri, 1990.
Colaborări la traduceri din literatura universală.
Traduce integral pe Rainer Maria Rilke, haiku-ri şi versuri din lirica japoneză.
Decedat la 13 martie 1997, Freiburg, Germania.

George Ciorănescu

Necunoscute prietene,
totul în lume m-a-nșelat:
Ziua ce se pierde în noapte
stelele ce apun
florile veștede
mustul ce fierbe
hoitul dospit
totul m-a-nșelat, prietenul inimii mele.
Femeia moale ca perna
fântâna sleită a setei nestinse
mi-a împletit curse din mătasea părului
acoperindu-mi cerul cu dogoarea sânilor
fii Omul păros cu răcnet și ghioagă.
Mută tăriile pe prispa casei.
Fii câinele meu și fii tată.
În lume totul m-a-nșelat, prietene.

Biografie George Ciorănescu
George Ciorănescu (1918-1993)
George Ciorănescu s-a născut la 19 martie 1918 în comuna Moroieni din judetul Dâmbovita, ca al nouălea si ultimul copil într-o familie de învătători (toti cei nouă copii se vor ilustra în munca intelectuală; maximum de notorietate îl va atinge profesorul si scriitorul Alexandru Ciorănescu).
Licențiat al Facultății de Drept (1941) și al Facultății de Litere și Filosofie (1947) a Universității din București, doctor în științe politico-economice al Universității din Cluj (1946). Se stabilește la Paris în anul 1948. Diplomat al Institutului de Înalte Studii Internaționale din Paris (1949). Deputat în primul parlament european (Viena, 1954). Publică, în această perioadă, la Paris, volumele de versuri: Ystud. Poeme amare, 1950, Codicil, 1952, Poeme fără răspuns, 1952, Poeme prea târzii, 1954. Va pleca la München, unde va lucra la postul de radio Europa Liberă (1953-1955, 1958-1965). Membru fondator al cenaclului Apoziția (1969) și directorul revistei cu același nume din anul 1982. La München va publica Morior ergo sum, 1981, Catrene definitorii diezate (1987) și Metaerotism imaginar, 1990. Poemele i-au fost reeditate la București, în 2003, în volumul Scrieri I (Versuri).

Sorin Holban, prozator și poet

Biografie

HOLBAN Sorin, se naste la 6 febr. 1933, Iasi. 
Prozator si poet. 

Licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti. 

Lucreaza in presa din 1950; redactor la ziarul Informatia Bucuresthdui, in paginile caruia semneaza reportaje, anchete si comentarii. 

Autor al volum de nuvele Te urasc, iubita mea (1976), urmat de volum de versuri Cu tango inainte (1982) si de romanul Iarna cand au murit cangurii (1984). 

A scris, in colab. cu fratele sau, Nicolae Hol-ban, piesa de teatru Apa vie.

Dupa ce a practicat multi ani jurnalismul, Sorin Holban a debutat ca prozator cu un volum de nuvele. Te urasc, iubita mea (1976). scris cu acuratete si chiar cu siguranta stilistica, lipsit insa de profunzime si nedepasind cliseele puse in circulatie de literatura epocii. Citeva episoade par secvente dintr-un roman despre obsedantul deceniu, prezentate inlr-un mod tendentios, dintr-o perspectiva ideologizata. 

Cu toate acestea, nuvelele nu intra in categoria asa-zisei proze politice de mare audienta in anii '70-'80, caci preferintele lui Sorin Holban se indreapta mai curind spre literatura sentimentala, cu tineri veseli si prietenosi, participind cu insufletire la micile evenimente cotidiene, lipsiti, in general, de interes pentru marile probleme istorice, politice, sociale ce-i framintasera pe cei din prima generatie postbelica. Sorin Holban scrie o literatura de vacanta marcata de gratuitate, abtinindu-se sa ridice, intr-un climat de liniste si impacare, idei grave, urgente, insolubile. Discursive si insuficient diferentiate stilistic, poeziile din Cu tango inainte (1982) au fost scrise sub influenta lui Eugen Jebeleanu si a lui Adrian Paunescu, avind ca teme razboiul, lagarele de concentrare, crimele nazistilor etc Sint versurile unui om „multumit de viata" (Pasarea spaimei), care, avind prilejul sa calatoreasca in Polonia, de pilda, rememoreaza citeva dintre ororile istoriei contemporane, fericit ca traieste intr-un alt timp, ca poate gusta fara opreliste din nevinovatele placeri ale vietii zilnice. 

Romanul Iarna cind au murit cangurii (1984) e o scriere agreabila, de consum, ce se citeste cu placere, caci umorul izbuteste nu o data sa invioreze lectura, dizolvind contradictiile dintre personaje pina la anularea posibilelor surse de conflict. Eroii sint aceiasi tineri ce se persifleaza in joaca unii pe altii, schimba ironii lipsite de rautate, care au ca unic scop sa le puna in evidenta agerimea spiritului. Sint mereu gata sa intoarca lucrurile in comedie, sa se joace cu problemele cele mai grave, dovedind o jovialitate nu numai nestapinita, dar si inepuizabila. Pe scurt, romanul e o fantezie umoristica aglu-tinind elemente de paiaterie, teatru de marionete etc. si facind din amuzament valoarea suprema a existentei. Se simte in intreg cuprinsul cartii o surda aversiune fata de latura solemna, grava a vietii. Pentru eroii lui Sorin Holban a fi serios pare un indiciu sigur de marginire sau chiar de obtuzitate. Simpatia autorului se indreapta in mod vadit spre spiritele ironice, ludice. care stiu sa relativizeze totul prin ris. Nu e nihilism in atitudinea lor, caci exista chiar si pentru acesti oameni un lucru cu care nu se poate glumi: iubirea. Undee vorba de iubire nu mai incape umorul. 

Ca urmare, paginile consacrate acestui subiect dezvaluie deseori un sentimentalism de-a dreptul adolescentin. Autorul insusi semnaleaza ca prototipurile eroilor sai se afla in lumea filmului, a spectacolelor de divertisment, a vedetelor, dar si in literatura comica a lui I. L. Caiagiale, G. Topirceanu, Haaek, Urmuz", Ion Baiesu. Pentru cei doi naratori, care iau cuvintul pe rind in roman, batrinetea inseamna, de obicei, senilitate. in viziunea lor, batrinii sint ridicoli, apar caricaturizati, ilustrind cealalta dimensiune estetica a romanului: grotescul. Pendulind intre umor si grotesc, scrierile lui Sorin Holban (mai putin versurile) se intorc la vechile izvoare, desfundate in anii '70, ale literaturii sentimentale.

OPERA: Te urasc, iubita mea, nuvele. Bucuresti, 1976; Cu tango inainte, versuri. Bucuresti, 1982; Iarna cind au murit cangurii, roman, Bucuresti, 1984.

REFERINTE CRITICE: I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 3, 1977; L. Ulici, in Romania literara, nr. 14, 1977; N. Ciobanu, in Luceafarul, nr. 25, 1983; Sultana Craia, ibidem, nr. 49, 1985; H. Zalis, in Romania literara, nr. 41, 1985.