7. /17 FEBRUARIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
MADAME BUTTERFLY - PUCCINI
| Madama Butterfly | |
.jpg) Statuia lui Tamaki Miura, devenită faimoasă prin rolul Cio-Cio-San din opera lui Puccini, aflată în Glover Garden din Nagasaki, Japonia. | |
| Titlu original | Madama Butterfly |
|---|---|
| Ciclul | operă în trei acte |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Luigi Illica și Giuseppe Giacosa |
| Data premierei | 17 februarie 1904 |
| Locul premierei | Scala din Milano,  Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa 2 ½ ore |
| Locul acțiunii | orașul Nagasaki ( Japonia) |
| Timpul acțiunii | începutul secolului XX |
Modifică text  | |
Madama Butterfly sau Cio-Cio-San[1] (titlul original: în italiană Madama Butterfly), este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco).
Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki. Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Cio-Cio-San, „Madama Butterfly” (soprană)
- Suzuki, camerista acesteia (mezzo-soprană)
- Benjamin Franklin Pinkerton, locotenent în marina S.U.A. (tenor)
- Kate, soția acestuia (soprană)
- Sharpless, consulul S.U.A. în Nagasaki (bariton)
- Goro, nakodo [pețitor] (tenor)
- Yamadori, prinț (tenor)
- Bonzo, unchiul lui Cio-Cio-San (bas)
- Comisarul Imperial (bariton)
- Ofițerul de stare civilă (bariton)
- mama lui Cio-Cio-San (mezzo-soprană)
- mătușa lui Cio-Cio-San (soprană)
- o verișoară (soprană)
- rudele, prietenele și prietenii lui Cio-Cio-San; servitori.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
- Un ținut deluros în apropiere de Nagasaki, cu o căsuță japoneză.
Locotenentul Benjamin Franklin Pinkerton din marina Statelor Unite închiriază prin mijlocitorul-pețitor japonez Goro, o căsuță unde urmează să se căsătorească și să locuiască cu Cio-Cio-San, o tânără fată-gheișă japoneză, lângă Nagasaki, deși nu intenționează în mod serios să rămână în Japonia. Mr.Sharpless, consulul american, vine la nuntă dar Pinkerton îi vorbește într-un mod flușturatic, el consideră căsătoria aceasta un aranjament temporar, așa cum este și închirierea casei. El spune: "În țara asta contractele sunt tot atât de flexibile ca și casele. Așa că mă căsătoresc după moda japoneză: pentru 999 de ani. Dar pot anula contractul în orice lună". Cei doi vorbesc despre mireasă, frumoasa și tânăra Cio-Cio-San, al cărei nume înseamnă „fluture” ("butterfly" în engleză). Consulul, care cunoaște sentimentele sincere ale lui Cio-Cio-San, îl avertizează pe locotenent că fata ia în serios această căsătorie. Dar Pinkerton spune: "Nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii". Cei doi bărbați ciocnesc paharele de vin. Consulul: "Să bem pentru familia ta care e departe!". Pinkerton: "Și pentru ziua când mă voi căsători în mod serios cu o soție adevărată americană!". Mireasa urcă dealul împreună cu familia și prietenii, cântând: "Ce mult cer! Ce multă mare!... Suflă o briză dulce de primăvară!... Ce multe flori!". Mireasa cântă: "Pe mare și pe pământ, eu sunt cea mai fericită fată din Japonia. Ba nu! A întregii lumi! Prieteni, eu am răspuns chemării iubirii. Mă aflu în pragul iubirii, acolo unde se adună toate bucuriile celor vii și celor morți". Are loc ceremonia de nuntă. Apoi, petrecerea de nuntă este întreruptă de către unchiul miresei, un preot japonez. El a aflat că Cio-Cio-San a vizitat Misiunea Creștină pentru că dorește să treacă la creștinism. Unchiul o blestemă: "Cio-Cio-San! Cio-Cio-San! Nenorocire! Ce-ai făcut la Misiune? Ea a renegat cultul străbunilor! Kami Sarundasiko! O mare nenorocire amenință sufletul tău corupt! Tu te-ai lepădat de noi, noi ne lepădăm de tine!". Musafirii sunt speriați și fug. Petrecerea s-a terminat. Mireasa și mirele sunt singuri. Ei cântă un duet de dragoste: "Stelele sunt ca niște ochi care ne privesc... Vino! Vino! Cerul râde în extazul iubirii..."
Actul II[modificare | modificare sursă]
- Interiorul căsuței lui Cio-Cio-San.
| |||
Trei ani mai târziu, în același loc. Cio-Cio-San (adică „doamna Cio-Cio”, „doamna Fluture”) este acasă cu menajera Suzuki. Aceasta se roagă zeilor ca Cio-Cio-San să plângă mai puțin, pentru că de trei ani ele nu mai au nici o veste de la Pinkerton. Suzuki este îngrijorată și pentru că le-au mai rămas foarte puțini bani. Dar Cio-Cio-San spune: „Zeii japonezi sunt grași și leneși. Sunt sigură că Zeul american răspunde mai repede celor care îl imploră. Dar mă tem că nu știe că noi facem parte din familia lui”. Cio-Cio-San are încredere că soțul ei se va întoarce. În închipuirea ei, ea presimte momentul fericit al revederii iubitului ei (aria „Un bel di vedremo” (Într-o bună zi vom vedea).
Prințul Yamadori, care știe că Cio-Cio-San este părăsită de soțul ei, vine și o cere în căsătorie. Cio-Cio-San îl refuză, spunând că țara ei este S.U.A. și, potrivit legilor americane, ea mai este căsătorită. Mr.Sharpless, consulul american, vine să-i citească o scrisoare pe care a primit-o de la Pinkerton. El este așa de mișcat de emoția tinerei doamne, încât nu poate să-i citească scrisoarea până la sfârșit. Nu-i poate spune că Pinkerton a părăsit-o, dar în schimb o îndeamnă să accepte oferta de căsătorie a Prințului Yamadori. Cio-Cio-San este îngrozită de o asemenea sugestie; ea îl aduce în cameră pe micul ei fiu. Cio-Cio-San spune că numele copilului este Durere, dar când tatăl lui se va întoarce el se va numi Bucurie. Mr.Sharpless promite să-i spună lui Pinkerton că este tatăl unui copil. După plecarea consulului, se aude o bubuitură de tun în port, Cio-Cio-San se uită prin telescop și vede vaporul american "Abraham Lincoln", vaporul lui Pinkerton. Ea este peste măsură de fericită. Cio-Cio-San și menajera Suzuki decorează camerele cu flori și îl așteaptă pe Pinkerton. Când vine noaptea, Suzuki și copilul adorm, dar Cio-Cio-San continuă să aștepte trează.
Actul III[modificare | modificare sursă]
- Interiorul aceleași căsuțe din actul II.
Un interludiu orchestral zugrăvind lupta ce se dă în sufletul lui Cio-Cio-San, între speranță și deznădejdie, marchează intrarea vaporului "Abraham Lincoln" în portul Nagasaki, la răsăritul soarelui. Suzuki se trezește și o convinge pe Cio-Cio-San că trebuie să se odihnească. Cio-Cio-San și copilul merg în altă cameră să se culce. Sosesc Pinkerton și consulul, care stau de vorbă cu Suzuki. Pinkerton este însoțit de soția lui, Kate. Aceasta vorbește cu Suzuki, spunându-i că va avea grijă de copil ca și cum ar fi al ei, dar Suzuki este foarte necăjită că Cio-Cio-San va trebui să se despartă de copil. Pinkerton este atât de plin de remușcări și atât de rușinat, încât fuge de acolo și le lasă pe doamne să lămurească lucrurile în absența lui. Cio-Cio-San intră și află adevărul. Ea acceptă să dea copilul, dar cere ca Pinkerton să vină peste o jumătate de oră să-l ia. Când este singură în camera ei, Cio-Cio-San ia pumnalul tatălui ei și citește inscripția de pe el: "Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste". Cuvintele acelea au fost mesajul Mikado-ului către tatăl lui Cio-Cio-San, în urmă cu mulți ani. Tatăl lui Cio-Cio-San și-a luat viața cu acel pumnal. Acum, Cio-Cio-San își ia rămas-bun de la fiul ei: "Tu, care din Paradis ai coborât la mine, uită-te la chipul mamei tale, ca să-l ții minte. Uită-te bine la mine ! La revedere, dragostea mea...". Apoi îi spune copilului să plece și se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: "Butterfly ! Butterfly !"...
Precizare[modificare | modificare sursă]
În limba japoneză, -san ( さん), este un sufix onorific însemnând domnul / doamna / domnișoara.[2]
Puccini: Madama Butterfly (Full Opera)
| Vali Niculescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 17 februarie 1930 |
| Ocupație | soprană |
| Activitate | |
| Tipul de voce | soprană  |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Modifică date / text | |
Vali Niculescu (n. 17 februarie 1930, București) este o soprană considerată una dintre vocile de aur ale operetei române.
Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.
Debut[modificare | modificare sursă]
Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.
Cariera[modificare | modificare sursă]
In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.[1]
Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:
“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”[2]
Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:
“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"[3]
Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.
Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:
"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."
Repertoriu[modificare | modificare sursă]
Opera Română București, 1955-1960[modificare | modificare sursă]
- "Bărbierul din Sevilla", Rossini
- "Faust", Gounod
- "Nunta lui Figaro", Mozart
- "Traviata", Verdi
- "Rigoletto", Verdi
- "Dama de pică", P.I. Ceaikovski
- "Ion Vodă", I. Dumitrescu
- "Lakme" - L. Delibes
Teatrul Național de Operetă, 1960-1990[modificare | modificare sursă]
- "Elixirul dragostei", G. Donizetti
- "Don Pasquale", G. Donizetti
- "Fiica regimentului", G. Donizetti
- "Liliacul", I. Strauss
- "Sânge vienez", J. Strauss
- "Voievodul țiganilor", J. Strauss
- O noapte la Venetia", J. Strauss
- "Clopotele din Corneville", J. Offembach
- "Choufleuri", J. Offembach
- "Mam'zelle Nitouche", Hervé
- "Sylvia", E. Kalman
- "Prințesa circului", E. Kalman
- "Contesa Maritza", E. Kalman
- "Vânzătorul de păsări", C. Zeller
- "Suzana", J. Gilbert
- "Casa cu trei fete", F. Schubert, H. Berthe
- "Vânt de libertate", I. Dunaevski
- "Sărutul Cianitei", B. Miliutin
- "Dăruiți iubitelor lalele", P. Sandler
- "Țara surâsului", F. Lehar
- "Victoria și al ei husar", P. Abraham
- "La calul bălan", R. Benatzky
- "Logodnicul din lună", E. Kuneke
- "Oklahoma", R. Rodgers, O. Hammerstein
- "Poveste din cartierul de vest", L. Bernstein
- "Anton Pann", Al. Mendelsohn
- "Lisistrata", G. Dendrino
- "Soarele Londrei", Fl. Comisel
- "Ana Lugojana", F. Barbu
- "Întâlnire cu dragostea" - N. Kirculescu
- "Se mărită fetele", G. Grigoriu
- "Eternele iubiri", G. Grigoriu
- "Piatra din casă", Iusceanu
- "Spune, inimioară, spune", E. Roman
Integrale în premieră la televiziune[modificare | modificare sursă]
- „Frumoasa Galatheea”, F. Suppe
- „Răsboiul vesel”, J. Strauss
- „Sânge vienez”, J. Strauss
- „My fair lady”, F. Loewe
- „Directorul de scenă”, Mozart
- „Pigmalion”, C. Gluk
- „Poveste din cartierul de vest”, L. Bernstein
- „Copilul și vrăjile”, M. Ravel
- „Geamgii din Toledo”, T. Olah
Activitate după 1990[modificare | modificare sursă]
Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă.[4]
Filmografie[modificare | modificare sursă]
- Veronica (1973)
VALI NICULESCU -Soprano-
VALI NICULESCU - Lopez LE SECRET DE MARCO POLO (SECRETUL LUI MARCO POLO)
| Gelu Barbu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 aprilie 1932 Lugoj |
| Decedat | (83 de ani) Las Palmas |
| Cauza decesului | tromboză cerebrală |
| Părinți | Filaret Barbu |
| Cetățenie |  România Spania |
| Ocupație | balerin, coregraf |
| Activitate | |
| Alma mater | Opera Națională București Academia de balet Vaganova[*] |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
Gelu Barbu (n. 14 aprilie 1932, Lugoj – d. 17 februarie 2016, Las Palmas[1]) a fost un balerin și coregraf român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Gelu Barbu s-a născut în 1932 în Lugoj, fiu al compozitorului Filaret Barbu. I-a fost sugerat să se apuce de dans de Cornelia Brediceanu, soția poetului Lucian Blaga, prieteni de familie cu Filaret. În copilărie, a urmat cursuri de dans expresionist german în orașul natal, continuându-și studiile la București sub îndrumarea Floriei Capsali (școala franceză), a lui Andrei Romanovski (școala rusă), a lui Trixy Checais (dans modern) și a lui Oleg Danovski.[2]
În 1950, Barbu a început studiile la Institutul Coregrafic de Stat din Leningrad (acum Sankt Petersburg), având-o ca profesoară pe Agrippina Vaganova, cea care a dat mai apoi numele școlii. A dansat pe scena Teatrului Kirov.[2] După cinci ani petrecuți în Rusia, s-a întors în țară unde a fost prim balerin al Operei Naționale București. În urma unei acuzații conform căreia Barbu a vorbit de rău regimul socialist la Ambasada Statelor Unite ale Americii, acestuia i s-a propus să devină spion. Cu ajutorul lui Mihai Brediceanu, director al Operei din București de atunci și naș al său, lui Barbu i s-a permis să plece într-un turneu în Germania de Est, de unde a reușit să treacă Zidul Berlinului spre vest. A făcut parte din corpul de balet a unei televiziuni bavareze, iar mai apoi a încheiat un contract cu un producător de televiziune care a realizat o serie de emisiuni în Italia, Barbu interpretând diverse personaje antice.[2]
În 1966 s-a stabilit în Las Palmas, un oraș din Insulele Canare, Spania. Aici a fondat propria companie de balet, Barbu declarând că a făcut „o mică revoluție”, întrucât țara nu avea în acel moment o școală de dans contemporan.[2] Cu privire la Spania, acesta a mărturisit: „M-am simțit exilat în Franța sau în Germania, dar niciodată aici. Aceasta este a doua mea patrie, aproape prima, întrucât am făcut aici mai multe lucruri decât în țara mea”.[3]
S-a întors în România după revoluție, la treizeci de ani după ce a părăsit-o, fiind invitat la Festivalul „George Enescu”.[2] În 2002, a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului național „Steaua României” de președintele Ion Iliescu.[2] De asemenea, Barbu a primit Ordinul Constituției din partea lui Olav al V-lea al Norvegiei,[4] precum și distincțiile de cetățean de onoare al Lugojului și al localității Las Palmas, cea din urmă venind din partea regelui Juan Carlos I al Spaniei.[2]
Barbu a murit în 2016, la 83 de ani, în Las Palmas. Cauza decesului a fost o tromboză cerebrală suferită cu doi ani înainte care i-a deteriorat grav starea de sănătate.[3]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu