2. /17 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         45 î.Hr.: Titus Labienus, general roman (în bătălie)

·         45 î.Hr.: Pompei cel Tânăr, general roman (executat)

·      180 - A incetat din viata, probabil la Vindobona, azi Viena, imparatul roman din dinastia Antonină, Marcus Aurelius; (n. 26 aprilie 121).

Marc Aureliu – foto: ro.wikipedia.org

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

A primit o educație solidă de la instructorii săi Herodes Anticus si Marcus Cornelius Fronto. Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus. Formația sa filosofică a fost marcată de stoicism. Singura sa lucrare a fost redactată înlimba greacă, Ta eis heauton (“Către mine însumi”), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes (“Meditații”), în 12 cărți.

Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi si exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, nici viitorul, nici trecutul care ne împovărează.

Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit. Marc Aureliu a condus treburile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept,a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții impotriva creștinilor, cum a fost cea din anul 177 la Lugdunum (azi Lyon).

·    461 - A murit Sfântul Patriciu, patronul spiritual al poporului irlandez.

Patriciu (Patrick) (n. cca. 385, d. 461) – foto: ro.wikipedia.org

Patriciu (Patrick) (n. cca. 385, d. 461), episcop irlandez, sfânt patron al Irlandei și Islandei, sărbătorit în Biserica Catolică la 17 martie. Mai este cunoscut și sub numele de Apostolul Irlandei. S-a născut în Britania, în jurul anului 385. La 16 ani a fost prins de pirați și vândut rob în Irlanda, unde a fost trimis să pască oile. Recâștigându-și libertatea după 6 ani, s-a întors în Britania.

A intrat în rândul clericilor, iar în 432 s-a întors în Irlanda, devenind marele apostol al acestei țări. Sfințit episcop al Irlandei, a evanghelizat cu râvnă poporul din acea insulă, i-a convertit pe mulți la credința creștină și a organizat Biserica locală, în ciuda unor mari dificultăți. În jurul anului 444 a întemeiat episcopia Armagh, în apropiere de Belfast. A murit lângă orașul Down în anul 461, în Irlanda de Nord. Este sfântul patron al Irlandei și Islandei.

·   1040 - A murit Harold Picior-de-Iepure, rege al Angliei (n. 1015)

Harold Picior-de-Iepure  (1015 – 1040) – foto: ro.wikipedia.org

Harold Picior-de-Iepure sau Harold I (ca. 1015 – 17 martie 1040) a fost rege al Angliei din 1035 până în 1040. Porecla “Picior-de-Iepure” se datorează vitezei și abilităților sale de vânător.[1] A fost fiul cel mic al regelui Knud cel Mare, rege al Angliei, Danemarcei și Norvegiei cu prima sa soție, Ælfgifu de Northampton.
* 1516: Giuliano di Lorenzo de' Medici (12 Martie 1479 – 17 Martie 1516) a fost un nobil italian, al treilea fiul al lui Lorenzo de' Medici.

Născut în Florența, a fost fratele lui Piero și Giovanni de' Medici.

Fratele său mai mare, Piero, a fost pentru scurt timp conducătorul Florenței după moartea tatălui său, până când aceștia au fost expulzați din Florența în 1494.

Giuliano s-a mutat la Veneția. Familia Medici a fost restaurata la putere după Liga Sfântă condusă de forțele franzece care au sprijinit republicanii Florenței din Italia. Giuliano a condus Florența între anii 1512 și 1516.

S-a căsătorit cu Filiberta (1498 - 1524), fica lui Filip al II-lea, Duce de Savoia, la 22 februarie 1515. Regele Francisc I al Franței (nepotul Filibertei) l-a investit cu titlul de Duce de Nemours. Francezii se îngrijeau să-l urce pe tronul din Napoli atunci când Giuliano ma murit prematur. A fost urmat la conducere de către nepotul său, Lorenzo.

Giuliano a lăsat un singur copil nelegitim, Ippolito de' Medici, care a devenit Cardinal.

Giuliano de' Medici
Duce de Nemours
Portretul lui Giuliano de' Medici, de Raphael.
Date personale
Nume la naștere	Giuliano di Lorenzo de' Medici
Născut	12 martie 1479 Florența, Republica Florenței
Decedat	17 martie 1516 (37 ani, 5 zile) Florența, Republica Florenței
Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
Părinți	Lorenzo de' Medici Clarice Orsini
Frați și surori	Lucrezia de' Medici[*] Maddalena de' Medici Piero de' Medici Papa Leon al X-lea Contessina de' Medici[*]
Căsătorit cu	Filiberta de Savoia
Copii	Ippolito de' Medici (nelegitim)
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa Medici

·      1680 - A murit François de La Rochefoucauld, scriitor francez (n. 1613)

François de la Rochefoucauld (1613 – 1680) – foto: ro.wikipedia.org

François de la Rochefoucauld (n. 15 septembrie 1613, Paris – d. 17 martie 1680) a fost filozof și moralist francez, fin observator al moravurilor și caracterelor, autor al unor “Maxime” (504 la număr). François VI, duce de Rochefoucauld, prinț de Marcillac, fiul lui François V (guvernator de Poitou apreciat de Richelieu) s-a născut la Paris. La 15 ani s-a căsătorit cu verișoara sa Mlle de Vivonne, cu care șase ani mai târziu va avea un fiu.

* 1696: Élisabeth Marguerite d'Orléans (26 decembrie 1646 - 17 martie1696^[1]), cunoscută drept Isabelle d'Orléans, a fost Ducesă de Alençon și, în timpul vieții soțului ei, Ducesă de Angoulême. A fost fiica lui Gaston d'Orléans și verișoară primară a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Nu are descendenți în zilele noastre. A fost suo jure Ducesă de Alençon și de Angoulême.

Élisabeth d'Orléans s-a născut la Paris la Palatul Luxembourg, pe atunci numit Palais d'Orléans, astăzi locul Senatului Franței.^[2]Palatul a fost dăruit tatălui ei la moartea mamei lui, Maria de Medici în 1642. Élisabeth s-a semnat întotdeauna Isabelle.

Isabela s-a căsătorit cu Louis Joseph, Duce de Guise la castelul Saint-Germain-en-Layela 15 mai 1667. Ducele de Guise era șeful Casei de Guise, o ramură a Casei de Lorena. Soțul ei, care era cu patru ani mai tânăr decât ea, nu era numai sub controlul legal al mătușii sale, Mademoiselle de Guise(Marie de Lorena de Guise), dar în protocolul obișnuit el era tratat ca inferior Isabelei. De la căsătorie până la moarte, Isabelle d'Orléans a fost cunoscută ca Madame de Guise. Scurta căsătorie cu Ducele de Guise a produs un singur copil:

1. Francis Joseph de Lorena, Dukc de Guise (28 august 1670 – 16 martie 1675).

Soțul Isabellei a murit în 1671 de variolă contactată în timp ce se întorcea acasă dintr-o vizită la curtea regelui Carol al II-lea al Angliei.

După moartea mamei ei în 1672, s-a mutat la Palatul Luxembourg cu micul Francis Joseph. Fără să poată merge fără ajutor la vârsta de patru ani, el a fost scăpat de doica lui și a murit de la un traumatism cranian, în 1675. Francis Joseph a murit la Palatul Luxemburg.^[3]

După decesul fiului ei, Isabelle și-a petrecut fiecare vară în ducatul Alençon și cele mai multe ierni la curtea regală. Când era în Paris stătea la Palatul Luxembourg care i-a fost cedat ei după moartea mamei ei în 1672. În 1694 ea i-a dăruit Palatul vărului ei Ludovic al XIV-lea.^[4]

A murit în 1696 la Palatul Versailles. Averea pe care a acumulat-o a fost moștenită de singura soră în viață, Marguerite Louise, Mare Ducesă de Toscana.

* 1736: Giovanni Battista Pergolesi (n. 4 ianuarie 1710, Jesi/Ancona - d. 17 martie 1736, Pozzuoli/Napoli), compozitor italian din secolul al XVIII-lea, descendent al unei familii din Pergola, un orășel din provincia Marche, de la care și-a luat și numele.

Primele noțiuni de muzică le primește de la un preot din localitatea natală, apoi își continuă educația la școala capelei comunale cu maestrul Mondini. Dovedind un talent natural, cu ajutorul financiar al marchizului Cardolo Maria Pianetti, Pergolesi se înscrie în 1727 la Conservatorul din Napoli, unde ia lecții de vioară cu maestrul De Matteis și de contrapunct cu Francesco Durante.

În timpul studiilor, compune "La fenice sul rogo", oratoriu în două părți, o Messă în Re major și opera "Salustia", cu care își face debutul la teatrul "San Bartolomeo" din Napoli. După absolvirea Conservatoriului, este angajat ca Maestro di Capellade către prințul Stigliano Colonna, unul din electorii municipalității napolitane. Compune prima sa operă bufă, intitulată "Lo frate 'nnamurato" ("Călugărul îndrăgostit"), gen în care Pergolesi este considerat până în zilele noastre ca unul din cei mai importanți compozitori. În 1733 se reprezintă la teatrul "San Bartolomeo" opera "Il prigioner superbo", cu un intermezzointitulat "La serva padrona", cu care înregistrează un adevărat triumf. Urmează, cu același succes, opera "Adriano in Siria", apoi ultima sa operă bufă, "Il Flaminio", reprezentată în 1735 la "Teatro Nuovo" din Napoli.

Îmbolnăvindu-se de tuberculoză pulmonară, se retrage la mănăstirea capucinilor din Pozzuoli, unde compune capodopera "Stabat Mater" (pentru soprană, contralto, instrumente de coarde și basso continuo). Pergolesi se stinge din viață la 16 martie 1736 în vârstă de numai 26 de ani.

Igor Stravinsky s-a inspirat din unele lucrări ale lui Pergolesi în realizarea muzicii de balet "Pulcinella", compusă în 1919.

Giovanni Battista Pergolesi
(1710-1736)

·         1782: Matematicianul Daniel Bermoulli a decedat la varsta de 81 de ani. Daniel Bernoulli (8 februarie 1700 – 8 martie 1782), a fost un matematician elvețian de etnie germana, membru al celebrei familii Bernoulli, fiu al lui Johann Bernoulli. I-a avut ca frați pe Nicolaus II Bernoulli și Johann II Bernoulli.
* 1826: Georg Franz Hoffmann (n. 13 ianuarie 1760, Marktbreit, Germania – d. 17 martie 1826, Moscova, Imperiul Rus) a fost un medic, botanist, briolog, lichenolog, micolog, desenator și ilustrator german de origine bavareză care a fost profesor universitar la universitățile din Erlangen, Göttingen și Moscova. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Hoffm..

Născut în familia medicului de oraș Heinrich Hoffmann, tânărul Georg s-a ocupat în casa părintească în principal cu muzica și pictura. La vârsta de 13 ani a fost trimis la unchiul său, medicul și botanistul Adam Hoffmann în Herborn, a cărui fiică i-a învățat limbi: latina, greaca antică și franceză. O mare influență asupra alegerii căii de viață a lui Georg a avut-o unchiul său care l-a entuziasmat pentru botanica.

Din 1779, Hoffmann a început să studieze medicina, mai întâi la Academia Nassauensis (un colegiu german asemănător unei universități) din Herborn și apoi, din 1780, la Universitatea din Erlangen, unde și-a luat doctoratul la 25 noiembrie 1786.^[1]

Deja în 1786, a primit premiul întâi, medalia de aur, al Academiei de Științe din Lyon^[2] pentru lucrarea sa despre beneficiile lichenilor în medicină și economie în opera sa Mémoires sur l’utilité de Lichens.^[3]

În 1789 a fost numit profesor de medicină și botanică la Universitatea din Erlangen, iar în 1792 a acceptat o profesură pentru medicină și botanică la Universitatea Georg-August din Göttingen care a avut un renume mai mare pe acest timp. Acolo Hoffmann a fost numit și directorul grădinii botanice, unde în 1801 Johann Wolfgang von Goethe (1801) și Alexander von Humboldt l-au vizitat de mai multe ori, fascinați de lucrările sale despre criptogamele și ascultând prelegerile sale.^[4] Dar din cauza intrigilor ale botanistului Johannes Flügge (1775-1816) și chimistului Friedrich Stromeyer (1776-1835) care au vrut să-l instaleze pe prietenul lor Heinrich Adolf Schrader (1767-1836) drept șef al gardinii botanice, Hoffmann s-a văzut nevoit de a termina cooperația cu această universitate. A ieșit din funcție spre sfârșitul anului 1803, după ce i s-a fost oferit scaunul pentru botanică la Universitatea din Moscova. Din septembrie 1804 a ocupat postul de profesor titular în departamentul de Botanică al Institutului de Științe Fizice și Matematice al Universității din Moscova, care a fost deschis în același an. El a adus la Moscova o bibliotecă și un ierbar mare. Bogăția acestuia nu s-a datorat recoltelor proprii, ci mai mult celeilaltor ierbarii pe care le-a putut adăuga. Astfel, ierbarul lui Hoffmann a inclus exemplare colectate de cei mai renumiți botanici ai vremii ca de exemplu cele a lui Albrecht von Haller, Johan Andreas Murray, Jakob Friedrich Ehrhart, Johann Reinhold Forster, Georg Forster, David Heinrich Hoppe, Peter Thunberg și James Edward Smith.^[5] După ce a fondat grădina botanică din oraș pe baza unei grădini farmaceutice, a devenit primul ei director.^[6]

În urma Incendiului din Moscova, pricinuit de Napoleon Bonaparte în 1812, a pierdut casa și toată averea, astfel și părțile ierbarului păstrate de el în casa sa, dar și-a îmbunătățit din nou situația financiară prin publicarea Genera Plantarum Umbelliferarum în 1814.^[7] Totuși s-a căsătorit încă în același an (3 copii, soția a decedat deja în 1817).^[1] și în 1817 a fost ales membru al Academiei Rusă de Științe, iar în 1819 a fost numit membru al Consiliului de Stat al Imperiului Rus. Marea parte al ierbarului însă a supraviețuit și se păstrează în ierbariul Universității din Moscova până în prezent.^[8][9]

Hoffmann a fost cunoscut în primul rând pentru lucrările sale ilustrate cu desene propri despre licheni și ciuperci. El a realizat și în domeniul plantelor superioare în cadrul descrierii pășunilor referitor la domeniul genului Salix (salcie).^[3] Mai departe, savantul a descris pentru prima dată sau rescris 177 specii, de exemplu mușchii Riccia canaliculata, Riccia ciliata, Riccia bifurca și Orthotrichum cululatum sau ciuperca Kretzschmaria deusta 

Georg Franz Hoffmann
Georg Franz Hoffmann, 1793
Date personale
Născut	13 ianuarie 1760 Marktbreit
Decedat	17 martie 1826 (66 de ani) Moscova
Părinți	Heinrich Hoffmann și NN Sartorius
Naționalitate	germană
Cetățenie	Germania
Ocupație	profesor universitar medic botanist briolog lichenolog micolog desenator
Activitate
Domeniu	botanică medicină
Instituție	Universitatea din Erlangen Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea din Moscova Consiliul de Stat al Imperiului Rus
Alma Mater	Academia Nassauensis din Herborn Universitatea din Erlangen
Organizații	Academia de Științe din Göttingen Academia Leopoldină Academia Rusă de Științe
Premii	Medalia de aur al Academiei de Științe din Lyon Ordinul „Sfânta Ana” de clasa a 2-a

* 1831: Napoléon Louis Bonaparte (11 octombrie 1804 – 17 martie 1831), sau Louis al II-lea al Olandei, a fost al doilea fiu al regelui Olandei Louis Napoléon și a soției sale, Hortense de Beauharnais. Tatăl lui a fost fratele mai mic al împăratului Napoleon I și rege al Olandei iar mama sa a fost fiica lui Josephine de Beauharnais, prima soție a lui Napoleon.

Fratele mai mare a lui Napoléon Louis a murit în 1807 la numai patru ani. La moartea lui, Napoléon Louis a devenit prinț regal al regatului Olandei.

În 1809 Napoleon îl numește Mare Duce de Berg, statut pe care îl păstrează până în 1813.

Timp de cinci zile între abdicarea tatălui său și căderea Olandei în fața armatei franceze invadatoare în 1810, Louis Napoléon a domnit ca Lodewijk II, rege al Olandei.

Când Napoleon a fost detronat în 1815 după Bătălia de la Waterloo, Casa de Bourbon a fost restaurată la tronul Franței. Napoléon Louis a fugit în exil însă familia Bonaparte nu a abandonat niciodată ideea restaurării imperiului napoleonian.

Napoléon Louis s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Charlotte, fiica lui Joseph Bonaparte, fratele mai mare al lui Napoléon I.

În cele din urmă imperiul napoleonian a fost resturat de fratele mai mic al lui Napoléon Louis care a devenit Napoleon al III-lea în 1852.

Louis al II-lea
Portret al lui Napoleon Louis Bonaparte.
Date personale
Născut	11 octombrie 1804 Paris, Franța
Decedat	17 martie 1831 (26 de ani) Forlì, Italia
Înmormântat	Saint-Leu-la-Forêt[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Louis Bonaparte Hortense de Beauharnais
Frați și surori	Napoleon al III-lea al Franței Charles de Morny[*] Napoleon Charles Bonaparte
Căsătorit cu	Charlotte Napoléone Bonaparte
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Rege al Olandei
Domnie	1 iulie 1810 – 9 iulie 1810 (8 days)
Predecesor	Louis I
Succesor	Regatul a fost anexat
Mare Duce de Berg și Cleves
Domnie	3 martie 1809 – 1 decembrie 1813 (4 ani, 273 zile)
Succesor	Marele Ducat a fost abolit
Regent	Napoleon I

·         1845: Pierre François Marie Auguste Dejean (n. 10 august 1780, Amiens – d. 17 martie 1845, Paris) a fost un entomolog francez. Mare parte din insectele din colecția sa au fost adunate de pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Pierre François Marie Auguste Dejean
Contele Dejean
Date personale
Născut	10 august 1780 Amiens
Decedat	17 martie 1845 Paris
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	Jean François Aimé Dejean[*]
Copii	Pierre Charles Dejean[*]
Naționalitate	Francez
Cetățenie	Franța
Ocupație	entomolog[*] politician ofițer
Activitate
Domeniu	Entomologie
Instituție	Société entomologique de France Academia Regală Suedeză de Științe

·         1846: Friedrich Wilhelm Bessel (n. 22 iulie 1784 la Minden, Renania de Nord-Westfalia - d. 17 martie 1846, Königsberg) a fost matematician și astronom german, cunoscut în matematică pentru sistematizarea funcțiilor Bessel (descoperite anterior de Daniel Bernoulli) și mai ales pentru primele măsurători precise din astrofizică (distanța până la stele) și ca fondator al școlii germane de observații astronomice.

S-a născut la Minden, din Renania de Nord-Westfalia. Încă de la 14 ani intră, mai întâi ca ucenic la concernul import-export Kulenkamp. Problemele impuse de navigație îi solicită aptitudinile pentru matematică, apoi cele pentru astronomie, mai ales că se punea problema calculării longitudinii.

Calculând cu mai multă precizie orbita cometei Halley, Bessel este remarcat de către Heinrich Wilhelm Olbers, mare astronom al acelui timp. Peste doi ani Bessel părăsește Kulenkamp și devine asistent la Observatorul Astronomic de la Lilienthal, lângă Bremen.

Dobândind notorietate, la 26 de ani, regele Frederic al III-lea al Prusiei îl numește director al Observatorului din Königsberg înființat în 1810.

Bessel a fost membru al Academiei din Berlin.

Bessel a devenit celebru prin clasa de funcții care îi poartă numele, pe care le-a introdus în analiză și care prezintă o importanță deosebită în fizică, tehnică și astronomie. Astfel, funcțiile Bessel au legătură cu problema mișcărilor armonice, au aplicații în rezistența materialelor, în studiul circuitelor utilizate în tehnica ultrafrecvențelor.

În 1812, Bessel a stabilit legea de formare a termenilor seriei care exprimă valoarea constantei lui Euler.

A studiat ecuațiile diferențiale ale oscilațiilor unei membrane întinse.

A rezolvat multe probleme cu ajutorul calculului vectorial.

În 1819 - 1821, s-a ocupat de integrarea trigonometrică a funcțiilor de două variabile.

În ceea ce privește teoria aproximării, Bessel a elaborat teoria celor mai mici pătrate și a verificat pe scară largă legea erorilor a lui Gauss.

În astronomie, a contribuit la perfecționarea instrumentelor astronomice și a organizat măsurători geodezice de mari proporții în Europa Centrală.

Friedrich Wilhelm Bessel
Friedrich Wilhelm Bessel
Date personale
Născut	22 iulie 1784[2][3][4]  Minden, Germania[5][6][7][3]
Decedat	17 martie 1846 (61 de ani)[2][7][3][4][8][9][10]  Königsberg, Prusia[3]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Retroperitoneal fibrosis[*])
Cetățenie	Prusia
Ocupație	astronom matematician profesor universitar geodezist[*] fizician
Activitate
Cauza decesului	Retroperitoneal fibrosis[*]
Domiciliu	Regatul Prusiei
Alma mater	Universitatea Georg-August din Göttingen
Organizație	Koenigsberg Observatory[*][1] Universitatea din Königsberg[*] Universitatea Georg-August din Göttingen
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Premiul Lalande (1816) Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1841) Knight second class of the Order of the Red Eagle[*] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] membru străin al Royal Society[*] Pour le Mérite
Profesor pentru	Friedrich Wilhelm Argelander

·         1849: Willem al II-lea (Wilhelm Frederick George Ludovic) (6 decembrie 1792 - 17 martie 1849) a fost rege al Țărilor de Jos și Mare Duce de Luxemburgde la 7 octombrie 1840 până la moartea sa în 1849.

Willem Frederik George Lodewijk s-a născut la 6 decembrie 1792 la Haga. A fost fiul cel mare al regelui Willem I al Țărilor de Jos și a reginei Wilhelmina a Prusiei. Bunicii materni erau regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a doua lui soție, Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt.

După ce trupele aliate britanico-hanoveriene au părăsit republica și au intrat trupele franceze care îi sprijineau pe patrioții anti-orangiști, Willem care avea trei ani a plecat împreună cu familia în Anglia. El și-a petrecut tinerețea la Berlin la curtea prusacă. Acolo a urmat o carieră militară și a servit în armata prusacă. După aceea a studiat la Universitatea Oxford.

Willem al II-lea
de Nicaise de Keyser.

A intrat în armata britanică iar în 1811, ca aide-de-camp al lui Arthur Wellesley, Duce de Wellington, a luat parte la câteva campanii ale Războiului Peninsular. S-a întors în Țările de Jos în 1813 când tatăl său a devenit rege.

În 1815, Willem a devenit prinț moștenitor și era în armată când Napoleon a scăpat din Insula Elba. A luptat în calitate de comandant al Corpului I al Aliaților în Bătălia de la Quatre Bras (16 iunie 1815) și în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815), unde a fost rănit

În 1814, Willem a fost logodit pentru scurt timp cu Prințesa Charlotte de Wales, singura fiică a Prințului regent, mai târziu regele George al IV-lea al Regatului Unit și a soției lui, Caroline de Brunswick. Logodna a fost aranjată de Prințul regent însă a fost ruptă deoarece mama Charlottei era împotriva căsătoriei și deoarece Charlotte nu voia să se mute în Țările de Jos.

La 21 februarie 1816 la Palatul de Iarnă din St. Petersburg, Willem s-a căsătorit cu Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei, sora mai mică a Țarului Alexandru I al Rusiei.

La 17 februarie 1817 la Bruxelles s-a născut primul său fiu, Willem Alexander, viitorul rege Willem al III-lea al Țărilor de Jos.

În 1819, Willem a fost șantajat asupra a ce ministrul de justiție Van Maanen a numit într-o scrisoare "poftele rușinoase și nenaturale": probabil bisexualitate. E posibil să fi avut o relație cu un dandy pe nume Pereira

La 7 octombrie 1840, după abdicarea tatălui său, i-a succedat la tron sub numele de Willem al II-lea. Ca și tatăl său a fost conservator. A intervenit în politică mai puțin decât a făcut-o tatăl său. Deși personalitatea sa era conservatoare, totuși a acționat cu simț și moderație.

În anul 1848 au izbucnit revoluții în întreaga Europă. La Paris, monarhia Bourbon-Orléans a căzut. Willem a început să se teamă de revoluții la Amsterdam. Într-o dimineață s-a trezit și a spus: "M-am schimbat din conservator în liberal într-o noapte". A ordonat lui Johan Rudolf Thorbecke să creeze o nouă constituție care să includă ca Eerste Kamer (Senatul) să fie ales indirect de provinciile statului iar Tweede Kamer (Casa Reprezentativă) să fie aleasă direct.

Cu câteva luni înainte de moarte, a depus jurământul în primul său cabinet parlamentar.

Willem II
Regele Willem al II-lea de Nicolaas Pieneman.
Date personale
Nume la naștere	Willem Frederic George Ludovic
Născut	6 decembrie 1792 Haga
Decedat	17 martie 1849 (56 de ani) Tilburg
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Willem I al Țărilor de Jos Wilhelmine a Prusiei
Frați și surori	Prințul Frederic al Țărilor de Jos Princess Pauline of Orange-Nassau[*] Prințesa Mariana a Țărilor de Jos
Căsătorit cu	Anna Pavlovna a Rusiei
Copii	Willem III Prințul Alexandru Prințul Henric Prințul Ernst Casimir Prințesa Sofia, Mare Ducesă Ereditară de Saxa-Weimar-Eisenach
Cetățenie	Țările de Jos
Ocupație	politician judecător personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Principatul Orange[*] (16 martie 1815–7 octombrie 1840)
Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau
Rege al Olandei
Domnie	1840 - 1849
Predecesor	Willem I
Succesor	Willem III
Mare Duce de Luxembourg
Domnie	1840 - 1849
Predecesor	Willem I
Succesor	Willem III
Duce de Limburg
Domnie	1840 - 1849
Predecesor	Willem I
Succesor	Willem III

* 1853: Johann Christian Andreas Doppler (*29 noiembrie 1803 în Salzburg – †17 martie, 1853 în Veneția) a fost un matematician și fizician austriac, devenit celebru pentru ipoteza care acum este cunoscută sub denumirea de Efectul Doppler.

Tatăl său a fost zidar. Studiile le-a început în orașul natal, apoi la Institutul Politehnic de la Viena.

A fost profesor la Școala Reală din Praga (1835), apoi a trecut la Institutul Superior Tehnic din Praga (1841) ca profesor de geometrie.

Christian Doppler
Christian Doppler
Date personale
Născut	29 noiembrie 1803[1][2][3][4][5][6][7]  Salzburg, Austria[8][9]
Decedat	17 martie 1853 (49 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Veneția, Imperiul Austriac[1][9]
Înmormântat	San Michele Cemetery[*]
Cauza decesului	boală respiratorie[*]
Cetățenie	Austria
Ocupație	matematician fizician universitar[*] astronom pedagog[*] profesor
Activitate
Domeniu	fizică
Instituție	Universitatea din Viena Universitatea Carolină Universitatea Tehnică din Viena Czech Technical University in Prague[*]
Alma Mater	Universitatea Tehnică din Viena Czech Technical University in Prague[*] Universitatea din Viena
Cunoscut pentru	Efectul Doppler

* 1862: Vasile Erdeli (n. 1 august 1794, Macău, azi în Ungaria - d. 17 martie1862, Oradea) a fost episcop român unit al Diecezei de Oradea Mare, între anii 1843–1862.

Vasile Erdeli (Ardeleanu) s-a născut în orașul Macău, din comitatul Cenadului, azi în Ungaria, într-o familie de oieri români, plecați din Budureasa.

Știm că și-a făcut studiile secundare la Timișoara și apoi la Oradea, ca elev al Seminarului Tinerimii Române Unite, pe care le-a încheiat în anul 1815. În perioada 1815 – 1816, a studiat un an la Academia de Drepturi de la Oradea, iar apoi, în perioada 1816–1817, anul I de teologie, la Seminarul latin tot de la Oradea. Anul al doilea de teologie l-a făcut la Budapesta, iar, începând cu toamna anului 1818, și-a continuat studiile teologice, anii al III-lea și al IV-lea, la Viena, pe care le-a încheiat în anul 1820. De la Viena s-a întors acasă.

La 20 noiembrie 1820, Vasile Erdeli a fost hirotonit preot celib și, în perioada 1821 – 1829, a îndeplinit funcția de administrator parohial, iar apoi pe cea de preot la Beiuș. S-a mutat în anul 1829 la Olosig, Oradea, unde a fost numit preot. La data de 9 iunie 1835 Vasile Erdeli a primit funcția de canonic al Capitlului Catedralei din Oradea, iar apoi a devenit și rector al Seminarului greco-catolic din Oradea (1836–1848).În continuare a urcat treapta de canonic custode, precum și pe cea de asesor al tablelor judiciare din comitatele Cenad și Ciongrad.

La 11 iunie 1843 a fost numit iar apoi sfințit episcop de Oradea, al Bisericii Române Unite cu Roma de către episcopul Ioan Lemeni de la Blaj. Chiar și înainte de a fi hirotonit episcop, începând din anul 1832, până în anul 1848, Vasile Erdeli a făcut multe vizitații canonice în Banat și a reușit să mărească numărul parohiilor de la 2 la 22. La Carei, Satu Mare, a înființat un vicariat. În dioceza pe care o conducea, a clădit și reparat 50 de biserici.

A recomandat preoților și credincioșilor să se aboneze la „Gazeta de Transilvania” care apărea la Brașov. A introdus limba română ca limbă de predare, începând cu 4 martie 1849, în locul limbii latine, la gimnaziul de băieți din Beiuș, ridicat în rang de liceu cu 8 clase. L-a numit pe canonicul Iosif Pop Silaghi inspector școlar diecezan. A ridicat școlile normale de la Oradea și de la Beiuș la 4 clase.

Vasile Erdeli-Ardeleanu, ca și Emanoil Gojdu, în timpul revoluțiilor de la 1848 – 1849 din Transilvania și din Ungaria, a promovat înfrățirea româno-maghiară, dar, îndată după capitularea de la Șiria, Arad a revoluționarilor maghiari kossuthiști, l-a sprijinit, în mod public, pe Francisc Iosif I, împăratul Imperiului Habsburgic. În toiul luptelor dintre trupele de intervenție țariste cu revoluționarii maghiari conduși de Lajos Kossuth, l-a găzduit, în mod călduros, pe generalul țarist Erivan Paskievici, la Beiuș. În anul 1849 i-a fost prezentat de acesta împăratului, care l-a decorat și făcut baron, ca și pe Andrei Șaguna, de altfel, și pentru aceleași motive. În ianuarie 1850, într-o petiție adresată împăratului, l-a rugat pe acesta să transforme Principatul Ardealului în „Țara Românilor”, iar împăratul să primească titlul de „Mare Principe al Românilor”.

Vasile Erdeli a reușit, cu sprijinul guvernatorului Ungariei, arhiducele Albrecht, înființarea unei catedre de limbă și literatură română la Universitatea din Budapesta, începând cu anul universitar 1862 – 1863. La această catedră a fost numit profesorul Alexandru Roman (1826 - 1897), membru fondator al Academiei Române de la București și publicist, care predase limba română, începând cu anul 1850, la Liceul Premonstrantes din Oradea.

În timpul păstorirei sale Episcopia Greco-Catolică de Oradea a trecut de sub jurisdicția Arhiepiscopiei de Strigoniu sub cea a Mitropoliei Române Unite de Alba Iulia și Făgăraș.

Episcopul Vasile Erdeli a murit la vârsta de 68 de ani, la Oradea, la data de 17 martie 1862. A fost înmormântat în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.

Vasile Erdeli
Date personale
Născut	1 august 1794  Macău, Ungaria
Decedat	17 martie 1862 (67 de ani)  Oradea, Imperiul Austriac
Cetățenie	Ungaria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Oradea
Titlul	Episcop de Oradea Mare
Perioada	1843 - 1862
Predecesor	Samuil Vulcan
Succesor	Iosif Pop Silaghi
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	11 iunie 1843
Episcop consacrator	Ioan Lemeni
Alte funcții	Canonic al Capitlului Catedralei din Oradea

* 1862: Jacques-François-Fromental-Élie Halévy (n. 27 mai1799, Paris, Prima Republică Franceză – d. 17 martie1862 Nisa, Republica Franceză) a fost un compozitorfrancez. Cea mai cunoscută operă a sa este La Juive ("Evreica").

S-a născut într-o familie de evrei. La nouă sau la zece ani, după alte surse, intră la Conservatorul din Paris, unde este remarcat de compozitorul Luigi Cherubini. În 1819 obține bursa "Prix de Rome". După încheierea studiile, devine conducătorul corului teatrului parizian Comédie-Italienne. Apoi intră ca profesor la Conservator și are studenți valoroși ca: Georges Bizet, Camille Saint-Saëns, Antoine François Marmontel.

În 1836 a fost admis ca membru al Institut de France.
Opera:

• L'Artisan (1827);
• Le Roi et le batelier (1827);
• Clari (1828), (în italiană); succes modest, deși a avut în rolul principal pe Maria Malibran;
• Le dilettante d'Avignon(1829);
• Attendre et courir (1830);
• La Langue musicale (1830);
• La tentation (1832)
• Les Souvenirs de Lafleur(1833);
• Ludovic (opera)|Ludovic(1833), completare a unei lucrări lăsate nefinalizată de Ferdinand Hérold;
• La Juive (1835), primul său succes;
• L'éclair (1835), de asemenea un succes și în aceeași stagiune;
• Guido et Ginevra (1838);
• Les Treize (1839);
• Le shérif (1839), apreciată de Hector Berlioz;
• Le Drapier (1839);
• Le Guitarréro (1841);
• La reine de Chypre (1841), apreciată de Richard Wagner
• Charles VI (1843);
• Le lazzarone, ou Le bien vient en dormant (1844);
• Les Mousquetaires de la reine (1846);
• Les Premiers pas (1847);
• Le val d'Andorre (1848);
• La Fée aux roses (1849);
• La Tempesta (1850), (în italiană) după Furtuna lui Shakespeare;
• La Dame de pique (1850), după romanul omonim al lui Aleksandr Pușkin;
• Le Juif errant (1852), după romanul lui Eugène Sue
• Le nabab (1853);
• Jaguarita l'Indienne (1855);
• L'Inconsolable (1855);
• Valentine d'Aubigny (1856);
• La magicienne (1858);
• Noé (1858–1862), rămasă nefinalizată și continuată de Georges Bizet.

Fromental Halévy
Fromental Halévy
Date personale
Născut	27 mai 1799[1][2][3][4][5][6][7][8]  Paris, Prima Republică Franceză
Decedat	17 martie 1862 (62 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8]  Nisa, Republica Franceză
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Frați și surori	Léon Halévy[*]
Căsătorit cu	Léonie Halévy[*]
Copii	Geneviève Halévy[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	compozitor profesor de muzică[*] profesor universitar
Activitate
Studii	Conservatoire national supérieur de musique et de danse[*]
Gen muzical	operă muzică clasică liturgical music[*]
Premii	Prix de Rome Comandor al Legiunii de Onoare[*

* 1891: Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte, Prinț francez, Conte de Meudon, Conte de Moncalieri ad personam, titular al 3-lea Prinț de Montfort (cunoscut ca Prințul Napoléon) (9 septembrie 1822 – 17 martie 1891) a fost al doilea fiu al lui Jérôme Bonaparte, rege al Westfaliei și al soției sale, Caterina, prințesă de Württemberg. După revoluția franceză de la 1848 a fost ales pentru Adunarea Națională în calitate de reprezentant al Corsicăi.

Napoléon Bonaparte
Portret al "Prințului Napoleon" de Jean-Hippolyte Flandrin în 1860
Date personale
Născut	9 septembrie 1822 Triest, Imperiul Austriac[1]
Decedat	17 martie 1891 (68 de ani) Roma, Italia[2]
Înmormântat	Basilica of Superga[*]
Părinți	Jérôme Bonaparte Catharina de Württemberg
Frați și surori	Mathilde Bonaparte Jérôme Napoléon Charles Bonaparte[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria Clotilde a Savoiei
Copii	Prințul Victor Napoléon Prințul Louis Prințesa Maria Letizia, Ducesă de Aosta
Cetățenie	Franța
Ocupație	politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prince Napoléon[*]
Familie nobiliară	House of Bonaparte[*]
Deputat al Franței[*]
Senator al celui de al Doilea Imperiu Francez[*]
Ministru

·         1893 - A murit Jules Ferry, om de stat francez, care a contribuit la generalizarea învăţămîntului primar în Franţa.
* 1896: Élisabeth Marguerite d'Orléans (26 decembrie 1646 - 17 martie 1696^[1]), cunoscută drept Isabelle d'Orléans, a fost Ducesă de Alençon și, în timpul vieții soțului ei, Ducesă de Angoulême. A fost fiica lui Gaston d'Orléans și verișoară primară a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Nu are descendenți în zilele noastre. A fost suo jure Ducesă de Alençon și de Angoulême.

Élisabeth d'Orléans s-a născut la Paris la Palatul Luxembourg, pe atunci numit Palais d'Orléans, astăzi locul Senatului Franței.^[2] Palatul a fost dăruit tatălui ei la moartea mamei lui, Maria de Medici în 1642. Élisabeth s-a semnat întotdeauna Isabelle.

Isabela s-a căsătorit cu Louis Joseph, Duce de Guise la castelul Saint-Germain-en-Laye la 15 mai 1667. Ducele de Guise era șeful Casei de Guise, o ramură a Casei de Lorena. Soțul ei, care era cu patru ani mai tânăr decât ea, nu era numai sub controlul legal al mătușii sale, Mademoiselle de Guise (Marie de Lorena de Guise), dar în protocolul obișnuit el era tratat ca inferior Isabelei. De la căsătorie până la moarte, Isabelle d'Orléans a fost cunoscută ca Madame de Guise. Scurta căsătorie cu Ducele de Guise a produs un singur copil:

1. Francis Joseph de Lorena, Dukc de Guise (28 august 1670 – 16 martie 1675).

Soțul Isabellei a murit în 1671 de variolă contactată în timp ce se întorcea acasă dintr-o vizită la curtea regelui Carol al II-lea al Angliei.

După moartea mamei ei în 1672, s-a mutat la Palatul Luxembourg cu micul Francis Joseph. Fără să poată merge fără ajutor la vârsta de patru ani, el a fost scăpat de doica lui și a murit de la un traumatism cranian, în 1675. Francis Joseph a murit la Palatul Luxemburg.^[3]

După decesul fiului ei, Isabelle și-a petrecut fiecare vară în ducatul Alençon și cele mai multe ierni la curtea regală. Când era în Paris stătea la Palatul Luxembourg care i-a fost cedat ei după moartea mamei ei în 1672. În 1694 ea i-a dăruit Palatul vărului ei Ludovic al XIV-lea.^[4]

A murit în 1696 la Palatul Versailles. Averea pe care a acumulat-o a fost moștenită de singura soră în viață, Marguerite Louise, Mare Ducesă de Toscana.

Isabelle d'Orléans
Ducesă de Guise
Élisabeth Marguerite (Isabelle) d'Orléans ("Madame de Guise") de Mignard
Date personale
Nume la naștere	Élisabeth Marguerite d'Orléans
Născută	26 decembrie 1646 Palatul Luxembourg, Paris, Franța
Decedată	17 martie 1696 (49 de ani) Palatul Versailles, Franța
Părinți	Gaston, Duce de Orléans Marguerite de Lorena
Frați și surori	Jean Gaston, Duke of Valois[*] Françoise Madeleine d'Orléans Marie Anne d'Orléans[*] Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier Marguerite Louise d'Orléans
Căsătorită cu	Louis Joseph, Duce de Guise
Copii	Francis Joseph, Duce de Guise
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Guise Casa de Orléans

* 1904: Prințul George, Duce de Cambridge (George William Frederick Charles; 26 martie 1819 – 17 martie 1904) a fost membru al familiei regale britanice, nepot pe linie masculină a regelui George al III-lea al Regatului Unit. A devenit Duce de Cambridge în 1850.

Prințul George s-a născut la Casa Cambridge din Hanovra, Germania.^[1]Tatăl lui a fost Adolphus, Duce de Cambridge,^[1] al 10-lea copil și al 7-lea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost Prințesa Augusta de Hesse-Cassel.^[2]

A fost botezat la Casa Cambridge la 11 mai 1819 de reverendul John Sanford. Nașii lui au fost Prințul Regent (reprezentat de Ducele de Clarence și St Andrews), Ducele de Clarence și St Andrews (reprezentat de contele de Mayo) și Charlotte a Marii Britanii (reprezentată de contesa de Mayo).

Prințul George
Date personale
Nume la naștere	George William Frederick Charles
Născut	26 martie 1819 Casa Cambridge, Hanovra
Decedat	17 martie 1904 (84 de ani) Casa Gloucester, Piccadilly
Înmormântat	22 martie 1904 Cimitirul Kensal Green, Londra
Părinți	Adolphus, Duce de Cambridge Prințesa Augusta de Hesse-Cassel
Frați și surori	Prințesa Augusta de Cambridge Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
Căsătorit cu	Sarah Fairbrother
Copii	George FitzGeorge Adolphus FitzGeorge Augustus FitzGeorge
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Cambridge[*]
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Duce de Cambridge
Predecesor	Adolphus, Duce de Cambridge

·         1917: Franz Brentano, filosof german (n. 1838)
* 1931: Johannes Paulus Lotsy (n. 11 aprilie 1867,^[1][2] Dordrecht, Țările de Jos – d. 17 noiembrie 1931,^[1][2] Voorburg[*], Țările de Jos), a fost un profesor univrsitar, botanist, lichenolog micolog genetician precum desenator și ilustrator olandez, specializat în evoluția și ereditatea speciilor de plante și ciuperci și a susținut un rol major în domeniul hibridizării în evoluție. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Lotsy.

Născut într-o familie patriciană, Lotsy s-a dedicat cercetărilor biologice împotriva dorințelor tatălui său. A studiat mai întâi botanica la profesorul pentru microbiologie și botanică Martinus Willem Beijerinck (1851-1931) în „Colegiul Agricol” din Wageningen și și-a continuat studiile la Universitatea Georg-August din Göttingen, din 1886 până în 1890. Teza sa de doctorat a fost pe lichenii germani. După ce a promovat, a ocupat misiuni de predare drept lector, la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, unde a fost numit și director al ierbarului (1891-1895).

Lucrările sale botanice importante au început în 1896, când a fost trimis în Indiile de Est la Java, pe atunci o colonie olandeză, pentru a studia alcaloizii conținuți în diverse specii de Cinchona din familia Rubiaceae. Rezultatele muncii le-a publicat în cartea sa De localisatie van het alcaloid in Cinchona calisaya Ledgeriana en in Cinchona succirubra din 1898.^[3] Apoi, din 1900, s-a stabilit la Leiden la o lungă carieră de predare și cercetare în Leiden, variată prin vizite frecvente în aproape toate părțile globului. Între 1904 și 1909 a predat taxonomie vegetală (botanică sistematică la Universitatea din Leiden și a devenit director al ierbarului de stat (Rijksherbarium) (1906-1909). În 1906 a publicat prima parte din Vorlesungen über Deszendenztheorien („Prelegeri despre teoriile descendenței”) cu prioritate maximă asupra părții botanice a întrebării, a cărei a doua parte a apărut doi ani mai târziu, tematizând istoria tribală botanică. Această lucrare foarte utilă s-a bazat pe prelegerile sale despre evoluție de la Leyden și a cuprins o anchetă cuprinzătoare asupra stării gândirii evolutive la acea vreme. În același timp, a început să apară o altă lucrare monumentală, „Vorträge über botanische Stammesgeschichte” în 3 volume (1907-1911), un tratat neterminat asupra regnului vegetal din punct de vedere filogenetic. În volumul 1 a determinat intre multe altele și familiile de ciuperci Hygrophoraceae, Russulaceae și Tricholomataceae, ultima însă nu a fost validată, pentru că a inclus familia Hygrophoraceae în aceasta.^[4]

În urmare, Lotsy a început să dezvolte punctele de vedere despre evoluție și despre problemele în determinarea speciilor cu care numele său va fi întotdeauna asociat. În anii 1912-1916, a publicat o serie de lucrări care arată că unitatea fundamentală a taxonomiei ar fi biotipul homozigot și că numai acestuia ar trebui să i se dea numele de specie. Cercetäri ulterioare au arătat că o astfel de unitate nu există în populațiile alogame obișnuite și, mai târziu, Lotsy însuși și-a abandonat părerea, și și-a exprimat îndoiala existenței unor astfel de biotipuri homozigoții în natură chiar și în linii pure.

În 1916, Lotsy a publicat cunoscuta sa carte Evolution by Means of Hybridization („Evoluția prin mijloacele hibridării”),^[5] în care a atacat cu tărie lucrările renumitului biolog Hugo de Vries (1848-1935), asupra mutațiilor în genul Oenothera și a susținut că fenomenele observate în acel gen ar fi datorate hetero-zigoțității materialului. El a afirmat că singura metodă de evoluție ar fi cea prin hibridizare și a negat faptul că mutațiile genice ar juca vreun rol. Multe dintre opiniile sale nu mai pot fi menținute, dar, cu toate acestea, va rămâne un clasic în literatura evolutivă. În ultimul timp, s-au acumulat dovezi care demonstrează că hibridizarea joacă un rol mai mare în evoluție decât și-au imaginat criticii lui Lotsy. Una dintre cele mai frapante exemple este iarba Spartina townsendii, unde s-a dovedit recent și fără îndoială, că provine dintr-o încrucișare între Spartina alternijlora și Spartina stricta, urmată de o dublare a cromozomilor. Alte cazuri pot fi citate de asemenea. Astfel pare clar, că unul dintre mijloacele de evoluție de specii noi este hibridizarea inter-specifică urmată de dublarea cromozomilor.

În ultimii șase ani ai vieții, după ce a renunțat la predări și numit profesor emerit al Universității din Leyden, Lotsy a vizitat Noua Zeelandă, Africa de Sud și alte părți ale lumii în scopul de a colecta dovezi pentru teoriile sale despre evoluție. A fost un muncitor neobosit în acest domeniu și, oriunde a mers, a adunat o mulțime de materiale, reunind un număr mare de argumente în sprijinul opiniilor sale. În Africa de Sud a lucrat în special la genurile Cotylerlon și Euphorbia și a dus materialele fostului gen la Leyden, unde le-a reprodus la scară largă. De asemenea, el și-a îndreptat atenția asupra populațiilor hibride din specia umană, iar o mare parte a lucrării din opera sa sud-africană, publicată împreună cu geneticianul Wouter Adriaan Goddijn (1884-1960), tratează diferitele rase umane pe care le studiase acolo.

În plus, marele om de știință a fondat Association Internationale des Botanistes pentru care a editat revista Progressus rei botanicae, care este comparabilă cu actuala Botanical Review, cumpărând, în 1902, și magazinul botanic Botanisches Centralblatt, unde a fost șef de redacție și a fost ales secretar al Koninklijke Hollandsche Maatschappij der Wetenschappen (KHMW), o asociație științifică, fondată în 1752.

În concluzie, se poate spune că Lotsy a propus un sistem de clasificare a plantelor, bazat pe filogenetică, susținând un rol major al hibridizării în evoluție.

Botanistul a fost un promotor timpuriu al conceptului de specie bazat exclusiv pe similitudinea genetică a organismelor, în loc de a diviza organismele în specii pe baza de similitudini exterioare între ele. Pentru Lotsy, specii care, în urma lui Carl von Linné, au fost delimitate numai ținând cont de aspectele morfologice, nu ar fi specii adevărate. Prin urmare, el a susținut de acea, că aceste soiuri ar trebui să fie denumite "sub Linnaeus". Mai departe a argumentat, că noi specii sunt formate prin hibridizare, o teorie pe care a prezentat-o pentru prima dată în lucrarea sa Evolution by Means of Hybridization din 1916 (vezi mai sus), care a atras o atenție considerabilă. Pe de altă parte, Lotsy a respins ideea că mutațiile ar putea duce la formarea de specii noi, afirmând, că mutațiile, care au fost greșeli în copierea materialului genetic, nu ar putea duce la nimic altceva decât la rezultate negative pentru organismele afectate. În schimb, încrucișările dintre diferite specii ar putea crea combinații noi funcționale de gene care, printr-o „reglare fină” a selecției naturale, ar putea da naștere unor noi specii viabile. Lotsy a bazat această teorie pe rezultatele pe care le-a obținut experimentând cu îmbinarea plantelor din genul stânjenelilor. Printre oamenii de știință care au lăsat impresie pentru ideile sale despre formarea speciilor prin hibridizare se numără între alții botanistul și geneticianul suedez Nils Heribert Nilsson (1883-1955).^[6]

Savantul a murit pe 17 noiembrie 1931 în casa lui din Voorburg la vârsta de doar 64 de ani. În momentul morții sale, Lotsy s-a angajat într-o mare lucrare care se ocupa de ideile sale despre evoluție și este regretabil că nu a trăit lung destul pentru a o duce la finalizare. După moartea lui Lotsy, prestigioasa revistă științifică Nature, l-a descris ca fiind „unul dintre oamenii de știință de frunte în domeniile evoluției și eredității” în necrologul său.

Johannes Paulus Lotsy
Johannes Paulus Lotsy pe la 1900
Date personale
Născut	13 ianuarie 1867 Dordrecht
Decedat	17 noiembrie 1931 (64 de ani) Voorburg
Naționalitate	olandeză
Cetățenie	Olanda
Ocupație	profesor universitar genetician botanist micolog ilustrator desenator
Activitate
Domeniu	botanică genetică lichenologie micologie
Instituție	Universitatea Johns Hopkins Universitatea din Leiden
Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen

* 



































* 1937: Joseph Austen Chamberlain (n. 16 octombrie 1863, Birmingham - d. 17 martie 1937, Londra) a fost un politician englez, premiat cuPremiul Nobel pentru Pace în 1925, datorită contribuției sale fundamentale de la Tratatele de la Locarno.

Austen Chamberlain s-a născut în Birmingham, Marea Britanie, pe data de 16 octombrie 1863, ca primul fiu a lui Joseph Chamberlain, care a devenit ulterior primar (Lord Mayor) al Birminghamului și ministru. Joseph Chamberlain a mai avut un fiu, din a doua căsătorie, pe viitorul prim-ministru Neville Chamberlain FRS. ^[1]

A studiat la School of Rugby și apoi la Trinity College, Cambridge^[2], unde a primit în 1885 o diplomă.

Timp de nouă luni, Chamberlain a frecventat cursurile de la Scoala de Studii Politice din Paris. În 1888 s-a întors în Anglia, unde a fost ales ca deputat conservator în Camera Comunelor. A fost liderul partidului unionist (adică în favoarea menținerii uniunii Marii Britanii), iar mai târziu, liderul Partidului Conservator. De asemenea, a fost ministru de finanțe (1903-1905, 1919-1921), secretar de stat al Indiei (1915-1917)^[3][4] și membru al Cabinetului de Război (1918-1919).

Chamberlain a fost ministru de externe între 1924 și 1929. În această peroiadă el a avut o contribuție foarte importantă în cadrul Tratatelor de la Locarno. Pentru această contribuție a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1925.

Chamberlain a murit pe 17 martie 1937 în Londra, iar trupul său a fost înmormântat la East Finchley Cemetery în Londra. Averea lui a fost estimată la £45,044, o sumă destul de mică pentru o personalitate ca Austin Chamberlain.

·         1940: A murit, la 72 de ani, marele actor roman Ion Iancu Brezeanu; (n. 1 decembrie 1869). A interpretat personaje comice din opera lui Ion Luca Caragiale (Ipingescu din “O noapte furtunoasă” şi Cetăţeanul turmentat din “O scrisoare pierdută”) precum si a realizat importante creații în rolurile de compoziție: Ion din „Năpasta” de Caragiale, Ciubăr din „Despot-Vodă” de Vasile Alecsandri, Harpagon din „Avarul” de Molière și bufonul din „Regele Lear” de Shakespeare. A fost tatăl regizorului, producătorului, actorului și scenaristului Grigore Brezeanu.

·         1941: A încetat din viaţă la Cannes, Franţa, Nicolae Titulescu (n. 17 martie 1882, Craiova, România), jurist, diplomat şi om politic român, profesor universitar la Bucureşti, ministru de Externe între 1927-1928 şi 1932-1936 si membru titular (din 1935) al Academiei Române. Nicolae Titulescu a fost şi reprezentant permanent al României la Societatea Naţiunilor (1921-1936) şi preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor (1930 şi 1931) numit în epocă „Ministrul Europei” sau „Omul Genevei”. Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române. In testamentul sau, acesta a cerut sa fie inmormantat in Romania, insa abia pe 19 martie 1992 dorinta i-a fost indeplinita. Ramasitele sale pamantesti au fost aduse in tara si depuse in cimitirul Sfanta Ecaterina din Scheii Brasovului.

·         1942 - A murit Nina Arbore, pictor, grafician, profesor. S-a remarcat prin portrete şi naturi statice (n.08.01.1889).

* 1951: Arhiducele Karl Albrecht de Austria-Teschen (Karl Albrecht Nikolaus Leo Gratianus von Österreich; 18 decembrie 1888 – 17 martie 1951).

A fost fiul cel mare al Arhiducelui Karl Stephen de Austria și a Arhiducesei Maria Theresia, Prințesă de Toscana.

Arhiducele Karl Albrecht
Arhiducele Karl Albrecht în 1918
Date personale
Nume la naștere	Karl Albrecht Nikolaus Leo Gratianus
Născut	18 decembrie 1888 Pula, Austro-Ungaria
Decedat	17 martie 1951 (62 de ani) apropiere Stockholm, Suedia
Înmormântat	Catholic cemetery, Northern cemetery[*][1][2]
Părinți	Arhiducele Karl Stephen de Austria Arhiducesa Maria Theresia, Prințesă de Toscana
Frați și surori	Archduchess Mechthildis of Austria[*] Archduchess Eleonora of Austria[*] Arhiducesa Renata de Austria Arhiducele Wilhelm de Austria Arhiducele Leo Karl de Austria
Căsătorit cu	Alice Elisabeth Ankarcrona
Copii	Prințul Karl-Stefan Prințesa Maria-Christina Prințul Karl Albrecht Prințesa Renata
Cetățenie	Polonia  Austria
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·         1956: S-a stins din viata, la 58 de ani, fiziciana si chimista Irene Joliot-Curie, laureată a Premiului Nobel pentru chimie (1935). A fost fiica savanților Pierre Curie și Marie Curie, și ei laureați ai Premiului Nobel.

Irène Curie și Frédéric Joliot (1934)

Irène Joliot-Curie
Irène Joliot-Curie
Date personale
Născută	12 septembrie 1897[3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Paris, Franța
Decedată	17 martie 1956 (58 de ani)[3][12][4][5][6][7][8][9][10][11]  Paris, Republica Franceză[13]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Părinți	Pierre Curie Marie Curie
Frați și surori	Ève Curie
Căsătorită cu	Frédéric Joliot-Curie (din 9 octombrie 1926)
Copii	Pierre Joliot[*] Hélène Langevin-Joliot
Cetățenie	Franța
Religie	limba arabă
Ocupație	fiziciană chimistă om de știință profesoară universitară politiciană fizician nuclearist[*]
Activitate
Rezidență	Paris
Domeniu	chimie Radiobiologie
Instituție	Universitatea din Paris
Alma Mater	Facultatea de Științe din Paris[*] Sorbona
Organizații	Academia Germană de Științe de la Berlin[*] Academia Rusă de Științe Royal Academy of Medicine of Belgium[*] Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe
Conducător de doctorat	Paul Langevin
Doctoranzi	Yang Chengzong[*]
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Premiul Nobel pentru Chimie[*] (1935)[1][2] doctor honoris causa al Universității Jagiellone din Cracovia[*] medalia Matteucci[*] (1932) Order of the Cross of Grunwald, 3rd class[*] Barnard Medal for Meritorious Service to Science[*]

·         1957: Președintele Filipine, Ramon Magsaysay, și alți 24 mor într-un accident de avion la Cebu, Filipine.

·         1960: A murit Hans Mattis Teutsch, pictor, sculptor şi teoretician al artei, unul dintre artiştii reprezentativi pentru avangarda românească. S-a născut pe 13 august 1884, la Brașov si avea o origine mixta maghiară și germană. A studiat, timp de un an la Academia de Arte Decorative din Budapesta, cu pictorul maghiar Rippl – Ronai, apoi din 1903  la Academia Regală din München, unde a studiat cu Wilhelm von Rümann (1850–1906), și Baltasar Schmitt (1887–1942), oscilând în arta sa între  curentul art nouveau, post-impresionism și fauvism, expresionism abstract, figurativ stilizat și constructivism. Din respect pentru tatăl său vitreg, a adoptat în anul 1904 numele de Teutsch, pe care l-a atașat numelui său de naștere, Mattis.

În perioada 1944 - 1945 a fondat Gruparea Artiștilor Plastici din Brașov, care a devenit ulterior filială a Uniunii Artiștilor Plastici, fiind ales de câteva ori președintele acesteia.^[6] A fost interzis un număr redus de ani, precum alți artiși brașoveni, reintegrat apoi în viața artistică brașoveană.

Cartea sa Reflecțiuni asupra creației artiștilor plastici în epoca socialistă sau Realismul constructiv, finalizată în ziua de 18 decembrie 1959, dictată în limba germană și redactată în aceeași limbă de către eleva și colaboratoarea sa, pictorița Irina Lukász, a rămas în manuscris.^[7]

În memoria sa, Liceul de Arte Plastice din Brașov a primit numele său.

A avut un fiu, Ioan Mattis-Teutsch (1913-1988), pictor și grafician, o fiică, decedată prematur, a lucrat cu Anna Freud, și un nepot,Waldemar Mattis-Teutsch (n. 1950), absolvent al școlii clujene de arte, continuator al tradiției familiei.

Hans Mattis-Teutsch
Date personale
Născut	13 august 1884 Brașov, Austro-Ungaria
Decedat	17 martie 1960, (76 de ani) Brașov, Republica Populară Română
Naționalitate	Austro-Ungaria origine germano-maghiară
Cetățenie	România
Ocupație	pictor poet jurnalist scriitor sculptor[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură, sculptură
Studii	Academia de Arte Decorative din Budapesta, Academia Regală din München
Pregătire	József Rippl-Rónai, Wilhelm von Rümann, Baltasar Schmitt
Mișcare artistică	art nouveau, postimpresionism, fauvism, expresionism abstract, artă figurativă, constructivism, suprarealism, Abstrakte Gruppe der Sturm, Contimporanul, Das Ziel
Opere importante	Empfindungen, Seelenblumen
Influențat de	František Kupka

·         1973: A încetat din viaţă avocatul (licențiat în drept al Facultății din Iași), scriitorul şi publicistul român Demostene Botez, academician (membru corespondent din 1963); (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, județul Botoșani – d. 17 martie 1973, Iași. A debutat în literatură în 1911, cu o poezie publicată în revista ieșeană „Arhiva”. Din 1921, a aderat de cercul de la revista „Viața românească”, care i-a publicat o mare parte a creației sale. Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munții, premiat de Academia Română. A publicat multă literatura pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător. Demostene Botez a fost o perioadă președinte al Uniunii Scriitorilor din România.A fost membru al Partidului Muncitoresc Român. Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu.

·         1976: Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo (n. 2 noiembrie 1906 - d. 17 martie 1976), a fost un regizor de film, operă și teatru și scenarist italian. Este cunoscut în întreaga lume datorită filmelor Ghepardul (1963) și Moarte la Veneția (1971).

În timpul celui de-al doilea război mondial, Visconti, care simpatizase și anterior cu comuniștii, a devenit membru al Partidului Comunist Italian.

A decedat la Roma din cauza unei atac cerebral la vârsta de 69 de ani. În localitatea Ischia, există un muzeu dedicat operei complete a lui Luchino Visconti.
Filmografie:

Filme de lung metraj[modificare | modificare sursă]

• 1943 Ossessione (1943)
• 1948 Pămȃntul se cutremură (La terra trema)
• 1951 Bellissima
• 1953 Siamo donne - episodul al cincilea
• 1954 Senso
• 1957 Nopți albe (Le notti bianche)
• 1960 Rocco și frații săi (Rocco e i suoi fratelli)
• 1962 Boccaccio '70 - episodul Il lavoro
• 1963 Gepardul (Il Gattopardo)
• 1965 Tremurătoarele stele ale Ursei (Vaghe stelle dell'Orsa)
• 1967 Le streghe - episodul La strega bruciata viva
• 1967 Lo straniero
• 1969 La caduta degli dei
• 1971 Moarte la Veneția (Morte a Venezia)
• 1973 Ludwig
• 1974 Gruppo di famiglia in un interno
• 1976 Inocentul (L'innocente)

Alte filme[modificare | modificare sursă]

• 1945 Giorni di Gloria, documentar
• 1951 Appunti su un fatto di cronaca, film scurt
• 1970 Alla ricerca di Tadzio, film TV

Luchino Visconti
Regizorul Luchino Visconti
Date personale
Nume la naștere	Luchino Visconti di Modrone
Născut	2 noiembrie 1906 Milano, Lombardia, Italia
Decedat	17 martie 1976 (69 de ani) Roma, Italia,
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	Giuseppe Visconti de Modrone[*] Carla Erba[*][1]
Cetățenie	Italia
Etnie	italian
Ocupație	regizor de film regizor de teatru regizor de operă scenarist
Alte premii
Golden Palm 1963 - Il Gattopardo Golden Lion 1965 - Tremurătoarele stele ale Ursei

* 1992: Ludovic Iosif Urban Rudescu (nume la naștere Ludovic Iosif Urban Rodewald, cunoscut de asemenea și ca Ludovic Rodewald-Rudescu, n. 25 mai 1908, Cernăuți - d. 17 martie 1992, București) a fost un biolog român, de etnie german bucovinean.

Savantul fusese membru corespondent al Academiei Române din 21 martie 1963,^[1] membru al Societății Americane de Limnologie și Oceanografie, al Societății Americane de Microscopie și al Societății Internaționale de Limnologie.

Ludovic Iosif Urban Rodewald-Rudescu a fost tatăl profesorului universitar doctor Alexander Rodewald,^[2] director al Director al Institutului de biologie umană al Universității din Hamburg, Germania, care este autorul (împreună cu biologul doctor Georgeta Cardoș, de la Institutul de biologie Victor Babeș din București) unui studiu de paleogenetică comparată a populațiilor vechi și foarte vechi de pe teritoriul României cu populația actuală a României.

După absolvirea studiilor liceale la Cernăuți, a urmat și absolvit Facultatea de Biologie la Universitatea din Cernăuți, după care au urmat diverse specializări la Berlin, Stockholm, Lund, Uppsala, Göteborg etc.

Din 1948, a fost cercetător la Institutul de Celuloză și Hârtie din București iar apoi la Institutul de Biologie. Doctor în științe naturale, specialitatea biologie, hidrobiologie și stuficultură, a fost, din 1967, șef de secție la Institutul de Biologie „Traian Săvulescu” din București.

Cercetări asupra rotiferelor, gastrotrichiilor și tardigradelor, grupe de animale din microfauna bentosului și planctonului. Studii asupra Deltei Dunării. Contribuții la studiul nutriției minerale a plantelor, al rezistenței lor la ger și la secetă.

A colaborat cu specialiști din Irak și Pakistan în domeniul valorificării stufului din Mesopotamia și a studiat deltele fluviilor Tigru, Eufrat, Indus, Gange și Brahmaputra. A colaborat, de asemenea, cu Academia de Științe a URSS în studiul deltei Niprului și a fluviului Volga și cu specialiștii din Cehoslovacia și Polonia în studiul macrofitelor acvatice.

Ludovic Iosif Urban Rudescu
Date personale
Născut	25 mai 1908[1]
Decedat	17 martie 1992 (83 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	biolog
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

*














*  1993: Helen Hayes (n. 10 octombrie 1900,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9]} Washington, SUA – d. 17 martie 1993,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9]} Nyack[*], New York, SUA) a fost o actriță americană, câștigătoare a două premii Oscar și laureată a triplei recunoașteri filmice numită Triple Crown of Acting, o categorie aparte pentru actorii și actrițele care sunt câștigători ai premiilor Oscar, Tony și Emmy.

Helen Hayes
Date personale
Născută	10 octombrie 1900[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Washington, SUA
Decedată	17 martie 1993 (92 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Nyack[*], New York, SUA
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Căsătorită cu	Edmund Cobb[*] (1914–1925) Charles MacArthur[*] (1928–1956)
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Ocupație	actriță de film[*] autobiografă[*] actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*]
Premii Oscar
Cea mai bună actriță în rol secundar (1970) pentru Airport[*] Cea mai bună actriță (1931) pentru The Sin of Madelon Claudet[*]
Premii Tony
Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1947) Cea mai bună actriță într-o piesă de teatru[*] (1958)
Alte premii
National Medal of Arts[*] Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] National Women's Hall of Fame[*] (1973) Kennedy Center Honors[*] Golden Plate Award[*] (1970) honorary doctor of Brandeis University[*] Q68659268[*]
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Helen Hayes

·      



























































































* 1993: Veaceslav Sergheevici Krașeninikov (rusă Вячесла́в Серге́евич Крашени́нников n. 22 martie 1982, Iurga, URSS – d. 17 martie 1993, Cebarkul, Rusia), cunoscut și cu supranumele Îngerul rus,^[1] a fost un băiat care a murit la vârsta de 10 ani și pe care unii îl consideră făcător de minuni și profet, făcând minuni și după moarte.^[2] Biserica Ortodoxă Rusă l-a catalogat drept eretic și „profet mincinos”; cu toate acestea, la mormântul lui din orașul Cebarkul, se adună numeroși pelerini

S-a născut pe 22 martie 1982 în orașul Iurga (regiunea Kemerovo), fiind botezat în orașul Taiga din aceeași regiune.

Din cauză că tatăl său era ofițer, familia sa s-a mutat de câteva ori într-o altă reședință. Slavik nici nu avea un an atunci când s-a mutat cu familia în RDG (în legătură cu serviciul tatălui său în Grupul forțelor sovietice în Germania).

Iar atunci când familia s-a mutat la un nou post al tatălui său în Munții Urali, Slavik avea mai puțin de 5 ani. Ultimii ani din viață și-a petrecut în orașul Cebarkul din regiunea Celeabinsk. Acesta nu a mers la grădiniță, însă a mers la școala nr. 4 din Cebarkul. Pentru un timp, Slavik împreună cu mama sa au locuit singuri într-un apartament din Cebarkul, deoarece tatăl său atunci lucra în Șadrinsk iar fiul cel mare, Constantin, a mers la armată. Conformându-ne cu amintirile publicate de mama sa ulterior, Slavik a fost în multe privințe un copil neobișnuit. În concluzia comisiei de experți ai Departamentului Misionar al Diocezei din Celeabinsk, acesta este caracterizat prin spusele mamei lui și ale altor admiratori:^[4]

“

Băiatul, conform amintirilor publicate de mama sa, provenea dintr-o familie ortodoxă, avea aspect angelic, a fost extrem de bun, ascultător, inteligent, pios, devotat; În plus, el a avut cunoștințe diferite și abilități supranaturale de la o vârstă fragedă: proorocea, diagnostica și trata diferite boli. Acești din urmă factori au atras atenția locuitorilor din Cebarkul și a celor din Miass iar apoi a vizitatorilor. Potrivit rudelor, băiatul a fost luat de două ori la Mănăstirea Sfânta Treime a Sfântului Sergiu, unde a avut discuții lungi cu starețul Naum iar darul lui de vindecare a fost certificat ca fiind «dumnezeiesc».

”

Moare acasă, pe 17 martie 1993, la 04:50 dimineața, de leucemie, cu 5 zile înainte de a împlini 11 ani. Înmormântarea a avut loc pe 19 martie.

Veaceslav Krașeninikov Вячеслав Крашенинников
Date personale
Născut	22 martie 1982 Iurga, URSS
Decedat	17 martie 1993 Cebarkul, Rusia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Naționalitate	rus
Cetățenie	URSS  Rusia
Religie	creștin ortodox
Activitate
Cauza decesului	leucemie

*    1994 - A murit Liviu Călin, poet, critic şi istoric literar (n.10.09.1930).

·         1996 - A murit regizorul francez de film René Clement (n.18.03.1913).

·         2005: A încetat din viaţă   la Cluj, eseistul, criticul, istoricul literar, laureat al premiului Herder, Adrian Marino. Este cel mai tradus critic literar român. A debutat în 1939 la Revista „Jurnalul Literar”, avându-l ca director pe George Călinescu. A obținut titlul de doctor în 1946 cu teza „Viața lui Alexandru Macedonski”. A fost arestat în 1949 pentru multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țăranist, activități considerate ilegale de guvernul de atunci si a  fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lătești (azi parte a comunei Bordușani, Ialomița), alți șase ani (1957 – 1963). Nu va avea drept de semnatură până în 1965, când  a debutat  la 44 de ani cu „Viața lui Alexandru Macedonski”. După alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în toate drepturile. A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 face o specializare în Elveția si a  avut, de asemenea, burse în Franța și Germania Federală. Între 1973 și 1980 întemeiază, redactează și conduce prima revistă de studii literare în limbi străine de largă circulație, „Cahiers roumains d’etudes literaires”. În 1985 obține Premiul Herder. Publică în țară și străinătate volume de teorie literară și comparatistică. Este primul autor al unei cărți românești și franceze despre Mircea Eliade, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză apărând în 1981. Cele 7 volume „Biografia ideii de literatură” (1987-2003), reprezintă prima enciclopedie românească literară completă. A fost membru al Senatului Alianței Civice și al Senatului ASPRO.

Adrian Marino
Date personale
Născut	5 septembrie 1921 Iași
Decedat	17 martie 2005 Cluj
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	critic și istoric literar
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Viața lui Alexandru Macedonski
Note
Premii	Premiul Herder

* 2007: John Warner Backus (n. 3 decembrie 1924, Philadelphia, Pennsylvania, SUA — d. 17 martie 2007, Ashland, Oregon, SUA) a fost un informatician american, care a fost liderul echipei care a creat limbajul de programare Fortran, pentru care a primit în 1978 Premiul Turing din partea ACM.

John Warner Backus
John Backus
Date personale
Născut	3 decembrie 1924 Philadelphia, Pennsylvania, SUA
Decedat	17 martie 2007 (82 de ani) Ashland, Oregon, SUA
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Ocupație	matematician informatician
Activitate
Rezidență	Statele Unite ale Americii
Domeniu	informatician
Instituție	IBM
Alma Mater	Universitatea Columbia Universitatea din Virginia[*]
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*][1] Academia Americană de Arte și Științe[*]
Cunoscut pentru	Fortran
Premii	Premiul Turing, 1978

* 2007: Frederick William "Freddie" Francis BSC (n. 22 decembrie1917,^{[1][2][3][4][5]} Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[6] – d. 17 martie 2007,^{[1][2][3][4][5]} Middlesex, Regatul Unit) a fost un regizor englezși director de imagine.

A avut cele mai mari succese sale ca director de imagine, inclusiv câștigând două premii Oscar, pentru Sons and Lovers (1960) și Glory(1989). Ca regizor, el are un statut de idol din cauza asocierii sale cu companiile de producție britanice Amicus și Hammer Film Productions în anii 1960 și 1970.
Filmografie:

Ca director de imagine[modificare | modificare sursă]

• Mine Own Executioner (1947)
• Room at the Top (1958)
• Sons and Lovers (1960)
• Never Take Sweets from a Stranger (1960)
• The Innocents (1961)
• The Elephant Man (1980)
• The French Lieutenant's Woman (1981)
• Dune (1984)
• Glory (1989)
• Cape Fear (1991)
• The Man in the Moon (1991)
• School Ties (1992)
• Rainbow (1996)
• The Straight Story (1999)

Ca regizor[modificare | modificare sursă]

• The Evil of Frankenstein (Hammer, 1963)
• Traitor's Gate (1964)
• Nightmare (1964)
• Dr. Terror's House of Horrors (Amicus, 1965)
• The Skull (Amicus, 1965)
• The Psychopath (Amicus, 1966)
• The Deadly Bees (Amicus, 1967)
• "They Came From Beyond Space" (Amicus ProductionslAmicus, 1967)
• Torture Garden (Amicus, 1968)
• Dracula Has Risen from the Grave (Hammer, 1968)
• Trog (Herman Cohen Productions, 1970)
• "Mumsy, Nanny, Sonny and Girly" (Brigitte, Fitzroy Films Ltd, Ronald J. Kahn Productions, 1970)
• Tales From The Crypt (Amicus, 1972)
• The Creeping Flesh (Tigon, 1973)
• Tales That Witness Madness (World Film Services, 1973)
• Son of Dracula (1974)
• The Ghoul (1975 film) (Tyburn Film Productions, 1975)
• Legend of the Werewolf (Tyburn Film Productions, 1975)
• The Doctor and the Devils (Brooksfilms, 1985)

Freddie Francis
Freddie Francis
Date personale
Nume la naștere	Frederick William Francis
Născut	22 decembrie 1917 Islington, London, England
Decedat	17 martie 2007 (89 de ani) Isleworth, Middlesex, England
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Gladys Dorrell (1940–1961) Pamela Mann (1963–2007)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	director de imagine, regizor
Activitate
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Ani de activitate	1937–1999
Premii	Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine într-un film alb-negru[*] () Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine ()

·         2011: A decedat la Bucuresti, cunoscutul critic, istoric literar și editor român, Romul Munteanu; (n. 18 martie 1926, Călanu Mic, Hunedoara). A fost asistentul profesorului Dimitrie Popovici, în 1950, și a continuat activitatea universitara la  București, la Institutul Pedagogic și apoi la Universitatea din București. Teza sa de doctorat,”Aspectele și dimensiunile iluminismului românesc” a fost susținută în 1960 la Universitatea din Leipzig. În perioada 1957-1961 a fost lector invitat la Institutul de Romanistică din Leipzig. Profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere a Universității din București, a publicat numeroase monografii, studii de sinteză sau culegeri de eseuri. Din 1970 pînă în 1989 a fost director al Editurii Univers, unde a contribuit la unul dintre cele mai interesante proiecte culturale postbelice și anume la crearea unei „biblioteci universale” în limba română, reluînd un ideal drag lui Ion Heliade Rădulescu.

* 2011: Michael Gough (n. 23 noiembrie 1916, Kuala Lumpur – d. 17 martie2011, Anglia) a fost un actor britanic.
Părinții lui de origine britanică au trăit în Malaysia. Cariera pe scenă a lui Michael a început în 1936. După al doilea război mondial, el poate fi văzut filmul Blanche Fury (1947), în continuare el va juca în filme sau pisese de teatru ca: Anna Karenina (1948) și Richard III. (1955). Din 1958 începe să joace diferite roluri în filme de groază și polițiste ca Dracula (1958), alături de actorii Peter Cushing și Christopher Lee. În ultimii ani va juca roluri ca lord Delamere, ce subliniau eleganța și loialitatea britanică.

Michael Gough
Gough ca Alfred Pennyworth în Batman
Date personale
Născut	23 noiembrie 1916 Kuala Lumpur, British Malaya
Decedat	17 martie 2011 (94 de ani) London, England
Cauza decesului	boal
Părinți	Francis Berkeley Gough[*][1]
Căsătorit cu	Diana Graves (divorțat) Anne Leon (divorțat) Anneke Wills (1962-1979, divorțat) Henrietta Lawrence
Număr de copii	3
Copii	Jasper Gough[*][1] Simon Peter Gough[*][1] Emma Frances Gough[*][1]
Naționalitate	British
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	boal
Alma mater	Durham School[*]
Ani de activitate	1946–2010
Număr de copii	3
Premii	Premiul Tony pentru cel mai bun actor în rol secundar într-o piesă de teatru[*] (1979)

* 2012: Olimpian Ungherea (n. 1 iulie 1937, Jugureni, județul interbelic județul Prahova - d. 17 martie 2012, București) a fost un scriitor și mason public român, membru al Marii Loje Masonice din România, fost locotenent al Securității, ofițerul de caz al lui Ion Desideriu Sîrbu.
A publicat:

• 1976 -- Bătrâna domnișoară are alibi, Editura Scrisul Românesc;
• 1977 -- Versiunea maiorului Vlad, Editura Junimea;
• 1979 -- Testamentul, Editura Scrisul Românesc;
• 1982 -- Spovedania unui spion, Editura Dacia;
• 1983 -- Prizonierul speranțelor, Editura Junimea;
• 1985 -- Agent secret, Editura Junimea;
• 1986 -- Egreta Brăncovenilor, Editura Scrisul Românesc;
• 1990 -- Pădurea cu plopi argintii, Editura Junimea;
• 2000 -- Clubul cocoșaților, editura Omega;
• 2002 -- Prețul tăcerii - Confesiunile criminalistului Andrei Zavera, editura Phobos;
• 2004 -- Misterele templului masonic, Editura Phobos;
• 2005 -- Agonia - Confesiunile criminalistului Andrei Zavera, Editura Phobos;
• 2005 -- Frică și putere, Editura Phobos;
• 2008 -- Cheia secretă, Editura Phobos.

·         2012: A decedat Shenouda al III-lea,al 117-lea conducator al Bisericii Copte Ortodoxe din Alexandria, cea mai importantă biserică creștină din Egipt având aderenți cca 90 % dintre creștinii egipteni (în jur de 11.000.000 de credincioși). Este cel de-al 117-lea Papă de Alexandria și Patriarh al Întregii Africi pe Sfântul Scaun Apostolic al Sfântului Marcu Evanghelistul (titlul complet), fiind înscăunat în 1971; (n. 3 august 1923). Titlul său oficial a fost Papa de Alexandria și Patriarh al Întregii Africi pe Sfântul Scaun Apostolic al Sfântului Marcu Evanghelistul din Biserica Ortodoxă Coptă din Alexandria . El a fost, de asemenea, capul Sfantului Sinod al Patriarhiei Ortodoxe Copte de Alexandria. A fost o figură conservatoare în cadrul Bisericii si a fost, de asemenea respectat de comunitatea musulmana.

Shenouda al III-lea, 2009 – foto: ro.wikipedia.org

* 2016: Solomon Marcus (n. 1 martie 1925, Bacău, România – d. 17 martie2016,^[1] București, România^[1]) a fost un matematician român de etnie evreiască ^[2], membru titular (2001) al Academiei Române. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației.

Solomon Marcus s-a născut la data de 1 martie 1925 în orașul Bacău. Părinții săi, Sima (născută Herșcovici) și Alter Gherșin Marcus, au fost croitori.^[3][4] De mic, a fost nevoit să învețe să conviețuiască cu diferitele dictaturi, războiul, restricții de exprimare și gândire și antisemitism.^[5] De la vârsta de 16-17 ani, a început să ofere meditații elevilor mai mici pentru a contribui la întreținerea familiei.^[5] Deși trece examenul de capacitate, datorită legilor rasiale, urmează ultimii patru ani ai liceului la o școală particulară, constituită ad-hoc pentru etnicii evrei. La examenul de bacalaureat reușește primul din cei 156 de concurenți.

După absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat începând cu toamna anului 1944 cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. În perioada studenției a continuat meditațiile: „Erau ani de sărăcie și trebuia să mă întrețin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la frații mei mai mari.”.^[5] În 1950 absolvă facultatea de matematică cu diplomă de merit.

După acest eveniment se dedică învățământului universitar, parcurgând, rând pe rând toate treptele didactice, fiind asistent universitar din 1950 (un an la Politehnica bucureșteană, pe lângă profesorul Nicolae Ciorănescu, dar și la facultatea pe care a absolvit-o, la cursurile profesorului Miron Nicolescu), lector universitar din 1955, conferențiar universitar din 1964, ajungând în final în anul 1966 profesor universitar la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. În anul 1991 primește titlul de profesor emerit. A câștigat dreptul de a susține doctoratul fără a avea sarcini didactice, dar datorită "dosarului" părinților săi este respins (în fapt lucra doar tatăl, mama fiind casnică, pentru a putea crește cei șase copii în viață din cei opt născuți, iar la acea dată aveau deja peste 60 de ani). Mai târziu, creându-se posibilitatea de a susține doctoratul în paralel cu sarcinile profesionale și beneficiind și de sprijinul marilor profesori, care mai aveau cu greu, dar mai aveau un cuvânt, a obținut titlurile științifice de doctor în matematică în anul 1956 cu subiectul "Funcții monotone de două variabile" și doctor docent în specialitatea analiză matematică în 1968 sub îndrumarea academicianului Miron Nicolescu.^[3]

Împreună cu colegul său de generație la 1962, Nicolae Dinculeanu este coautor la manualul universitar de analiză matematică, scris alături de profesorul lor, Miron Nicolescu, autorul unui cunoscut tratat de analiză matematică. După 1960 se va dedica din ce în ce mai mult lingvisticii matematice și științelor conexe, publicând mai puțin în domeniul care l-a consacrat, dar rămânând informat la zi, conducând teze de licență și de doctorat sau fiind doar referent, în ambele domenii. În lingvistica matematică a beneficiat la început de sprijinul a doi eminenți academicieni, Alexandru Rosetti, lingvist, cel mai de seamă editor român interbelic și Grigore C. Moisil, matematician de mare suprafață, prin înființarea Comisiei de cibernetică a Academiei, ca și unei comisii de lingvistică matematică la aceiași instituție și prin editarea unei publicații de mare circulație internațională, Cahiers de linguistique theorique et appliquee. La începutul deceniului al șaptelea al secolului al XX-lea va participa activ la Cercul de lingvistică de la Facultatea de filologie a Universității din București și împreună cu profesorii Edmond Nicolau și Sorin Stati editează o Introducere în lingvistica matematică, printre puținele lucrări de acest gen din acele timpuri. Având sprijinul celor doi academicieni arătați mai sus ca și a lui Miron Nicolescu și Tudor Vianu, a predat simultan atât la Facultatea de matematică, cât și la cea de filologie, lingvistica matematică, începând cu anul 1961, alături de filologul Emanuel Vasiliu. Paralel este și cercetător la Institutul de matematică al Academiei, până la desființarea acestuia în 1975, Pe timpul comunismului va publica parte din cărțile sale în serial în Viața studențească, săptămânal care apărea sub egida Uniunii Tineretului Comunist, mai puțin vizată de cenzură și era calea prin care comentariile sale asupra științei, dar nu numai, puteau ajunge la publicul cel mai receptiv, format din studenți și din intelectualii interesați de aducerea la zi a cunoștințelor într-o epocă din ce în ce mai închisă față de exterior. Va publica lucrări de istorie a matematicii, prin medalioane dedicate foștilor săi profesori sau unora din figurile de seamă ale cercetării matematice autohtone. Mari matematicieni ai secolului trecut precum Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Alexandru Froda, Grigore C. Moisil, Miron Nicolescu au beneficiat de competența profesorului Marcus, cărora le-a editat și îngrijit opera științifică. Dintre profesorii săi, a fost apropiat de Miron Nicolescu, Grigore C. Moisil, Gheorghe Vrănceanu, Octav Onicescu, Dan Barbilian, Simion Stoilow.

Domeniile de activitate în care s-a manifestat au fost conform propriei mărturisiri: 1) Analiza matematică, teoria măsurii, topologia. 2) Informatica teoretică (Theoretical Computer Science). 3) Lingvistica matematică și gramatici dependente de context. 4) Teoria literaturii și poetică. 5) Semiotică. 6) Antropologie culturală. 7) Istoria și filosofia științei. 8) Biologie. La toate acestea se adaugă preocuparea sa constantă și declarată pentru educație, pe toate etapele vieții ființei umane.

Profesorul Solomon Marcus este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale, etc. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii, existând versiuni în limbile franceză, engleză, rusă, germană, spaniolă, italiană, cehă, maghiară, sârbă, greacă. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai, și aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Din 1993, devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 2001 devine membru titular al Academiei Române.^[6] A fost conducător de doctorat la 24 de absolvenți, unii din ei la rândul lor conducând doctorate. A facilitat foștilor studenți sau colaboratorilor săi publicarea în reviste academice a acelor rezultate care merită să fie cunoscute prin valoarea și noutatea soluțiilor lor, astfel că mulți dintre ei au debutat pe când erau studenți.

Pe parcursul vieții sale a fost membru în conducerea a numeroase reviste de specialitate din străinătate din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii matematice, teoriei literaturii, ș.a. La academie a fost membru în Comitetul editorial al "Procedings of the Romanian Academy:A", în colectivul editorial al Editurii Academiei Române și în Consiliul editorial al revistei Academica. A fost profesor invitat la universități de prestigiu pentru a ține cursuri sau numai conferințe, numărul universităților depășind cifra de 100. La congrese de semiotică sau de lingvistică matematică a condus secțiuni și a fost raportor de ședință la peste 100 de întâlniri internaționale. Vreme de 10 ani a fost vicepreședinte al Asociației Internaționale de Semiotică (1989-1999). I-au acordat titlul de doctor Honoris Causa universitățile din Bacău, Constanța, Timișoara, Craiova și Petroșani.

După 1989 renunță la obligațiile universitare de la Facultatea de matematică-informatică a Universității din București, după 42 de ani desfășurați acolo, conducând în continuare doctorate, și precum unul din mentorii săi, Grigore C. Moisil, va fi prezent la manifestări din cele mai diverse ale preocupărilor sale în universități, școli, manifestări academice, prezențe la radio și televiziune, tabere școlare, varii conferințe, etc, militând pentru schimbarea învățământului românesc, prin trecerea de la forma pasivă, de memorare la una activă, în care elevul sau studentul să își pună și să pună întrebări, militând pentru adaptarea programelor și manualelor școlare la timpurile noastre.

Este prezent în marile enciclopedii ca autoritate în lingvistica matematică, existând gramatici contextuale care îi poartă numele (Marcus Contextual Grammars). A colaborat cu foarte mulți matematicieni români și străini în studiile publicate, având o lucrare elaborată cu cunoscutul matematician maghiar Paul Erdös, fiind singurul dintre români care a colaborat cu acesta (are numărul Erdös egal cu 1).

O bibliografie a operei sale este disponibilă la adresa www.imar.ro/~smarcus și alta la http://funinf.cs.unibuc.ro/~marcus.

Intervențiile sale scrise sau orale sunt preluate în volume de editura Spandugino, în seriile Răni deschise, respectiv Nevoia de oameni, tipărite în condiții grafice deosebite pe hârtie tip biblie culoare ivoire de 50 de g/mp.

A fost fratele lui Marius Mircu și al lui Marcel Marcian, primul din ei fiind un prolific jurnalist și romancier, membru din ilegalitate al partidului comunist, necontaminându-și fratele mai mic cu doctrina acestuia, de a cărei structură falimentară s-a convins nu foarte târziu.^[7] Printre multe sale lucrări, menționăm romanul Croitorul din Back, cu date biografice care privesc familia sa și orașul Bacău, precum și volume de reportaje care privesc progromurile din Bucovina și Moldova pe timpul ultimei conflagrații mondiale.

A fost căsătorit cu profesoara universitară de la Facultatea de Litere Paula Diaconescu.

A fost membru al elitistului și influentului Club de la Roma și a participat la lucrările Federației Mondiale pentru Studiul Viitorului.

Înainte de 1989 a primit doar premiile Academiei pentru cărțile sale, iar după acea dată, a primit mai multe premii, a fost declarat cetățean de onoare (preponderent acestea evenimente au venit din Moldova) și a fost încununat cu titlul de Doctor Honoris Causa la unele universități autohtone (vezi paragrafele Onoruri și Premii literare și științifice), din care doar una singură provine din topul universităților din țară. Majestatea sa Regele Mihai I i-a conferit nou creatul ordin Nihil Sine Deo.

Din anul 2014 se desfășoară la Bacău două concursuri care îi poartă numele. unul interdisciplinar (de literatură și de matematică) și altul de literatură română.

Solomon Marcus a murit joi, 17 martie 2016, la Spitalul Fundeni din București.^[8] A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul evreiesc Filantropia din București în data de 20 martie 2016.

Solomon Marcus
Solomon Marcus
Date personale
Născut	1 martie 1925[1]  Bacău, România
Decedat	17 martie 2016 (91 de ani)[2]  București, România[2]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Frați și surori	Marcel Marcian
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Religie	iudaism
Ocupație	matematician filozof informatician
Activitate
Domeniu	matematică
Număr Erdős	1
Instituție	Universitatea din București
Alma Mater	Universitatea din București
Conducător de doctorat	Miron Nicolescu
Doctoranzi	Ileana Streinu Cristian S. Calude
Cunoscut pentru	analiză matematică, lingvistica computațională
Premii	Premiul revistei Cuvântul pe anul 2007 pentru eseu și critică literară
Membru titular al Academiei Române

Sărbători

·       *   În calendarul ortodox: Sf Cuv Alexie, omul lui Dumnezeu 

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu (†411) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

·   

·         În popor, se sărbătoresc Alexiile. Poporul român numeşte ziua de 17 Martie a fiecărui an – Alexiile. În această zi este pomenit cuviosul Alexie, zis „omul lui Dumnezeu”; românii îi mai spun şi „Alexie cel Cald”. Legenda spune că era fiu de împărat, cununat cu forţa de tatăl său; Alexie, după cununie, a plecat în pribegie şi apoi s-a călugărit. Murind egumenul acelei mănăstiri, călugării au vrut să-l aleagă pe Alexie, pentru credinţa lui, dar acesta s-a împotrivit. La stăruinţele lor, el a lepădat straiul călugăresc, s-a întors la curtea tatălui său, neştiut, unde a trăit într-o colibă, nerecunoscut de nimeni şi a murit tot aşa, doar că ţinea în mână o scrisoare în care era dezvăluit cine era el. Alexie a dus o viaţă simplă, cuvioasa şi plină de pioşenie, de aceea i s-a spus „omul lui Dumnezeu”. Se spune că de atunci, preotul întreabă la cununie de trei ori pe miri, dacă vor să se cunune, ca să nu fie cununaţi cu forţa, ca Alexie. Superstiţiile Alexiilor:  Spuneam că lui Alexie i se spunea şi „cel Cald”; el a fost denumit astfel deoarece se crede că el dezgheaţă pământul, aduce căldura şi vremea bună. Se spune că în ziua de Alexii peştii „bat” apa pentru prima dată şi că pescarii trebuie să înghită un mic peştişor viu şi să postească toată ziua ca să aibă noroc la pescuit. Aceasta este şi ziua în care broaştele cântă pentru prima oară; dacă ele canta prima oară în această zi, superstiţia spune ca primăvara va fi frumoasă, călduroasă, însorită, fără ninsoare şi frig. Dacă gazele şi rozătoarele ies înainte de Alexii sau dacă broaştele cântă înainte de această zi, se spune că va mai fi îngheţ şi frig în primăvara respectivă. O altă superstiţie legată de vreme: în ziua de Alexii, copiii prindeau cu un ac într-un păr, un cărăbuş. Dacă acesta rezista până dimineaţă, anul care urmă ar fi fost un an prost, cu vreme capricioasă şi neprielnica pentru recolta. Dacă murea, însemna că anul va avea vreme bună pentru recoltă.

• Irlanda – Ziua națională. Ziua Sfântului Patriciu

  Cel mai celebru simbol asociat cu Sfântul Patriciu este trifoiul. Se spune că sfântul s-ar fi folosit de un trifoi cu trei foi pentru a le explica mai bine doctrina Sfintei Treimi păgânilor irlandezi. De asemenea există o legendă conform căreia Sfântul Patriciu ar fi alungat toți șerpii din țară.

  Sărbătoarea sfântului are loc pe data de 17 martie, fiind cunoscută sub numele de Saint Patrick’s Day, o sărbătoare devenită internațională datorită numărului mare de imigranți irlandezi, mai ales în Statele Unite ale Americii. Atunci, catolicii se îmbracă în verde, culoarea asociată în mod eronat cu sfântul, ea fiind defapt culoarea specifică a Irlandei devenită în scurt timp simbol al său.

  Tot atunci se organizează petreceri și carnavaluri în țările cu o puternică comunitate irlandeză, cu purtări de steaguri și trifoi. În timp ce catolicii se îmbracă în verde, protestanții se îmbracă în portocaliu, culoarea specifică a protestanților irlandezi, o altă culoare națională devenită simbol al sfântului.