2. /28 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         193: Publius Helvius Pertinax (1 august 126 - 28 martie 193) a fost proclamat împărat roman la 1 ianuarie 193 și a domnit până în 28 martie 193.

Fiul unui libert din Liguria, Pertinax parcurge o strălucită carieră militară și administrativă. Se remarcă în timpul războaielor cu marcomanii, este guvernator al Moesiilor (176-178), al Daciei (178-179), al Siriei (179-182), al Britanniei (185-187), al Africii (188-189). La sfârșitul domniei lui Commodus, devine prefect al orașului Roma.

Este proclamat împărat, la 1 ianuarie 193, a doua zi după asasinarea lui Commodus. Pertinax, asemenea împăratului Galba în 68, caută să obțină sprijinul Senatului în vederea redresării situației financiare a statului și a întăririi disciplinei militare. Este asasinat la Roma, în 28 martie 193, după 87 de zile de domnie, de Garda Pretoriană, nemulțumită de severitatea măsurilor luate și de austera politică economică inițiată.

Pertinax
Pertinax
Date personale
Născut	1 august 126 d.Hr.  Alba, Piemont, Italia
Decedat	28 martie 193 d.Hr. (66 de ani)  Roma, Italia
Cauza decesului	omor
Căsătorit cu	Flavia Titiana[*]
Copii	Pertinax Caesar[*]
Cetățenie	Roma Antică
Religie	Religia în Roma antică
Ocupație	politician soldat
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Anul celor cinci împărați
Împărat roman
Domnie	1 ianuarie 193 d.Hr. – 28 martie 193 d.Hr.
Predecesor	Commodus
Succesor	Didius Iulianus
Senator roman[*]
Praefectus urbi[*]
Consul al Imperiului Roman[*]
Guvernator Bustul probabil al împăratului roman Publius Helvius Pertinax (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia)

·         1239: Împăratul Go-Toba al Japoniei (n. 1180)

·         1241: Valdemar al II-lea al Danemarcei (n. 1170)

·         1285: Papa Martin al IV-lea (n. cca. 1210)

·         1482: Lucrezia Tornabuoni (22 iunie 1425 - 28 martie 1482) a fost fiica lui Francesco di Simone Tornabuoni și a soției sale, Nanna di Niccolo di Luigi Guicciardini.

În anul 1444, Lucrezia s-a căsătorit cu Piero di Cosimo de' Medici, fiul lui Cosimo de' Medici, un bancher bogat din Florența. Familia Tornabuoni trăia în exil iar Cosmio i-a ajutat să se reîntoarcă în Florența.

Piero și Lucrezia au avut împreună șase copii, dar doi dintre ei au murit la naștere. Copii care au supraviețuit sunt:

• Bianca de' Medici (1445–1488), căsătorită cu Guglielmo de' Pazzi, a fost mamă a 15 copii.
• Lucrezia de' Medici (1448–1493), căsătorită cu Bernardo Rucellai. Este cunoscută și ca Nannina.
• Lorenzo de' Medici (1449–1492), Signore de Florence, s-a căsătorit cu Clarice Orsini.
• Giuliano de' Medici (1453–1478), tatăl Papei Clement al VII-lea.

Lucrezia a fost o femeie înțeleaptă și tolerantă. A acceptat să o crească pe Maria, fiica nelegitimă a lui Piero, împreună cu proprii ei copii.

Lucrezia și Piero s-au asigurat că aceștia primesc o educație bună în cultură, arte plastice și pictură și s-au angajat să fie educați în filzofie, contabilitate și politică.

Lucrezia și Piero voiau să fie acceptați și în afara Florenței, în special în Roma. Pentru a îmbunătăți starea socială a familiei, Lucrezia a aranjat o căsătorie pentru fiul ei, Lorenzo, cu Clarice Orsini. Zestrea fetei a fost de 6.000 de florentini.

Lucrezia a scris sonete, pe care le citea faimoșilor poeți, comparându-și propria artă cu a lor. Nimeni nu știe data reală când acestea au fost scrise. Cinci dintre ele sunt cu temă religioasă (povești sacre), opt imnuri și un cântec inspirat din creațiile artiștilor. A scris povești despre Esther, Susanna, Tobias, Ioan Botezătorul și Iuda.

Alături de soțul ei, Lucrezia a ajutat la crearea unor punți de legătură între familia soțului ei și nobilime.

Piero a murit în 1469 de gută și boală la plămâni. După moartea sa, ea a obținut mai multă libertate și a cumpărat bunuri imobiliare, atât în Florența cât și la Pisa.

Lucrezia a murit în 1482 la vârsta de 56 de ani.

Lucrezia Tornabuoni
Portretul Lucreziei Tornabuoni la Galeria Națională din Washington, D.C.
Date personale
Născută	22 iunie 1425 Florența, Republica Florenței
Decedată	28 martie 1482 (56 de ani) Florența, Republica Florenței
Părinți	Francesco Tornabuoni[*] Nanna di Niccolo di Luigi Guicciardini[*]
Frați și surori	Giovanni Tornabuoni[*]
Căsătorită cu	Piero di Cosimo de' Medici
Copii	Nannina de' Medici[*] Lorenzo de' Medici Giuliano de' Medici Maria di Piero de' Medici[*] Bianca de' Medici[*]
Ocupație	poetă scriitoare
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Tornabuoni prin naștere Medici prin căsătorie

* 1655: Maria Eleonora de Brandenburg (11 noiembrie 1599 – 28 martie 1655) a fost o prințesă germană și regină consort a Suediei.

A fost fiica lui Johann Sigismund, Elector de Brandenburg și Ducesei Ana a Prusiei, fiica lui Albert Frederic, Duce de Prusia.

Maria Eleonora de Brandenburg
Date personale
Născută	11 noiembrie 1599 Königsberg, Prusia
Decedată	28 martie 1655 (55 de ani) orașul Stockholm[*], Suedia[1]
Înmormântată	Biserica Riddarholmen
Părinți	Johann Sigismund[1] Duchess Anna of Prussia[*][1]
Frați și surori	Ecaterina de Brandenburg Anna Sophia of Brandenburg[*] Joachim Sigismund von Brandenburg[*] Georg Wilhelm
Căsătorită cu	Gustavus Adolphus al Suediei
Copii	Cristina a Suediei
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern
Regină a Suediei
Domnie	25 noiembrie 1620 – 6 noiembrie 1632

·         La 28 martie 1661, la Constantinopol, se stinge din viaţă Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iaşi. Prin prestigiul său personal pe plan intern şi prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei. Influenţa lui în răsărit era aşa de mare încît după dorinţa lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, şi Ierusalim, pe care îi susţinea cu banii săi. Intervenţia lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640. Vasile Lupu a zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită "Trei Ierarhi" de la Iaşi, pe lîngă care a înfiinţat o şcoală şi o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avînt culturii bisericeşti. Mai ales prin zelul Mitropolitului Varlaam, s-au tipărit mai multe cărţi bisericeşti ("Carte românească de învăţătura duminicelor de peste an" - Iaşi 1643 ; "Răspunsuri la Catehismul Calvinesc" - Suceava 1645), dar şi o carte de legi, "Pravilele împărăteşti". În acest fel s-a mai facut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică şi stat. "Predoslovia" domnitorului Vasile Lupu la "Cartea românească de învăţătură" ("Cazania") a mitropolitului Varlaam, se adresa către "toată seminţia românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă", arătîndu-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească".

·         1665: Maria Eleonora de Brandenburg, soția regelui Gustavus Adolphus al Suediei (n. 1599)

·         1712: Jan van der Heyden, pictor olandez (n. 1637)

* 1743: Karl Friedrich, Duce de Saxa-Meiningen (18 iulie 1712 – 28 martie1743), a fost Duce de Saxa-Meiningen.

A fost al patrulea fiu însă al treilea fiu supraviețuitor al lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen și a primei soții a acestuia, Dorothea Marie de Saxa-Gotha.

Karl Friedrich a moștenit ducatul de Saxa-Meiningen împreună cu fratele său mai mare, Ernst Ludwig II, când tatăl lor a murit în 1724. Pentru că cei doi prinți erau minori, unchii lor Frederik Wilhelm și Anton Ulrich au fost regenți până în 1733. Când fratele său mai mare a murit necăsătorit în 1729, la numai 19 ani, Karl Frederick a condus singur până la moartea sa.

Ca și fratele său, el nu s-a căsătorit niciodată și a fost succedat de unchiul său, Friedrich Wilhelm.

Karl Frederick
Duce de Saxa-Meiningen
Date personale
Născut	18 iulie 1712 Meiningen
Decedat	28 martie 1743 (30 de ani) Meiningen
Părinți	Ernst Ludwig I Dorothea Marie de Saxa-Gotha
Frați și surori	Luise Dorothea de Saxa-Meiningen Joseph Bernhard von Sachsen-Meiningen[*] Ernst Ludwig al II-lea
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Duce de Saxa-Meiningen
Domnie	1729–1743
Predecesor	Ernst Ludwig II
Succesor	Friedrich Wilhelm

·         1767: Martin Felmer, învățat german (n. 1720)

·         1794: Marquis de Condorcet, matematician, filosof francez (n. 1743)

* 1832: Lazarus Bendavid (n. 18 octombrie 1762 la Berlin – d. 28 martie 1832la Berlin) a fost un matematician și filozof german.

S-a născut la Berlin într-o familie de origine ebraică. La început, a fost șlefuitor de sticlă, dar, ca autodidact, studiază atât de intens matematica, încât ajunge să țină lecții și conferințe publice.

La Göttingen studiază fizica, chimia și aprofundează filozofia lui Kant. Își continuă studiile la Viena, dar datorită ideilor sale referitoare la kantianism, este nevoit să se retragă la castelul grofului B. Harrach. Și aici își continuă expunerile referitoare la filozofia lui Kant.

Reîntors la Berlin, în timpul ocupației franceze, a redactat un ziar cu caracter politic (1797).

Lazarus Bendavid
Lazarus Bendavid
Date personale
Născut	18 octombrie 1762[1]  Berlin, Regatul Prusiei
Decedat	28 martie 1832 (69 de ani)[1]  Berlin, Regatul Prusiei[2]
Cetățenie	Germania
Ocupație	matematician filozof profesor universitar
Activitate
Alma mater	Universitatea Humboldt din Berlin
Organizație	Universitatea din Viena
Modifică date / text

Lazarus Bendavid

* 1835: Auguste Charles Eugène Napoléon de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg (9 decembrie 1810 – 28 martie 1835) a fost primul soț al reginei Maria a II-a a Portugaliei. De asemenea, a fost de drept Duce de Leuchtenberg, Prinț de Eichstätt și Duce de Santa Cruz.

Bunicul din partea mamei, regele Maximilian I de Bavaria, i-a acordat lui Eugène titlul de "Duce de Leuchtenberg" la 14 noiembrie 1817, după pierderea din anul 1815 a titlurilor sale napoleoniene. În ciuda promisiunii unui principat independent introdus în tratatul final, Congresul de la Viena a fost suspendat fără a crea un stat pentru Eugène, așa că Auguste și frații lui nu au avut nici o moștenire. Titlului ducal de Leuchtenberg i-a fost adăugat ca zestre domeniul Eichstätt de către regele Maximilian.

La 4 februarie 1831 Leuchtenberg a fost unul dintre cei trei candidați pentru tronul Belgiei nou-independente. Dar în alegerea de către Congresul Național belgian, Auguste a ocupat locul al doilea, după fiul mai mic al regelui Franței, Louis, Duce de Nemours, deși înaintea candidatului Habsburg, Arhiducele Carol, Duce de Teschen.

S-a căsătorit prin procură la 1 decembrie 1834, la Munchen, cu regina Maria a II-a a Portugaliei. Inițiatoarea acestei căsătorii a fost împărăteasa Braziliei, Amélie de Leuchtenberg. A doua soție a împăratului Pedro I al Braziliei a fost mama vitregă a tinerei regine, dar, de asemenea, sora mai mică a lui Augustus de Leuchtenberg.

Tânărul a devenit prinț al Portugaliei și a primit titlul brazilian de duce de Santa Cruz. Ceremonia veritabilă a avut loc la 26 ianuarie 1835 la Lisabona. A decedat la Lisabona la 28 martie 1835 de difterie, la doar două luni după nuntă și nu a avut moștenitori.

Întotdeauna susținută de liberali, tânara regina s-a căsătorit anul următor cu Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Kohary, un văr al reginei Victoria a Regatului Unit.

Auguste de Beauharnais
Duce de Leuchtenberg și Prinț de Eichstätt Prinț Consort al Portugaliei
Date personale
Născut	9 decembrie 1810 Milano, Lombardia
Decedat	28 martie 1835 (24 de ani) Lisabona, Portugalia
Înmormântat	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Cauza decesului	tuberculoză
Părinți	Eugène de Beauharnais[1] Prințesa Augusta de Bavaria[1]
Frați și surori	Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Eugénie de Beauharnais Amélie de Leuchtenberg Josephine de Leuchtenberg Théodolinde de Beauharnais
Căsătorit cu	Maria a II-a a Portugaliei
Cetățenie	Portugalia
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Beauharnais
Duce de Leuchtenberg
Domnie	21 februarie 1824 – 28 martie 1835
Predecesor	Eugène de Beauharnais
Succesor	Maximilian de Beauharnais
Prinț de Eichstätt
Domnie	21 februarie 1824 – 28 martie 1835
Predecesor	Eugène de Beauharnais
Succesor	Maximilian de Beauharnais

* 1864: Prințesa Louise Charlotte a Danemarcei (30 octombrie 1789 – 28 martie 1864) a fost prințesă a Danemarcei.

S-a născut la Palatul Christiansborg ca fiică a Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei și a Sofiei Frederica de Mecklenburg-Schwerin.

Prințesa Louise Charlotte, 1789

La 10 noiembrie 1810, Louise Charlotte s-a căsătorit la Palatul Amalienborg cu Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel (1787-1867), fiul Landgrafului Frederick de Hesse-Cassel și a Prințesei Caroline de Nassau-Usingen.

Împreună au avut șase copii:

• Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel (15 august 1811 - 10 mai 1829).
• Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel (9 mai 1814 - 28 iulie 1895). S-a căsătorit cu Prințul Frederic Augustus de Anhalt-Dessau.
• Louise de Hesse (7 septembrie 1817- 29 septembrie 1898). S-a căsătorit cu regele Christian al IX-lea al Danemarcei.
• Frederic Wilhelm de Hesse (26 noiembrie 1820 - 14 octombrie 1884). Șeful Casei de Hesse-Kassel. S-a căsătorit prima dată cu Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei, o fiică a Țarului Nicolae I al Rusiei și a Țarinei Charlotte a Prusiei și a doua oară cu Prințesa Ana a Prusiei.
• Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel (30 octombrie 1823 - 17 iulie 1899. S-a căsătorit cu baronul Carl Frederik von Blixen-Finecke, Lord de Näsbyholm.
• Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel (18 ianuary - 20 decembrie 1827).

Prințesa Louise Charlotte
Date personale
Născută	30 octombrie 1789 Palatul Christiansborg, Copenhaga
Decedată	28 martie 1864 (74 de ani) Palatul Christiansborg, Copenhaga
Înmormântată	Copenhaga
Părinți	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Princess Juliane Sophie of Denmark[*] Ferdinand Christian al VIII-lea al Danemarcei
Căsătorită cu	Landgraful Wilhelm de Hesse-Cassel
Copii	Karoline Friederike Marie de Hesse-Kassel Marie Louise Charlotte de Hesse-Kassel Louise, regină a Danemarcei Friedrich Wilhelm Auguste Sophie Friederike de Hesse-Kassel Sophie Wilhelmine de Hesse-Kassel
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg

* 1872: Ludovic Steege (n. 6 septembrie 1813, București, Țara Românească – d. 28 martie 1872, Iași, România) a fost ministru cu diverse portofolii și ministru de finanțe al României între anii 1859-1865, în varii guverne.

A fost primul diplomat român acreditat simultan la curțile de la Viena, Berlin și Petersburg

Ludovic Steege a fost medic, jurist și diplomat cu origini săsești, stabilit la Iași, unde a organizat serviciul medical. A fost un partizan al Unirii Moldovei cu Țara Românească. A ocupat numeroase funcții publice, inclusiv pe cea de ministru de finanțe, în timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Carol I.

Ludovic Steege
Date personale
Născut	6 septembrie 1813  București, Țara Românească
Decedat	28 martie 1872 (58 de ani)  Iași, România
Cetățenie	Țara Românească  Principatele Unite  România
Ocupație	politician medic[*] jurist

·         1878: Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator și publicist român (n. 1844)

·         1881: Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus (n. 1839)

·         1884: Prințul Leopold, Duce de Albany (Leopold George Duncan Albert; 7 aprilie 1853 – 28 martie 1884) a fost membru al familiei regale britanice, fiul reginei Victoria și al Prințului Albert. Mai târziu Leopold a fost numit Duce de Albany, Conte de Clarence și Baron Arklow. A fost diagnosticat cu hemofilie din copilărie, lucru care a dus la vârsta de 30 de ani la decesul său.

Leopold s-a născut la 7 aprilie 1853 la Palatul Buckingham din Londra. Mama sa a fost Victoria a Regatului Unit iar tatăl Prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha. În timpul travaliului, regina Victoria a ales să folosească cloroformul și deci să sancționeze anestezia la naștere, recent descoperită de profesorul James Young Simpson. Cloroformul a fost administrat de dr. John Snow. Părinții l-au numit Leopold după unchiul său, regele Leopold I al Belgiei.

A fost botezat la Palatul Buckingham la 28 iunie 1853 de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner iar nași au fost: vărul său primar George al V-lea de Hanovra, vara sa Prințesa William a Prusiei, văra să primară Prințesa Mary Adelaide de Cambridge și Prințul de Hohenlohe-Langenburg (unchiul matern prin căsătorie).

Leopold a moștenit hemofilia de la mama sa, regina Victoria, și și-a petrecut mare parte a copilărie ca semi-invalid.

În 1872, Leopold a intrat la Christ Church, Oxford pe care a absolvit-o în 1876 cu un doctorat în drept civil. A călătorit în Europa iar în 1880 a făcut un turneu în Canada și Statele Unite împreună cu sora sa, Prințesa Louise al cărei soț era guvernator general al Canadei. Incapabil de o carieră militară din cauza bolii sale, Leopold a devenit patron al artelor și al literaturii și a servit ca secetar neoficial al mamei sale.

Prințul Leopold a fost numit Duce de Albany, Conte de Clarence și Baron Arklow la 24 mai 1881

Prințul Leopold axfisiat de dorința mamei sale, regina Victoria, de a-l ține lângă casă, a văzut căsătoria drept o speranță pentru independența sa. Din cauza hemofiliei, a avut dificultăți în a-și găsi o soție. Moștenitoarea Daisy Maynard a fost considerată o posibilă mireasă. S-a sugerat faptul că el o plăcea pe Alice Liddell, fiica vice-cancelarului de Oxford, pentru care Lewis Carroll a scris Aventurile Alicei în Țara Minunilor, deși alții au sugerat că el o prefera pe sora ei, Edith. Leopold a devenit nașul celui de al doilea fiu al lui Alice, care a fost numit după el.

De asemenea, Leopold o considera o posibilă mireasă pe vara sa Prințesa Frederica de Hanovra; au devenit prieteni pe viață și confidenți.^[2] Printre alte posibile mirese erau incluse: Victoria de Baden și Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[2]

După ce a fost refuzat de aceste femei, mama lui Leopold a intervenit pentru a preveni ceea ce ea vedea drept posibilități nepotrivite. Insistând asupra faptului că urmașii unui monarh britanic ar trebui să se căsătorească cu familii protestante, regina Victoria a sugerat o întâlnire cu Prințesa Elena Friederike, fiica Prințului de Waldeck și Pyrmont. La 27 aprilie 1882, Leoplod și Elena s-au căsătorit la Castelul Windsor. Au avut o căsnicie scurtă și fericită. În 1883, Leopold a devenit tată când soția sa a născut o fetiță, Alice. A murit la scurt timp după nașterea fiului său, Charles Edward.

La 27 martie 1884 a alunecat și a căzut la Clubul Yacht în Villa Nevada, Cannes, Franța rănindu-și genunchiul. A murit în primele ore ale dimineții următoare, aparent de efectele morfinei pe care a luat-o și de vinul roșu băut la cină. Fiul său i-a succedat ca Duce de Albany iar în 1900 acesta i-a succedat unchiului său Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.

Decesul său a fost celebrat de poetul scoțian William McGonagall în poemul său "The Death of Prince Leopold". Prin Charles Edward, Leopold este străbunicul lui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, actualul monarh al Suediei.

Leopold
Date personale
Nume la naștere	Leopold George Duncan Albert
Născut	7 aprilie 1853 Palatul Buckingham, Londra
Decedat	28 martie 1884 (30 de ani) Cannes
Înmormântat	Capela St George, Castelul Windsor
Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Alice a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Eduard al VII-lea al Regatului Unit
Căsătorit cu	Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont
Copii	Prințesa Alice, Contesă de Athlone Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Duce de Albany
Succesor	Prințul Charles Edward

·         1926: A murit Thoma Ionescu, medic chirurg și anatomist român de marca, profesor universitar, întemeietorul școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică, membru al Academiei Române;  (n. 13 septembrie 1860, Ploiești). Dupa absolvirea liceului „Sf.Sava”din Bucuresti, a urmat cursurile Facultatii  de Medicina din Paris. In anul 1887 obtine locul de prosector asociat de anatomie si mai apoi prosector definitiv de anatomie al Facultatii de Medicina din Paris, titluri dobandite prin concurs, la care s-a clasat primul. În anii 1882-1885 lucreaza ca extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris.  Isi sustine teza de doctorat in 1892,  obtinand titlul de laureat al spitalelor din Paris, dupa ce in 1890 obtine titlul de laureat al Academiei de chirurgie din Franta. In anul 1892, in urma unui concurs la care e clasificat primul, Thoma Ionesu obtine titlul de profesor agregat. In aceasta calitate, el a colaborat cu profesorii Poirier si Charpy la cel mai mare tratat de anatomie al vremii. În perioada 1892-1895 lucreaza ca profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Paris. În 1895, prin decret de lege se infiinteaza la Facultatea de Medicina din Bucuresti catedra de anatomie topografica si clinica chirurgicala la care e chemat ca profesor. De numele sau se leaga si raspandirea rahianesteziei prin narcoza (el a utilizat mai intai un amestec de stovaina si stricnina, apoi de stovaina si cofeina). In 1897, fondeaza impreuna cu colaboratorii sai  revista „Chirurgia”, periodic al Societatii Române de Chirurgie. În perioadele 1906-1912, 1921-1922 si 1925-1926 este Decan al facultcii de medicina iar între 1912 si 1915 Rector al Universitatii din Bucuresti. A fost membru al Academiei de Medicina din Paris, al Societatii Internationale de Chirurgie si membru de onoare (1925) al Academiei Române. Scoala sa de chirurgie a avut un rol important în formarea specialistilor români, aducându-i totodata contributia la îmbogatirea patrimoiniului de tehnici chirurgicale si de cunostinte privind anatomia topografica. A dat întotdeauna dovada de o atitudine profund patriotica, activand, în 1918, pentru cauza Unirii Transilvaniei cu România în cadrul Consiliului national al unitatii române de la Paris, iar în 1920— 1921   ca prim delegat al României la sesiunile Ligii Natiunilor.

* 1926: Prințul Philippe d'Orléans, Duce de Orléans (24 august 1869 – 28 martie 1926) a fost pretendent orleanist la tronul Franței din 1894 până în 1926.

Philippe s-a născut la Casa York, Middlesex, Anglia ca fiu al Prințului Filip, Conte de Paris și a soției acestuia, Prințesa Marie Isabelle d'Orléans. Familia sa locuia în Anglia de când străbunicul său Louis Philippe, rege al Franței a abdicat și a fost exilat în 1848. Philippe a fost botezat Louis-Philippe-Robert.

În 1871 Philippe s-a întors cu părinții lui în Franța. A fost educat acasă la Castelul d'Eu și la colegiul Stanislas din Paris. În 1880 a primit de la tatăl său titlul de Duce d'Orléans.

După moartea tatălui său la 8 septembrie 1894, Filip a devenit pretendentul orleanist la tronul Franței. Este cunoscut de monarhiști sub numele de Filip al VIII-lea. A fost un pretendent activ, emitea manifeste în mod regulat și acorda ordine cavalerești.

La 5 noiembrie 1896, la Viena, Filip s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria, fiica Arhiducelui Joseph Karl al Austriei, Palatin al Ungariei și nepoata Ducesei Maria Dorothea de Württemberg. Din căsătorie n-au rezultat copii iar cuplul nu s-a potrivit; după câțiva ani au trăit separat.

Filip a continuat să locuiască în Anglia până în 1900, când s-a mutat la reședința sa principală în Belgia. A fost un yachtsman activ și a explorat părți de pe coasta de vest a Groenlandei în 1905. În 1907 el a navigat în Marea Kara din nordul Siberiei, iar în 1909 a mers chiar mai departe în nord ăn Oceanul Arctic.

În 1914 Filip și soția lui Maria Dorothea s-au separat legal. Ea a trăit în principal în Ungaria.

La izbucnirea Primului Război Mondial Filip a încercat fără succes să se alăture armatei franceze. În 1926 Filip a murit de pneumonie la Palatul d'Orléans din Palermo, Sicilia. A fost succedat de vărul și cumnatul său, Jean d'Orléans, duce de Guise.

Prințul Philippe
Duce de Orléans ; Duce de Montpensier
Date personale
Născut	24 august 1869 Twickenham, Regatul Unit
Decedat	28 martie 1926 (56 de ani) Palermo, Italia
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
Frați și surori	Ferdinand, Duce de Montpensier Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans Prințesa Louise de Orléans
Căsătorit cu	Arhiducesa Maria Dorothea de Austria
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	explorator
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans
Pretendent Orleanist la tronul Franței
Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
Succesor	Jean III
Duce de Orléans
Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
Duce de Montpensier
Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
Succesor	Jean III

·         1941 - A murit scriitoarea britanică Virginia Woolf (m.25.01.1882).

·         1941: Aglae Pruteanu (născută Aglae Theodoru, la 22 octombrie 1866, Vaslui - d. 28 martie 1941, Iași ) a fost o actriță română, interpretă de mare sensibilitate în roluri din teatrul universal și dramaturgie românească.

Aglae Pruteanu s-a născut la Vaslui, la 22 octombrie 1866. După ce termină școala primară și câțiva ani de pensionat particular în orașul natal, se mută cu părinții la Iași. Aici a fost primită la Conservator la clasa profesorului și actorului Mihail Galino. Angajată ca actriță în 1886 la Teatrul Național din Iași, Aglae Pruteanu a jucat alături de Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu și Agatha Bârsescu.

Din 1886 până în 1930, Aglae Pruteanu a interpretat numeroase roluri din dramaturgia națională și universală: Julieta, Ofelia, Desdemona, Nora, Anna Karenina, Sonia, roluri de protagonistă din Mecbeth, Antoniu și Cleopatra, Richard al III-lea, Fedra, Andromaca, Maria Stuart, Dama cu camelii, Chirița în Iași, Cinel-Cinel, Baba Hârca, Ovidiu, Fântâna Blanduziei, Vlaicu Vodă, Apus de soare, Viforul, Năpasta și multe altele. Continuatoare a școlii lui Matei Millo, Mihail Galino și Grigore Manolescu, Aglae Pruteanu a fost o actriță modernă în cea mai deplină înțelegere a cuvântului.

Este înmormântată în Cimitirul Eternitatea din Iași.

În parcul Teatrului Național din Iași se află un bust cu chipul Aglaei Pruteanu, iar o sală de repetiții a teatrului ieșean a primit numele actriței.

Aglae Pruteanu
Date personale
Nume la naștere	Aglae Theodoru
Născută	22 octombrie 1866 Vaslui
Decedată	28 martie 1941 (74 de ani) Iași
Înmormântată	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Ocupație	actriță
Activitate
Roluri importante	Ofelia, Julieta, Desdemona, Nora, Andromaca, Oana , Getta[1]

·         1943: Serghei Vasilievici Rahmaninov (n. 1 aprilie 1873, Novgorod, Rusia - d. 28 martie 1943, Beverly Hills, SUA) a fost un compozitor și pianist rus.

A fost una dintre vedetele de concert cel mai bine plătite din timpul său, și unul dintre cei mai influenți pianiști ai secolului XX

În sursele rusești, arborele genealogic al familiei Rahmaninov începe cu Ștefan cel Mare. Se pare că voievodul Moldovei a avut un fiu, Ioan Vecin (Ioan Sused), stabilit la Moscova, a cărui existență nu poate fi probată prin documente (de unde s-a presupus că ar fi fost un fiu nelegitim)^[16]. Ioan Vecin a avut doi fii, Ioan Voloh și Vasilii Rahmanin. Familia Rahmaninov descinde din acesta din urmă^[17]. O altă versiune, neîntemeindu-se pe fapte veridice, îl consideră pe Rahmaninov descendent al Elenei Voloșanca, fiica lui Ștefan cel Mare căsătorită cu fiul lui Ivan al III-lea cel Mare , Ivan al IV-lea cel Tânăr. Cei doi au avut un fiu, însă acesta a murit în adolescență.

S-a născut din părinți aristocratici, aceștia deținând mai multe moșii. Ambii părinți ai lui Rahmaninov erau pianiști amatori, de la aceștia primind viitorul mare compozitor, primele lecții, încă de la vârsta de patru ani. Mai târziu, la Sankt Petersburg, a luat lecții de la Anna Ornatskaya timp de trei ani înainte de prăbușirea economică a părinților săi.

O influență deosebită în creația sa au exercitat-o cântecele ortodoxe ruse pe care le auzea la biserică, unde era frecvent condus de bunica sa. La 9 ani intră la Conservatorul din Sankt Petersburg, unde urmează un curs de pian. Între 12 și 16 ani, continuă acest studiu la Moscova, sub îndrumarea pianistului Nikolai Zverev, pedagog renumit, dar sever și riguros. Acesta, prin intermediul vastei sale biblioteci și prin participarea la reprezentații teatrale, oferea discipolilor săi o largă deschidere culturală.

Rahmaninov a devenit un student valoros, terminându-și studiul pianului cu un an mai devreme, în 1891. Astfel, a încheiat cursul de compoziție cu Anton Arenski într-un singur an.

Debutează cu opera Aleko, compusă în 1892, care a avut premiera la Teatrul Bolșoi la 27 aprilie 1893 și care s-a bucurat de succes, devenind foarte cunoscută. Pentru această piesă, al cărei libret (bazat pe "Țiganii" lui Pușkin) a fost scris de Vladimir Nemirovici-Dancenko, Rahmaninov a primit Medalia de Aur la Conservatorul din Moscova, fiind al treilea care a primit această distincție (după Serghei Taneiev și Arseni Koreșcenko).

Lucrările conservatoare ale lui Rahmaninov cum ar fi Concertul de pian nr. 1 și Preludiu în C minor pentru pian solo au devenit, de asemenea, foarte cunoscute și apreciate.

Compusă între ianuarie și octombrie 1895 și cu premiera pe 28 martie 1897 (fiind pusă în scenă de Alexandr Glazunov), Simfonia nr .1 este aspru criticată de specialiștii epocii, printre care și Cezar Antonovici Cui. Eșecul îi provoacă lui Rahmaninov o stare de depresie și nu mai este capabil să compună lucrări majore timp de trei ani.

După o perioadă de psihoterapie și hipnoterapie, Rahmaninov se recuperează sufletește și, în perioada cuprinsă între toamna anului 1900 și aprilie 1901, elaborează Concertul pentru pian nr. 2. Având premiera la 9 noiembrie 1901, acesta s-a bucurat de succes în spațiul occidental.

La 12 mai 1902, Rahmaninov se căsătorește cu Natalia Satina. Deoarece erau veri primari, această încălcare a dreptului canonic este permisă printr-o dispensă acordată de Biserica Ortodoxă Rusă. Au împreună două fiice. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Rahmaninov se bucură de succes artistic și financiar.

După Revoluția Rusă, în decembrie 1917 regimul leninist i-a confiscat moșia de la Ivanovka și imobiliarele de lângă Tambov. Împreună cu familia, Rahmaninov pleacă în Danemarca, unde locuiește o perioadă, ca apoi să se stabiliească în SUA, mai exact în New York. Aici a criticat în mod deschis guvernul sovietic în martie 1931 printr-o scrisoare către "New York Times", după ce muzica sa fusese interzisă din sălile de concert din întreaga URSS.

În 1943, Rahmaninov și soția sa primesc cetățenie americană, dar la scurt timp marele compozitor se stinge din viață în urma unui cancer de piele.

Compozițiile lui Rahmaninov sunt limitate ca număr, dar sonoritățile lor luxuriante și grandoarea le-au făcut standarde de muzică clasică.

Muzică orchestrală[modificare | modificare sursă]

• Scherzo în re mineur (1887)
• Simfonia în re minor, Prima mișcare (numită « Tinerețe ») (1890-1891)
• Prințul Rostislav, poem simfonic după Alexei Tolstoi (1891)
• Stânca, op. 7, poem simfonic după Lermontov (1893)
• Capriccio, op. 12 pe teme țigănești (Capriciu) (1892-1894)
• Simfonia n° 1 în re minor, op. 13 (1895)
• Simfonia n° 2 în mi minor, op. 27 (1906-1907)
• Insula morțior, op. 29, poem simfonic după Böcklin (1909)
• Clopotele, op. 35, poem pentru orchestră simfonică, cor și soliști, după Edgar Poe (1912-1913).
• Simfonia n° 3 în la minor, op. 44 (1935-1936)
• Dansuri simfonice op. 45a (versiune pentru două piane op. 45b) (1940-1941)

Muzică concertantă[modificare | modificare sursă]

• Concert pentru pian n° 1 în fa diez minor, op. 1 (1890-1891)
• Concert pentru pian nº 2 în do minor, op. 18 (1900)
• Concert pentru pian nº 3 în re minor, op. 30 (1909)
• Concert pentru pian n° 4 în sol minor, op. 40 (1925-1926)
• Rapsodie pe o temă de Paganini pentru pian și orchestră, op. 43 (1934)

Muzică vocală[modificare | modificare sursă]

• Șase romanțe, op. 4 (1890-1893)
• Șase melodii, op. 8 (1894)
• Douăsprezece romanțe, op. 14 (1896)
• Douăsprezece romanțe, op. 21 (1902)
• Cincisprezece romanțe, op. 26 (1906)
• Paisprezece romanțe, op. 34 (1912)
• Șase romanțe, op. 38 (1916)
• Trei Cântece Rusești, op. 41

Piese pentru pian[modificare | modificare sursă]

• Bucăți de fantezie, op. 3 (inclusiv Preludiu în do diez minor n° 2)
• Suită n° 1, op. 5, pentru două piane
• Suită n° 2, op. 17, pentru două piane
• Momente muzicale op. 16
• Variațiuni pe o temă de Chopin, op. 22
• Preludii op. 23 și 32
• Studii-tablouri, op. 33 și 39
• Sonată pentru pian n° 1, op. 28
• Sonată pentru pian n° 2, op. 36
• Variațiuni pe o temă de Corelli, op. 42.

Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]

• Quatuor pentru coarde n° 1, 1889 (2 mișcări: Romanță și Scherzo)
• Romanță pentru vioară și pian
• Lied (Romanță) pentru violoncel și pian, 1890
• Melodie pe o temă de Serghei Rahmaninov, 1890 (piesă în re major aranjată de violoncelistul Modest Altschuler)
• Trio elegiac n° 1 în sol minor, pentru pian, vioară și violoncel, 1892
• Două Piese, op. 2 pentru violoncel și pian, 1892: Preludiu și Dans oriental
• Două Piese, op. 6 pentru vioară și pian, 1893: Romanță și Dans ungar
• Trio elegiac n° 2 în re minor, op. 9, 1893 (În memoria lui Piotr Ilici Ceaikovski) (Revăzut în 1907 și în 1917)
• Quatuor pentru coarde n° 2, 1896 (două mișcări: Allegro moderato și Andante molto sostenuto)
• Sonată pentru violoncel și pian în sol minor, op. 19, 1901

Muzică religioasă[modificare | modificare sursă]

• Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, op.31, (în rusă Литургия св. Иоанна Златоуста, Liturghia sv. Ioanna Zlatousta), 1911;
• Vigiliile nocturne, op. 37, (în rusă Всенощное бдение, Vsenoșcinoie bdeniie), o importantă contribuție la muzica ortodoxă rusă.

Operă[modificare | modificare sursă]

• Aleko (1892)
• Cavalerul avar (1903-1904)
• Francesca da Rimini (1904-1905)
• Monna Vanna

Serghei Rahmaninov
Serghei Rahmaninov
Date personale
Nume la naștere	Сергей Васильевич Рахманинов
Născut	20 martie/1 aprilie 1873[2][1][3][4][5]  Starorussky Uyezd[*], Imperiul Rus
Decedat	28 martie 1943 (69 de ani)[6][7][2][4][5][8][9][10][11][12][13]  Beverly Hills, SUA
Înmormântat	Cimitirul Kensico[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (melanoma[*])
Căsătorit cu	Natalia Satina[*]
Copii	Irene Sergievna Rachmaninoff[*][14]
Cetățenie	Imperiul Rus  SUA
Etnie	Russian Americans[*]
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	compozitor pianist dirijor muzicolog[*] virtuoz
Activitate
Studii	Conservatorul din Moscova[*][1], Conservatorul din Sankt Petersburg[*][1]
Gen muzical	operă simfonie muzică clasică
Instrument(e)	pian
Premii	Royal Philharmonic Society Gold Medal[*

·         1944: A murit la Medias,  chimistul român Petru Bogdan, ctitor al învățământului de chimie-fizică din România;  (n. Cozmesti, Iasi, 1873). Incepând din anul 1906 profesorul Petru Bogdan și-a desfășurat activitatea la Universitatea din Iași, fiind cel care a înfiintat și condus, din 1913, prima catedră de chimie fizică din țară. Decan al Facultății de Științe în 1925, între anii 1926 – 1940 a fost, alternativ, rector și prorector al Universității ieșene, în timpul rectoratului său construindu-se, printre altele, aripa nouă a Universității. Prieten din tinerețe cu Garabet Ibrăileanu, Dumitru D. Pătrășcanu, C. Stere, Mihai Carp, Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, a făcut parte din prima grupare a revistei Viața Românească, ocupîndu-se de rubrica de știință a revistei. Între 1941 și 1944 a fost directorul Fundației Regale „Ferdinand I”. Ca o recunoaștere a activității sale științifice, Universitatea din Nancy (Franța) i-a acordat în 1924 titlul de „doctor honoris causa”, iar Academia Română l-a ales printre membrii ei titulari 1926. Dintre numeroșii săi studenți și discipoli, ale căror studii și cercetări le-a îndrumat, printre cei mai cunoscuți s-au numărat Horia Hulubei, Alexandru Cișman, Radu Cernătescu și Raluca Ripan, Tudor Ionescu, Cezar Parteni sau C. Mihul.

·         1948: Prințesa Henriette Marie a Belgiei (30 noiembrie 1870 – 28 martie1948), Ducesă de Vendôme, a fost fiica Prințului Filip, Conte de Flandrași a soției acestuia, Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen. Ea a fost sora geamănă mai mică a Prințesei Joséphine Marie a Belgiei, care a murit la vârsta de șase săptămâni, în 1871.

S-a căsătorit la Bruxelles, Belgia la 12 februarie 1896 cu Prințul Emmanuel de Orléans, al 8-lea Duce de Vendôme (18 ianuarie 1872, Austria – 1 februarie 1931 Cannes, Franța). El era fiu al lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon și a Ducesei Sophie Charlotte de Bavaria, și a fost strănepotul regelui Louis-Philippe al Franței.

Cuplul a avut patru copii:

• Prințesa Marie Louise (31 decembrie 1897 – 8 martie 1973); căsătorită cu Prințul Philip de Bourbon-Două Sicilii.
• Prințesa Sophie Joséphine Louise Marie Immaculée Gabrielle Philippine Henriette d'Orléans (19 octombrie 1898 Neuilly-sur-Seine, Franța – 9 octombrie 1928 Franța), necăsătorită și fără copii.
• Prințesa Généviève d'Orléans (21 septembrie 1901 Neuilly-sur-Seine, Franța – 1983 Rio de Janeiro, Brazilia), căsătorită la 2 iulie 1923 cu Antoine Marie François de Chaponay-Morance, marchiz de Chaponay-Morance (30 ianuarie 1883 Paris, Franța - 9 septembrie 1956 Rabat, Maroc); au avut doi copii:
  • Pierre Emmanuel François Henri Baudoin de Chaponay-Morance (24 ianuarie 1925, Paris - 2 octombrie 1943), ucis în misiune în Golful Mexic. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii.
  • Henryanne Maria Pierre Emmanuelle Constance de Chaponay-Morance (n. 8 mai 1926, Cannes), necăsătorită și fără copii.
• Prințul Charles Philippe Emmanuel Ferdinand Louis Gérard Joseph Marie Ghislain Baudoin Christophe Raphaél Antoine Expédit Henri d'Orléans (4 aprilie 1905 Neuilly-sur-Seine, Franța – 10 martie 1970 Neuilly-sur-Seine, Franța), Duce de Nemours, de Vendôme și d'Alençon, căsătorit la 24 septembrie 1928 cu Marguerite Watson (12 feb 1899, Richmond, Virginia - 27 dec 1993); fără copii.

Henriette a fost o mare sportivă, și a fost adesea considerată cea mai bun trăgătoare din rândul femeilor regale.^[1] La un moment dat, ea a ucis un cerb care deja ucisese un altul, făcând-o foarte populară în cercurile sportive belgiene. Ea chiar și-a câștigat porecla de "Ducesa sportivă". În 1908, ea l-a însoțit pe soțul ei în Munții Stâncoși din Statele Unite pentru a trage în urși grizzly.^[1]

Ea a făcut mai multe vizite regale fratelui ei mai mic, regele Albert. În 1914, de exemplu, ea a vizitat un spital din Neuilly, unde se tratau trupele americane.^[2] În două scrisori, Henriette și cumnata ei, regina Elisabeta au exprimat aprecierea lor și au cerut mai mult sprijin din partea Comisiei americane pentru ajutor din Belgia, care a făcut donații poporului belgian încă de la invazia germană.^[3]

Henriette Marie a Belgiei a murit la vârsta de 77 de ani, la 28 martie 1948, la Sierre, Valais, Elveția

Prințesa Henriette
Ducesă de Vendôme
Date personale
Nume la naștere	franceză Henriette Marie Charlotte Antoinette neerlandeză Henriëtte Marie Charlotte Antonia
Născută	30 noiembrie 1870 Bruxelles, Belgia
Decedată	28 martie 1948 (77 de ani) Sierre, Valais, Elveția
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Prințul Filip, Conte de Flandra Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen
Frați și surori	Albert I al Belgiei Baudouin al Belgiei Princess Joséphine Marie of Belgium[*] Prințesa Joséphine Caroline a Belgiei
Căsătorită cu	Prințul Emmanuel, Duce de Vendôme
Copii	Prințesa Marie Louise de Orléans Prințesa Sophie de Orléans Prințesa Geneviève de Orléans Prințul Charles Philippe de Orléans
Cetățenie	Belgia
Ocupație	ilustrator[*] scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha (prin naștere) Casa de Orléans (prin căsătorie)

·         1949: A murit  Grigoraș Dinicu, compozitor și violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoși lăutari (n. 1889) https://youtu.be/8ZwNmDnJ5ug.

·         1953: Jim Thorpe, atlet american (n. 1887)

·         1957: Gheorghe Tătărăscu (n. 2 noiembrie 1886, Târgu Jiu, România – d. 28 martie 1957,^[1][2] București, Republica Populară Română) a fost prim-ministru al României în perioada 1934-1937 și în perioada 1939-1940. Gheorghe Tătărăscu a deținut și alte portofolii ministeriale; a fost martor al acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Numele lui s-a ortografiat și Tătărescu în epocă.

Este absolvent al Liceului „Carol I” din Craiova.

A fost ambasador la Paris din 1938 și până la 1 septembrie 1939, când a fost chemat în țară (și în locul lui a fost trimis de la Varșovia Richard Franasovici).

La Muzeul Olteniei se află expus stiloul din aur cu care Tătărăscu a semnat tratatul de asistență mutuală româno-francez ce garanta siguranța unității naționale române după Primul Război Mondial.

S-a căsătorit cu Arethia Tătărescu în 1906, președinta Asociației Femeilor din Gorj, implicată în ridicarea monumentelor lui Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu.

Gheorghe Tătărescu era fiul generalului Nicolae Tătărescu (1850-1916) din satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj și al soției sale Speranța, născută Pârâianu (1858-1920). Nicolae Tătărescu a avut o carieră militară strălucită: intrat în școala militară în 1867, a devenit sublocotenent în 1869, maior în 1884, colonel în 1892 și general de brigadă în 1898, îndeplinind, pentru o vreme, funcțiile de secretar general la Ministerul de Război și seful de Stat- major al armatei române. Era fiul lui Gheorghe Tătărescu (1824-1872) și al soției acestuia, Dumitrana,născută Hurezeanu (1835-1909). Pârâienii, familia mamei politicianului interbelic, făceau parte din vechea boierime a Olteniei, putând fi urmăriți documentar până în sec. al-XV-lea și se trăgeau din vechii boieri din Baia de Fier și Alun. Speranța era fiica pitarului Zamfir Pârâianu, prefect de Gorj, și a Sevastiței, născută  Frumușanu (1819-1911). Așadar și bunica maternă a omului politic aparținea unei cunoscute familii boiereștii gorjene. Ea i-a călăuzit pașii copilăriei viitorului om politic, iar tatăl său îi era model, fiindcă luptase pe frontul pentru cucerirea Plevnei la 1877 și era militar cu renume de membru în comisia de pace cu turcii.^[3]

După ce termină studiile în Drept, pleacă la Paris, unde a urmat Dreptul și economia politică și a luat parte la activitatea cercurilor socialiste. Susține doctoratul în științe juridice în anul 1912 cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România și demonstra necesitatea votului universal: „După cincizeci de ani de la Constituția din 1866 viața politică și forța politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate [...] pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat în acest studiu că dacă parlamentul este o ficțiune, se datorește faptului că alegerile din care a ieșit sunt niște ficțiuni. Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinței țării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinței parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”. Teza semăna mai mult cu un eseu politic în care erau criticate stările de lucruri din România la începutul sec. XX decât o dizertație juridică de drept constituțional.^[4]

După ce și-a terminat studiile, a deținut, pentru scurt timp, în anul 1913, funcția de avocat al Statului pentru Ministerul Instrucțiunii Publice. Însă mai atras părea să fie de publicistică, cu care cocheta încă din perioada studenției colaborând la revista “Semănătorul” și ziarul “Neamul Românesc”. În 1918-1919 a fost și directorul ziarului “Cuvântul Gorjului", observator obiectiv al sistemului politic și administrativ din România. “Sa avem curajul greșelilor noastră, spunea el, […] superficialitatea, incompetența, incapacitatea, lipsa de conștiință s-au dovedit a prezida la toată activitatea tuturor ramurilor statului, otrăvite de politicianismul și de tovarășul inseparabil al acestuia, favoritismul”.

În anul 1916, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, familie înrudită, la rându-i, cu neamuri boierești de viță veche din Țara Românească. Aretia era o femeie cu stare și binevăzută în societatea acelor vremuri. După primul război mondial s-a instalat în Poiana Gorj, locul natal al soțului ei, și a pus bazele unei societăți de binefacere care avea drept scop renașterea covorului și a broderiei oltenești. A înființat și un atelier în acest scop, de covoare oltenești, cu modele oarecum modernizate, adaptate la noua formă de mobilier. Întoarcerea lui Brâncuși în România i s-a datorat tot ei.

Fiind ofițer de rezervă încă din 1909, Gheorghe Tătărescu a luat parte la campania din Bulgaria în timpul celui de-al doilea război balcanic din 1913, însă datorită sănătății sale precare a fost repartizat părții sedentare a regimentului 18 Infanterie chiar în ziua mobilizării. Refuzând, s-a prezentat la raportul comandantului și a cerut să plece cu regimentul activ. A obținut, apoi, comanda companiei a 16-a cu 4 luni înainte de mobilizarea generală. În noaptea de 16-17 august 1917, Tătărescu a luat parte la primele lupte ale batalionului din care făcea parte. Însă, din cauza sănătății sale șubrede nu a putut participa la campanii deoarece a fost trecut în cadrele părții sedentare. Vintilă Brătianu îl recomandă șefului Statului Major, care îl atașează ca profesor la Școala militară de infanterie, unde a stat până la demobilizare. Nu a mai putut continua nici aici din cauza bolii sale care s-a dovedit a fi o problemă organică la inimă.

Tânărul Tătărescu nu a avut o carieră militară pe măsura celei a tatălui său, pe care îl admira, însă a rămas cu conștiința împăcată că și-a făcut datoria acolo unde i s-a cerut: „...nu am revendicat niciodată și nu revendic titluri de glorie sau de eroism, nu-mi recunosc nici un merit deosebit dar iarăși am conștiința că în diferite situații în care m-a pus încrederea acelor cari au fost șefii mei, mi-am făcut în întregime datoria și poate mai mult decât atât” - spunea el într-un articol al ziarului „Cuvântul Gorjului” în 1918.

Gheorghe Tătărescu a intrat în viața politică militantă în anul 1912, când s-a înscris în Partidul Național Liberal condus de Ion I. C. Brătianu. Liderul partidului a apreciat perspicacitatea și spiritul de combativitate al tânărului om politic. Dacă în 1914 era prea devreme, la următoarele alegeri parlamentare, din 1919, Tătărescu a fost înscris pe listele național-liberale și ales deputat de Gorj. S-a remarcat de la început prin incisivele și valoroasele sale discursuri în Adunarea Deputaților și în Senat. Politicianul avea să declare mai târziu, în 1932, despre alegerea sa ca deputat: „Când județul acesta căruia îi datorez ființa mea politică și căruia îi voi închina cu recunoștință toate gândurile și toate puterile mele de înfăptuire, când județul acesta mi-a reînoit încrederea sa, m-am legătuit să vin regulat în mijlocul d-tră pentru a da socoteală de mandatul pe care mi l-ați încredințat și pentru a vă lămuri, în același timp, toate problemele care stau în fața Parlamentului”.

Demnitarul liberal avea în coordonare, la Ministerul de Interne, Poliția și Jandarmeria. El a introdus metode moderne în conducerea acestor două instituții, încercând să îmbunătățească activitatea lor.

O primă acțiune importantă din această calitate a fost înăbușirea revoltei de la Tatarbunar în septembrie 1924, o mișcare insurecțională provocatoare din sudul Basarabiei, pusă la cale de agenții Internaționalei Comuniste, dirijați de la Moscova, al cărei scop era extinderea revoluției bolșevice spre apus, prin crearea unei republici sovietice pe teritoriul României și dezmembrarea statului român. În zilele de 15, 16 și 17 septembrie 1924, situația la Tatar-Bunar și în alte comune din împrejurimi devenise alarmantă și nu mai putea fi tolerată. Ministerul Apărării și Ministerul de Interne au luat măsuri energice pentru restabilirea ordinii. În legătură cu această acțiune, Tătărescu declara în fața parlamentarilor: „Domnilor deputați, știți ce s-a petrecut apoi și știți cu câtă grabă au intervenit Jandarmeria și Armata, cunoașteți cu toții împrejurările care au întovărășit acțiunea acestei armate, care în câteva zile a restabilit ordinea în cele câteva sate ocupate și terorizate de bande...” Discursul publicat sub numele „Internaționala a III-a și Basarabia”, rostit în Adunarea Deputaților la 9 decembrie 1925, expunere amănunțită a chestiunii revoltei de la Tatar Bunar și profesiune de credință în ce privea funcția internațională a statului român, de apărător al ordinii democratice europene, a fost unanim aprobată de Parlamentul României, marcând un moment hotărâtor în cariera politică a lui Gheorghe Tătărescu.

Gheorghe Tătărescu a întocmit și dat publicității în noiembrie 1927, într-o formă obiectivă, sub titlul „Acte și corespondență relative la renunțările la tron ale fostului principe moștenitor (1918-1919- 1925), cu reproduceri fotografice de pe originale”, în anexe, întregul dosar documentar al acestei chestiuni. Tot în acest sens, la 31 decembrie 1925, Tătărescu ordonă prefecților, după ședința Consiliului de Coroană care luase act de a treia renunțare la tron a principelui Carol, să confiște și să distrugă orice ziar, broșură, afiș, fotografie sau insignă care ar fi avut drept scop consemnarea tendențioasă a actului de abdicare a prințului moștenitor. Li se cerea, de asemenea, prefecților, să pună în lumină caracterul personal, intim al acestui act străin de orice amestec politic.

În 1926, într-o declarație a lui Tătărescu pentru ziarul „Adevărul”, acesta afirma că sprijinitorii lui Carol erau:

„Un lung șir de aventurieri; străini sau înstrăinați de neam, naufragiați ai vieții căutând un liman dătător de nădejdi în preajma marilor aventuri; faliți ai luptelor politice, bancheri ahtiați după un plasament cu perspective, trântori de toate categoriile, expatriați de neputința de a munci, o coasociere interlopă de patimi, de vieți și de ambiții bolnave”.

Ca să arate cât de serios tratează această problemă, Tătărescu a ordonat arestarea lui Mihail Manoilescu când acesta a revenit în țară de la Paris, unde ar fi avut o întrevedere cu Carol Caraiman (odată cu renunțarea la tron, Carol își schimbase și numele). Tătărescu a invitat, pentru a da o lovitură de imagine adversarului său, toți ziariștii români și străini pentru a le distribui declarații scrise și facsimile din jurnalul intim al lui Manoilescu. Acesta din urmă spunea că Tătărescu

„...găsise mult așteptatul prilej să se releve în fața lui Ionel Brătianu, pentru a ajunge, în fine, ministru plin”.

Mai mult, Manoilescu îl atacă pe Tătărescu cu acest prilej declarând că

„La sfârșitul anului 1927, subsecretarul de stat de la Interne, Tătărescu, care era și președintele unei bănci unde Nițescu era administrator delegat, s-au dus personal la Banca Națională (împreună cu Nițescu) și l-au rugat pe Oscar Kiriacescu să ajute această bancă fiindcă Nițescu ar fi făcut servicii guvernului, informându-l la timp de acțiunea lui Manoilescu”.

Din momentul producerii actelor constituționale ce consfințeau renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol și până la spectaculoasa restaurație din vara lui 1930, Gheorghe Tătărescu și-a manifestat deplina solidaritate cu șefii săi politici și a combătut încercările unor partide politice sau personalități individuale de a pune pe tapet „chestiunea închisă”. După ce Restaurația a devenit fapt împlinit, Tătărescu nu s-a distanțat brusc de șefii săi anticarliști Vintilă I. C. Brătianu și I. G. Duca, însă a devenit ceva mai rezervat și mai nuanțat, în speranța creării unei punți de reconciliere cu noul suveran al României.

Această dilemă a adâncit și mai mult conflictul dintre „bătrânii liberali” reprezentați de Dinu Brătianu și Constantin Angelescu și „tinerii liberali” adunați în jurul lui Gheorghe Tătărescu și Victor Iamandi. Tătărescu își consolidase poziția în partid în 1931, când președintele I. G. Duca l-a învestit în funcția importantă de secretar general al PNL. Odată cu creșterea influenței în interiorul partidului, politicianul gorjean își atrăgea tot mai mulți adepți ai politicii sale, cei mai mulți tineri. În 1930 el preciza că „fiecare partid va trebui, în sfârșit, să promoveze cu grabă tineretul care, crescut și format în atmosfera României întregite, va aduce în viața politică nu numai energia creatoare și entuziasmul tinereții, dar și contribuția unor concepții politice străbătute de mai puțin egoism de partid și de mai mult spirit de solidaritate națională”.

Sciziunea în rândurile partidului a apărut și ca urmare a manevrelor lui Carol al II-lea, care urmărea înlăturarea lui Vintilă Brătianu de la conducere și, prin aceasta, subordonarea partidului scopurilor sale. Principele moștenitor și-a început opera imediat ce a ajuns în țară: l-a chemat în audiență pe tânărul istoric Gheorghe Brătianu, fiul adversarului său ireductibil I. I. C. Brătianu și membru în Comitetul executiv al Partidului. Tânărul, ignorând avertismentul unchiului său, Vintilă Brătianu, de exludere din partid, acceptă propunerea viitorului suveran care și-a exprimat dorința de a strânge toate partidele în jurul tronului și de a conlucra cu Partidul Național Liberal, iar dacă acest deziderat ar fi fost imposibil, solicita măcar sprijinul tineretului liberal. Gheorghe Brătianu a fost exclus din partid și, în replică, acesta s-a proclamat în iunie 1930 șef al PNL și, împreună cu o serie de adepți a creat o altă grupare purtând o denumire similară, dar care punea pe primul plan al acțiunilor sale devotamentul față de rege.

Cealaltă facțiune, a „tinerilor liberali”, din care făceau parte Gheorghe Tătărescu, Ion Inculeț, Valer Pop, Richard Franasovici, Ion Manolescu-Strunga și doctorul Augustin Pordea au răspuns și ei inițiativei regale. În noiembrie 1930 aceștia intenționau chiar să adreseze o scrisoare lui Vintilă Brătianu, prin care îi cereau să demisioneze de la conducerea partidului, dar au renunțat după ce li s-au dat asigurări că la conducere va fi adus I. G. Duca. Acesta din urmă a dat de înțeles că liberalii acceptă faptele împlinite.

Odată cu dispariția lui Vintilă Brătianu pe 22 decembrie 1930, se stinge și rolul fruntaș deținut de familia Brătianu în viața politică a României. La câteva zile după moartea lui, C.C. al PNL a ales ca președinte pe I. G. Duca, iar Gheorghe Tătărescu a fost numit în funcția de secretar general al partidului. Se dădea, astfel, satisfacție curentului „tinerilor liberali” care, treptat, începeau sa-și impună atât programul ideologic și de acțiune cât și cadrele în conducere.

Gh. Tătărescu și membrii cabinetului său au depus jurământul pe 5 februarie 1934, la Sinaia. S-a speculat mult în jurul aducerii lui Tătărescu în fruntea guvernului prin intervenția directă a regelui, înainte de desemnarea șefului Partidului Național Liberal, care ar fi trebuit să asume președinția Consiliului de Miniștri. Potrivit lui Pamfil Șeicaru, observator, în noaptea de 2/3 ianuarie 1938, din casa lui Gheorghe Tătărescu, al dezbaterilor referitoare la succesiunea politică a lui I. G. Duca, fostul prim-ministru asasinat de legionari, regele Carol al II-lea ar fi vrut ca președinte de Consiliu pe Richard Franasovici, care însă refuzase, recomandându-l în schimb pe Gheorghe Tătărescu. Acesta refuză la rândul lui președinția Consiliului, insistând ca ea să fie cedată lui Constantin. I. C. Brătianu, odată cu aceea a partidului. Au fost necesare insistențele principalilor fruntași ai Partidului Național Liberal pentru ca Tătărescu să accepte, cu acordul prealabil al lui Constantin. I. C. Brătianu, președinția Consiliului de miniștri, urmată de reconfirmarea sa în funcția de secretar general al partidului.

Guvernarea lui Gheorghe Tătărescu poate părea a reuni aspecte contradictorii, după cum au observat unii istorici. Pe de o parte, anii 1934-1937 au însemnat pentru România prestigiu, stabilitate și bunăstare. Au însemnat relansarea economiei după dureroasa criză mondială. Pe de altă parte, una din cele mai grave acuzații care i se aduc politicianului este că, în timpul mandatului său, a contribuit la destrămarea partidelor - începând chiar cu cel din care făcea parte - la desființarea democrației și la concursul dat regelui Carol al II-lea pentru instaurarea dictaturii regale. De altfel, el este găsit vinovat de mulți diplomați ai vremii și de rușinoasa destituire a lui Nicolae Titulescu.

Prin măsurile legislative adoptate, în continuitate cu opera de legiferare din vremea guvernării lui Ion I. C. Brătianu, guvernul Tătărescu a protejat dezvoltarea economică a țării, inclusiv a industriei naționale, a stimulat comerțul și mai ales exportul, a încurajat agricultura, a însănătoșit finanțele iar nivelul general de trai a crescut. Au fost adoptate legi privitoare la organizarea și funcționarea institușiilor statului, la organizarea administrativă a țării, la administrarea justiției. A fost întărită capacitatea de apărare a țării și îmbunătățită starea armatei. Importante au fost și măsurile luate în vederea restructurării și dezvoltării învățământului de toate gradele.

În domeniul politicii economice, o caracteristică a guvernării liberale tătăresciene a fost intervenția statului, având drept scop amplificarea și concentrarea efortului național de dezvoltare a economiei. Guvernarea Tătărescu a pornit de la premisa că, în mod provizoriu, pentru a revigora economia era necesară introducerea unui dirijism care să se substituie inițiativei private. Implicarea aceasta directă a statului a adus efecte pozitive economiei românești: contingentarea importurilor, controlul devizelor, sporirea unor taxe vamale la import, acordarea de prime de export, investiții, legislație de încurajare pentru unele ramuri ale industriei etc.

Toate aceste măsuri ce vizau relansarea economiei naționale au făcut din depășirea crizei economice cheia de boltă a guvernării tătăresciene, alături de problema înarmării naționale. Dar saltul economic pe care l-a făcut România în această perioadă a contribuit din plin la asigurarea prosperității firmelor legate de camarilă (apropiații regelui) și, într-o mai mică măsură, la creșterea nivelului de trai al populației.

Întregul complex de măsuri adoptate în legislața 1934-1937 a impulsionat economia națională, care a cunoscut o serie de prefaceri cantitative și calitative, insuficiente însă pentru a reduce distanța ce ne separa de statele industriale, deoarece creșterea economică a României era periferică și conjuncturală, generând posibilități reduse de schimbări structurale socio-economice, chiar pe termen lung.

Dacă în plan economic, guvernarea Gh. Tătărescu a reprezentat un relativ succes, în ceea ce privește menținerea regimul democratic lucrurile nu stau deloc la fel. Încă de la debutul său în noua postură, Tătărescu, deși era deplin conștient de criza sistemului politic, nu a dat nici un semn că ar urmări consolidarea și stabilizarea structurilor parlamentar-democratice. Acțiunile sale au generat o intensificare a luptelor dintre partide. Erorile guvernării, conjugate cu ascensiunea curentelor extremiste, au reușit să determine pierderea încrederii oamenilor în regimul democratic și să favorizeze instaurarea dictaturii regale în 1938. Gheorghe Tătărescu dovedea un devotament față de monarhie puțin obișnuit pentru un șef de guvern. Se zice că atunci când regele îi cerea ceva ce se putea realiza el spunea: „S-a făcut, Majestate!”, iar când îi cerea un lucru imposibil de realizat răspundea: „Se face, Majestate!”. Al. Vaida Voievod spunea despre el că: „râde cînd regele râde și plânge când regele e întristat”.

Cel de-al doilea mandat de premier al lui Gheorghe Tătărescu nu s-a mai ridicat la nivelul atins de primul. Țara nu a mai cunoscut performanțele economice și sociale dintre anii 1934-1937. Cauzele erau diverse: începuturile izolării României pe plan extern, ultimatumul U.R.S.S. din 26/27 iunie 1940 și consecințele sale nefaste. Economia țării se afla într-o situație dificilă. Un factor important l-a constituit și faptul că Gheorghe Tătărescu și guvernul nu se mai bucurau acum de sprijinul politic al P.N.L., fapt care a complicat și mai mult situația.

Conștient fiind de situația deosebită în care se afla țara, Gheorge Tătărescu declara la Postul Național de Radio, în ziua de 28 noiembrie 1939: „Am fost chemat, prin înalta încredere a M. S. Regelui, la cel mai înalt post de răspundere în stat, iar Guvernul ce prezidez a fost chemat să stăpânescă una din cele mai grele situații din ultimul timp”. Ca și la începutul guvernării din 1934-1937, premierul Gheorghe Tătărescu și regele Carol al II-le, au încercat să realizeze un fel de conciliere cu unele forțe politice din opoziție, îndeosebi din P.N.L. și P.N.Ț. În unele cazuri au reușit, drept dovadă fiind prezența ca miniștri în cele două guverne formate de Tătărescu între noiembrie 1939 și iulie 1940, a personalităților țărăniste Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu și Mihail Ghelmegeanu, cât și a liberalilor Victor Slăvescu, Ion Nistor sau Constantin Angelescu. Cu mențiunea însă că nici unul dintre acești politicieni nu colaboraseră cu Guvernul Tătărescu din solidaritate, ci era mai degrabă o modalitate a partidelor de opoziție de a păstra echilibrul forțelor politice. Liderii celor două partide, Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, excludeau orice colaborare cu Guvernul Tătărescu. În cadrul acestei concilieri naționale, pentru a cărei înfăptuire s-a folosit de premierul Gheorghe Tătărescu și de guvernul condus de el, Carol al II-lea îi includea și pe legionari. Carol l-a primit în audiență pe Horia Sima: atunci s-au stabilit unele acte de clemență de care au beneficiat legionarii, sub cuvânt că ei se vor integra în viața socială. Legionarii au fost eliberați din lagăre și din închisori, cei mai mulți reluându-și activitatea politică, situație care avea să creeze, puțin mai târziu, mari probleme climatului politic și social din România.

Guvernul Tătărescu a inițiat noi măsuri pentru întărirea statului carlist. Printre acestea amintim „Decretul-lege asupra publicațiilor clandestine” al cărui scop era să asigure controlul strict al publicațiilor opoziției. De asemenea, actul normativ introducea domiciliul obligatoriu pentru conducătorii partidelor din opoziție.

Ca premier și adept convins al monarhiei, Gheorghe Tătărescu a contribuit nemijlocit la consolidarea regimului de dictatură insaturat de Regele Carol al II-lea. În cuvântarea rostită la radio, la 28 noiembrie 1939, primul-ministru afirma: „Reorganizarea tuturor serviciilor publice trebuie continuată și fără întrerupere pentru a putea așeza dezvoltarea statului pe noile drumuri deschise de Constituția din februarie 1938”. Iar la conferința cu prefecții, din același an, demnitarul a formulat îndrumări foarte exacte și hotărâte, atrăgând atenția reprezentanților guvernului din teritoriu cu privire la respectarea prevederilor legale, desigur, prevederi legale în spiritul regimului autoritar carlist. Ținând cont de înrăutățirea continuă a situației internaționale, una dintre prioritățile guvernului a fost, din nou, întărirea capacității de apărare a țării. Premierul declara la Radio în martie 1940 că „Preocuparea supremă a întregii țări trebuie să rămână, și în decursul acestui an, întărirea oștirii și desăvârșirea apărării naționale [...] Guvernul nu are altă preocupare. Trebuie să desăvârșim fortificarea țării...” . Despre necesitatea mobilizării tuturor resurselor materiale și umane pentru apărarea țării, Gheorghe Tătărescu a vorbit, în termeni imperativi, cu ocazia întâlnirii de lucru avută cu primarii și prefecții din județul Cluj în ianuarie 1940: „...anul acesta, ultimul ban disponibil într-o instituție, într-un așezământ public, trebuie să meargă la armata care este pe zonă și la armata dinapoi...”

Datorită poziției foarte puternice obținută de Germania în Europa și a situației critice a aliaților tradiționali ai României, guvernul Tătărescu a fost nevoit să semneze în mai 1940 Pactul petrol-armament cu Germania. Acest acord a determinat creșterea dependenței României față de Germania hitleristă. Între timp s-a produs și demisia lui Grigore Gafencu din funcția de ministru al Afacerilor Străine, ca urmare a împotrivirii acestuia față de politica de cedare în fața Germaniei hitleriste. În locul rămas vacant a fost numit Ion Gigurtu, un progerman convins.

Punctul culminant al guvernării eșuate a lui Gheorghe Tătărescu din 1939-1940 l-a reprezentat cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord sovieticilor. În noaptea de 26/27 iunie 1940, Guvernul sovietic a somat Guvernul României să parăsească urgent cele două ținuturi care urmau să intre în componența Uniunii Sovietice. În aceste condiții Gheorghe Tătărescu, dându-și seama ce se va întâmpla în viitorul apropiat, a demisionat din funcția de premier al României.

După abdicarea Regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai I, adevăratul conducător al statului a devenit Ion Antonescu, care, lipsit de sprijinul politic al partidelor istorice și-a asociat până la urmă Mișcarea Legionară la guvernare. Legionarii au dorit să se răzbune pentru represiunea îndreptată împotriva lor în timpul dictaturii regale. Lista cu foștii înalți demnitari carliști care urmau să fie uciși era lungă, cuprinzând și pe Gheorghe Tătărescu. Acesta a fost adus la sediul prefecturii poliției Capitalei, condusă de legionari, în ziua de 30 noiembrie 1940, în vederea lichidării fizice. Numai ezitarea de moment a lui Horia Sima și, mai cu seamă, gestul energic al subsecretarului de Stat la Ministerul de Interne, Alexandru Rioșanu a făcut ca viața fostului prim-ministru să fie salvată. În primii ani ai războiului de pe frontul din Răsărit, Gheorghe Tătărescu a avut o singură ieșire în public notabilă. Răspunzând invitației mareșalului Ion Antonescu, a mers la Chișinău și din tribuna oficială a asistat la manifestările prilejuite de împlinirea unui an de când armata română desrobise țara românească de peste Prut. Desigur că această prezență a lui Tătărescu la Chișinău avea să fie speculată de către adversarii săi politici și folosită la momentul oportun.

Gheorghe Tătărescu s-a retras la conacul său de la Poiana-Gorj. Aici a redactat cunoscutul memoriu intitulat „Politica noastră externă” în anul 1943. Memoriul avea obiectiv politica externă a statului român desfășurată de la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial până la evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. În august același an, Tătărescu încheie redactarea unei scrisori cu caracter politic pe care a înmânat-o personal mai multor colaboratori din partid și din guvernele pe care le-a prezidat.

După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, care începuse o acțiune politică proprie, susținut de un grup de partizani, încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu, a încercat să strângă în jurul său întregul partid și să imprime orientarea pe care o socotea acum necesară: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite să adapteze România evoluției europene generale în acest sens, în perioada de după război. Despre politica externă, Tătărescu considera că ea trebuia dusă pe raporturi prioritare de alianță cu Uniunea Sovietică în a cărei sferă de influență era convins că România intrase odată cu încheierea conflagrației mondiale.

Credința lui Gheorghe Tătărescu, împărtășită în anumită măsură și de reprezentanți ai P.N.L. de sub șefia lui C. I. Brătianu, era că numai prin această adaptare la împrejurările create în urma războiului, partidul putea să supraviețuiască.

Tătărescu a încercat, în mai multe rânduri, să ia legătura cu Dinu Brătianu în vederea înfăptuirii unității liberale. El considera că „gravitatea problemelor ce interesează viitorul nostru” îl îndeamnă la aceste demersuri, iar neînțelegerile din partid trebuiau lăsate la o parte. Dinu Brătianu a rămas, însă, intransigent la cererile lui Tătărescu nerăspunzându-i la nici una din scrisori. În aceste condiții, Tătărescu a început o laborioasă campanie în toată țara pentru reorganizarea Partidului Național Liberal în jurul său. La 1 iulie 1945, Delegații de la Congresul general al partidului au proclamat, în unanimitate, pe Gheorghe Tătărescu președintele noului Partid Național Liberal. Erau acum oficial două partide liberale: P.N.L.- Dinu Brătianu și P.N.L.- Tătărescu.

Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România. În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.

La sfârșitul anului 1944, România se afla sub ocupația trupelor sovietice. Regimul instaurat pe 23 august nu putea fi schimbat însă peste noapte cu unul comunist. Partidul Comunist din România nu avea capacitatea să preia singur puterea, iar, pe de altă parte, sovieticii voiau să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților ei occidentali. Tătărescu s-a arătat dispus la colaborare, probabil în ideea că înțelepciunea și prestigiul său politic îi vor da câștig de cauză în fața sovieticilor. Dar în tot timpul colaborării sale guvernamentale, Gh. Tătărescu nu a putut să depășească condiția de „tovarăș de drum” pe care Kremlinul i-o fixase tacit.

După mai multe discuții pe această temă, liderii comuniști au ajuns la concluzia că ar putea avea beneficii dintr-o colaborare cu Tătărescu. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție impotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”. Și Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu colaborarea cu Tătărescu: „...cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”. Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Liderii comuniști, chiar dacă nu recunoșteau, se temeau, totuși, de calitățile diplomatice ale fostului premier. De aceea, o condiție unanimă pentru colaborarea cu Tătărescu era interzicerea ca acesta din urmă să facă parte din guvern. Vasile Luca spunea că „ ...este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.

Stalin a trimis la București pe A. I. Vâșinski, la 28 februarie 1945, iar pe 6 martie acesta a impus noul guvern Petru Groza. Cu toată opoziția celor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu și unii dintre adepții săi au intrat în guvernul nou format, Tătărescu fiind vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine. Dușmanii și adversarii politici ai lui Tătărescu nu au aprobat intrarea politicianului în Guvernul Groza și l-au calificat drept trădător.

În august 1946, delegația română condusă de Gheorghe Tătărescu pleacă la Conferința de Pace de la Paris. Când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale - frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară - nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul Constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.

La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace. Conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început... El lichidează un război pierdut... și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă...” Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei [...] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”.

Odată semnat Tratatul de pace, încep atacurile fățișe la adresa lui Tătărescu și a grupării sale. În mai 1947 se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să-l discute în Guvern. În memoriu se aduceau numeroase critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului din care încă făcea parte. Organul central de presă al P.N.Ț. „Dreptatea” titra: „P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat...”.

Văzând că nu mai poate salva nimic, Tătărescu a încercat să se justifice într-un articol publicat în propria gazetă, „Drapelul”. El declara că participarea sa și a partizanilor săi la această guvernare a vrut să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare în guvernul Groza.

Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La 3 noiembrie 1947, Comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.

Mormântul lui Gheorghe Tătărescu (1824-1872), bunicul lui Gheorghe Tătărăscu, la Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, unde a fost transferat în 2002 de la Poiana – Rovinari

Politicianul nu a rămas în închisoarea din Sighet decât până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în Calea Plevnei.

Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla.

Memoriul este un document de istorie politică, în care sunt menționate cele mai multe din acțiunile politice ale lui Gheorghe Tătărescu, minus, evident, cele care prin natura împrejurărilor i-ar fi îngreunat și mai mult situația de deținut politic. Din decembrie 1950, când fusese adus de la penitenciarul Sighet, în arestul din București al Securității, și până în vara anului 1951, nu se hotărâse încă nimic în privința sa.

În vreme ce Gheorghe Tătărescu era ținut în arestul Securității din Calea Plevnei, lucrătorii din serviciul Evidență al Ministerului Securității Statului căutau în arhive probele incriminatorii din activitatea trecută a lui Tătărescu, pentru a le putea folosi în scop de intimidare în anchetele la care era supus, legate nemijlocit de “Cazul Pătrășcanu” .

În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorghiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. Când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu”.

Cu două zile înainte de moartea sa, pe 18 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes:

“Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.

Gheorghe Tătărăscu
Date personale
Născut	21 decembrie 1886 Poiana, Gorj
Decedat	28 martie 1957 (71 de ani) București
Înmormântat	România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Căsătorit cu	Arethia Tătărescu
Naționalitate	România]
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician diplomat avocat
Prim-ministrul României
În funcție 3 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937 25 noiembrie 1939 – 4 iulie 1940
Precedat de	Constantin Anghelescu Constantin Argetoianu
Succedat de	Octavian Goga Ion Gigurtu
Ministrul Afacerilor Străine
În funcție 2 octombrie 1934 – 9 octombrie 1934 11 februarie 1938 – 29 martie 1938 6 martie 1945 – 29 decembrie 1947
Precedat de	Nicolae Titulescu Istrate Micescu Constantin Vișoianu
Succedat de	Nicolae Titulescu Nicolae Petrescu-Comnen Ana Pauker
Partid politic	Partidul Național Liberal Partidul Național Liberal-Tătărescu
Alma mater	Universitatea din Paris
Profesie	Avocat
Membru de onoare al Academiei Române

·         1965: Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al V-lea al Regatului Unit (n. 1897)

·         1969: Dwight David Eisenhower, GCB (n. 14 octombrie 1890 - d. 28 martie 1969), cunoscut în mod afecționat și ca Ike, a fost un general și om politic republican american. A fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) și în Vestul Europei (1944 - 1945). A fost primul comandant suprem al forțelor armate ale NATO (1949 - 1952) și președinte al SUA între anii 1953 și 1961. Doctrina sa, susținând protecția împotriva comunismului, a marcat profund politica internă și externă a Statelor Unite ale Americii pe parcursul anilor 1950 și 1960.

Dwight David Eisenhower
Date personale
Nume la naștere	David Dwight Eisenhower
Născut	14 octombrie 1890 Denison,  Texas
Decedat	28 martie 1969 Washington,  District of Columbia
Înmormântat	Eisenhower Presidential Center[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	David Jacob Eisenhower[*] Ida Stover Eisenhower[*]
Frați și surori	Milton S. Eisenhower[*] Earl D. Eisenhower[*] Edgar N. Eisenhower[*]
Căsătorit cu	Mamie Doud Eisenhower
Număr de copii	2
Copii	Doud Eisenhower[*] John Eisenhower[*][1]
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Etnie	germani americani[*]
Religie	menoniți Organizația Religioasă Martorii lui Iehova prezbiterianism
Ocupație	politician ofițer om de stat
al 34-lea Președinte al Statelor Unite
În funcție 20 ianuarie 1953 – 20 ianuarie 1961
Vicepreședinte	Richard Nixon
Precedat de	Harry S. Truman
Succedat de	John F. Kennedy
Premii	Atoms for Peace Award[*] Companion al Eliberării[*] Ordinul Coroana Stejarului în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Bath în grad de Mare Cruce[*] (12 iunie 1943) Grand Cross of the Order of Wissam El Alaouite[*] legionar al Legiunii de Merit[*] Ordinul Victoriei (5 iunie 1945) Africa Star[*] (18 noiembrie 1943) Distinguished Service Medal[*] ...mai multe...
Partid politic	Republican
Alma mater	United States Military Academy United States Army Command and General Staff College[*] United States Army War College[*] Dwight D. Eisenhower

* 1972: Vera Nikolić Podrinska (n. 8 iunie 1886, Zagreb, Croația – d. 28 martie 1972, Zagreb, RSF Iugoslavia) a fost o pictoriță și baroneasă croată. 

Podrinska a fost fiica baronului Vladimir Nikolic și a baronesei Elle, născută Scotti. Nikolić a învățat să picteze alături de pictorul croat Mandurriao Iveković, începând cu 1900, iar în Paris, alături de Andre Lhote și Leo Junek. În 1917 a avut prima ei expoziție personală .

În 1944, pe proprietatea acesteia de pe strada Pantovčak, Zagreb, a fost amplasată o închisoare, de către guvernul din Statul Independent al Croației.^[2] În tabără au fost ținuți prizonieri piloți americani. Piloților li s-a permis să lucreze în podgoria lui Nikolić și să poată folosi proprietatea acesteia să joace tenis și să asculte muzică, printre alte activități.

După terminarea războiului, proprietatea acesteia a fost naționalizată sau cumpărată de către Partidul Comunist și Vila Zagorje, o proprietate a liderului iugoslav Josip Broz, a fost construită. În 1957 a publicat cartea de călătorie Od Zagreba do Bangkoka (Din Zagreb spre Bangkok).^[3]

Nikolić a călătorit în Statele Unite ale Americii, în 1966, pentru a participa la o expoziție de artă a lucrărilor ei. A fost întâmpinată de mulți dintre foștii deținuți care au fost ținuti prizonieri la moșia ei, în timpul celui de al Doilea Război Mondial

Vera Nikolić Podrinska
Date personale
Născută	8 iunie 1886 Zagreb, Croatia
Decedată	28 martie 1972 (85 de ani) Zagreb, Croatia
Înmormântată	Mirogoj[*]
Naționalitate	croată
Cetățenie	Croația
Ocupație	pictoriță
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Provisional College of Arts and Crafts in Zagreb, Academie Julian in Paris[1]

·         1977 - A murit istoricul Andrei Oţetea, membru al Academiei Române („Renaşterea”) (n.05.08.1894).

·         1979: Daniel Turcea (n. 22 iulie 1945, Târgu-Jiu - d. 28 martie 1979, Mănăstirea Cernica) a fost un poet român.

A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești în 1963 și a fost licențiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București în 1968. Debutul său literar se produce în revista „Amfiteatru” (1968). A făcut parte din grupul oniric. Este unul din marii poeți creștini ai secolului XX

Cărți publicate:

• Entropia (Editura Cartea Românească, 1970)
• Epifania (Editura Cartea Românească, 1978)
• Epifania, colecția „Hyperion”, (Editura Cartea Românească, 1982)
• Iubire. înțelepciune fără sfîrșit, colecția „Cele mai frumoase poezii”, (Editura Albatros, 1991). Prefață de Valeriu Cristea.

Daniel Turcea
"Nu sunt poet, mi-e sete de lumină" [1]
Date personale
Născut	22 iulie 1945 Târgu-Jiu, România
Decedat	28 martie 1979 (33 de ani) Mănăstirea Cernica, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică 1945 - 1979
Mișcare/curent literar	neomodernism, onirism
Operă de debut	Entropia - 1970

·         1985. Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus - d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moșe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall își va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Școala Svansev, care îi reunea pe reprezentanții avangardei ruse.

În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.

În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.

Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa"Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale, onirismul lor care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe, să-și exprime propriul misticism care poartă mai mult însemnele poeziei decât ale religiei.

Marc Chagall
Pictorul Marc Chagall în 1941
Date personale
Nume la naștere	Мовшa Хацкелевич Шагалов
Născut	7 iulie 1887 Vitebsk, Belarus
Decedat	28 martie 1985, (98 de ani) Saint-Paul-de-Vence, Franța
Înmormântat	Saint-Paul-de-Vence
Părinți	Zachar și Faiga Segal
Căsătorit cu	Bella Rosenfeld (1915–1944) Valentina (Vava) Brodsky (1952–1985)
Copii	David McNeil[*] Ida Chagall[*]
Naționalitate	Rusia  Franța
Cetățenie	Franța  URSS  Imperiul Rus  Franța
Etnie	evreii din Lituania[*]
Ocupație	pictor, ilustrator de carte
Activitate
Domiciliu	Sankt Petersburg Moscova Franța Statele Unite ale Americii
Educație	Școala Svansev
Alma mater	School Yehuda Pen in Vitebsk[*]
Reprezentant	impresionism, cubism
Lucrări remarcabile	a pictat plafonul Operei din Paris
Cunoscut pentru	pictură și vitralii Marc Chagall - autoportret 1914

·         1993: Victor Felea, poet și critic literar român (n. 1923)

·         1994 - A murit Eugen Ionescu, dramaturg, eseist, poet, considerat un clasic al literaturii absurdului. Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu  va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian  din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Sfantul Sava din Bucuresti. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavoda; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat “Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (“Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu  fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990 si se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian. Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970  îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortemal Academiei Romane. Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Cu această ocazie, fiica sa Marie France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat vehement  împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză…

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Cântăreața cheală (1950)
• Lecția (1951)
• Scaunele (1952)
• Victimele datoriei (1953)
• Amadeu (1954)
• Jacques sau supunerea (1955)
• Noul locatar (1955)
• Ucigaș fără simbrie (1957)
• Rinocerii (1959)
• Regele moare (1962)
• Pietonul văzduhului (1963)
• Setea și foamea (1966)
• Delir în doi (1967)
• Jocul de-a măcelul (1970)
• Macbett (1972)
• Ce formidabilă harababură (1973)
• Omul cu valize (1975)
• Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară[modificare | modificare sursă]

• La Photo du Colonel (1962)
• Note despre teatrul de avangardă (1962)
• Note și contranote (1966)
• Jurnal în fărâme (1967)
• Prezent trecut, trecut prezent (1968)
• Descoperiri (1969)
• Solitarul (1973)
• Situații și perspective (1980)
• Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română[modificare | modificare sursă]

• Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)
• Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)
• Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993
• Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994
• Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990
• Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999
• Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992
• Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992
• Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993
• Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994
• Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998
• Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010
• Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990
• Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, Urcan Bătrânul. Volumul tradus a apărut la editura Jean Vigneau din Marsilia (Marseille), în anul 1945, cu titlul Le Père Urcan.

Eugen Ionescu
Eugen Ionescu în 1993
Date personale
Nume la naștere	Eugen Ionescu
Născut	26 noiembrie 1909[3][4][5][6]  Slatina, România
Decedat	28 martie 1994 (84 de ani)[3][4][7][5][6]  Paris, Republica Franceză[8]
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Părinți	Eugen Ionescu, tatăl, Marie-Thérèse Zicard
Căsătorit cu	Rodicia Burileanu
Copii	o fată
Cetățenie	Franța  România
Ocupație	dramaturg scriitor pictor poet critic literar[*] autor artist de scenă[*] diarist[*] ilustrator[*]
Limbi	limba franceză[1] limba română[1] limba germană
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Operă de debut	• Elegii pentru ființe mici (1931) - Poezie • Cântăreața cheală (1950) - Teatru
Opere semnificative	Scaunele Rinocerii Ucigaș fără simbrie Noul locatar Cântăreața cheală
Influențe[ascunde] Samuel Beckett Franz Kafka Alfred Jarry Ion Luca Caragiale Tristan Tzara Urmuz
Note
Premii	Ordinul Artelor și Literelor[*] Prince Pierre Award[*] Pour le Mérite Jerusalem Prize[*] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Prix du Brigadier[*] Premiul Statului Austriac pentru literatură europeană[2]
Membru post-mortem al Academiei Române
Membru al Academiei Franceze Locul 6, (1970-1994)

·         1994: Ștefan Gușă sau Gușe (n. 17 aprilie 1940, satul Spătaru, comuna Costești, județul Buzău - d. 28 martie 1994) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române(1986-1989).

A făcut parte din echipa de generali trimisă de Nicolae Ceaușescu la Timișoara la 17 decembrie 1989, fiind prezent acolo în perioada în care a avut loc represiunea din 17-20 decembrie 1989 în urma căreia au murit 73 de persoane. În anul 1997, în rechizitoriul Parchetului Militar prin care au fost trimiși în judecată generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac a fost învinuit și generalul Gușă - dar în cazul său procesul n-a putut avea loc ca urmare a decesului.

Ștefan Gușă s-a născut la data de 17 aprilie 1940, în satul Spătaru din comuna Costești (județul Buzău). După absolvirea Liceului "B.P. Hasdeu"din Buzău, a urmat Școala Militară de Ofițeri Activi de Tancuri și Auto de la Pitești (1957-1960), absolvită ca șef de promoție.

După absolvirea Școlii de ofițeri, a fost avansat la 22 august 1960 la gradul de locotenent în cadrele active ale Forțelor Armate. A îndeplinit funcțiile de comandant al Plutonului 2 tancuri din Compania a 4-a a Regimentului 68 Tancuri și Autotunuri (1960-1961), apoi comandant de pluton și de companie la Școala Militară de Ofițeri de Tancuri și Auto din Pitești (1961-1966). În această perioadă, a fost avansat la gradul de locotenent major (30 decembrie 1963), iar peste numai doi ani, la 30 decembrie 1965, la cel de căpitan, în mod excepțional.

Între anii 1966-1972, Ștegan Gușă a urmat cursurile de la Facultatea Militară Tehnică, secția Tancuri și Auto din cadrul Academiei Militare Generale din București, absolvite cu diploma de inginer. Remarcat în timpul facultății, este desemnat să îndeplinească funcția de șef al grupei de studii și avansat la gradul de maior la 30 decembrie 1971. Pentru o scurtă perioadă (martie - octombrie 1972) predă ca șef de lucrări la Catedra de tehnică de tancuri și auto a facultății.

Ștefan Gușă, tânăr ofițer

La data de 7 octombrie 1972 este numit în funcția de comandant al Regimentului 6 Tancuri "Ion Buteanu", din cadrul Armatei a 3-a, pe care o va deține până la 13 august 1976. În această perioadă, este avansat din nou în mod excepțional la gradul de locotenent-colonel la 23 august 1974 și urmează Cursul postacademic de perfecționare, Secția arme întrunite (1 decembrie 1975 - 31 mai 1976), timp în care este înlocuit temporar de la comanda regimentului.

Perfecționându-și în mod continuu pregătirea militară, este numit la data de 13 august 1976 în funcția de șef de stat major al Diviziei 6 Tancuri "Horia, Cloșca și Crișan", fiind avansat ulterior la gradul de colonel inginer (23 august 1979), din nou înainte de expirarea duratei de stagiu în grad.

Ștefan Gușă devine la data de 10 noiembrie 1981 comandant al Diviziei 6 Tancuri "Horia, Cloșca și Crișan", al cărei șef de stat major fusese timp de cinci ani și urmează apoi un curs de perfecționare a pregătirii pe linie de organizare-mobilizare (1 august - 30 noiembrie 1978) și Cursul postacademic superior (15 septembrie 1982 - 14 iulie 1983). Este înaintat la gradul de general-maior (cu o stea) la 23 august 1984.A fost printre singurii ofiteri ingineri din Armata care a indeplinit functii de comanda la unitati de lupta operative.

La data de 25 septembrie 1986, generalul-maior Ștefan Gușă este promovat în funcția de prim-adjunct al ministrului apărării naționale și de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române. În perioada cât s-a aflat la conducerea Armatei Române, au fost elaborate noi regulamente privind desfășurarea acțiunilor de luptă la diferite eșaloane, instrucțiuni și dispoziții specifice epocii și situației geopolitice a României.

La data de 17 decembrie 1989, fiind aflat în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, a fost trimis la Timișoara, împreună cu un colectiv de generali, pentru a reprima revoluția care începuse în acest oraș și de a cărei izbucnire erau acuzate agenturile străine de spionaj.

Generalul Gușă este practic luat prin surprindere de amploarea manifestațiilor de protest și, după două zile de lupte, bate în retragere, neputând continua represiunea începută în 17 decembrie:

„Dacă între 15 și 20 decembrie 1989, protestul cetățenilor Timișoarei cuprindea un număr important de manifestanți fără legătură explicită cu apartenența lor la una sau alta dintre instituții, începând cu 20 decembrie, revolta s-a extins și a cuprins aproape toate colectivele de pe platformele industriale ale orașului. Semnalul l-a dat întreprinderea ELBA, ai cărei muncitori au refuzat să reia lucrul în dimineața zilei de 19 decembrie 1989. Primul-secretar al județului, Radu Bălan, este trimis urgent de Ion Coman să-i convingă pe muncitori să reia lucrul. Încercarea este ratată. Muncitorii îi cer șefului județului să răspundă la întrebări care nu se refereau la producție sau la salarii, ci la evenimentele petrecute în oraș : cine a ordonat să se tragă în populație, unde sunt morții Timișoarei, de ce au fost arestați oameni nevinovați ? Generalul Gușă - Șeful Marelui Stat Major Român - care condusese represiunea împotriva manifestanților, încearcă să-l recupereze pe primul-secretar însă este silit de muncitori să ordone retragerea militarilor de la porțile întreprinderii. Practic generalul se întoarce la sediul comandamentului militar cu ajutorul unui ofițer din gărzile patriotice, întrucât echipajul său îl abandonase. Evenimentele de la întreprinderea ELBA se transmit cu mare viteză către celelalte întreprinderi care decid să declanșeze greva generală^[1]”

—Alexandru Oșca

Prin relatarea care o va face ulterior, Gușă neagă responsabilitatea sa în represiunea sângeroasă și pozează în erou: "Am evitat un dezastru recuperând tancurile ajunse în mâinile răsculaților Timișoarei, dar n-am executat ordinele de reprimare și nici pe acelea de a-i aresta pe cei din clădirea Operei" ^[2], declară el mai târziu într-un interviu acordat jurnalistului militar, col. George Vasile. Din declarațiile sale, ar reieși că din 20 decembrie, ora 15:30, ar fi fost silit să dea ordinul de retragere a armatei în cazărmi: "În momentul când mi-am dat seama de sensul și proporțiile luptei populare, am oprit orice amestec al armatei în desfășurarea evenimentelor". ^[3]

Generalul Gușă raportează la ora 14.20 ministrului Apărării Naționale că: “demonstranții au trecut peste cordoanele de militari și scandează în fața sediului Comite­tului Județean de Partid: «Libertate!», «Armata e cu noi!». Încerc, conform ordinului dumnea­voastră, să repliez trupele în cazărmi“. La ora 15.30, toți militarii și tehnica de luptă se aflau deja în unități.^[4] În seara zilei următoare a vrut să se întoarcă la București, dar ministrul Vasile Milea i-a cerut să rămână la Timișoara. "Unii s-au grăbit să ia avionul spre București. Am avut, o clipă, impresia că vor să mă facă pe mine răspunzătorul pentru ceea ce făcuseră alții. Dar m-a sunat Milea și mi-a spus: "Ștefane, rămâi acolo și mai ales ai grijă de tine!". Am rămas." ^[2]

După fuga lui Nicolae Ceaușescu la 22 decembrie 1989, se reîntoarce la București, unde află de numirea de către Ceaușescu a generalului-locotenent Victor Atanasie Stănculescu în funcția de ministru interimar al Apărării Naționale, după sinuciderea generalului Vasile Milea. Este nevoit să accepte decizia lui Stănculescu care dăduse ordin trupelor armatei să se întoarcă în cazărmi, trecând de partea Revoluției ^[5].

Este cooptat de Ion Iliescu în grupul său în seara zilei de 22 decembrie 1989. La ora 19,00, lansează, din clădirea CC al PCR, un mesaj pentru retragerea populației de pe străzi pentru a permite noilor autorități instaurate să-și desfășoare activitatea de asigurare a liniștii și de instaurare a unui curs nou în România.

„Vă vorbește generalul-maior Gușe. Cetățeni ai Romăniei noi, armata și poporul sunt stăpâni pe situație aproape în întreaga țară. Mai sunt cuiburi izolate de disperați care încearcă să ne distrugă ceea ce am cucerit. Nu au reușit și nu vor reuși. Toată populația să treacă în liniște la lucru, pentru a putea aproviziona cu cele necesare copiii, bătrânii, femeile, întreaga populație. Să restabilim liniștea în aceste momente istorice, dar și dificile. Vă rog să dați dovadă de mult patriotism, de dragoste de țară. Să instaurăm cât mai repede cursul nou al vieții. Totul trebuie să intre în normal cât mai repede. Acționați împotriva celor care încearcă să ne destabilizeze, împotriva celor care încearcă să spargă magazinele. Apărați valorile noastre naționale. Să acționăm pentru a asigura liniștea țării, suveranitatea și integritatea teritorială a României. ^[6].”

—Ștefan Gușă

În calitatea sa de Șef al Marelui Stat Major, refuză să ceară ajutorul trupelor sovietice sau ale altor țări din Tratatul de la Varșovia pentru a ajuta Armata Română la restabilirea ordinii. După cum a declarat el însuși, "mi s-a spus că mor oameni. Dar m-am gândit câți au murit când am mai avut trupe străine în țară și am refuzat orice intervenție străină. Poate am greșit. Poate am fost prea categoric…".^[2]

Sergiu Nicolaescu a declarat în presă, că generalul Gușă a vrut să dea o lovitură de stat în seara zilei de 23 decembrie 1989, dar nu a găsit suport la comandanții armatei.^[7]

În declarația făcută în iunie 2005 la Secția Parchetelor Militare, în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990, fostul președinte Ion Iliescu afirmă că gen. Ștefan Gușă i-a propus în data de 24 decembrie 1989 să lanseze un mesaj către populație pentru ca aceasta să se retragă de pe străzi, deoarece nu mai este nevoie și ar muri oamenii degeaba. El ar fi solicitat pentru ca să se dea Armatei sarcina de a asigura siguranța și cetățenilor. Dar, membrii CFSN nu au fost de acord.^[8]

O comisie guvernamentală de investigare a evenimentelor din 1989 de la Timișoara, condusă de Viorel Oancea, a propus în 1990 trimiterea sa în judecată pentru participare la reprimarea revoluției. În anul 1997, în rechizitoriul Parchetului Militar prin care au fost trimiși în judecată generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac s-a constatat și vinovăția generalului Gușă - dar în cazul său procesul n-a putut avea loc ca urmare a decesului.

La data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcția de șef al Marelui Stat Major și numit ca șef de stat major și prim-locțiitor al comandantului Armatei a 4-a, cu garnizoana la Cluj (28 decembrie 1989 - 26 februarie 1990). Generalul-maior Ștefan Gușă a fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 2 stele) la 11 ianuarie 1990.^[9]

La scurtă vreme după revoluție, a fost numit în funcția de comandant al Armatei a 2-a, al cărei comandament era dislocat la Buzău (26 februarie 1990 - 28 martie 1994). A ctitorit biserica din satul Spătaru.

S-a îmbolnăvit de cancer osos, iar în ultimele trei luni din viață a stat întins pe spate și complet nemișcat pe patul unui spital din Viena. Știind că va muri, fiind bolnav incurabil și întrebat de către un jurnalist de la ce i se trage boala, generalul a afirmat: "Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea (n.n. cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simțit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întâlnit cu ai mei la Predeal și nu mă mai recunoșteau. Am ieșit anul trecut din spital. Am mințit că mă simt bine și am plecat în aplicație. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămână, pentru investigații, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greșit?" ^[2]

Generalul Gușă a murit de cancer osos la data de 28 martie 1994.

Boala generalului Gușe s-a dovedit a fi reală. Despre moartea acestuia, credem folositor să amintim spusele domnului Valentin Gabrielescu, președintele Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″: “Nu este nici o îndoială în faptul că generalul Gușe a murit normal. Era bolnav de multă vreme de cancer, așa că orice variantă în legătură cu dispariția suspectă a generalului nu-și are rostul” (“Timișoara” 5 aprilie 1994).

A fost înmormântat cu onoruri militare în curtea bisericii din satul natal (Spătaru, Buzău), ctitorită de general și unde i s-a construit ulterior un frumos monument de marmură. Cu o zi înainte de înmormântare, corpul său neînsuflețit a fost adus la casa părintească. În ziua înmormântării, a fost deviată circulația de pe drumul european E 85. După oficierea unui scurt ceremonial în curtea părintească, cortegiul funerar, precedat de un grup de 110 ofițeri, care purtau tabloul generalului și decorațiile acestuia, așezate pe perne roșii de catifea, s-a îndreptat spre biserica din apropiere. De oi parte și de alta a drumului se aflau plutoane de militari, în poziția "Onor la general".

Slujba sa de înmormântate a fost oficiată de un sobor de 21 de preoți, în frunte cu PS Epifanie Norocel, episcop al Buzăului și Vrancei. La ceremonie au luat parte gen. lt. Niculae Spiroiu, ministrul apărării, numeroși comandanți de corpuri ale armatei, comandanți de armate, comandantul Spitalului Militar Central, oficialitățile locale, fostul prim-secretar al C.J. al PCR Buzău, Simion Cotoi, precum și președintele PUNR, Gheorghe Funar.

După cum afirmă jurnaliștii prezenți la fața locului, "în fața și in curtea bisericii, o mare de oameni cu lacrimi în ochi aștepta sosirea coșciugului. Slujba de înmormântare a fost oficiată în curtea bisericii. Cei care nu puteau vedea coșciugul s-au mulțumit să asculte întreg ceremonialul prin intermediul difuzoarelor montate pe stâlpi. Nu puțini au fost aceia care, din dorința de a prinde o frântură din "filmul" înmormântării, s-au cățărat în pomi, pe garduri, pe acoperișul caselor din jur și chiar pe clopotniță." ^[11]

Înainte de coborârea sicriului în mormânt, au vorbit colonelul Jean Fatache, episcopul Buzăului, primarul localității, veterani de război și membri ai Asociației "16-21 Decembrie", care și-au exprimat sentimentele de regret. A fost intonat imnul național, s-au tras trei salve de artilerie, iar 8 avioane de luptă au survolat împrejurimile.

La 25 octombrie 1997, a fost dezvelit ansamblul funerar ridicat de către Fundația "General Ștefan Gușă" în memoria fostului șef al Marelui Stat Major, în curtea bisericii din satul natal al generalului. Monumentul este constituit dintr-o impozantă cruce de marmură de Carrara și un bust al generalului Gușă. La acest eveniment au participat șeful Statului Major General român, generalul Constantin Degeratu, comandantul Armatei a 2-a, generalul Mircea Teodor Mureșan, senatori, deputați, oficialități din județul Buzău, membri ai familiei generalului.

În conferința de presă din 1 aprilie 1994, Asociația 17 Decembrie a protestat împotriva cultului personalității de care a beneficiat Generalul Gușă, încă din 1993, prin lucrarea lui Pavel Coruț, intitulată Să te naști sub steaua noastră ! ^[12] și continuată mai apoi prin Fundația pe care și-a creat-o pentru propria sa glorificare.

Ștefan Gușă
Generalul-maior inginer Ștefan Gușă
Date personale
Nume la naștere	Ștefan Gușă
Născut	17 aprilie 1940 Spătaru, România
Decedat	28 martie 1994 (53 de ani) București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Căsătorit cu	Lala
Copii	Ana-Maria și Daniela Veronica (căsătorită cu Iosif Constantin Drăgan)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
În funcție 25 septembrie 1986 – 28 decembrie 1989
Precedat de	Vasile Milea
Succedat de	Vasile Ionel
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	1. Școala Militară de Ofițeri Activi de Tancuri și Auto de la Pitești 2. Facultatea Militară Tehnică, secția Tancuri și Auto din cadrul Academiei Militare Generale din București
Profesie	militar, politician comunist

·         1997: A încetat din viaţă scriitorul şi publicistul român Gheorghe Tomozei; (n. 1936). A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”, avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș. A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră. A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București.   A publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985. S-a stins din viață, în  Bucuresti  la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral.

·         2001: Ion Băncilă, geolog român, membru al Academiei Române (n. 1901)

·         2002: Billy Wilder (Samuel Wilder) (n. 22 iunie 1906,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Sucha Beskidzka, Polonia – d. 27 martie 2002,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Beverly Hills, SUA) a fost un regizor american, laureat a șase premii Oscar, considerat un maestru al comediei americane.

Billy Wilder a semnat regia unor filme precum Șapte ani de căsnicie, în care apare celebra scenă cu Marilyn Monroe în rochie albă, deasupra unei guri de metrou, Unora le place jazzul, Sunset Boulevard, filmul care l-a consacrat ca unul dintre cei mai mari regizori de la Hollywood.

Născut în Sucha, Austro-Ungaria (în prezent Sucha, Polonia) a sosit la Hollywood în 1933. Primul succes semnificativ în America a fost în 1939 cu Ninotchka (Greta Garbo).

A regizat:

• Asigurare de moarte (1944)
• Sunset Boulevard (film) (1950)
• Unora le place jazz-ul (1959)

Billy Wilder
Billy Wilder și Gloria Swanson în timpul filmărilor la Sunset Boulevard
Date personale
Nume la naștere	Samuel Wilder
Născut	22 iunie 1906[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Sucha Beskidzka, Polonia
Decedat	27 martie 2002 (95 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Beverly Hills, SUA
Înmormântat	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Frați și surori	W. Lee Wilder
Cetățenie	SUA  Austria
Etnie	evrei
Ocupație	scenarist regizor de film producător de film scriitor jurnalist
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Alma mater	Universitatea din Viena
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Marea medalie de aur în onoarea serviciului adus Republicii Austriece[*] National Medal of Arts[*] Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor () Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor () Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original () Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original () Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat () Premiul Oscar pentru cel mai bun film () Kennedy Center Honors[*] Premiul AFI pentru întreaga carieră (1986) Medalia Goethe[*] (1994) honorary citizen of Vienna[*] (2000) European Film Academy Lifetime Achievement Award[*] (1992)[

·         2004. A murit actorul britanic Peter Ustinov, laureat al Premiului Oscar şi membru al Academiei de Arte Frumoase din Paris.

·         2004. Robert Merle (n. 28 august 1908 - d. 28 martie 2004) a fost un romancier francez și profesor de anglistică al Universității Sorbonne, născut în Algeria.

Născut în Algeria în 1908, laureat al Premiului Goncourt în 1949 pentru romanul cvasi-autobiografic Week-end la Zuydcoote, Robert Merle a decedat, aproape centenar, după o carieră literară și universitară îndelungata, in urma unui de atac de cord, in resedinta sa din La Malmaison in Grosrouvre in apropiere de Paris.

Opera:

• 1949 - Week-end la Zuydcoote, în original Week-end à Zuydcoote - romanul scurt a fost premiat cu Prix Goncourt
• 1952 - Moartea e meseria mea, titlul original La mort est mon métier
• 1960 - Insula, titlul original L'île
• 1965 - Moncada, prima luptă a lui Fidel Castro, titlul în franceză Moncada, premier combat de Fidel Castro
• 1967 - Un animal înzestrat cu rațiune, titlul original Un animal doué de raison
• 1970 - Dincolo de sticlă, titlul Derrière la vitre (1970) - Published in US as Behind the Glass (1972)
• 1972 - Malevil
• 1974 - Oamenii protejați, în original Les hommes protégés
• 1976 - Madrapour
• 1987 - Idolul, titlul original L'idole
• 1987 - Le Soleil ne se lève pas pour nous (1987)
• 1989 - Le propre de l'homme (1989)

Robert Merle
Robert Merle
Date personale
Născut	29 august 1908[1][2]  Tébessa, Algeria
Decedat	27 martie 2004 (95 de ani)[3]  Yvelines, Republica Franceză
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Copii	Pierre Merle[*]
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Ocupație	traducător romancier[*] scenarist scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scriitor biograf[*]
Limbi	limba franceză
Studii	Lycée Louis-le-Grand
Opere semnificative	Week-end la Zuydcoote
Note
Premii	Premiul Goncourt

·         2007. A murit Faustino Oramas, legendă a muzicii cubaneze, cunoscut sub numele de scenă El Guayabero.

* 2009: Constantin Isac. (n. 22 mai 1927— d.28 martie 2009), a fost un medicchirurg român, cetățean de onoare al orașului Călan.S-a născut pe 22 mai 1927 în satul Orășani, comuna Ostroveni (județul Dolj), provenit dintr-o famile de intelectuali. Părinții săi, Isac Ion (învățător) și Sita Isac, sunt îngropați la Călan. Mai are 2 surori, una geamănă (Mărioara) și o soră mai mică (Valentina). Școala primară a absolvit-o în satul natal, mai târziu Liceul Militar din Craiova. În ultimul an participă la o răscoală politică împreună cu mai mulți colegi, drept pentru care este închis o lună, ulterior mutat disciplinar la un liceu civil. După terminarea studiilor liceale alege Facultatea de Medicină din Cluj. La absolvire a fost repartizat ca medic stagiar în localitatea Mănăstireni din județul Cluj. La finele stagiaturii a primit repartiție la Deva, la spitalul regional, ca medic chirurg. În 1960 s-a mutat la spitalul Călan.Numărul operațiilor efectuate, reușite, se estimează la 30.000, în plus a răspuns permanent accidentelor de muncă din combinatul siderurgic din Călan. Ca particularitate, era agreeat de persoane de etnie evrească pentru circumcizii. Odată cu ieșirea sa la pensie s-a desființat și secția de chirurgie din spitalul Călan, cu toate acestea a continuat să meargă benevol la cabinetul din policlinica O.N Călan, circa 3-4 ore pe zi. De spitalul și mai târziu policlinica din Călan a rămas legată întreaga sa activitate profesională. A ieșit la pensie conform unei ordonanțe, la 65 de ani. Avea un program ordonat și echilibrat, bucurându-se de armonia din familie. La 28 martie 2009 a primit viza pentru rai și a fost îngropat alături de părinții lui.Cu prima soție, Petrea Eugenia, s-a căsătorit în ultimul an de facultate. Căsnicia lor n-a durat decât câțiva ani, aleg să divorțeze de comun acord în 1962. În urma relației dintre ei se naște Carmen (1954), medic laborant în București. La un interval relative scurt de la divorț s-a recăsătorit cu Precup Eleonora Magdalena, farmacistă, repartizată în Călan în 1961. După trei ani de căsnicie (1965) se naște fiul acestora, Gabriel. În 1990 vine pe lume, sub atenția lui, nepotul Isac Vlad.

·         2012: Ștefan Radof (n. 1 decembrie 1934, comuna Buftea, județul Ilfov - d. 28 martie 2012, București) a fost un actor român, scenarist și autor al mai multor volume de versuri.

A fost fiul lui Ion (Ioan) Radof (născut în Basarabia, în comuna Cot-Chitai, plasa Ismail, județul Cetatea Albă) și al Mariei Radof (născută Nicolae), din comuna Butimanu, plasa Răcari, județul Ilfov.

Școala primară a făcut-o la școala Parohială – catolică “ Sfântul Iosif “ din București apoi a urmat cursul inferior al “Colegiului Național Sfântul Sava“. După reforma învățământului s-a înscris la o școală comercială.

După ce a promovat un examen de diferență, aprobat de Ministerul Învățământului, a urmat și absolvit în 1952 ultimii doi ani ai Școlii Medii de Comerț Exterior Nr. 2, din București, după care a fost repartizat ca funcționar la B.N.R.- Ploiești – filiala Puchenii Moșneni.

Tatăl său a fost un mic negustor în București până în anul 1949 când a fost obligat să-și radieze firma. În 1952 a fost arestat pe stradă de securitate și condamnat politic de Tribunalul Militar - București la doi ani muncă silnică – la canal. După eliberare, a devenit muncitor la “Flacăra Roșie”, apoi pensionar până în anul 1990 când a decedat.

La data 3 martie 1953 a fost arestat de Securitate, judecat și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2 la cinci ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenției de la Geneva din Mai 1955.

Deși amnistiat, și-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcții a D.G.S.M. După lăsarea la vatră, în 1958, a încercat să devină student la Institutul de Teatru. După trei săptămâni a fost descoperit dosarul său, iar el exmatriculat.

A lucrat ca manipulator de mărfuri și ambalaje la O.C.L. Alimentara 23 August în halele Obor, apoi ca funcționar comercial.

În toamna anului 1960 a fost admis la Institutul de Teatru, prin garanția politică a maestrului Radu Beligan - care fusese profesorul său în prima tentativă de admitere - și a rectorului facultății, maestrul Costache Antoniu a cărui clasă a absolvit-o în 1964.

În anul 1962 s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de fizică și matematici.^[1]

Și-a început cariera artistică la teatrul din Piatra-Neamț, din anul 1965 devenind actor al Teatrului Nottara.

A fost conferențiar la Academia de Teatru și Film (1990-1994) și profesor la Academia de Artă, Universitatea Hyperion (1996 – 2000),^[2] activitate din care s-a retras din acuza degradării învățământului de specialitate.^[1]

A fost poet și membru al Uniunii Scriitorilor, din 1991, al UNITER și al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR).

Între anii 1993-1995, a moderat la TVR 1 show-ul "De la egal la egal... Amical!" (Producător: Liviu Tudan)

ACTOR^[3][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Teatrul Nottara[modificare | modificare sursă]

• Deus ex machina
• Nemuritorul actor
• Oscar
• Petrecere într-un pian cu coadă
• Platonov
• Titanic vals
• Soțul păcălit (după Molière)

Teatrul Național Radiofonic[modificare | modificare sursă]

• Cumpăna dreptății
• Dramă la vânătoare
• Iubind în taină am păstrat tăcere
• Ketty se mărită
• Lina
• Micul infern '
• Nopți fără lună
• Nu muriți din întâmplare
• Pescărușul
• Petrecere într-un pian cu coadă
• Stewardesa
• Tata Minca
• Un roman de dragoste
• Zadarnicele necazuri de iubire

Teatrul Național de Televiziune[modificare | modificare sursă]

• Pavilionul cu umbre
• Visul unei nopți de iarnă
• Enigma din testament

Filmografie[modificare | modificare sursă]

• Usa (1966)
• Diminețile unui băiat cuminte (1967)
• Prea mic pentru un război atât de mare (1969)
• Dincolo de nisipuri (1974)
• Pădurea de fagi (1987)
• Misiunea (1989) - serial TV
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994) - Iuliu Maniu

SCENARIST[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Enigma din testament (Teatrul Național de Televiziune, după nuvela "Morminte" de Mihail Sadoveanu);
• Inelul cu Briliant – după romanul „Amândoi” de Liviu Rebreanu;
• Crocodilul după Fiodor Dostoievski

VOLUME DE VERSURI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ca poet, a publicat următoarele volume de versuri:

• Casca de foc (Editura Cartea Românească,1972)
• Iris' (Editura Cartea Românească, 1976)
• Statui în iarbă (Editura Cartea Românească, 1983)
• Șoimul în iarnă (Editura Eminescu, 1994)
• Efectul de seră (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002) [1]
• Balade, Doamnelor, balade. (Conține CD), Editura Cartea Românească, 2008, ISBN 973-23-1902-4.

PREMII^[1][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul A.T.M. si al criticii: în 1980, 1982, 1984, 1986;
• Laureat al festivalului de film de la “ Lucarno “ cu filmul Prea mic pentru un razboi atat de mare ;
• Laureat al festivalului de teatru de la Nancy 1969 – Franța,
• Laureat al festivalului de teatru de la Arhus 1970 – Danemarca,
• Laureat al festivalului de teatru de la Guanahato 1978 – Mexic,
• Laureat al festivalului de teatru de la Plovdiv 1999 – Bulgaria

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În cadrul unei ceremonii, desfășurate luni, 6 decembrie 2004, la Palatul Cotroceni, Președintele României, Ion Iliescu, a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, maestrului Ștefan Radof, în semn de apreciere pentru îndelungata și fructuoasa activitate artistică, pentru dăruirea și talentul puse în slujba artei spectacolului și a teatrului românesc.

Ștefan Radof
Ștefan Radof
Date personale
Născut	1 decembrie 1934
Decedat	28 martie 2012 (77 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Activitate
Premii	Ordinul național „Steaua României”

* 2012: Vasile Suceveanu (în rusă Василий Георгиевич Сучеван) (n. 3 octombrie 1944, Suceveni, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Bucovina - d. 28 martie 2012, Suceveni, R. Moldova) a fost un matematician din Republica Moldova, autor a unor lucrări științifice și didactice pe teme matematice.

În anii 1951-1958 a studiat la școala de 7 ani din satul natal. În anii 1958-1961 a studiat la școala din satul Carapciu, raionul Hluboca, regiunea Cernăuți.

A făcut dizidență, refuzând să participe la activitatea Comsomolului, fapt pentru care a avut dificultăți la admiterea în Universitate. Datorită intervenției ONU și înlocuirii cadrelor de partid și comsomoliste din regiunea Cernăuți, efectuată la ordinul lui Nikita Hrușciov, a reușit să-și continue studiile. Și-a făcut serviciul militar în Armata Sovietică în anii 1963-1965. A absolvit Facultatea de Matematică a Universității de Stat din Cernăuți în anul 1969 după 2 ani de serviciu militar în Armata Sovietică între anii 1963 și 1966.

După absolvirea facultății, a lucrat la Universitatea din Cernăuți (1969-1970), a fost doctorand la facultatea de mecanică și matematică a Universității Lomonosov din Moscova (1970-1973), catedra de teorie a plasticității, înființată și condusă în acei ani de academicianul Iurie N. Rabotnov, având drept conducător științific a tezei de doctorat pe prof. dr. abilitat V.I.Danilovskaia. Ulterior este inginer superior (1973-976), colaborator științific (1976-1982), colaborator științific superior (1982-1986) la Institutul de Matematică a Academiei de Științe a Moldovei. A obținut titlul științific de Doctor în științe fizico-matematice (1977), la Universitatea de Stat din Kuibîșev (Rusia), având drept conducători științifici ai tezei de doctorat pe prof. dr. abilitat V.I.Danilovskaia și pe dr. V.G.Ceban. Începând din anul 1989, Vasile Suceveanu a fost conferențiar universitar la Institutul de Științe ale Educației din Chișinău. Din anul 1992 este șef de catedră la Institutul de științe ale educației.

Profesorul Vasile Suceveanu a fondat în anul 1993 revista periodică Foaie Matematică, al cărei redactor-șef a devenit. Este conducătorul Seminarului republican al profesorilor de matematică din Republica Moldova și membru al Societății de matematică din Republica Moldova.

Domeniul său de interes este Teoria numerelor și mecanica corpului solid. A elaborat metode noi de soluționare ale unor ecuații. Este coautor la circa 200 de publicații științifice și didactice, inclusiv la 8 cărți, 10 broșuri și a сâtorva brevete de invenție

A publicat:

• Algebra polinoamelor (Chișinău, 2005)
• Recomandări în trigonometrie (Chișinău, 2006)
• Clase de numere, ecuații și recurență (Chișinău, 2007)

Vasile Suceveanu
Date personale
Născut	3 octombrie 1944
Decedat	28 martie 2012 (67 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	matematician

* 2016: Petru Mocanu (n. 1 iunie 1931, Brăila - d. 28 martie 2016, Cluj-Napoca) a fost un matematician român, membru titular al Academiei Române (din 2009).

A terminat Facultatea de Matematică la Universitatea Victor Babeș din Cluj Napoca în 1953. A făcut studii de aspirantură (doctorat) tot acolo în perioada 1954–1957. Și-a luat doctoratul în 1959 având conducător științific pe acad. George Cǎlugăreanu.

A fost asistent (1953–1957), lector (1957–1962), conferențiar (1962–1970) și profesor universitar din 1970 la universitatea clujeană. A fost profesor vizitator la Institutul Politehnic din Conakry (Guineea, 1966-1967) și la Bowling Green State University, Ohio (USA, 1992).

În perioada 1990-1992 a fost prorector al Universității Babeș-Bolyai, între anii 1966–1984 și 1990–2000 șeful catedrei de Teoria Funcțiilor, intre anii 1968–1976 și 1984–1987 decan al Facultății de Matematică, iar în perioada 1961–1963 și șef de catedră (prin cumul) la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș.

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1992, membru titular din 2009, membru al Societății de Științe Matematice din România (președinte în perioada 1996–2003), și membru al Societății Americane de Matematică (AMS).

Pe parcursul carierei universitare a predat cursul de bază de Analiză complexă și alte cursuri speciale ca Teoria geometrică a funcțiilor, Funcții univalente, Spații Hardy, Teoria măsurii, Subordonări diferențiale, Difeomorfisme în planul complex.

A fost redactor șef al revistei Mathematica (Cluj) al Academiei Române. A fost conducător de doctorat din 1972 și are peste 30 doctoranzi care au obținut titlul de doctor. I s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Sibiu (1998) și Oradea (2000). Din 2007 este cetățean de onoare al municipiului Brăila.

Domeniul de cercetare: analiza complexă, teoria funcțiilor geometrice cu o variabilă complexă. A publicat peste 180 articole științifice și 6 cărți:

1. Analiză matematică (Funcții complexe), Ed. Did. Ped., București, 1982 (cu P. Hamburg si N. Negoescu)
2. Teoria geometrică a funcțiilor univalente, Ed. Casa Cărții de Stiințe, Cluj-Napoca,1999 (cu T.Bulboacă si Gr.Sălăgean); ediția a doua 2006.
3. Differential Subordinations. Theory and Applications,Marcel Dekker, Inc., New-York-Basel, 2000 (cu S. S. Miller)
4. Funcții complexe, Ed. Univ. Oradea, 2001 (cu Gh.Oros)
5. Bevezetés az analitikus függvények geometriai elméletébe, Kolozsvár, 2003,ISBN 973-8239-91-5 (cu T.Bulboacă) in lba. maghiară.
6. Capitole speciale de analiză complexă, Presa Univ. Clujeana, 2005, ISBN 973-610-387-0 (cu G. Kohr).

Petru Mocanu
Date personale
Născut	1 iunie 1931 Brăila
Decedat	28 martie 2016 (84 de ani) [1] Cluj-Napoca
Frați și surori	Titus Mocanu
Căsătorit cu	Constanța Mocanu
Cetățenie	România
Ocupație	matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Organizație	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Premii	doctor honoris causa
Membru titular al Academiei Române

* 2017: Infanta Alicia, Ducesă de Calabria^[1] (născută: Prințesă de Bourbon-Parma; Alicia Maria Teresa Francesca Luisa Pia Anna Valeria; n. 13 noiembrie 1917 - d. 28 martie 2017)^[1] a fost fiica Ducelui Elias de Parma și Piacenza și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Anna de Austria.^[1]Alicia a fost Ducesă de Calabria prin căsătoria cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria (1901–1964).^[1] Din anul 1936 ea a fost infantă a Spaniei.^[2] S-a născut la Viena, Austria.

Infanta Alicia este moștenitoarea tronului regatului Navarei dacă este urmată legea succesiunii tradiționale (dreptul primogeniturii masculine) potrivit website-ului oficial al fiului ei.^[3]

Dacă Franța adoptă dreptul primogeniturii înainte de moartea lui Henri, conte de Chambord, ea ar fi de asemenea actualul pretendent la tronul Franței. Această linie ar fi urmată de sora mai mare a contelui de Chambord, Louise Marie Thérèse d'Artois, mama lui Robert I, Duce de Parma, tatăl lui Elias, Duce de Parma, tatăl infantei Alicia.

Ca moștenitoare generală a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a reginei Maria Tereza a Spaniei, infanta Alicia este, de asemenea, descendenta vechilor regi ai regatului Castiliei, Aragonului, Două Sicilii. Astfel, fiul ei infantele Carlos, Duce de Calabria va fi la moartea ei, nu numai reprezentantul direct genealogic al regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii, dar și a celei mai lungi dinastii domnitoare din Neapole și Sicilia, care a condus Sicilia din 1282 și Neapole din 1442 până la 1700.

Dacă căsătoria Mariei Beatrice de Savoia cu unchiul ei este considerată ilegală, atunci Alicia ca moștenitoare a următoarei surori a Mariei Beatrice ar fi pretendenta iacobită la tronul Angliei, Scoției, Franței și Irlandei.^[4] Totuși, legea engleză și scoțiană din 1688 stabișește că mariajele contractate în afara regatelor nu sunt contestate dacă au fost legale în propriile țări; deci pretenția Aliciei este slabă.

Alicia s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria (30 noiembrie 1901 - 3 februarie 1964), vărul ei de gardul doi și cel mai mare fiu al Prințului Carlos de Bourbon-Două Sicilii și a soției acestuia, Mercedes, Prințesă de Asturia, la 16 aprilie 1936 la Viena, Austro-Ungaria.^[1] Alicia și Alfonso au trei copii:^[1]

• Prințesa Teresa de Bourbon-Două Sicilii (n. 6 februarie 1937), căsătorită cu Inigo Moreno y Artega, marchiz de Laula la 16 aprilie 1961 la Madrid, Spania; au șapte copii
• Infantele Carlos, Duce de Calabria (n. 16 ianuarie 1938), căsătorit cu Prințesa Anne de Orléans la 12 mai 1965 la Dreux, Franța; au cinci copii
• Prințesa Inés Maria de Bourbon-Două Sicilii (n. 18 februarie 1940), căsătorită cu Don Luis de Morales y Aguado la 21 ianuarie 1965 la Madrid, Spania; au cinci copii

Infanta Alicia
Ducesă de Calabria
Date personale
Nume la naștere	Alicia Maria Teresa Francesca Luisa Pia Anna Valeria
Născută	13 noiembrie 1917 Viena, Austro-Ungaria
Decedată	28 martie 2017 (99 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Elias de Bourbon-Parma Maria Anna de Austria (1882–1940)
Frați și surori	Princess Maria Christina of Bourbon-Parma[*] Robert Hugo, Duke of Parma[*]
Căsătorită cu	Infantele Alfonso, Duce de Calabria
Copii	Prințesa Teresa Infantele Carlos, Duce de Calabria Prințesa Inés Maria
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	dog breeder[*] horse breeder[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma Casa de Bourbon-Două Sicilii
Monarch of Pamplona[

* 2018: Gabriela-Aimée Iacobescu^[1] (n. 1 iulie 1946, Unguriu, Buzău, România – d. 27  martie 2018, București, România) a fost o actriță română.

Aimée Iacobescu a declarat într-un interviu din Jurnalul Național, că s-a născut de fapt în noaptea de 23 iunie, lucru cunoscut doar de familie și apropiați.^[2]

A absolvit Secția de Actorie a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC), azi Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, în 1968, la clasa profesoarei Beate Fredanov, asistenți Octavian Cotescu și Laurențiu Azimioară.

Aimée Iacobescu a fost protejata scriitorului Eugen Barbu, a filmat cu regizorul Dinu Cocea și a devenit apoi preferata inginerului-regizor Sergiu Nicolaescu.

A rămas în amintirea publicului cu rolul Domniței Ralu.

Aimée Iacobescu suferea de cancer și mijloacele ei financiare modeste făceau cu greu față tratamentului costisitor. În dimineața zilei de 27 martie 2018 s-a stins din viață

Filmografie:

• De-aș fi... Harap Alb (1965)
• Haiducii (1966), regia Dinu Cocea
• Șapte băieți și o ștrengăriță (1967), Bernard Borderie, coproducție cu Franța
• Răpirea fecioarelor (1968), regia Dinu Cocea
• Haiducii lui Șaptecai (1971) - Domnița Ralu, regia Dinu Cocea
• Zestrea domniței Ralu (1971) - Domnița Ralu, regia Dinu Cocea
• Săptămâna nebunilor (1971) - Domnița Ralu, regia Dinu Cocea
• Cu mâinile curate (1972) - Charlotte, regia Sergiu Nicolaescu
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975) - Lucia, regia Iulian Mihu
• Osînda (1976) - Magda Pârâianu, regia Sergiu Nicolaescu
• Revanșa (1978), regia Sergiu Nicolaescu
• Ultima noapte de dragoste (1980), regia Sergiu Nicolaescu
• Dumbrava minunată (1980) - Sora Soarelui, regia Gheorghe Naghi
• Cuibul de viespi (1987) - Jenny Valeriu / Amy Andronache, regia Horea Popescu
• Detectiv fără voie (serial TV, 2001), regia Sergiu Nicolaescu

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistei Aimée Iacobescu la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”

Aimée Iacobescu
Date personale
Născută	1 iulie 1946  Unguriu, Buzău, România
Decedată	27 martie 2018 (71 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Cetățenie	România
Ocupație	actriță

Sărbători

• În cxalendarul ortodox: Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului și Ștefan, făcătorul de minuni