3. /19 MARTIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Mc Hrisant și Daria;
Sf Mc Claudiu și Ilaria;
Sf Mc Marian, diaconul
(Pomenirea morților)
Psalmi
Sf Mc Hrisant și Daria
Văzând că fiul său propovăduiește Ortodoxia, tatăl Sfântului Hrisant i-a trimis-o pe Sfânta Daria, cu gândul că, pentru frumusețea acesteia, se va răzgândi să Îi urmeze Domnului. Dar aceștia s-au căsătorit și, fiind botezată și ea, au trăit ca frații, în curăție. Pentru acest lucru, fiind pârâți, au fost chinuiți și omorâți.
Trăind pe vremea împăratului Numerian, Sfântul Hrisant era din Alexandria, iar Sfânta Daria din Atena. Botezat în credința creștină și propovăduind cuvântul Domnului, Sfântului Hrisant îi fusese trimisă Daria de către tatăl lui, pentru a-l întoarce de la dreapta credință. Cei doi s-au căsătorit, dar nu numai că nu a putut să îl facă să se răzgândească, ci și ea a mărturisit iubirea Domnului și, spunându-i soțului ei despre planul ascuns, s-a botezat și ea și au trăit în curăție.
Pârâți la prefect, au fost judecați și chinuiți în multe feluri, încât tribunul militar, văzându-le credința și răbdarea, s-a întors la Hristos împreună cu familia sa și cu ostașii, fiind omorâți cu toții. Sfinții Hrisant și Daria au fost aruncați într-o groapă și s-a turnat pământ deasupra lor, dându-și sufletele în mâinile Domnului.
Viața Sfântului Mucenic Hrisant
Sfinții Mucenici Hrisant și Daria, cântând și rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea și au primit mucenicească moarte și îngropare, fiind acoperiți de vii cu pământ și cu piatră, după porunca tiranului.
Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc și boieresc, cu numele Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus la Roma și a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a cinstit cu locul de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant, sârguindu-se să-l învețe toate cărțile, l-a dat la învățătura filosofiei. Iar câtă înțelepciune avea tânărul, vor arăta lucrurile lui cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat cu pricepere toată Sfânta Scriptură, citind cu luare aminte Sfânta Evanghelie și cărțile Apostolilor și cugetând la dânsele, grăia către sine: „Ți se cădea ție, Hrisante, să citești scripturile păgânilor, cele pline de întuneric, până ce nu cunoșteai lumina adevărului, pe care aflând-o, ține-te numai de ea, căci nu este înțelept să te întorci iarăși din lumină la întuneric.
Căci îți vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învățătură, dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru că așa poruncește Dumnezeu: Căutați și veți afla. Iar dacă ceea ce ai căutat și ai aflat vei voi să lași, te vei asemăna oamenilor fără de minte și nerecunoscători. Ține-te tare de ceea ce cu toată mintea se cade să te ții, adică de Dumnezeu, ca să nu cazi în paguba cea mare când te vei lipsi de bunăvoie de binele căutat prin atâtea osteneli. Ai aflat aur și argint, ai aflat piatră scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat, ca să moștenești cele aflate. Deci, ferește-te ca să nu se ia de la ține acea comoară aflată!”.
Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învățător al dumnezeieștilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la înțelepciunea cea retorică și filosofică și ucenic al dascălilor celor preaînțelepți, iar acum dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au fost pescarii cei necărturari, dar care pe toată lumea au vânat-o, spre cunoștința lui Hristos. Învățători ca aceia cu sârguință căuta tânărul cel cu bună înțelegere, pentru că citise pe apostolul, care zice: Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înțelepciunea acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înțelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mântuiasă pe cei ce cred.
Acestea cugetând în sine Hrisant în toate zilele și pe robii lui Hristos căutându-i, a găsit pe cineva spunându-i că știe un bărbat creștin, cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieștile Scripturi, ascunzându-se în munți, într-o peșteră, la un loc puțin știut. Auzind fericitul tânăr, s-a bucurat foarte tare și, stăruind la cel ce i-a spus, îl rugă cu lacrimi să-i arate locul unde viețuiește acel om al lui Dumnezeu. Deci, înștiințându-se, a venit la cunoștința acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, și a auzit de la dânsul cuvântul lui Dumnezeu și taina credinței creștinești; apoi, adeseori mergând la dânsul, se povățuia la calea mântuirii.
În câteva luni, povățuindu-se de Carpofor preotul, a înțeles desăvârșit tainele dumnezeieștii Scripturi și a primit Sfântul Botez de la dânsul. Apoi, atât s-a întărit în sfânta credință și în dragostea lui Hristos s-a făcut desăvârșit, încât, după șapte zile de la botezul său, a început a propovădui la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Despre aceasta auzind unii bărbați vestiți dintre rudele lui, au zis tatălui său: „Caută, că asupra ta va fi o pricină și asupra capului tău va cădea ceea ce îndrăznește fiul tău a face; pentru că îndrăznește a grăi de rău pe zei și zice că este un oarecare Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertați pentru dânsul și vom pierde mila împărătească. Pentru că cine îndrăznește să grăiască asupra zeilor unele hule ca acelea, decât numai cei ce se împotrivesc legilor împărătești?”.
Mâniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară întunecoasă și rece și-l muncea cu foamea, dându-i puțină mâncare seara. Iar fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea și foamea nu ca o pedeapsă, ci ca o deprindere la post, la liniște și la strâmtorarea vieții creștinești și binevoia să fie în închisoarea aceea strâmtă și întunecoasă mai mult decât în palatele cele desfătate și luminoase. Înștiințându-se despre aceea casnicii și vecinii, sfătuiau pe tatăl, zicând: „Dacă voiești să-ți întorci fiul de la gândul creștinesc, apoi să-l rânduiești mai mult să petreacă în veselie și în desfătări și, găsind o fecioară frumoasă și înțeleaptă, s-o însoțești cu el să-i fie femeie și, cunoscându-se că este bărbat, să uite creștinătatea, căci temnița, legăturile și foamea cu care tu îl muncești, creștinii le socotesc mai mult spre slavă și laudă, decât ca pedeapsă”.
Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit palat foarte luminos și să înfrumusețeze pereții cu podoabe scumpe. Apoi, a pregătit acolo pat de mult preț, bine așternut și toate cele de veselie și frumoase și, scoțând pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a îmbrăcat în haine țesute cu aur și l-a dus în palatul acela. Și, alegând din slujnicile sale fecioare mai frumoase la față și înfrumusețându-le cu podoabe scumpe, le-a închis în palatul acela împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să se sârguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupești și să-l întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulțime de bucate și băuturi din cele mai bune, iar fecioarele cântau și dănțuiau în fața Sfântului Hrisant, mâncând, bând, veselindu-se, jucând, cântând cântece desfrânate, vorbind cuvinte de rușine. Căci în toate chipurile se sârguiau să vâneze sufletul copilului cel tânăr spre fapta de desfrânare și spre dulceți trupești.
Iar tânărul, nu ca un tânăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet, răbda dănțuirile și amăgirile fecioarelor și, fiind în mijlocul curselor, petrecea neprins. În astfel de război ostașul lui Hristos stătea nebiruit și de mînăcările cele desfătate și de băuturile cele dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare căuta ca spre aspide și de atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea de șarpe, și neîncetat se ruga. Când avea nevoie să doarmă, se culca pe pământ, fără de așternut; iar cuvintele cele amăgitoare și de rușine ale fecioarelor, ca pe niște săgeți le socotea și cu pavăza credinței le izgonea de la sine; iar către Dumnezeu striga, zicând:
„Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune și nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgește acela care socotește că prin a sa putere biruiește patima trupească și păzește curăția, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupești; nici nu va putea sufletul să ajugă la curțile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceața trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deșertăciunii vieții spre înghițirea sufletelor. De ai săi dinți de va scăpa cineva, este dator să-Ți dea mulțumire din tot sufletul, Ție, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot așa și fericitul și plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile desfrânatei, ca din dinții unei fiare neîmblânzite, pentru care, plângând tatăl său, grăia:
O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită și ca o leoaică zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgându-l spre fărădelege. Și care fiară poate să fie mai cumplită, decât diavolul și femeia? Trupul și sângele ridicându-se în tânăr din fire și aprinzându-l spre poftă, iar femeia, îndemnându-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusețea feței, prin îmbrăcămintea cea de mare preț, prin bogății, prin stăpânire și prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare și la moarte pe cel mai înțelept. Și minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu în deșert zicea tatăl său: „Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu”. Pentru că din mare și de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decât aceea când voiau frații lui să-l ucidă. Și a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dânsul.
Și acum mă rog Ție, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra fiarelor și șerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest loc; căci precum șerpii dorm, fermecându-se de glasul fermecătorilor, așa, în vremea rugăciunilor mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca să nu ridice în trupul meu cel tânăr războaie de dulci patimi! Ajută-mi, Mântuitorul meu, că pe Tine Te știu Unul, adevăratul Dumnezeu, Cel ce mântuiești pe cei ce cred întru Tine și le dai lor putere nebiruită!”.
Astfel rugându-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn atât de greu, încât n-au putut nicidecum a se scula și a se deștepta din somnul acela, până ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi, scoțându-le afară, îndată s-au deșteptat și au cerut mâncare. Iar după ce au intrat în palat la sfântul tânăr, îndată au adormit cu somn greu. Deci, în toate zilele făcându-se aceasta, s-a înștiințat despre acest lucru tatăl lui, care a început a se tângui după fiul său ca după un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: „Fiul tău a învățat de la creștini meșteșugul vrăjitoresc și cu înlesnire pe fecioarele cele neștiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară înțeleaptă și învățată, s-o duci la dânsul cu rânduiala de nuntă și să se însoare chiar și nevrând, căci stând împreună cu dânsul totdeauna, îl va atrage vreodată la trupeasca împreunare și-l va întoarce de la creștinătate”.
Polemie răspunse: „Dar unde vom găsi o fecioară așa de înțeleaptă, care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela și să-l plece a se întoarce la legile noastre?”. I-au zis lui vecinii: „Este între fecioarele care slujesc zeiței Atena o fecioară învățată, cu numele Daria, bine încuviințată la față și foarte înțeleaptă, care a trecut toate cărțile și toată învățătura retorică și acum este vremea ei de nuntă; deci, apucă tu mai înainte, până n-o ia altcineva și, logodind-o, du-o la fiul tău”.
Ascultând tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să se ducă la fecioara aceea, să-i spună despre tânărul Hrisant, înștiințând-o despre întoarcerea lui la credința creștinească și să roage pe fecioară să facă aceste două fapte: adică, să-l aducă și la însoțire cu dânsa și să-l întoarcă de la creștinătate. Fecioara s-a învoit la însoțirea cu Hrisant și întâi a învățat cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe mire spre dragostea trupească și să-l schimbe spre închinarea zeilor romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste în casa lui Polemie.
Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase și de mare preț, după firească să cuviință, a dus-o în cămară la sfântul, unde, fiind singură cu dânsul, ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea, atrăgând spre desfrânare pe tânărul cel curat? Iar ostașul lui Hristos petrecea ca un diamant tare, ca un stâlp neclintit și ca un munte nemișcat, biruind dragostea trupească prin dragostea lui Dumnezeu și cu arma Crucii gonind săgețile cele aprinse împotriva sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu și chemând în ajutor pe Duhul Sfânt, a început a grăi către fecioară astfel:
„Dacă pentru însoțirea cea de puțină vreme cu mine, omul cel muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atâta cuviință și-mi aduci cuvinte atât de dulci și de miere curgătoare, ca să mă întorci de la scopul cel bun, să-mi îndărătnicești sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu și să-mi schimbi gândul, apoi cu atât mai mult ți se cade să te îngrijești ca să poți afla dragostea Celui fără de moarte, Împăratul și Fiul lui Dumnezeu; și-ți va fi cu înlesnire aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îți vei păzi curat și fără prihană sufletul tău, împreună cu trupul, și, precum ți-ai împodobit trupul cu haine de mare preț, îți vei împodobi tot așa și inima cu obiceiuri îmbunătățite, apoi îngerii îți vor fi tovarăși, apostolii prieteni, mucenicii vecini și îți vor mijloci ca Însuși Hristos să-ți fie Mire, Care îți pregătește la cer cămară nestricăcioasă, cu neasemănare mai frumoasă și mai luminoasă decât cea pământească. El îți va da veseliile Raiului cele veșnice, floarea tinerețelor tale o va face nemuritoare și-ți va scrie zestre în cărțile vieții veșnice”.
Auzind Daria niște cuvinte ca acestea ale Sfântului Hrisant, s-a umilit și a zis: „Nu m-a adus aici nici o poftă trupească așa de mare, ci dragostea către tine și lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la slujirea zeilor noștri”. Sfântul Hrisant răspunse: „Dacă la acestea ai oarecare dovezi și luminate arătări, prin care să mă încredințezi că slujba făcută de voi zeilor este dreaptă, te voi asculta și-mi voi schimba gândul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul de obște”. Daria zise: „Nimic nu este mai de folos și mai de trebuință oamenilor, decât a cinsti pe zei și a se păzi cu dinadinsul, că nu cumva, defăimându-i, să-i pornim spre mânie. Ci, se cade a-i îmblânzi cu jertfe, ca să ne fie păzitori”.
A grăit sfântul: „Cum pot, o, înțeleaptă fecioară, să ne fie păzitori zeii aceia, care singuri au trebuință de păzire de la alții și-i străjuiesc noaptea câinii cei legați de dânșii, că nu cândva să se fure de tâlhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier și cu plumb se întăresc, că nu cumva, surpându-se de cineva, să cadă la pământ și să se sfărâme”. Daria zise: „De ar fi putut poporul cel simplu fără chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit să-i cioplească și să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur, argint, aramă, marmură și în lemn ca oamenii, văzându-i pe ei cu ochii, să știe la cine vor gândi cu mintea și-i vor cinsti și se vor teme”.
A zis Sfântul Hrisant: „Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiască cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia, care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.
Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o arătare într-aripată. Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș. Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie, care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur - cu dumnezeiască voie - s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira, sora și femeia lui Dia, de nebună Palada și de Venera cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată.
Aceștia toți neavând dumnezeire, nici vreo sfințenie și dreptate, pe cine judecă înțelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar pentru ceilalți zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci unul este capul, căruia celelalte mădulare îi urmează. Și care dintre ei se va socoti zeu sau zeiță, dacă Cronos, Dia și Venera – față de care nimeni nu se socotește între zei mai mare –, nu sunt zei? Dacă – precum am arătat – ai voștri zei sunt ticăloși și deșerți, apoi cu cât mai mult sunt ticăloși aceia, care ca pe niște zei îi cinstesc pe dânșii?”.
Daria, ascultând cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis: „Dacă povestirile și basmele făcătorilor de stihuri sunt deșarte, apoi să ne întoarcem la filosofi. Aceștia învață a lăsa tot obiceiul rău, iar fapta bună a o alege; apoi, cu felurite tâlcuiri închipuind așezarea lumii și tâlcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie și nimic nu întoarce, îl numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pământ și, cu celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri”.
A grăit Sfântul Hrisant: „S-a obișnuit a se face chipuri pentru acele lucruri care nu pot totdeauna a rămâne, ci cu vechimea vremii au trecut. Iar pământul totdeauna este, așijderea și marea și focul, totdeauna sunt, și văzduhul, de toți se vede. Și nu pricep pentru ce ați legiuit a cinsti acele stihii între idolii cei ce au asemănare omenească, făcuți de mâini omenești, și cu asemănarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiți chipurile stihiilor cioplite în omenești asemănări, mai mult decât lucrurile singure? Pentru ce nu vă închinați pământului, văzduhului și mării? Oare este vreun împărat sau domn, care ar fi poruncit ca pe sine, împăratul și domnul, să-l treacă cu vederea, iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este nici un împărat astfel, nici domn, cu cuviință este să mărturisim adevărul, că prin chipurile idolești nu sunt stihii, nici zei închipuiți, ci oameni muritori”.
Daria a zis: „Dovezile tale întăresc a mea înțelegere, căci chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neștiutori, iar noi cinstim lucrurile acelea ale căror chipuri sunt puse înainte”. Grăit-a Sfântul Hrisant: „Dacă voiești să întărești a ta înțelegere cu ale noastre dovezi, apoi să aducem în mijloc pe toți cei ce cinstesc stihiile. Aceia, dacă cinstesc pământul, apoi cu vrednicie să-l cinstească ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i facă lui; adică să nu-l are, nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip, ci nelucrat să fie pământul de arătură și de săpătură. Iar lucrătorul de pământ care nu-l mărturisește a fi Dumnezeu, pune pe dânsul plugul și sapă, nedându-i nici o cinste dumnezeiască.
Deci, socotește căruia îi face mai roditoare țarinele și gră-dinile? Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinstește ca pe un Dumnezeu? Sau celui ce fără cinste îl ară și îl sapă? Iar dacă pământul într-adevăr este zeu, precum voi ziceți, apoi se cade că vouă, închinătorilor săi, să vă dea toate roadele fără a voastră osteneală, nearîndu-se, nici săpându-se. Dacă și marea este zeu, apoi să înoți pe ea fără vâsle; să te ducă ori unde vei voi și să aștepți pește, nu din vânare sau din osteneala ta, ci, închinându-te mării ca unui zeu, prin rugăciune să ceri cele ce-ți trebuie.
Asemenea și pentru celelalte să înțelegeți, cum că pe închi-nătorii lor nu-i știu, pentru că nu au suflet, nici înțelegere, ci cu voia lui Dumnezeu slujesc la trebuințele omenești. Cu porunca Ziditorului său, adăpându-se pământul cu ploaie și cu rouă de sus și cu razele soarelui încălzindu-se, răsar semințele, cresc răsadurile și aduc în vreme cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Făcătorul, Care pe toate le-a zidit și nouă spre viață ni le-a dat, datori suntem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dânsul. Căci și copiii care învață în școli, nu dau cinste cărticelelor, scândurilor și hârtiilor, ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei închinăciune și mulțumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a tămăduit”.
Acestea și multe altele grăind Sfântul Hrisant, Daria a crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuindu-se amândoi să petreacă întru însoțire nenuntită, sub chipul însoțirii păzindu-și neprihănită fecioria lor și petrecând în frica Domnului. Sfântul Hrisant a luat de la tatăl său libertate pentru cea părută însoțire; pentru că se bucurase foarte mult Polemie de căsătoria fiului său, neștiind tainele cele păzite între dânșii. Deci a dat stăpânire fiului peste toată averea sa, că unuia născut al său și moștenitor, iar el însuși după puțin timp a murit, Dumnezeu rânduind astfel, că sfânta doime care păzea fecioria în însoțire, adică Hrisant și Daria, mai cu voie să-I slujească Lui.
Având viața liberă, Sfântul Hrisant a botezat în casa sa pe fericită să soție, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură și toate cărțile creștinești le-a trecut; și s-a făcut sfânta desăvârșita roabă și mireasă a lui Hristos. Și nu numai de a lor mântuire, ci și de a multora se îngrijeau Hrisant și Daria. Căci el întorcea mulțime de bărbați spre Hristos și pe tineri îi sfătuia la viața feciorească, iar ea mulțime de femei și de fecioare le făcea mirese lui Hristos. Apoi, despărțindu-se în deosebite case, ridicate ca niște mânăstiri, fiecare dintre dânșii avea ceata sa, din cei ce-și păzeau fecioria. El avea tineri din cei ce defăimau toate dulcețile lumii acesteia și își făgăduiau viața curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se făceau mirese lui Hristos.
După câțiva ani, amândouă cetele, adică a lui Hrisant și a Dariei, înmulțindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare și gâlceava mare în cetate. Pentru că poporul, mergând la Chelerin eparhul, clevetea contra sfinților și robilor lui Hristos, Hrisant și Daria. Căci bărbații strigau: „Am pierdut pe femeile noastre!”; iar tinerii strigau: „Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!”. Asemenea și femeile țipau: „Ne-am lipsit de bărbații noștri!”. Iar fecioarele strigau: „Ne-am lipsit de logodnicii noștri, prin Hrisant!”. Poporul, făcând gâlceava, striga: „Cum se vor naște fiii, lepădându-se însurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască, cu învățătura cea străină și cu înșelăciunea cea vrăjitorească a lui Hrisant și a Dariei”. Atunci îndată eparhul a poruncit să-i prindă pe amândoi și în multe feluri să-i muncească, dacă nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfântul Hrisant l-a dat unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostașilor săi, zicând: „Duceți-l afară din cetate, la capiștea lui Dia, și acolo, de nu va voi să se închine nebiruitului Ieraclie, munciți-l în multe feluri, până ce se va supune și va jertfi”.
Ostașii, luând pe sfântul, l-au legat fără milostivire cu vine de bou și l-au strâns tare, încât i-au trecut vinele acelea până la oase. Apoi, deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încât nu putea ochiul să vadă dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnică decât vorbirea vreunui cuvânt. Mult ostenindu-se ostașii cu legarea Sfântului Hrisant și nimic sporind, s-au supărat și l-au băgat într-o temniță întunecoasă, ferecându-l cu trei obezi, și, băgându-l în butuc, îl băteau și-l batjocoreau. Dar și obezile acelea și butucul îndată că praful s-au risipit. Atunci au vărsat peste dânsul urină de om, zicându-i: „Farmecele și vrăjile tale nimic nu-ți vor ajuta ție”. Însă deodată mirosul acela s-a schimbat în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat un vițel și în pielea aceea voiau să bage pe mucenicul gol. Deci, punându-l la arșița soarelui pe un zăduf cumplit, nimic rău n-a pătimit mucenicul. Atunci, ferecându-l cu lanțuri de fier, l-au aruncat în temniță și iarăși lanțurile acelea s-au sfărâmat deodată și lumină a strălucit în temniță, ca și cum ar fi ars multe lumânări.
Ostașii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră. Iar el, mergând la temniță și văzând lumină, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Hrisant să-l aducă la dânsul și i-a zis: „Ce fel de putere de vrăji ai în tine, cu care faci unele ca acestea? Pe mulți vrăjitori și fermecători i-am îmblânzit eu, dar atâta putere n-am aflat la dânșii. Însă, deoarece te văd bărbat vestit și înțelept, nu cer altceva de la tine, decât numai să lași învățătura creștinească cea îndrăzneață, pentru care se face atâta gâlceava și tulburare în poporul român. Deci, fă lucrul cel vrednic numelui tău și atotputernicilor zei și adă jertfa cea datorată”.
A răspuns Sfântul Hrisant: „De ar fi fost în tine o scânteie cât de mică de înțelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meșteșugul vrăjitoresc, ci dumnezeiască putere îmi ajută și mă întărește. Dar tu te uiți spre mine totdeauna că și spre zeii tăi, cu ochii întunecați de necredință. Pentru că, dacă ochii tăi ar fi văzut drept, ai fi înțeles că zeii tăi nu văd. Și dacă urechile tale ar fi auzit adevărat, ai fi cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă către dânșii; și, de ar fi fost în tine oarecare simțire, ai fi cunoscut că zeii tăi nu au inimă înăuntru, decât numai praf, țarină și plumb”.
Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legând pe mucenic de un lemn, să-l bată cu toiege. Și, fiind toiegele acelea tari și grele în mâinile celor ce-l băteau, atingându-se de trupul sfântului, erau moi ca papură. Acest lucru văzând tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate; și, dezlegând pe mucenic de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui și, întorcându-se spre ostași, a zis: „Cu adevărat, eu, precum și voi știți, am cercetat toate înșelăciunile vrăjitorești și ale farmecelor și acum văd că nu este aici vreun meșteșug de farmece omenești, ci singură puterea lui Dumnezeu. Că și legăturile cele țări ale vinelor crude singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărâmat, iar lemnul în picioarele lui s-a făcut praf și pielea cea umedă, toată ziua fiind în arșița soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanțurile cele grele cu nevăzută putere s-au dezlegat și s-au sfărâmat; iar locul cel foarte întunecos al temniței s-a luminat cu o lumină mare și toiegele cele grele din mâinile celor ce le țineau, atingându-se de trupul lui, s-au făcut ca o papură de moi. Ce să mai facem acum, văzând în el puterea lui Dumnezeu care se săvârșește? Decât numai că toți, căzând la picioarele acestui om al lui Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutățile și muncile cele făcute lui de noi și să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic, Care a făcut niște minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atât de țări și nebiruiți în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată, acest purtător de biruință rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel și pe ai noștri domni și împărați îi va birui și-i va rușina cu puterea cea nebiruită ce este întru dânsul, adică a Dumnezeului ceresc”.
Aceasta zicând Claudie, a căzut la picioarele Sfântului Hrisant împreună cu toți ostașii, zicând: „Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ție ca și pe noi să ne duci spre El și să ne faci robi ai Lui”. Iar sfântul le-a zis: „De voiți să veniți la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniți către Dânsul; pentru că numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, dacă cineva cu toată inima și cu credință tare Îl caută”. După ce Sfântul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul Dumnezeu, învățându-i câtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul, Ilaria, femeia lui, și doi fii, Iason și Mavru, și toată casa lui. Asemenea au crezut ostașii lui cu toți căsnicii, și toți împreună au primit Sfântul Botez și petreceau în învățăturile lui Hrisant ziua și noaptea, ascultând cu osârdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, și toți doreau să păti-mească pentru El.
După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos și s-a botezat cu toată casa și ostașii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile împăratului Numerian (283-284), care împărățea într-acea vreme în Roma. Acela îndată a poruncit ca pe Claudie să-l înece în mare, legându-i o piatră de grumaz, iar pe toți ostașii și pe amândoi fiii lui să-i taie cu sabia. Și era în acel loc, unde au fost tăiați mucenicii lui Hristos, un mormânt vechi, pe care creștinii l-au curățit. Apoi, luând noaptea trupurile sfinților mucenici, le-au pus în mormântul acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergând adeseori, săvârșea rugăciunile sale lingă moaștele mucenicilor, unde amândoi fiii săi se aflau tăiați. Deci a fost prinsă în același loc de necredincioși și adusă la întrebare. Iar ea se ruga lor, zicând: „Lăsați-mă să-mi săvârșesc rugăciunea și pe urmă duceți-mă ori unde veți voi”. Iar ei slăbind-o, ea și-a plecat genunchii la pământ și, ridicând mâinile și înălțând ochii la cer, a zis: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toată inima mea Te mărturisesc, rânduiește-mă împreună cu fiii mei, care au ieșit din pântecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoință pentru Tine și și-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor”.
Astfel rugându-se ea, și-a dat duhul său în mâinile lui Dumnezeu. Iar cei ce o prinseseră, văzând-o deodată moartă, s-au umilit și, lăsând lingă dânsa două roabe ale ei care erau cu dânsa, s-au dus. Iar roabele, luând trupul stăpânei lor, l-au îngropat cu cinste lângă mormântul cel vechi, în care zăceau sfinții mucenici.
Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinții Mucenici Hrisant și Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanțuri de fier legându-l, l-au aruncat într-o temniță adâncă, înfricoșată și plină de necurăție, căci acolo ieșea toată necurăția din cetate, iar pe Daria au dus-o în casa de desfrânare. Dar Dumnezeu le ajută la amândoi, făcând minunată întru dânșii puterea Sa cea atotputernică. Căci Sfântului Hrisant, în acea întunecată și necurată temniță, îi strălucea lumină cerească și, în loc de necurăție, era o mireasmă plăcută. Iar Sfintei Daria un leu, scăpând din închisoarea sa, i-a stat înainte în cămara aceea, în care sfânta zăcea cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu, și o păzea.
Despre acest lucru neștiind cetățenii, au trimis pe un tânăr fără de rușine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la sfânta, îndată l-a apucat leul și, aruncându-l la pământ, îl călca cu picioarele și se uita la Sfânta Daria, ca o slugă pricepută, așteptând porunca stăpânei sale, să facă ce va vrea cu acel om fără de rușine, să-l ucidă sau să-l libereze viu. Sfânta Daria, înțelegând aceea, a zis către leu: „Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, să-l slăbești ca să audă de la mine cuvântul lui Dumnezeu!”.
Deci, lăsând leul pe tânărul acela, a ieșit afară și s-a culcat lângă ușă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfântă a zis către tânărul acela: „Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a îmblânzit și fiara, ca un om înțelegător, cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat, se teme și-L cinstește. Iar tu, ticălosule, fiind om și având cunoștință, nu te temi de Dumnezeu, petrecând într-atîtea răutăți și întinăciuni? Ți se cădea să te rușinezi și să te căiești, însă tu cu acelea te lauzi”. Iar el, cazând înaintea ei, a început a striga și a zice: „Poruncește-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără vătămare și eu la toți voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujești, Acela singur este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El”. Apoi a poruncit Sfânta Daria leului și a lăsat fiara ieșire liberă din casa aceea acelui tânăr. Și s-a dus tânărul prin mijlocul cetății, strigând cu mare glas: „Să știți toți, romanilor, că Daria este zeiță”.
Apoi au alergat niște oameni mai îndrăzneți, luptători tari de priveliște, vrând să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de Dumnezeu, pe fiecare apucându-i, îi trântea la pământ și, așternându-i pe toți dinaintea picioarelor Sfintei Daria, îi ținea nescăpați; însă nu-i omora, nici îi rănea, ci aștepta porunca Dariei. Deci, a zis sfânta către acei bărbați: „Dacă veți crede în Hristos, veți putea să ieșiți de aici fără vătămare, iar de nu, apoi zeii voștrii să vă apere de la moarte”. Iar ei cu un glas au strigat, zicând: „Cel ce nu crede că Hristos este Dumnezeu adevărat și viu, acela să nu iasă de aici viu!”. Astfel strigând ei, Sfânta Daria a poruncit leului ca fără vătămare să elibereze pe acei bărbați. Iar ei, ieșind, strigau cu mare glas: „Credeți, popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe Care Daria Îl propovăduiește!”.
Înștiințându-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să aprindă un foc mare lângă ușile acelei case, în care era Daria cu leul, ca să ardă împreună cu fiară. Leul, văzând focul, s-a speriat și a început a răcni. Dar sfânta i-a zis: „Nu te teme, că nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepădând frica, ieși și te du cu pace în pustie, căci Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit, te va apăra pe tine”. Iar leul, plecându-și capul, a ieșit și, prin mijlocul cetății ducându-se, pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei ce s-au izbăvit din gura lui, toți au primit Botezul.
După ce s-a înștiințat de acestea împăratul Numerian, a poruncit eparhului ca pe Hrisant și pe Daria cu munci cumplite să-i piardă. Sfântului Hrisant, fiind spânzurat gol pe lemn, îi aduseră și lumânări aprinse ca să-l ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au sfărâmat și luminările s-au stins. Iar câți au vrut să se atingă de Sfânta Daria, mâinile acelora îndată se zgârceau și vinele lor se rupeau și țipau de durerea cea cumplită. Văzând aceasta, eparhul s-a temut și, alergând degrabă, a spus împăratului. Iar el, socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din meșteșugul vrăjitoresc, a poruncit ca pe amândoi, pe Hrisant și pe Daria, să-i scoată afară din cetate și, săpând o groapă adâncă, pe calea ce se numește Salaria, să-i arunce într-însa pe amândoi; apoi cu pietre și cu pământ să-i acopere și să-i îngroape de vii.
Deci, astfel fiind duși Sfinții Mucenici Hrisant și Daria, cântând și rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea și au primit mucenicească moarte și îngropare, fiind acoperiți de vii cu pământ și cu piatră, după porunca tiranului. Și, precum în viața aceasta au avut viață de obște întru duhovnicească însoțire, astfel s-au sfârșit amândoi împreună, fiind primiți de Dumnezeu că o jertfă vie și bineprimită, câștigând cununile răsplătirii celei fără de moarte.
La locul acela multe minuni și tămăduiri se făceau și mulțime fără de număr de creștini, bărbați, femei și copii, adunându-se într-o peșteră oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua mucenicilor și cu dumnezeieștile Taine se împărtășeau.
Înștiințându-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să astupe intrarea peșterii aceleia și să răstoarne pământ. Deci s-a făcut aceea degrabă și s-a săvârșit acolo mucenicește toată mulțimea adunării creștinești, între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul și mulți clerici. Însă nu este cu putință a număra numele credincioșilor care s-au sfârșit acolo, căci erau fără număr.
Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, frații Varin și Armenie, le-am scris, după porunca preasfințitului Ștefan, papa de la Roma, și în toate cetățile le-am trimis, ca să știe toți că Sfinții Mucenici Hrisant și Daria au luat cununile mucenicești întru cereasca Împărăție, de la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Viața Sfintei Mucenițe Daria
Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc şi boieresc, cu numele Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus la Roma şi a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a cinstit cu locul de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant, sârguindu-se să-l înveţe toate cărţile, l-a dat la învăţătura filosofiei. Iar câtă înţelepciune avea tânărul, vor arăta lucrurile lui cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat cu pricepere toată Sfânta Scriptură, citind cu luare aminte Sfânta Evanghelie şi cărţile Apostolilor şi cugetând la dânsele, grăia către sine: „Ţi se cădea ţie, Hrisante, să citeşti scripturile păgânilor, cele pline de întuneric, până ce nu cunoşteai lumina adevărului, pe care aflând-o, ţine-te numai de ea, căci nu este înţelept să te întorci iarăşi din lumină la întuneric.
Căci îţi vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învăţătură, dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru că aşa porunceşte Dumnezeu: Căutaţi şi veţi afla. Iar dacă ceea ce ai căutat şi ai aflat vei voi să laşi, te vei asemăna oamenilor fără de minte şi nerecunoscători. Ţine-te tare de ceea ce cu toată mintea se cade să te ţii, adică de Dumnezeu, ca să nu cazi în paguba cea mare când te vei lipsi de bunăvoie de binele căutat prin atâtea osteneli. Ai aflat aur şi argint, ai aflat piatră scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat, ca să moşteneşti cele aflate. Deci, fereşte-te ca să nu se ia de la tine acea comoară aflată!”
Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învăţător al dumnezeieştilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la înţelepciunea cea retorică şi filosofică şi ucenic al dascălilor celor preaînţelepţi, iar acum dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au fost pescarii cei necărturari, dar care pe toată lumea au vânat-o, spre cunoştinţa lui Hristos. Învăţători ca aceia cu sârguinţă căuta tânărul cel cu bună înţelegere, pentru că citise pe apostolul, care zice: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înţelepciunea acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înţelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mântuiasă pe cei ce cred.
Acestea cugetând în sine Hrisant în toate zilele şi pe robii lui Hristos căutându-i, a găsit pe cineva spunându-i că ştie un bărbat creştin, cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieştile Scripturi, ascunzându-se în munţi, într-o peşteră, la un loc puţin ştiut. Auzind fericitul tânăr, s-a bucurat foarte tare şi, stăruind la cel ce i-a spus, îl rugă cu lacrimi să-i arate locul unde vieţuieşte acel om al lui Dumnezeu. Deci, înştiinţându-se, a venit la cunoştinţa acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, şi a auzit de la dânsul cuvântul lui Dumnezeu şi taina credinţei creştineşti; apoi, adeseori mergând la dânsul, se povăţuia la calea mântuirii.
În câteva luni, povăţuindu-se de Carpofor preotul, a înţeles desăvârşit tainele dumnezeieştii Scripturi şi a primit Sfântul Botez de la dânsul. Apoi, atât s-a întărit în sfânta credinţă şi în dragostea lui Hristos s-a făcut desăvârşit, încât, după şapte zile de la botezul său, a început a propovădui la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Despre aceasta auzind unii bărbaţi vestiţi dintre rudele lui, au zis tatălui său: „Caută, că asupra ta va fi o pricină şi asupra capului tău va cădea ceea ce îndrăzneşte fiul tău a face; pentru că îndrăzneşte a grăi de rău pe zei şi zice că este un oarecare Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertaţi pentru dânsul şi vom pierde mila împărătească. Pentru că cine îndrăzneşte să grăiască asupra zeilor unele hule ca acelea, decât numai cei ce se împotrivesc legilor împărăteşti?”
Mâniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară întunecoasă şi rece şi-l muncea cu foamea, dându-i puţină mâncare seara. Iar fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea şi foamea nu ca o pedeapsă, ci ca o deprindere la post, la linişte şi la strâmtorarea vieţii creştineşti şi binevoia să fie în închisoarea aceea strâmtă şi întunecoasă mai mult decât în palatele cele desfătate şi luminoase. Înştiinţându-se despre aceea casnicii şi vecinii, sfătuiau pe tatăl, zicând: „Dacă voieşti să-ţi întorci fiul de la gândul creştinesc, apoi să-l rânduieşti mai mult să petreacă în veselie şi în desfătări şi, găsind o fecioară frumoasă şi înţeleaptă, s-o însoţeşti cu el să-i fie femeie şi, cunoscându-se că este bărbat, să uite creştinătatea, căci temniţa, legăturile şi foamea cu care tu îl munceşti, creştinii le socotesc mai mult spre slavă şi laudă, decât ca pedeapsă”
Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit palat foarte luminos şi să înfrumuseţeze pereţii cu podoabe scumpe. Apoi, a pregătit acolo pat de mult preţ, bine aşternut şi toate cele de veselie şi frumoase şi, scoţând pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a îmbrăcat în haine ţesute cu aur şi l-a dus în palatul acela. Şi, alegând din slujnicile sale fecioare mai frumoase la faţă şi înfrumuseţându-le cu podoabe scumpe, le-a închis în palatul acela împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să se sârguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupeşti şi să-l întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulţime de bucate şi băuturi din cele mai bune, iar fecioarele cântau şi dănţuiau în faţa Sfântului Hrisant, mâncând, bând, veselindu-se, jucând, cântând cântece desfrânate, vorbind cuvinte de ruşine. Căci în toate chipurile se sârguiau să vâneze sufletul copilului cel tânăr spre fapta de desfrânare şi spre dulceţi trupeşti.
Iar tânărul, nu ca un tânăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet, răbda dănţuirile şi amăgirile fecioarelor şi, fiind în mijlocul curselor, petrecea neprins. În astfel de război ostaşul lui Hristos stătea nebiruit şi de mânăcările cele desfătate şi de băuturile cele dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare căuta ca spre aspide şi de atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea de şarpe, şi neîncetat se ruga. Când avea nevoie să doarmă, se culca pe pământ, fără de aşternut; iar cuvintele cele amăgitoare şi de ruşine ale fecioarelor, ca pe nişte săgeţi le socotea şi cu pavăza credinţei le izgonea de la sine; iar către Dumnezeu striga, zicând:
„Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune şi nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgeşte acela care socoteşte că prin a sa putere biruieşte patima trupească şi păzeşte curăţia, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupeşti; nici nu va putea sufletul să ajugă la curţile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceaţa trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deşertăciunii vieţii spre înghiţirea sufletelor. De ai săi dinţi de va scăpa cineva, este dator să-Ţi dea mulţumire din tot sufletul, Ţie, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot aşa şi fericitul şi plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile desfrânatei, ca din dinţii unei fiare neîmblânzite, pentru care, plângând tatăl său, grăia:
O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită şi ca o leoaică zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgându-l spre fărădelege. Şi care fiară poate să fie mai cumplită, decât diavolul şi femeia? Trupul şi sângele ridicându-se în tânăr din fire şi aprinzându-l spre poftă, iar femeia, îndemnându-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumuseţea feţei, prin îmbrăcămintea cea de mare preţ, prin bogăţii, prin stăpânire şi prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare şi la moarte pe cel mai înţelept. Şi minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu în deşert zicea tatăl său: Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu. Pentru că din mare şi de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decât aceea când voiau fraţii lui să-l ucidă. Şi a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dânsul.
Şi acum mă rog Ţie, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra fiarelor şi şerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest loc; căci precum şerpii dorm, fermecându-se de glasul fermecătorilor, aşa, în vremea rugăciunilor mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca să nu ridice în trupul meu cel tânăr războaie de dulci patimi! Ajută-mi, Mântuitorul meu, că pe Tine Te ştiu Unul, adevăratul Dumnezeu, Cel ce mântuieşti pe cei ce cred întru Tine şi le dai lor putere nebiruită!”
Astfel rugându-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn atât de greu, încât n-au putut nicidecum a se scula şi a se deştepta din somnul acela, până ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi, scoţându-le afară, îndată s-au deşteptat şi au cerut mâncare. Iar după ce au intrat în palat la sfântul tânăr, îndată au adormit cu somn greu. Deci, în toate zilele făcându-se aceasta, s-a înştiinţat despre acest lucru tatăl lui, care a început a se tângui după fiul său ca după un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: „Fiul tău a învăţat de la creştini meşteşugul vrăjitoresc şi cu înlesnire pe fecioarele cele neştiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară înţeleaptă şi învăţată, s-o duci la dânsul cu rânduiala de nuntă şi să se însoare chiar şi nevrând, căci stând împreună cu dânsul totdeauna, îl va atrage vreodată la trupeasca împreunare şi-l va întoarce de la creştinătate”.
Polemie răspunse: „Dar unde vom găsi o fecioară aşa de înţeleaptă, care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela şi să-l plece a se întoarce la legile noastre?" I-au zis lui vecinii: "Este între fecioarele care slujesc zeiţei Atena o fecioară învăţată, cu numele Daria, bine încuviinţată la faţă şi foarte înţeleaptă, care a trecut toate cărţile şi toată învăţătura retorică şi acum este vremea ei de nuntă; deci, apucă tu mai înainte, până n-o ia altcineva şi, logodind-o, du-o la fiul tău”.
Ascultând tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să se ducă la fecioara aceea, să-i spună despre tânărul Hrisant, înştiinţînd-o despre întoarcerea lui la credinţa creştinească şi să roage pe fecioară să facă aceste două fapte: adică, să-l aducă şi la însoţire cu dânsa şi să-l întoarcă de la creştinătate. Fecioara s-a învoit la însoţirea cu Hrisant şi întâi a învăţat cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe mire spre dragostea trupească şi să-l schimbe spre închinarea zeilor romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste în casa lui Polemie.
Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase şi de mare preţ, după fireasca sa cuviinţă, a dus-o în cămară la sfântul, unde, fiind singură cu dânsul, ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea, atrăgând spre desfrânare pe tânărul cel curat? Iar ostaşul lui Hristos petrecea ca un diamant tare, ca un stâlp neclintit şi ca un munte nemişcat, biruind dragostea trupească prin dragostea lui Dumnezeu şi cu arma Crucii gonind săgeţile cele aprinse împotriva sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu şi chemând în ajutor pe Duhul Sfânt, a început a grăi către fecioară astfel:
„Dacă pentru însoţirea cea de puţină vreme cu mine, omul cel muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atâta cuviinţă şi-mi aduci cuvinte atât de dulci şi de miere curgătoare, ca să mă întorci de la scopul cel bun, să-mi îndărătniceşti sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu şi să-mi schimbi gândul, apoi cu atât mai mult ţi se cade să te îngrijeşti ca să poţi afla dragostea Celui fără de moarte, Împăratul şi Fiul lui Dumnezeu; şi-ţi va fi cu înlesnire aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îţi vei păzi curat şi fără prihană sufletul tău, împreună cu trupul, şi, precum ţi-ai împodobit trupul cu haine de mare preţ, îţi vei împodobi tot aşa şi inima cu obiceiuri îmbunătăţite, apoi îngerii îţi vor fi tovarăşi, apostolii prieteni, mucenicii vecini şi îţi vor mijloci ca Însuşi Hristos să-ţi fie Mire, Care îţi pregăteşte la cer cămară nestricăcioasă, cu neasemănare mai frumoasă şi mai luminoasă decât cea pământească. El îţi va da veseliile Raiului cele veşnice, floarea tinereţelor tale o va face nemuritoare şi-ţi va scrie zestre în cărţile vieţii veşnice”.
Auzind Daria nişte cuvinte ca acestea ale Sfântului Hrisant, s-a umilit şi a zis:„Nu m-a adus aici nici o poftă trupească aşa de mare, ci dragostea către tine şi lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la slujirea zeilor noştri”. Sfântul Hrisant răspunse: „Dacă la acestea ai oarecare dovezi şi luminate arătări, prin care să mă încredinţezi că slujba făcută de voi zeilor este dreaptă, te voi asculta şi-mi voi schimba gândul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul de obşte”. Daria zise: „Nimic nu este mai de folos şi mai de trebuinţă oamenilor, decât a cinsti pe zei şi a se păzi cu dinadinsul, ca nu cumva, defăimîndu-i, să-i pornim spre mânie. Ci, se cade a-i îmblânzi cu jertfe, ca să ne fie păzitori”.
A grăit sfântul: „Cum pot, o, înţeleaptă fecioară, să ne fie păzitori zeii aceia, care singuri au trebuinţă de păzire de la alţii şi-i străjuiesc noaptea câinii cei legaţi de dânşii, ca nu cândva să se fure de tâlhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier şi cu plumb se întăresc, ca nu cumva, surpîndu-se de cineva, să cadă la pământ şi să se sfărâme”. Daria zise: „De ar fi putut poporul cel simplu fără chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit să-i cioplească şi să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur, argint, aramă, marmură şi în lemn ca oamenii, văzându-i pe ei cu ochii, să ştie la cine vor gândi cu mintea şi-i vor cinsti şi se vor teme”.
A zis Sfântul Hrisant: „Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliţi? Să cercetăm şi să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiască cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfinţenia, toată dreptatea şi dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfinţenie, de dreptate şi dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se năşteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia, care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăţiei, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor şi cu atâtea fărădelegi şi necurăţii era cuprins, încât nici nu este cu putinţă a le auzi. Atât erau de ruşinoase şi necurate lucrurile lui.
Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei au fost astfel, mărturisesc chiar ai voştri scriitori de cărţi, care au scris că împăraţii cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toţi în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaş a toată curăţia şi cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid şi pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi şi în Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o arătare într-aripată. Acela, cu meşteşugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece şi cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de şarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoş. Dar ce fel de sfinţenie a fost şi în Ieraclie, care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur - cu dumnezeiască voie - s-a aruncat în foc şi a ars ticălosul cu pielea şi cu părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla şi în Apolon? Şi încă să mai pomenim şi de împărăteasa Ira, sora şi femeia lui Dia, de nebuna Palada şi de Venera cea fără de ruşine, care, sfădindu-se între ele şi pizmuindu-se şi mâniindu-se una asupra alteia şi certându-se pentru frumuseţea feţei, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuinţă de judecată.
Aceştia toţi neavând dumnezeire, nici vreo sfinţenie şi dreptate, pe cine judecă înţelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar pentru ceilalţi zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci unul este capul, căruia celelalte mădulare îi urmează. Şi care dintre ei se va socoti zeu sau zeiţă, dacă Cronos, Dia şi Venera - faţă de care nimeni nu se socoteşte între zei mai mare -, nu sunt zei? Dacă - precum am arătat - ai voştri zei sunt ticăloşi şi deşerţi, apoi cu cât mai mult sunt ticăloşi aceia, care ca pe nişte zei îi cinstesc pe dânşii?”
Daria, ascultând cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis: „Dacă povestirile şi basmele făcătorilor de stihuri sunt deşarte, apoi să ne întoarcem la filosofi. Aceştia învaţă a lăsa tot obiceiul rău, iar fapta bună a o alege; apoi, cu felurite tâlcuiri închipuind aşezarea lumii şi tâlcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie şi nimic nu întoarce, îl numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pământ şi, cu celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri”.
A grăit Sfântul Hrisant: „S-a obişnuit a se face chipuri pentru acele lucruri care nu pot totdeauna a rămâne, ci cu vechimea vremii au trecut. Iar pământul totdeauna este, aşijderea şi marea şi focul, totdeauna sunt, şi văzduhul, de toţi se vede. Şi nu pricep pentru ce aţi legiuit a cinsti acele stihii între idolii cei ce au asemănare omenească, făcuţi de mâini omeneşti, şi cu asemănarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiţi chipurile stihiilor cioplite în omeneşti asemănări, mai mult decât lucrurile singure? Pentru ce nu vă închinaţi pământului, văzduhului şi mării? Oare este vreun împărat sau domn, care ar fi poruncit ca pe sine, împăratul şi domnul, să-l treacă cu vederea, iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este nici un împărat astfel, nici domn, cu cuviinţă este să mărturisim adevărul, că prin chipurile idoleşti nu sunt stihii, nici zei închipuiţi, ci oameni muritori”.
Daria a zis: „Dovezile tale întăresc a mea înţelegere, căci chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neştiutori, iar noi cinstim lucrurile acelea ale căror chipuri sunt puse înainte”. Grăit-a Sfântul Hrisant: „Dacă voieşti să întăreşti a ta înţelegere cu ale noastre dovezi, apoi să aducem în mijloc pe toţi cei ce cinstesc stihiile. Aceia, dacă cinstesc pământul, apoi cu vrednicie să-l cinstească ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i facă lui; adică să nu-l are, nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip, ci nelucrat să fie pământul de arătură şi de săpătură. Iar lucrătorul de pământ care nu-l mărturiseşte a fi Dumnezeu, pune pe dânsul plugul şi sapă, nedându-i nici o cinste dumnezeiască.
Deci, socoteşte căruia îi face mai roditoare ţarinele şi grădinile? Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinsteşte ca pe un Dumnezeu? Sau celui ce fără cinste îl ară şi îl sapă? Iar dacă pământul într-adevăr este zeu, precum voi ziceţi, apoi se cade ca vouă, închinătorilor săi, să vă dea toate roadele fără a voastră osteneală, nearându-se, nici săpându-se. Dacă şi marea este zeu, apoi să înoţi pe ea fără vâsle; să te ducă ori unde vei voi şi să aştepţi peşte, nu din vânare sau din osteneala ta, ci, închinându-te mării ca unui zeu, prin rugăciune să ceri cele ce-ţi trebuie.
Asemenea şi pentru celelalte să înţelegeţi, cum că pe închinătorii lor nu-i ştiu, pentru că nu au suflet, nici înţelegere, ci cu voia lui Dumnezeu slujesc la trebuinţele omeneşti. Cu porunca Ziditorului său, adăpându-se pământul cu ploaie şi cu rouă de sus şi cu razele soarelui încălzindu-se, răsar seminţele, cresc răsadurile şi aduc în vreme cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Făcătorul, Care pe toate le-a zidit şi nouă spre viaţă ni le-a dat, datori suntem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dânsul. Căci şi copiii care învaţă în şcoli, nu dau cinste cărticelelor, scândurilor şi hârtiilor, ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei închinăciune şi mulţumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a tămăduit”.
Acestea şi multe altele grăind Sfântul Hrisant, Daria a crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuindu-se amândoi să petreacă întru însoţire nenuntită, sub chipul însoţirii păzindu-şi neprihănită fecioria lor şi petrecând în frica Domnului. Sfântul Hrisant a luat de la tatăl său libertate pentru cea părută însoţire; pentru că se bucurase foarte mult Polemie de căsătoria fiului său, neştiind tainele cele păzite între dânşii. Deci a dat stăpânire fiului peste toată averea sa, ca unuia născut al său şi moştenitor, iar el însuşi după puţin timp a murit, Dumnezeu rânduind astfel, ca sfânta doime care păzea fecioria în însoţire, adică Hrisant şi Daria, mai cu voie să-I slujească Lui.
Având viaţa liberă, Sfântul Hrisant a botezat în casa sa pe fericita sa soţie, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură şi toate cărţile creştineşti le-a trecut; şi s-a făcut sfânta desăvârşita roabă şi mireasă a lui Hristos. Şi nu numai de a lor mântuire, ci şi de a multora se îngrijeau Hrisant şi Daria. Căci el întorcea mulţime de bărbaţi spre Hristos şi pe tineri îi sfătuia la viaţa feciorească, iar ea mulţime de femei şi de fecioare le făcea mirese lui Hristos. Apoi, despărţindu-se în deosebite case, ridicate ca nişte mânăstiri, fiecare dintre dânşii avea ceata sa, din cei ce-şi păzeau fecioria. El avea tineri din cei ce defăimau toate dulceţile lumii acesteia şi îşi făgăduiau viaţa curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se făceau mirese lui Hristos.
După câţiva ani, amândouă cetele, adică a lui Hrisant şi a Dariei, înmulţindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare şi gâlceavă mare în cetate. Pentru că poporul, mergând la Chelerin eparhul, clevetea contra sfinţilor şi robilor lui Hristos, Hrisant şi Daria. Căci bărbaţii strigau: „Am pierdut pe femeile noastre!”; iar tinerii strigau: „Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!” Asemenea şi femeile ţipau: „Ne-am lipsit de bărbaţii noştri!” Iar fecioarele strigau: „Ne-am lipsit de logodnicii noştri, prin Hrisant!” Poporul, făcând gâlceavă, striga: „Cum se vor naşte fiii, lepădându-se însurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască, cu învăţătura cea străină şi cu înşelăciunea cea vrăjitorească a lui Hrisant şi a Dariei”. Atunci îndată eparhul a poruncit să-i prindă pe amândoi şi în multe feluri să-i muncească, dacă nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfântul Hrisant l-a dat unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostaşilor săi, zicând: „Duceţi-l afară din cetate, la capiştea lui Dia, şi acolo, de nu va voi să se închine nebiruitului Ieraclie, munciţi-l în multe feluri, până ce se va supune şi va jertfi”.
Ostaşii, luând pe sfântul, l-au legat fără milostivire cu vine de bou şi l-au strâns tare, încât i-au trecut vinele acelea până la oase. Apoi, deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încât nu putea ochiul să vadă dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnică decât vorbirea vreunui cuvânt. Mult ostenindu-se ostaşii cu legarea Sfântului Hrisant şi nimic sporind, s-au supărat şi l-au băgat într-o temniţă întunecoasă, ferecându-l cu trei obezi, şi, băgându-l în butuc, îl băteau şi-l batjocoreau. Dar şi obezile acelea şi butucul îndată ca praful s-au risipit. Atunci au vărsat peste dânsul urină de om, zicându-i: „Farmecele şi vrăjile tale nimic nu-ţi vor ajuta ţie”. Însă deodată mirosul acela s-a schimbat în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat un viţel şi în pielea aceea voiau să bage pe mucenicul gol. Deci, punându-l la arşiţa soarelui pe un zăduf cumplit, nimic rău n-a pătimit mucenicul. Atunci, ferecându-l cu lanţuri de fier, l-au aruncat în temniţă şi iarăşi lanţurile acelea s-au sfărâmat deodată şi lumină a strălucit în temniţă, ca şi cum ar fi ars multe lumânări.
Ostaşii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră. Iar el, mergând la temniţă şi văzând lumină, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Hrisant să-l aducă la dânsul şi i-a zis: „ce fel de putere de vrăji ai în tine, cu care faci unele ca acestea? Pe mulţi vrăjitori şi fermecători i-am îmblânzit eu, dar atâta putere n-am aflat la dânşii. Însă, deoarece te văd bărbat vestit şi înţelept, nu cer altceva de la tine, decât numai să laşi învăţătura creştinească cea îndrăzneaţă, pentru care se face atâta gâlceavă şi tulburare în poporul roman. Deci, fă lucrul cel vrednic numelui tău şi atotputernicilor zei şi adă jertfa cea datorată”.
A răspuns Sfântul Hrisant: „De ar fi fost în tine o scânteie cât de mică de înţelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meşteşugul vrăjitoresc, ci dumnezeiască putere îmi ajută şi mă întăreşte. Dar tu te uiţi spre mine totdeauna ca şi spre zeii tăi, cu ochii întunecaţi de necredinţă. Pentru că, dacă ochii tăi ar fi văzut drept, ai fi înţeles că zeii tăi nu văd. Şi dacă urechile tale ar fi auzit adevărat, ai fi cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă către dânşii; şi, de ar fi fost în tine oarecare simţire, ai fi cunoscut că zeii tăi nu au inimă înăuntru, decât numai praf, ţărână şi plumb”.
Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legând pe mucenic de un lemn, să-l bată cu toiege. Şi, fiind toiegele acelea tari şi grele în mâinile celor ce-l băteau, atingându-se de trupul sfântului, erau moi ca papura. Acest lucru văzând tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate; şi, dezlegând pe mucenic de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui şi, întorcându-se spre ostaşi, a zis: „Cu adevărat, eu, precum şi voi ştiţi, am cercetat toate înşelăciunile vrăjitoreşti şi ale farmecelor şi acum văd că nu este aici vreun meşteşug de farmece omeneşti, ci singură puterea lui Dumnezeu. Că şi legăturile cele tari ale vinelor crude singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărâmat, iar lemnul în picioarele lui s-a făcut praf şi pielea cea umedă, toată ziua fiind în arşiţa soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanţurile cele grele cu nevăzută putere s-au dezlegat şi s-au sfărâmat; iar locul cel foarte întunecos al temniţei s-a luminat cu o lumină mare şi toiegele cele grele din mâinile celor ce le ţineau, atingându-se de trupul lui, s-au făcut ca o papură de moi. Ce să mai facem acum, văzând în el puterea lui Dumnezeu care se săvârşeşte? Decât numai că toţi, căzând la picioarele acestui om al lui Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutăţile şi muncile cele făcute lui de noi şi să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic, Care a făcut nişte minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atât de tari şi nebiruiţi în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată, acest purtător de biruinţă rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel şi pe ai noştri domni şi împăraţi îi va birui şi-i va ruşina cu puterea cea nebiruită ce este întru dânsul, adică a Dumnezeului ceresc”.
Aceasta zicând Claudie, a căzut la picioarele Sfântului Hrisant împreună cu toţi ostaşii, zicând: „Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ţie ca şi pe noi să ne duci spre El şi să ne faci robi ai Lui”. Iar sfântul le-a zis: „De voiţi să veniţi la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniţi către Dânsul; pentru că numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, dacă cineva cu toată inima şi cu credinţă tare Îl caută”. După ce Sfântul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul Dumnezeu, învăţându-i câtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul, Ilaria, femeia lui, şi doi fii, Iason şi Mavru, şi toată casa lui. Asemenea au crezut ostaşii lui cu toţi casnicii, şi toţi împreună au primit Sfântul Botez şi petreceau în învăţăturile lui Hrisant ziua şi noaptea, ascultând cu osârdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, şi toţi doreau să păti-mească pentru El.
După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos şi s-a botezat cu toată casa şi ostaşii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile împăratului Numerian (283-284), care împărăţea într-acea vreme în Roma. Acela îndată a poruncit ca pe Claudie să-l înece în mare, legându-i o piatră de grumaz, iar pe toţi ostaşii şi pe amândoi fiii lui să-i taie cu sabia. Şi era în acel loc, unde au fost tăiaţi mucenicii lui Hristos, un mormânt vechi, pe care creştinii l-au curăţit. Apoi, luând noaptea trupurile sfinţilor mucenici, le-au pus în mormântul acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergând adeseori, săvârşea rugăciunile sale lângă moaştele mucenicilor, unde amândoi fiii săi se aflau tăiaţi. Deci a fost prinsă în acelaşi loc de necredincioşi şi adusă la întrebare. Iar ea se ruga lor, zicând: „Lăsaţi-mă să-mi săvârşesc rugăciunea şi pe urmă duceţi-mă ori unde veţi voi”. Iar ei slăbind-o, ea şi-a plecat genunchii la pământ şi, ridicând mâinile şi înălţând ochii la cer, a zis: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toată inima mea Te mărturisesc, rânduieşte-mă împreună cu fiii mei, care au ieşit din pântecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoinţă pentru Tine şi şi-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor”.
Astfel rugându-se ea, şi-a dat duhul său în mâinile lui Dumnezeu. Iar cei ce o prinseseră, văzând-o deodată moartă, s-au umilit şi, lăsând lângă dânsa două roabe ale ei care erau cu dânsa, s-au dus. Iar roabele, luând trupul stăpânei lor, l-au îngropat cu cinste lângă mormântul cel vechi, în care zăceau sfinţii mucenici.
Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanţuri de fier legându-l, l-au aruncat într-o temniţă adâncă, înfricoşată şi plină de necurăţie, căci acolo ieşea toată necurăţia din cetate, iar pe Daria au dus-o în casa de desfrânare. Dar Dumnezeu le ajută la amândoi, făcând minunată întru dânşii puterea Sa cea atotputernică. Căci Sfântului Hrisant, în acea întunecată şi necurată temniţă, îi strălucea lumină cerească şi, în loc de necurăţie, era o mireasmă plăcută. Iar Sfintei Daria un leu, scăpând din închisoarea sa, i-a stat înainte în cămara aceea, în care sfânta zăcea cu faţa la pământ şi se ruga lui Dumnezeu, şi o păzea.
Despre acest lucru neştiind cetăţenii, au trimis pe un tânăr fără de ruşine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la sfânta, îndată l-a apucat leul şi, aruncându-l la pământ, îl călca cu picioarele şi se uita la Sfânta Daria, ca o slugă pricepută, aşteptând porunca stăpânei sale, să facă ce va vrea cu acel om fără de ruşine, să-l ucidă sau să-l libereze viu. Sfânta Daria, înţelegând aceea, a zis către leu: „Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, să-l slăbeşti ca să audă de la mine cuvântul lui Dumnezeu!”
Deci, lăsând leul pe tânărul acela, a ieşit afară şi s-a culcat lângă uşă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfânta a zis către tânărul acela: „Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a îmblânzit şi fiara, ca un om înţelegător, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, se teme şi-L cinsteşte. Iar tu, ticălosule, fiind om şi având cunoştinţă, nu te temi de Dumnezeu, petrecând într-atîtea răutăţi şi întinăciuni? Ţi se cădea să te ruşinezi şi să te căieşti, însă tu cu acelea te lauzi”. Iar el, căzând înaintea ei, a început a striga şi a zice: „Porunceşte-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără vătămare şi eu la toţi voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujeşti, Acela singur este Dumnezeu adevărat şi nu este altul afară de El”. Apoi a poruncit Sfânta Daria leului şi a lăsat fiara ieşire liberă din casa aceea acelui tânăr. Şi s-a dus tânărul prin mijlocul cetăţii, strigând cu mare glas: „Să ştiţi toţi, romanilor, că Daria este zeiţă”.
Apoi au alergat nişte oameni mai îndrăzneţi, luptători tari de privelişte, vrând să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de Dumnezeu, pe fiecare apucându-i, îi trântea la pământ şi, aşternându-i pe toţi dinaintea picioarelor Sfintei Daria, îi ţinea nescăpaţi; însă nu-i omora, nici îi rănea, ci aştepta porunca Dariei. Deci, a zis sfânta către acei bărbaţi: „Dacă veţi crede în Hristos, veţi putea să ieşiţi de aici fără vătămare, iar de nu, apoi zeii voştrii să vă apere de la moarte”. Iar ei cu un glas au strigat, zicând: „Cel ce nu crede că Hristos este Dumnezeu adevărat şi viu, acela să nu iasă de aici viu!” Astfel strigând ei, Sfânta Daria a poruncit leului ca fără vătămare să elibereze pe acei bărbaţi. Iar ei, ieşind, strigau cu mare glas: „Credeţi, popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe Care Daria Îl propovăduieşte!”
Înştiinţându-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să aprindă un foc mare lângă uşile acelei case, în care era Daria cu leul, ca să ardă împreună cu fiara. Leul, văzând focul, s-a speriat şi a început a răcni. Dar sfânta i-a zis: „Nu te teme, că nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepădând frica, ieşi şi te du cu pace în pustie, căci Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit, te va apăra pe tine”. Iar leul, plecându-şi capul, a ieşit şi, prin mijlocul cetăţii ducându-se, pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei ce s-au izbăvit din gura lui, toţi au primit Botezul.
După ce s-a înştiinţat de acestea împăratul Numerian, a poruncit eparhului ca pe Hrisant şi pe Daria cu munci cumplite să-i piardă. Sfântului Hrisant, fiind spânzurat gol pe lemn, îi aduseră şi lumânări aprinse ca să-l ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au sfărâmat şi luminările s-au stins. Iar câţi au vrut să se atingă de Sfânta Daria, mâinile acelora îndată se zgârceau şi vinele lor se rupeau şi ţipau de durerea cea cumplită. Văzând aceasta, eparhul s-a temut şi, alergând degrabă, a spus împăratului. Iar el, socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din meşteşugul vrăjitoresc, a poruncit ca pe amândoi, pe Hrisant şi pe Daria, să-i scoată afară din cetate şi, săpând o groapă adâncă, pe calea ce se numeşte Salaria, să-i arunce într-însa pe amândoi; apoi cu pietre şi cu pământ să-i acopere şi să-i îngroape de vii.
Deci, astfel fiind duşi Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria, cântând şi rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea şi au primit mucenicească moarte şi îngropare, fiind acoperiţi de vii cu pământ şi cu piatră, după porunca tiranului. Şi, precum în viaţa aceasta au avut viaţă de obşte întru duhovnicească însoţire, astfel s-au sfârşit amândoi împreună, fiind primiţi de Dumnezeu ca o jertfă vie şi bineprimită, câştigând cununile răsplătirii celei fără de moarte.
La locul acela multe minuni şi tămăduiri se făceau şi mulţime fără de număr de creştini, bărbaţi, femei şi copii, adunându-se într-o peşteră oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua mucenicilor şi cu dumnezeieştile Taine se împărtăşeau.
Înştiinţându-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să astupe intrarea peşterii aceleia şi să răstoarne pământ. Deci s-a făcut aceea degrabă şi s-a săvârşit acolo muceniceşte toată mulţimea adunării creştineşti, între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul şi mulţi clerici. Însă nu este cu putinţă a număra numele credincioşilor care s-au sfârşit acolo, căci erau fără număr.
Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, fraţii Varin şi Armenie, le-am scris, după porunca preasfinţitului Ştefan, papa de la Roma, şi în toate cetăţile le-am trimis, ca să ştie toţi că Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria au luat cununile muceniceşti întru cereasca Împărăţie, de la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sf Mc Claudiu și Ilaria
Viața Sfântului Mucenic Claudiu
Tribunul Claudiu a îmbrățișat el însuși pe Hristos acceptând botezul împreună cu soția sa Ilaria, cu fiii săi Iason și Mavru și cu toți ai casei, chiar și soldații.
Sfinții Mucenici Claudiu Tribunul, soția sa Ilaria și fiii lor Iason și Mavru, împreună cu preotul Diodor și diaconul Marian, au suferit împreună cu Sfinții Hrisant și Daria.
Tribunul Claudiu a îmbrățișat el însuși pe Hristos acceptând botezul împreună cu soția sa Ilaria, cu fiii săi Iason și Mavru și cu toți ai casei, chiar și soldații. Când împăratul Numerian (283-284) a aflat de acest lucru, a dat ordin ca toți să fie executați. Sfântul Claudiu a fost înecat în mare iar copiii și soldații săi au fost decapitați. Creștinii au înmormântat sfintele moaște ale mucenicilor într-o peșteră, unde Sfânta Ilaria mergea deseori la rugăciune. Într-o zi, fiind urmărită, Ilaria a fost prinsă și dusă spre a fi chinuită. Sfânta i-a rugat să o lase puțin să se roage și apoi și-a dat sufletul întru Domnul. Un servitor a îngropat-o în aceeași peșteră unde era și familia sa.
Sfânta Muceniță Ilaria, dimpreună cu Claudiu Tribunul, soțul său, și cei doi fii, Iason și Mavru (19 martie)
(Sursă: http://www.doxologia.ro/)
Aceștia împreună cu preotul Diodor şi diaconul Marian pătimiră cu sfinţii mucenici Hrisant şi Daria (pomeniți deopotrivă în ziua de 19 martie).
Tribunul Claudiu îmbrăţişă credința în Iisus Hristos și primi botezul împreună cu soţia sa Ilaria și fiii lor, Iason şi Mavru, cu toţi ai casei, chiar şi soldaţii.
(Sursă: http://images.oca.org/)
Când împăratul Numerian (283-284) află acest lucru, porunci să fie osândiți la moarte. Astfel sfântul Claudiu fu înecat în mare, iar copiilor şi soldaţilor săi li se tăiară capetele.
Creştinii înmormântară sfintele moaşte ale mucenicilor într-o peşteră, unde sfânta Ilaria mergea adesea la rugăciune.
Într-o zi, fiind urmărită, sfânta Ilaria fu prinsă şi dusă spre chinuire. Sfânta îi rugă să o lase puţin să se roage şi făcând aceasta își dădu sufletul în mâinile Domnului.
Un slujitor o îngropă în aceeaşi peşteră unde odihnea familia sa.
+ * + * +
(Sursă: http://www.doxologia.ro/)
+ * + * +
(Sursă: http://4spisok.ru/)
(Sursă: http://pk-semya.ru/)
Sf Mc Marian, diaconul
Într-o peşteră lângă locul execuţiei, creştinii s-au adunat ca să cinstească prăznuirea morţii sfinţilor mucenici. Ei au făcut slujbe şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine.
Într-o peşteră lângă locul execuţiei, creştinii s-au adunat ca să cinstească prăznuirea morţii sfinţilor mucenici. Ei au făcut slujbe şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Dar, auzind de faptele lor, autorităţile păgâne au venit la peşteră şi au închis gura peşterii, astfel încât cei dinăuntru au primit şi ei cununa muceniciei. Doi dintre cei martirizaţi în peşteră sunt Sfinţii Diodor preotul şi diaconul Marian.
Sfinţii Diodor preotul şi Marian diaconul au suferit mucenicie împreună cu Sfinţii Hrisant şi Daria
Sfântul Marian diaconul împreună cu Diodor preotul sunt doi sfinți martiri cu o istorie aparte. Nu știm multe despre viața lor, însă știm evlavia lor față de alți martiri creștini pentru care au suferit ei înșiși moarte.
Creștinii au cinstit întotdeauna sfintele moaște ale martirilor. Cei care și-au dat viața pentru credința în Hristos nu au fost uitați de către Biserică. Credincioșii se adunau în locurile în care erau depuși martirii și săvârșeau Euharistia, înălțau rugăciuni, propovăduiau cuvântul Evangheliei și cereau mijlocirea sfinților martiri, ca unii ce au îndrăzneală către Dumnezeu.
Sfântul Marian diaconul a fost un astfel de creștin. El și Diodor preotul se aflau în fruntea unui grup de creștini adunați într-o catacombă a cimitirului Trasone unde se aflau îngropate moaștele Sfinților Hrisant și Daria. Erau acolo cu ocazia zilei prăznuirii sfinților. Auzind împăratul Numerian (283-284) de adunarea aceasta, a poruncit ca acei creștini să fie zidiți de vii în catacombă. Același Numerian omorâse cu puțin timp înainte și pe Sfinții Hrisant și Daria.
Pentru prima dată aflăm informații despre Marian diaconul și Diodor preotul din relatările pătimirilor Sfinților Hrisant și Daria, pe care le cunoaște și sfântul Grigorie de Tours. Sfântul Marian a ajuns să fie pomenit chiar în descrierile vieții sfinților pe care îi cinstea.
Au rămas zidiți în acea catacombă, dar prin descoperire minunată sfintele lor moaște au fost descoperite după mai mult de șase sute de ani, în anul 886 în timpul papei Ștefan al V-lea. Din catacombă au fost în biserica Sfântul Ioan din Lateran și la alte biserici și mânăstiri din Roma.
Prețuirea pe care sfântul Marian diaconul a arătat-o pentru moaștele sfinților arată adânca sa evlavie. Faptul că neînfricat a mers împreună cu alți creștini să cinstească cum se cuvine pomenirea sfinților Hrisant și Daria, adică să săvârșească Sfânta Liturghie la mormintele lor, indică credința lui Marian.
Pentru acestea Dumnezeu i-a întărit pe el și pe ceilalți martiri să sufere moartea mărturisitoare. Putem doar să ne imaginăm acea mică adunare a creștinilor, zidiți în măruntaiele pământului ca într-un cer, cum înalță rugăciuni și așteaptă cu bucurie întâlnirea cea mare cu Hristos și cu sfinții Săi.
Pomenirea morților în timpul Postului Mare
Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.
Conform rânduielii și tradiției respectate de Biserica Ortodoxă, ziua săptămânală de pomenire a morților este sâmbăta. În această zi, la unele slujbe din cadrul celor Șapte Laude, ca și în unele cărți de cult, există cântări și rugăciuni anume alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.
Cât privește pomenirea morților în Postul Mare, slujbele au loc în sâmbetele acestei perioade. Conform rânduielilor tipiconale din Triod (cartea de cult specifică acestei perioade) și structurii slujbelor din aceste sâmbete, numai sâmbetele a doua, a treia și a patra sunt socotite ca zile de pomenire generală a morților, celelalte sâmbete din Postul Mare (prima, a cincea, a șasea și a șaptea) sunt consacrate pomenirii altor evenimente sau persoane sfinte din viața Bisericii.
Așa, de exemplu, în prima sâmbătă se face pomenirea Sfântului Teodor Tiron, pentru faptul că el a salvat pe creștini de la închinarea la idoli prin folosirea grâului fiert, pomenirea calendaristică a sfântului având loc în ziua de 17 februarie. Sâmbăta a cincea este consacrată cinstirii speciale a Maicii Domnului, prin slujba Deniei Acatistului Buneivestiri, iar a șasea sâmbătă face pomenire de învierea de către Mântuitorul Hristos a lui Lazăr cel mort de patru zile, înainte de Pătimiri, ca o încredințare a Învierii Sale și a celei de obște, dreptul Lazăr fiind pomenit calendaristic la 6 octombrie. Sâmbăta a șasea amintește de punerea și șederea în mormânt a Mântuitorului Hristos.
În practică, în toate sâmbetele din Postul Mare se fac pomeniri generale ale morților, cu excepția celei de a șaptea, credincioșii având obiceiul sărindarelor, adică al pomenirii morților pe perioada de 40 de zile cât durează postul, urmând ca încheierea acestor pomeniri să se facă nu sâmbăta, ci în Joia Patimilor, când în biserici săvârșim Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Până nu de mult, toate sâmbetele din Postul Mare erau trecute și în calendar ca zile de „pomenire a morților”. Din punct de vedere liturgic și tipiconal, sunt îndreptățite la această denumire numai sâmbetele a doua, a treia și a patra. Practica de parohie arată însă că pomenirea morților și în celelalte sâmbete este aproape îndătinată.
Pomenirea generală a morților în fiecare sâmbătă din Postul Mare nu este un lucru rău, deși nu este prevăzut de tipic, și ea se înscrie în atmosfera specifică acestei perioade de pregătire pentru întâmpinarea după cuviință a Învierii Domnului, când credincioșii se ocupă mai mult de sufletele lor. De aceea, este firesc să se gândească și la sufletele celor răposați, ajutându-i cu rugăciunea și cu milostenia.
De asemenea, parastasele din timpul Postului Mare se fac atât sâmbăta, cât și duminica, deoarece în aceste zile se săvârșește una dintre Liturghiile depline, fie a Sfântului Ioan Gură de Aur, fie a Sfântului Vasile cel Mare. Parastasul nu se face legat de Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, care se săvârșește în zilele săptămânii din post.
Faptul că nu toate sâmbetele din Postul Mare sunt menționate ca zile de pomenire a morților este un lucru corect, fără ca aceasta să împiedice săvârșirea slujbelor de pomenire generală a morților și în celelalte sâmbete, după cum nu poate nici obliga pe credincioși la practica de a pomeni pe morți în toate sâmbetele din Postul Mare.
(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 281-283)
Psalmi
PSALMUL 61
1. Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la El este mântuirea mea;
2. Pentru că El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi Sprijinitorul meu; nu mă voi clătina mai mult.
3. Până când vă ridicaţi asupra omului? Căutaţi toţi a-l doborî, socotindu-l ca un zid povârnit şi ca un gard surpat!
4. S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau.
5. Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea;
6. Că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta.
7. În Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.
8. Nădăjduiţi în El toată adunarea poporului; revărsaţi înaintea Lui inimile voastre, că El este ajutorul nostru.
9. Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune.
10. Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea.
11. O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.
1. Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
2. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
3. În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.
4. Că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda.
5. Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele.
6. Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea.
7. De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine, că ai fost ajutorul meu
8. Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.
9. Iar ei în deşert au căutat sufletul meu, intra-vor în cele mai de jos ale pământului; da-se-vor în mâinile sabiei, părţi vulpilor vor fi.
10. Iar împăratul se va veseli de Dumnezeu; lăuda-se-va tot cel ce se jură întru El, că s-a astupat gura celor ce grăiesc nedreptăţi.
PSALMUL 63
1. Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie; de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu.
2. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează fărădelege,
3. Care şi-au ascuţit ca sabia limbile lor şi ca nişte săgeţi aruncă vorbele lor veninoase ca să săgeteze din ascunzişuri pe cel nevinovat.
4. Fără de veste îl vor săgeta pe el şi nu se vor teme. Întăritu-s-au în gânduri rele.
5. Grăit-au ca să ascundă curse; spus-au: «Cine ne va vedea pe noi?».
6. Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau,
7. Ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui.
8. Dar Dumnezeu îi va lovi cu săgeata şi fără de veste îi va răni, că ei singuri se vor răni cu limbile lor.
9. Tulburatu-s-au toţi cei ce i-au văzut pe ei; şi s-a temut tot omul.
10. Şi au vestit lucrurile lui Dumnezeu şi faptele Lui le-au înţeles.
11. Veseli-se-va cel drept de Domnul şi va nădăjdui în El şi se vor lăuda toţi cei drepţi la inimă.
1. Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion şi Ţie Ți se va împlini făgăduinţa în Ierusalim.
2. Auzi rugăciunea mea, către Tine tot trupul va veni.
3. Cuvintele celor fără de lege ne-au biruit pe noi şi nelegiuirile noastre Tu le vei curăţi.
4. Fericit este cel pe care l-ai ales şi l-ai primit; locui-va în curţile Tale.
5. Umplea-ne-vom de bunătăţile casei Tale; sfânt este locaşul Tău, minunat în dreptate.
6. Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor de pe mare departe;
7. Cel ce găteşti munţii cu tăria Ta, încins fiind cu putere; Cel ce tulburi adâncul mării şi vuietul valurilor ei.
8. Tulbura-se-vor neamurile şi se vor spăimânta cei ce locuiesc marginile, de semnele Lui; ieşirile dimineţii şi ale serii le vei veseli.
9. Cercetat-ai pământul şi l-ai adăpat pe el, bogăţiile lui le-ai înmulţit;
10. Râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă; gătit-ai hrana lor, că aşa este gătirea Ta.
11. Adapă brazdele lui, înmulţeşte roadele lui şi se vor bucura de picături de ploaie, răsărind.
12. Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale şi câmpiile Tale se vor umple de roade grase.
13. Îngrăşa-se-vor păşunile pustiei şi cu bucurie dealurile se vor încinge.
14. Îmbrăcatu-s-au păşunile cu oi şi văile vor înmulţi grâul; vor striga şi vor cânta.
1. Strigaţi lui Dumnezeu tot pământul. Cântaţi numele Lui; daţi slavă laudei Lui.
2. Ziceţi lui Dumnezeu: Cât sunt de înfricoşătoare lucrurile Tale! Pentru mulţimea puterii Tale, Te vor linguşi vrăjmaşii Tăi.
3. Tot pământul să se închine Ţie şi să cânte Ție, să cânte numelui Tău.
4. Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, înfricoşător în sfaturi mai mult decât fiii oamenilor.
5. Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul. Acolo ne vom veseli de El,
6. De Cel ce stăpâneşte cu puterea Sa veacul. Ochii Lui spre neamuri privesc; cei ce se răzvrătesc, să nu se înalţe întru sine.
7. Binecuvântaţi neamuri pe Dumnezeul nostru şi faceţi să se audă glasul laudei Lui,
8. Care a dat sufletului meu viaţă şi n-a lăsat să se clatine picioarele mele.
9. Că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul.
10. Prinsu-ne-ai pe noi în cursă; pus-ai necazuri pe umărul nostru;
11. Ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă.
12. Intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, împlini-voi Ție făgăduinţele mele,
13. Pe care le-au rostit buzele mele şi le-a grăit gura mea, întru necazul meu.
14. Arderi de tot grase voi aduce Ție, cu tămâie şi berbeci; Îţi voi jertfi boi şi ţapi.
15. Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu.
16. Către Dânsul cu gura mea am strigat şi L-am lăudat cu gura mea.
17. Nedreptate de am avut în inima mea să nu mă audă Domnul.
18. Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte glasul rugăciunii mele.
19. Binecuvântat este Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Lui de la mine.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu