4. /14 MARTIE 2022 - POEZIE

Alexandru Macedonski

Biografie

Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854; d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator, dramaturg, șef de cenaclu literar, publicist român.

Născut la Bucureşti în mahalaua "Precupeţii-Noi", la 14 martie 1854, Alexandru Macedonski a fost nepotul lui Dimitrie Macedonski, căpitan de panduri, participant la revolta din 1821 şi adept al Eteriei. Tatăl sau, colonelul (devenit apoi general) Al. Dimitrie Macedonski, a avut un rol foarte important în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al celor două provincii româneşti unite. A devenit Ministru de război al domnitorului Cuza. Mama sa, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Părăianu din mica boierime oltenească.

Cea mai mare parte a copilăriei Alexandru a petrecut-o în satul natal al tatălui Adâncata-Pometeşti, pe valea Amaradiei, în judeţul Dolj. În toamna lui 1862, Alexandru Macedonski, a păşit pragul celei mai vechi (şi mai importante, pe atunci) şcoli primare a Craiovei din epoca sa, şcoala de la biserica Obedeanu. După absolvirea cursurilor şcolii primare, viitorul poet este înscris, în septembrie 1865, în prima clasă a Colegiului din Craiova. Plecat după absolvirea clasei a IV-a gimnazială, la numai 16 ani, în străinătate, colindă de unul singur Austria, Italia, Elveţia, apoi din nou Italia, pentru a se stabili, în 1872, la Bucureşti.

Poezia lui Macedonski este eclectică, are elemente împrumutate de la parnasianism, simbolism, sau romantism. Până în 1890 Macedonski scrie poeme ample, de faptură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric, scrie ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopţile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare. În acest an scrie Rondelurile, iar discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză şi se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate.Tot în aceeași perioadă scrie: Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction.

Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
În februarie, anul 1919 boala de inimă face progrese. Peste câteva luni scrie ultima serie de Rondeluri.

Este numit de Octavian Goga, ministrul cultelor şi artelor, sef de birou clasa I. Socotindu-se retrogradat, refuză demn această "ofensă".  Apare în "Universul literar"ultima poezie tipărită de Macedonski în timpul vietii este: Rondelul apei din ograda japonezului.

În septembrie 1920 este țintuit definitiv la pat având un consult medical excesiv.

La 24 noiembrie poetul moare inhalând parfum de trandafiri, cerut cu aviditate. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006).

Noapte de martie

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile...
Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,
Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea
Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,
Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
Printr-un țipăt ascuțit.

Toți îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu'!
Se-ncercase, făr' să știe, să mă scape de nevoi, --
Doctore, primi-te-ar sfântul, și pe tine, doică, dracu',
Că mă nasc fără de voie nu puteați ghici și voi?
Voi puteați băga de seamă, când cuprinși de turburare,
Că de voie nu se iese încleștat de două fiare, --
Și-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc...
Poate că trăisem încă într-această lume mare
Ce mă face ca să sufăr, ca să râd sau ca să casc.
Poate-mi aduceam aminte chiar de viețile-mi trecute,
Care, bune ca și rele, nu-mi fuseseră plăcute.
Poate cunoșteam ce este a trăi și a muri,
Poate nu mai vream să intru și să ies pe-aceeași poartă,
Poate că fugeam de viață, poate că-mi fugeam de soartă,
Poate vream în neființă, o problemă-a urmări,
Poate n-adunasem încă de pe câmpul veciniciei
Toată iarba-nțelepciunii, toată floarea poeziei,
Poate nu-mi sosise timpul pe pământ să reapar,
Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit vulgar,
Poate vream târând în urmă o armată numeroasă
Ca să trag peste popoare brazda mea cea sângeroasă
Și să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar.
Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,
Ca s-apar posterității cum și el ne-apare nouă
Și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar.
Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de soare,
Cu cămașa desfăcută peste pieptu-i de atlet,
Și să stau, cântând din bucium, într-a codrului răcoare
Pe când apele la vale, vorba lor și-o spun încet.
Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină,
Trăsnet care mistuiește, aer, apă, fum, scântei,
Sau o floare ce pe țărmuri de pâraie se înclină
Și dă vântului, ce-i este amorez, parfumul ei.
Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate,
Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gândit,
Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strâns din toate
Și să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit.
Și ce luptă trebuiește din ce sunt să fiu iar visul,
Și ce crude suferințe până ce să trec abisul
Ce desparte vecinicia de un trai și lung și mic;
Până ce uitând de lupta ce-o dusei cu nenorocul,
Să-ncetez să mai fiu timpul și să nu mai fiu nici locul,
Și să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic.
Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă,
Ochii mei au să privească câte n-ar voi să vadă,
Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri,
Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine,
Mintea mea n-o să mai pună graniți între rău și bine,
Și veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.
Cel puțin de-am ști ursita ce îndeplinim în lume,
De-am ști golul care-l umplem c-o făptură și c-un nume,
Sau de-am ști de ce ne ducem, sau de-am ști de ce venim
Naștem oare pentru-a naște, și trăim ca să trăim?
Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă,
Prin copiii care-i naștem, alte umbre ca și noi
Ce-n pustiurile vieții, însemnează câte-o urmă
Ștearsă de furtuna vremii sau de alte urme noi?

Toți îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte,
Și zdrobit de-mpotrivire m-am născut și am trăit;
Dar nici Muzele pe-atuncea, legănându-mă în șoapte,
Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.
Muzicile răsunară la botezul meu cu fală,
Și părea că intru-n viață pe o poartă triumfală
Iar purtat între dantele, de-ofițeri muiați în fir,
Mă plimbam din brațe-n brațe, fraged ca un trandafir.
Pare că fusese-o lume destinată să m-aștepte,
Și că am de moștenire tronuri pe-ale căror trepte
Pun coroane seculare toți feciorii de-mpărați.
A! batjocură amară!... Eu eram din condamnați,
Făceam parte din ocnașii ce pe șubrede picioare
Își târăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,
Și de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă
Ca și eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar,
Noapte, blestemată noapte, clipă rea și nemiloasă,
Înfiereze-te azi plânsul ca și râsul meu amar. 

Rondelul domnitei

Iesind din balta Craiovita,
Unde-a fost crai Craiovisin,
Vapaie, vezi plutind domnita
Mai argintata ca un crin.

Sub luna-i tremura cosita,
In suflet poarta ca un chin,
Plutind pe balta Craiovita,
Unde-a fost crai Craiovisin.

Isi duse viata-ntr-un suspin,
Nedandu-si nimanui gurita,
Dar a ramas mironosita
Din veacul cel de tot crestin,
Plutind pe balta Craiovita.

Cantecul Ploaiei

Ploua, ploua,
Ploua cât poate sa ploua.
Cu ploaia ce cade, m-apasa
Durerea cea veche, cea noua…
Afara e trist ca si-n casa,
Ploua, ploua.

Ploua, ploua…
Ploua cât poate sa ploua…
Zadarnic vor cântece clare
Ca florile umezi de roua
Cei vecinic scutiti de-ntristare…
Ploua, ploua.

Ploua, ploua…
Ploua cât poate sa ploua…
Fiinta mea si simtirea
Sufar si plâng amândoua…
Viata-si urmeaza-ndârjirea…
Ploua, ploua.

Ploua, ploua,
Ploua cât poate sa ploua…
Rapana-n geamuri ca-n tobe…
Spinteca inima-n doua
Cântecul ploaiei de cobe…
Ploua, ploua… 

Pavel Bellu

Biografie

A văzut lumina zilei la 14 martie 1920 în localitatea Vrăniuţ, judeţul Caraş-

Severin.

Şcoala primară a făcut-o în localitatea natală.

Studiile secundare le-a urmat la Liceul „General Dragalina” din Oraviţa. Ca liceean,

împreună cu colegii Ion I. Mioc, Gheorghe Croitoru, Aurel D. Bugariu, a radactat, cu

sprijinul prof. Mihai Novac, în cadrul Societăţii de lectură „Simion Mangiuca”, o revistă

scrisă de elevi şi pentru elevi – Generaţia de mâine/1936-1938/.

Cu doi ani mai înainte, a debutat ca poet, în revista Vasiova a ziaristului Petru E.

Oancea, la vârsta de 14 ani, semnând Paul Belu, elev de liceu.

Interesul pentru literatură l-a stăpânit şi în continuare, participând an de an la

concursurile Tinerimea Română, organizaţie culturală deschisă celor mai buni elevi

de la toate liceele româneşti de pretutindeni. În aprilie 1938, a participat împreună cu

Damaschin Mioc, istoricul de mai târziu şi Ion Munteanu, viitorul medic, remarcânduse

în mod deosebit.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit Şcoala de ofiţeri activi de

administraţie.

După război, între anii 1945-1948, a urmat cursurile Universităţii din Cluj, obţinând

diploma de licenţă în fi lozofi e. A devenit apoi doctor în estetică.

A funcţionat ca profesor (1950-1954), secretar literar al teatrului Naţional din Cluj

(1955-1959), economist la Întreprinderea Utilaje de Transport (1959-1965) şi responsabil

al fi lialei Fondului Plastic din Cluj (1965-1968).

A colaborat la: Vasiova, Generaţia de mâine, Iconar, Societatea de mâine, Universul

literar, România literară, Vremea, Luceafărul, Înnoirea, Vestul, Fruncea, Flamura,

Zbucium, Banatul, Dacia, Tinereţea, Rânduri bănăţene, Brazde bănăţene, Propoem,

Contrapunct, Steaua şi Tribuna din Cluj, Orizont din Timişoara, Teatru şi Flacăra din

Bucureşti.

A debutat cu volumul de poezii Candelabre albastre, 1936, editura revistei Luceafărul,

Timişoara.

A mai publicat: Flori de piatră, versuri, 1940, editura Regionalei Astra Bănăţeană,

Timişoara; Douăzeci de poeme, 1944; Elogiul simplicităţii, versuri, 1967; Arhitectura

gândului, versuri, 1977; poemul dramatic Avram Iancu, 1972; eseul Blaga în marea

trecere, 1970; Lebăda solară, 1984.

Familiarizarea cu teatrul şi cercetarea trecutului istoric l-au determinat să-şi încerce

capacitatea de creaţie şi în alte genuri. Astfel, în afara poemului dramatic Avram Iancu,

i-au mai apărut volumul de piese istorice într-un act Iancu şi pajura, avându-l ca erou pe

Avram Iancu, şi Capul din fântână cu eroul principal Tudor Vladimirescu.

Romanul Fericita jale a Cumbriei evocă fi gura lui Eftimie Murgu, iar romanul Focul

rece are ca erou o altă fi gură din trecutul Banatului, respectiv familia Mocioni.

Pavel Bellu fi gurează în antologiile: 11 poeţi bănăţeni (de Ion Stoia Udrea, 1942);

Poezia nouă bănăţeană (de Virgil Birou, 1944); Rumanische lyrik (de Franyo Zoltan,

1969); Lirica timişoreană (de Nicolae Tirioi, 1970); Ţara poeţilor (de Nicolae Ioana,

1971); Epigrame şi epigramişti (de Ion I. Mioc, 1973); Gorunul lui Horea (de V. Fanache,

1974); Copilăria evocată de poeţi (de Ion N. Voiculescu, 1975); Dansul săbiilor (de Ion

Arieşanu şi Ion Velican, 1975).

Pavel Bellu a făcut parte din redacţiile revistelor: Generaţia de mâine, Oraviţa;

Luceafărul, Timişoara; Tinereţea, Bucureşti; Viaţa, Bucureşti.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A trecut în lumea umbrelor în 1988, la Cluj.

Epigrama

Nici sunete de harpă, nici clavir,
Surâs tăios - dar nu o lătrătură...
Să fie spuse toate cu măsură
Căci versul e satiric, nu satir.

Unui maestru supărat

Că suntem proşti, maestre, de acord!
Mata eşti muntele. Noi, doar cristale
Ce reflectăm, atât de monocord,
Înţelepciunea mare-a dumitale!

Contrast

Înţelepciunea, reflectând în sine,
Zâmbeşte blândă, cu priviri senine;
Prostia stă, în schimb, întunecată;
De golul ei nu râde niciodată.

Bănatule!

Drept, nici în faţa istoriei capul nu ţi l-ai

plecat.

Retras în munţii tăi de piatră, ai aşteptat

Clipa cea mare, - când poţi să-ţi spui,

Cu ascuţiş de sabie, aspru cuvânt.

Ţi-ai crescut fl ăcăii în şcoală de flinte şi cânt.

Şi vremea te-a ocolit ca pe munţi,

Căci tu eşti munte!

Sunt încă zimbrii de curaj în pădurile tale

cărunte

Şi feciorii tăi se iau la-ntrecere cu ei,

Meşteşugind arme noi.

În sufl etullor mare, dospesc revolte,

Cum dospesc vijeliile-n nori.

Ceasul Vremii nu-ţi poate măsura nici

viaţa, nici Avântul.

Soarele este tatăl copiilor tăi

Şi-i ţine pentru vremuri mari.

Ei l-au înţeles! Şi şi-au spus, fără prihană,

legământul, înfrăţiţi cu codrii de stejar.

Dar până la clipa cea mare, înfloresc visuri

şi cântece…

O! În astea nimeni, nici chiar zeii nu-i pot întrece!

Călăresc roibi de furtună, străbat mări de catran

Şi ucid şarpele Legendei, ca bunicul tău

Dejghinat din cremene,

Uriaşul şi neînvinsul Iovan Iorgovan.

Şi nu-şi fac griji de ceea ce or să fie odată!

O ştiu:

Vor fi viaţa vie a veacului viu, –

De aceea pasul lor sfrunteazănencununatele

zări…

- Bănatule, Bănatule, înger de fier,

Pe largii tăi umeri de piatră

Porţi legende, vremuri noi şi flinte de cer, -

Istoriei româneşti de mâine

Cel mai aspru, cel mai dârz şi cel mai

viteaz cavaler!

Marta Petreu

Biografie Marta Petreu
Marta Petreu -- este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic -- (n. 14 martie 1955), profesor de filosofie la Universitatea din Cluj, editor, eseist şi poet român. S-a format în ambianţa intelectuală a mişcării literare Echinox, de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj.

Profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai“ şi redactor-şef (din 1990) al revistei Apostrof, publicaţie mensuală editată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Fundaţia Culturală Apostrof.

Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti, cu lucrarea Valenţele estetice ale anamorfozei logice (1992).

Poezie

Aduceţi verbele (1981) 
Dimineaţa tinerelor doamne (1983) 
Loc psihic (1991) 
Poeme neruşinate (1993) 
Cartea mîniei (1997) 
Apocalipsa după Marta (1999) 
Falanga (2001) 
Scara lui Iacob (2006) 
O culegere lirică, Poèmes sans vergogne, i-a apărut în 2005 în Franţa, la Editura „Le Temps qu’il Fait“.

Eseist şi istoric al filosofiei româneşti

Teze neterminate, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1991 
Jocurile manierismului logic (1995) 
Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României“ (1999 ; ediţia a doua, 2004 ; carte apărută în S.U.A., în 2005, cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in România) 
Ionescu în ţara tatălui (2001 ; ediţia a doua, 2002) 
Filosofia lui Caragiale (2003); 
Filosofii paralele (2005) 
Despre bolile filosofilor. Cioran (2008, volum apărut întîi în Serbia, cu titlul O bolestima filozofa. Cioran) 
Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009 


Premii

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1981, 1997), Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2003, 2005, 2006), Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2003), Premiul revistei Poesis (1993, 2001), Premiul „George Bacovia“ al revistei Contemporanul (1993), Premiul „Nichita Stănescu“ (1997), Premiul „Henri Jacquier“ (2001), Marele Premiu „Lucian Blaga“ (2002), Premiul „Tudor Arghezi“ (2008), Premiul Salonului de Carte Oradea (1993), Premiul Salonului Naţional de Carte Cluj (1997), Trofeul Societăţii „Eugen Ionescu“ (Slatina, 2001), Premiul internaţional „Lillian Hellman/Dashiell Hammett Grant“ pe 2001, acordat de Human Rights Watch.

Face parte din gruparea literară Echinox; este membrã a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fundaţiei Culturale Apostrof.

Coborarea Ingerilor

Nu exista iubire. Slava tie: nu mai exista. Exista
numai gura asta spurcata a mea care spune
cuvinte: bucurie tandrete dragoste dimineata
sens lumina iarba placere

Dar pe lume exista numai cruzime

si ploaia asta de sânge
hemoragia asta întunecata a ta

Oho! degeaba ploua cu sânge: noua nu ne mai pasa
în zadar ne faci semne
Nu exista iubire Domine nu
Noi suntem pe de-a-ntregul ai tai

Oho! ai tai umblam prin stratul negru de sânge
ca prin iarba de toamna cu bruma

Suntem ai tai Domine. Cad din cer
ca niste fulgi care latra
câinii tai. Ninge cu javre
Urla la stele boturi flamânde de câine
Da. Suntem ai tai. Tata. Hulim în numele tau:
faca-se deci voia ta de calau

Eu sunt Marta. În genunchi ma asez. Întind grumazul. Amin.

Dupa Cadere

Apropie-te
înveleste-ma în privirea ta ca-ntr-o placenta albastra
cuprinde-ma strâns
asa cum teaca adaposteste sabia

Eu îti dau târcoale eu te adulmec
ca pe un câmp proaspat cosit
Da. Te recunosc: esti barbat
deci amintirea mea de dinaintea caderii
Da. Esti pur si simplu originea
coastele tale arcuite sunt matricea frumoasa calda
sunt spatiul meu natal
Oho! înca înainte de a fi fost facuta
ti-am ascultat izvorul sângelui susurul singuratatii
eu am trait mirarea cu care cutreierai gradina
Le recunosc mi le-amintesc
îmi amintesc bezna de catifea a carnii tale
Te-adulmec acum
si-mi amintesc unitatea

Da. Te cunosc
esti într-adevar originea
esti carnea din care am fost extrasa
smulsa modelata
si aruncata în aceasta padure înzapezita
sa-ti fiu parte sa-ti tin tovarasie

Esti chiar originea din care am fost extrasa
când tu dormeai somnul cel greu divin

Esti barbat
fii deci adapostul meu
fii mierea neagra a dorintei
fii buruiana cea rea si laptoasa a dragostei
si împlinirea
acum
dupa cadere

 Ingerul Tanar

Asteapta. Mai este de mers. Pâna dincolo mai asteapta

Nici o exasperare nu-i destul de acuta
nici o violenta destul de intensa
Launtric sfarâmata - nimic nu ma omoara

Mai asteapta. Mai este. Pâna dincolo mai asteapta

Parasita de gratie stau si astept
fiara de prada amantul cel tânar
El - mutul luntrasul îngerul trecerii

Dorinta de viata somnul adapostul umed credinta
jocul castalian cu monade
carnea noastra pulsatil poftitoare
sunt numai costume: de frivol carnaval de bâlci satesc
de divort de parazi militare

Un cerc negru se face tandari si se reface pe creierul meu
o obada

Noaptea la trei dimineata la patru la cinci
stau cu capul în palme. Oho. Carbonizata sunt. Pomul vietii a murit
Ma contin în ghearele mele osoase
cum contine o urna cenusa

Domine somnoros Domine absent Domine vid
nici o violenta nu-i de ajuns pentru mine
din pacate nimic nu ma poate ucide nimic nu ma termina nimic nu ma poate odihni

El luntrasul îngerii trecerii amantul cel tânar animalul fierbinte
de prada
el întârzie el se lasa dorit 

Boris Deșliu, poet, eseist și prozator român

Prezentare

Doresc să vă prezint un poet, un poet care a strigat tăcut, cum au strigat atâția alții în regimul de tristă amintire. Boris Deșliu (1917 - 1998) are o biografie interesantă. De naționalitate bulgară alege să devină cetățean român în 1940 la cedarea cadrilaterului. Face două facultăți, cea de Drept și cea de Litere și Filosofie, unde îi are profesori pe Mircea Eliade și Tudor Vianu. Va alege să profeseze ca avocat, refuză colaborarea cu PCR și, ca tânăr membru al PNȚ, este sistematic respins de conducerea socialistă atunci când dorește să își publice versurile. Reușise să debuteze în 1935 la revista Rod nou și ultima apariție fusese  în Lumealui G. Călinescu. Cu ajutorul lui Ion Caraion scoate în 1970 (o perioadă de relaxare în România în toate domeniile) la editura Litera volumașul Zi dramatică, volum pe care l-am gasit la un anticariat cu un autograf al autorului dat pentru Virgil Carianopol.
Ion Caraion, care își intitulează intervenția Ceremonie discretă, se ocupă delicat de poeziile poetului avocat, trimițând în același timp săgeți către poeții acelor vremuri acceptați de edituri (nu le dă nume) și pe care nu îi vedea mai valoroși. Tăcerea lui Boris Deșliu este văzută ca o maturitate a spiritului şi trecută alături de tăcerea autoimpusă a altor colegi de condei (aș putea cita cel puțin încă șase-șapte poeți de care marele public n-a auzitzice Ion Caraion), fără însă a i se spune cauza Totuși, criticul ratează ocazia de a ataca criticii care nu mai duc muncă de decoperire a valorilor tinere.
Nu doar atitudinea aceasta retrasă este apreciată de critic la Boris Deșliu, ci și versurile, asemănându-l cu Ion Vinea prin alegoriile folosite sau cu străfulgerările lui Lucian Blaga. Un Ilarie Voronca foarte mult epurat (sic!) , preferând cascadelor de imagini  doar cioburi și stropi din câte o furtună sonoră își continuă I. Caraion mica ceremonie.
Păcat, acest autor nici după revoluția din 1989 nu a reușit să publice un volum nou. Apare sporadic în antologii, apoi, ceva mai consistent, postum. În 2002 editura Vremea publică Jurnal de avocat, un bogat material care vorbește despre procesele avute în care, nu o dată, au fost implicați scriitori sau oameni de vază ai istoriei noastre.
Pentru că wikipedia nu oferă nicio dată despre acest autor, am găsit totuși aceste informații, plus cele oferite de Ion Caraion, la Mircea Stănescu, care are un blog foarte interesant și pe care nu ar fi rău să îl vizitați ( clik aici).

O să redau câteva dintre poeziile incluse în plachetă, poezii care fac un corp comun prin imagini surprinzătoare (n-am văzut încă moaște putrede, fără șerpi e cerul pitit, în tramvai e o liniște ca-n cimitir) și tatonări filosofice(metafizică metafizică/ femeie de stradă a tuturor/ te strecori în patul filosofilor), care îi vor lua cititorului sufletul prin surprindere.

AȘTEPT SĂ TREACĂ PLOAIA ÎNTR-UN GANG

Veacul nesigur e bun în gangul adăpostit.

Se ridică duhul asfaltului eliberat ca o ceață.

Toate filmele îmi trec prin față

amintind de pregătiri, undeva, de plecare, 

cu multe despărțiri sfâșâietoare

Ireal și incert locul meu de odihnă acasă.

Mă urmărește o idee fixă, un germen de nebunie,

o boală de piept și un vânt de melancolie

pe o canava de rumoare.

Duc gândul până în pânzele albe

și stau într-un bloc de răcoare.

Anticărie. Ana Marie. Lotion. Institut

Un lent progres al bolii de piept

Un fel de vag proiect lăuntru-n afară

pe fundalul marelui bulevard.

Poate stă, să mai aștept.

Mă copleșește naiv vechea iubire uitată

cu gările vechi, cu grădinile ei reînviată

iar am s-o uit, iat am s-o uit, dar în gang mi se pare că niciodată.

PERDEAUA

O perdea se zbate

la etajul trei al unui mare imobil.

Fereastra rămase deschisă, nu era nimeni acasă.

Vântul și ploaia începuse și încercau să o smulgă.

Fusese cândva o ființă romantică, vaporoasă, de tul

care surâdea trecătorilor de la un geam luminat

fluturând ca un steag al libertății

și avântându-se pură spre cer în zilele clare.

Dar acum vântul o smulgea nemilos, o lovea și în curând

ea abea mai sufla, îmbătrânită.

Ploaia o biciuia și în curând a devenit o momâie

udă, prelungă, pleoștită și resemnată sub săgețile ploii.

Puțin mai târziu

o mână osoasă, scheletică, o trage violent înăuntru și o voce aspră se aude

zicându-i, destul, uite în ce hal ai ajuns

și îi închide fereastra

asupra lumii. -

LAMPA

Nici prlegerea despre silogismul cartezian de la facultatea de filosofie

n-avea claritatea unei lămpi cu gaz făcute de mama.

Dar am stat cu empiriști la sfat

și cu șcepticii m-am desfătat

gazun-n lampă până a secat

sticla lămpi pân-s-a afumat.

(ciclul Fumurile orașului)

SĂ RUPEM LEGEA ACEASTA A CASTITĂȚII

Să rupem legea aceasta a castității.

Arborii simplificați de somn urcă la ferestre ca să vadă

paradisul nostru izgonit.

Fără șerpi, fără îngeri, fără șerpi e cerul pitit.

Caste curg lăuntru la lumină.

Dacă stingi se strecoară ogari sângeroși pe sub uși,

ne invadează, ne invadează din tindă păpuși,

crapă bubonic în fiecare por un boboc altoit, dar trupul e o pustiită grădină

Iubito rămâi goală-n păduri ca Genoveva de Brabant

pentru dorința-naltă a copacilor, potolește josnicia arbuștilor

Melci desbracă pe iarba desgustului umed al sărutărilor

Păunițe desbracă-n grădini de frumusețe cuvântul amant.

OMUL FĂRĂ AMINTIRI

Ce făptură minunată sunt

Îmi surâd în orice oglindă, ce știți voi, mă mângâi bucuros pe obraz,

singur vorbesc, cânt și tușesc ca să mă ascult.

Mă sprijin, ca să-mi văd fâlfâiala mâinilor, în oglinzi, să nu caz.

Cu fiece femeie uitată sună în mine despletite trâmbițe de alpaca,

unghiile lor, ghiarele lor, nu pot să-mi zgârâie coaja ta-ta-ra-ra.

Nepreiteni grei ca niște chesoane, prieteni plesinind din bici, din cuvânt

vă uit la chip, apoi la veșmânt.

Ce făptură minunată sunt

Cântecele chiar, știute cândva, au o singură haină acum și

când le chem vin toate odată căci nu pot desluși

unde fiecare mi-a folosit, câte unul la fluierat, despărțit.

HARALAMBIE GRĂMESCU

Haralambie Grămescu (n. 18 ianuarie 1926, Plenița, județul Dolj – d. 14 martie 2003, Craiova) a fost un poet și traducător român.

A fost fiul Elisabetei (născută Voinescu) și al lui Ionel Grămescu, țărani. A urmat liceul la Craiova și Pitești între anii 1937 - 1945, apoi Facultatea de Medicină la Cluj în perioada 1945 - 1949 (neterminată) și Școala de Literatură „„Mihai Eminescu” la București între 1950 - 1951. În perioada 1964 - 1965 începe cursurile la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care nu o termină . Între 1950 și 1972 este, pe rând, referent la Uniunea Scriitorilor, redactor la Editura de Stat pentru literatură și artă, „Gazeta literară și „Luceafărul, lector la Editura Minerva. Debutează încă din 1949 în ziarul Lupta Ardealului, dar prima carte, Elegii și egloge, îi apare abia în 1969.^[2]

A tradus din Margarita Aligher, Arany János, Balzac, Ibsen, María Teresa León, K. M. Siminov ș.a. A transpus în românește povestirile din 1001 de nopți și a repovestit Cele șapte călătorii ale lui Sinbad marinarul (1977). În 1982 primește premiul Asociației Scriitorilor din București pentru traducerea povestirilor din O mie și una de nopți.

Opera[modificare | modificare sursă]

• Elegii și egloge, București, 1969;
• Norul lui Magellan. Ode și epode, București, 1972;
• Cele șapte călătorii ale lui Sinbad Marinarul, repovestite de Haralambie Grămescu, București, 1977;
• Prin vântul toamnei, București, 1987;
• Pactul cu diavolul, roman, Plenița, 1994;
• Adaptarea la mediu, versuri, Craiova, 1997.
• Găini și șobolani, studiu (continuare la "Pactul cu diavolul"), București, 2004.

Antologii

• Întoarcerea florilor, 1971 – poezii din folclorul naționalităților conlocuitoare
• Glasurile patriei, 1972 – poezii patriotice
• Imnurile muncii, 1974

Traduceri

• P. Antolkoski, Versuri alese, București, 1955;
• Arany J., Versuri alese, București, 1957;
• Balade populare maghiare din R. P. R., București, 1960;
• K. M. Simonov, Fumul patriei, în colab. cu E. Silaghi, București, 1960;
• V. Briusov, Eu am crescut în vremea surdă, București, 1961;
• Salamon E., Cântec pentru urmași, în colab. cu V. Teodorescu și Veronica Porumbacu, București, 1965;
• H. Ibsen, Pretendenții la coroană, în colab. cu Maria-Alice Botez;
• H. Ibsen, Brand, în vol. Teatru, I, București, 1966;
• H. Ibsen, Rața sălbatică, în colab. cu N. Filipovici, în vol. Teatru, III, București, 1966;
• Maria Teresa León, Când trecutul se numește ea, în colab. cu D. Nicolescu, București, 1967;
• Mikszáth K., Umbrela Sfântului Petru, în colab. cu Lucia Nasta, pref. de N. Balotă, București, 1968;
• H. de Balzac, Istoria celor treisprezece, București, 1969 (ed., 1993);
• Kányádi S., Versuri, București, 1969;
• H. de Balzac, Femeia de treizeci de ani, București, 1971;
• H. de Balzac, Șuanii (Scene din viața militară), București, 1971 (ed. II, 1981);
• H. de Balzac, Béatrixi, București, 1973;
• Tompa L., Lampa lui Diogene, București, 1975;
• Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, în colab., București, 1977;
• Cartea celor o mie și una de nopți, I-II, București, 1978-1988 (alte ed., I-II, 1997; I-III, Chișinău, 1998-2000);
• Antologie de poezie armeană clasică și contemporană, în colab., București, 1981;
• H. de Balzac, Femeia la treizeci de ani. Istoria celor treisprezece, București, 1981;
• Cele șapte călătorii ale lui Sinbad Marinarul, reportaje , București, 1982 (altă ed., 1997);
• Aladin și lampa fermecată, București, 1991;
• H. de Balzac, Ferragus. Fata cu ochii de aur, București, 1992;
• Povestea Dalilei cea vicleană. Povestea adormitului treaz, Craiova, 1993;
• Florile hazului, Craiova, 1993;
• Comoara fără sfârșit și alte povestiri, Craiova, 1993;
• Ali Ben Bekar și frumoasa Samsennahar, Craiova, 1994;
• Ali Baba și cei patruzeci de hoți. Lampa lui Aladin. Sindbad Marinarul, București, 1994;
• Sultanul Sabrior, Craiova, 1994.

Când se-ntorc...

Când se-ntorc primăvara cocorii,
Și turturelele, și lăstarii,
Se frământă sufletul meu ca brațele morii
Pe sub secerea lunii.

Mă laud că sunt neam de plugari
Și mă visez pe ogor după plug.
Liniștea brazdelor mari
Arde în inima mea ca pe rug.

Caut colțul ierbii prin parcuri,
Rătăcesc pe alei...
Sete mi-e de vântul din larguri,
Dor îmi e de oi și de miei.