5. /17 MARTIE 2022 - POEZIE
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,
Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,
Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.
Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,
Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,
Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.
În cer, ca-ntr-o clopotnita uitata
E-un clopot greu care-a uitat sa bata
Cu funia purtata-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu stiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu stiu cine sa ma cheme.
Si pasii mei rasuna dupa mine
Ca niste bulgari care nu m-ajung,
Rasuna tot in jur asa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singuratatea,
În jurul meu ca o multime mare,
Prin bezna cad furnici ce vor sa care
În musuroaie mari, pustietatea.
Se naruie-ntunericul din nou,
Si-n noaptea-n care-s singura fiinta,
Pamântu-mpovarat de suferinta,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca dupã tine
Şi tot aştept pe cineva ce nu mai vine.
De hali cu custi si panorama,
Tristeti de subrede barace
Cu-ntortocheate diagrame ;
Tristeti de birturi, cafenele,
De zgomot infernal de cleste,
De-un vânzator de floricele
Si-un papagal care ghiceste ;
Tristeti de dupa-amiezi cu soare
Cu molesita lor caldura,
Cu cersatori fara picioare
Ce cânta dureros din gura ;
Caricaturi de-avânt schilod,
Si de maimuti ce imiteaza
Si râd urâte la norod ;
Tristeti haine si adânci
De-acvile cu lanturi la picioare,
Visând seninatati de stânci
La usa custilor murdare ;
Tristeti bolnave de flasnete
Cu valsuri vechi si anodine,
Tristeti si moaste de regrete
Ce veac v-a îngropat în mine ?..
Ca pe-un grumaz voinic de fiară,
Privind apusul singuratic
Noi amândoi am stat asară.
De arcul fin al mâinii tale
Îmbrăţişaţi am stat sub pom,
Că de departe de pe vale
Păream noi doi un singur om.
Pe coasta dinspre Cetăţuie
Cu fumul alb în nouri suri,
Vedeam un negru tren cum suie
Ca o omidă prin păduri.
Am aşteptat tăcuţi pe creastă,
Tremurători ca două ramuri,
Şi, proiectat pe zarea vastă,
Voalul tău, ca nişte flamuri
Pe-un vârf gigantic de cetate,
Părea, mişcat de boarea sării,
Ca nişte aripi ridicate
La marginile zării.
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Craiova, România |
| Decedat | (63 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | critic literar[*] istoric literar[*] poet filolog[*] scriitor |
| Limbi | limba română |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București |
| Note | |
| Premii | Premiul Herder |
Modifică date / text  | |
Liviu Călin (n. 10 septembrie 1930, Craiova – d. 17 martie 1994, București) a fost un poet, critic și istoric literar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o familie de intelectuali. Părinții săi erau ofițerul Aureliu Călin și profesoara Laura Călin (n. Petrescu), fiica ziaristului Dimitrie E. Petrescu. A urmat școala primară la București (1937-1938; 1940-1941) și Craiova (1938-1940), Liceul „Gh. Șincai” din București (1941-1949) și apoi Facultatea de Filologie a Universității din București, secția limba și literatura română (1949-1953), obținând licența în 1953.[1]
După absolvirea facultății a lucrat în domeniul editorial, ocupând diferite funcții redacționale la Editura pentru Literatură,[2] apoi redactor-șef la Editura Eminescu (1970-1974), lector la Centrala Editurilor[1] și, în ultimii ani de viață, redactor-șef al Editurii Cartea Românească.[3]
Criticul literar Liviu Călin a fost distins în anul 1990 cu Premiul Herder.[4][5]
Activitatea poetică și de critică literară[modificare | modificare sursă]
Legătura sa cu poezia datează din anii liceului. A făcut parte, ca elev, din cenaclul literar din Craiova, condus de Elena Farago (1945-1947),[3] debutând cu versuri în 1947 în Revista elevilor.[1] A publicat versuri începând din 1957 în Gazeta literară, debutând editorial în 1965 cu volumul de poeme Spirale. A continuat să scrie poezii, publicând periodic și alte plachete: Ochiul adâncului (1968), Identitate (1970), Suflet în spațiu (1973), Ferigă sub stâncă (1975), Uimitorul răstimp (1977), Rug de septembrie (1979), Sărbătoarea nimănui (1980), Flacăra zăpezii (1981), Noaptea cailor (1984) și Umbra focului (1986).[1] Volumul Sărbătoarea nimănui a fost distins cu Premiul pentru poezie „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1980).[1] Liviu Călin a cultivat o poezie cerebrală și livrescă, ce dovedește o cultură vastă, dar care este în același timp lipsită de originalitate prin imitarea unor modele literare cu care autorul luase contact în anii tinereții.[3] Unii critici au evidențiat un ermetism de tip barbian, în timp ce alții, printre care Emil Manu, „nostalgia epigonică a unui suprarealism pierdut”.[3] Criticul literar Gheorghe Grigurcu îl considera pe Liviu Călin drept „un genuin pudic, ce-și complică sensibilitatea prin estetizare, acoperindu-și obrazul cu măștile de hârtie japoneză ale metaforei. Ipostazele confesiunii sunt reprimate prin intermediul unei scriituri care o conține însă în filigran”.
În afară de versuri, Liviu Călin a mai scris și romanul Frica de duminică (1982), în care prezintă, prin introspecții psihologice în stilul lui Camil Petrescu, viața unor intelectuali din perioada „obsedantului deceniu”, care, exasperați de propria existență anodină, își propun doar scopuri meschine pentru a trăi satisfacția unor realizări.[3]
Activitatea sa de poet s-a desfășurat în paralel cu cea de critic și istoric literar. Liviu Călin a debutat cu cronici literare publicate în România liberă în 1951, publicând ulterior volumele de studii și articole Portrete și opinii literare (1972) și Recitind clasicii (1975),[1] în care face comentarii pertinente într-un stil sobru și precis asupra literaturii clasice și contemporane,[3] precum și monografia Camil Petrescu în oglinzi paralele (1976). El a devenit un colaborator și confident al academicianului Alexandru Rosetti, care i-a îndrumat activitatea științifică.[6]
În calitate de editor a îngrijit sau prefațat diferite ediții ale operelor lui Ion Barbu, Al. Macedonski, Elena Farago, Al. Rosetti, George Călinescu, Eugen Barbu etc. A contribuit la apariția ediției critice I.L. Caragiale (4 volume publicate în 1959-1964), în colaborare cu Șerban Cioculescu și Al. Rosetti, și a unei ediții critice dedicate lui Camil Petrescu (6 volume publicate în 1973-1983), în colaborare cu Al. Rosetti.[1] De asemenea, a redactat fișele Dicționarului limbii române elaborat de Institutul de Lingvistică, sub coordonarea acad. Al. Rosetti.
Opera[modificare | modificare sursă]
- Spirale, E.P.L., București, 1965;
- Ochiul adâncului, E.P.L., București, 1968;
- Identitate, Editura Eminescu, București, 1970;
- Portrete și opinii literare, București, 1972;
- Suflet în spațiu, Editura Cartea Românească, București, 1973;
- Ferigă sub stâncă, Editura Cartea Românească, București, 1975;
- Recitind clasicii, Iași, 1975;
- Camil Petrescu în oglinzi paralele, București, 1976;
- Uimitorul răstimp, Editura Eminescu, București, 1977;
- Rug de septembrie, Editura Eminescu, București, 1979;
- Sărbătoarea nimănui, Editura Eminescu, București, 1980;
- Flacăra zăpezii, Editura Eminescu, București, 1981;
- Frica de duminică, București, 1982;
- Noaptea cailor, Editura Cartea Românească, București, 1984;
- Umbra focului, Editura Eminescu, București, 1986;
- Umbra focului, versuri, selecție și îngrijire de Elena Ghirvu, București, 2001.
Ediții îngrijite[modificare | modificare sursă]
- I.L. Caragiale, Opere, vol. I-IV, introducere de Silvian Iosifescu, București, 1959-1964 (în colaborare cu Al. Rosetti și Șerban Cioculescu);
- Ion Barbu, Ochean, prefața editorului, București, 1964 (în colaborare cu Al. Rosetti), Joc secund, prefața editorului, București, 1966 (în colaborare cu Al. Rosetti);
- Camil Petrescu, Opere, vol. I-VI, introducerea editorului, București, 1973-1983 (în colaborare cu Al. Rosetti).
Poezia Nocturna (IV) a aparut in volumul Umbra focului, Bucuresti, Editura Eminescu, 1986.
acel somn in care ploua
alearga-alearga (unde esti?) steaua bunicul gura
alearga-alearga atunci gandul se muta mai aproape
pe ape dupa cei care l-au pradat pe uite-l esti infasurata in panza ochiului meu el te-a tatuat cu narcise si intrebari ucise pana la gatul lebedei adormite cu capul pe dimineata de maine fara indoiala numai evenimente incepand de la ziare drumuri masini
si un proaspat chiosc pentru paine de unde dospeste traseul fierbinte al miscarii in jurul axei tale demn de o realitate sub incendiul gradinilor suspendate.
se luminează
încet
fagurele nopţii.
o stea
ne uităm
repede
în iarbă
în palmă
de parcă am fi pierdut
cheia casei.
aseară
(de ce aseară nu ştiu)
am vrut să sparg ulciorul trecutului
în becul camerei
a sunat moale fumul clopotului
de la intrarea şcolii
alături a început să plouă
tusea profesorului de matematici
că uitasem
numărătoarea cu ochii deschişi.
(cred că era o dimineaţă sângerie,
de septembrie)
a murit câinele care mergea cu mine
până la poarta înaltă a şcolii.
Vântul îi scuturase blana de nisip
şi soarele asfinţise în ochii deschişi.
Am căutat un loc să-l îngrop,
lângă o rădăcină,
lângă rădăcina celui mai tânăr salcâm
când am auzit cum se naşte un vis.
Atunci cu umbra câinelui în braţe
copilăria mea s-a sinucis.
Alecu Russo s-a nascut la 17 martie 1819, la Chisinau, in familia unui boier de vita veche, dar cu o situatie sociala relativ modesta. Copilaria viitorul scriitor si-a petrecut-o la tara, in mijlocul taranilor. Cu multi ani mai tirziu, in "Amintiri", el isi va aduce aminte de un frumos sat basarabean, "raschirat intre gradini si copaci pe o vale a codrilor Bicului", unde "mosnegii spuneau de turci si tatari… de Ileana Cosinzeana, de fratii din luna, de lupte si navaliri", ca si de vitejia "celor Novaci, de raul carora urdiile tataresti nu se puteau in Bugeac cu prada in Tara Leseasca". Aici, din virsta frageda, in sufletul lui au prins radacini lastarii dragostei pentru popor, poezia populara orala si limba stramoseasca, dragoste pe care o va purta vie toata viata.
Pe la 1829 o cumplita epidemie de holera i-a secerat familia: "din patruzeci de persoane ce locuiau intr-o casa" au scapat cu viata numai el si tatal sau. Ramas orfan de mama, Alecu Russo e trimis de parintele sau la studii in Elvetia. Dupa studiile din Elvetia, isi continuie studiile la "Institutul lui Fransua Navil din satul Vernie de linga Geneva". Pe bancile institutului lui Fransua Navil, Alecu Russo scrie primele sale incercari literare.
Scriitor fara ambitii si notorietate, Alecu Russo n-a scris mult. Adevarata vocatie scriitoriceasca si-a gasit-o anume in proza memoralistica. In "Amintiri" evoca anii copilariei cu o nostalgie ce ascunde sensibilitati romantice. Dar naratiunea, bogata in elemente descriptive, este adesea intrerupta de reflectii filosofice, psihologice sau sociologice, care dezvaluie un scriitor cult, ce prefigureaza in literatura romana arta eseistului.
Majoritatea celorlalte lucrari au fost scrise in limba franceza si au aparut postum in traducerea lui Alecsandri, Odobescu. "Iasii si locuitorii lui in 1840" este un tablou de epoca al societatii moldovenesti, "Piatra Teiului" si "Stinca Corbului" - insemnari de calatorie - sint pretexte pentru a povesti doua legende populare. Aceste lucrari, atit prin tematica si spiritul lor, cit si prin ideile exprimate direct se incadreaza pe deplin programului "Daciei literare".
Din perioada 1834-1844 ne-au mai ramas doar doua lucari ale sale:"Palatul lui Duca Voda" si "Decebal si Stefan cel Mare". Prima, care este o scrisoare adresata lui V.Alecsandri, vadeste gustul artistic a lui Alecu Russo si cunostintele-i adinci in domeniul arhitecturii, pe care le aplica la descrierea palatului ruinat al domnitorului. A doua e o paralela literara intre doua din cele mai remarcabile figuri ale istoriei noastre, in care autorul apreciaza meritul acestor personalitati legendare.
Poemul in proza "Cintarea Romaniei", scris in limba franceza si aparut mai intii nesemnat, dar cu o precuvintare a lui Balcescu, in "Romania viitoare", revista revolutionarilor romani exilati la Paris, iar apoi in romaneste sub semnatura lui Alecu Russo, a avut mare ecou in epoca datorita mesajului sau patriotic. In "Critica criticii", insusindu-si ideia ca "literatura este expresia vietii unei natii", sustine necesitatea unei literaturi inspirate din realitatile nationale, opunindu-se, ca si Kogalniceanu, imitatiei si traducerilor proaste. Ceea ce preconizeaza Alecu Russo este inspiratia din realitatile concrete ale tarii, din viata poporului, din istoria, datiniile, credintele si creatia lui artistica. Acestui scop urmau sa-i serveasca si propriile lucrari.
Fiind unul din initiatorii criticii literare de la noi, Alecu Russo isi defineste pozitia fata de aceasta indeletnicire, aratind ca, pentru a deosebi operele valoroase de cele false, un critic trebuie sa aiba cultura, experienta personala de viata si obiectivitate. In studiul "Poezia poporala", intemeiat pe o bucata culegere proprie de balade si doine, releva valoarea estetica si documentara a folclorului. Alecu Russo avusese marele noroc sa descopere o adevarata "minune poetica" - Miorita.
Scrierile teatrale ale lui Alecu Russo nu s-au pastrat, dar titlurile si continutul lor sint cunoscute din cronicile dramatice si scrierile memoralistice.
Alecu Russo are meritul de a fi sintetizat in scrieri de atitudine ideile generatiei sale si de a fi ilustrat cu talent, in unele privinte, efortul scriitorilor pasoptisti pentru dezvoltarea unei literaturi romane originale.
de moarte al poporului la sezatoarea priveghiului.
pamantul ii e de lipsa.si aerul il ineaca. vazut-am flacai
scuturandu-si pletele. si fruntea lor a se increti fara de vreme.,
florile de pe capul copilelor a se vesteji. si poporul cantand in betie
uitarea necazurilor. Trist e cantecul in sarbatorile satului: Birul e greu,
podvoada e grea !. Batranii isi ascund ochii plini de lacrimi, barbatii
stau obiditi., cantecele sa sfarsesc in blastamuri. si copii caineaza
nasterea lor. Poporul e stalpul tarii. fiecare particica de pamant e vapsita
de sangele lui. si intr-o zi ni s'au zis: Munceste, Romane, de dimineata
pana in seara. si rodul muncii nu va fi al tau !. tatal tau ti-au lasat de
mostenire o tarina si arme. si nu te vei bucura de dansele. si tu vei
trai vesnic robind., trupul si sufletul tau vor fi straini pe pamanul inrodit
de tine. vei plati aerul ce rasufli. vei plati soarele ce te incalzeste si
locul unde zac oasele mamei tale, vei plati dreptul sa cresti vaca ce
hraneste pe copiii tai si boul ce-ti ajuta la munca. trupul tau se va garbovi
subt bataie si partea ta in lume va fi ocara ! Veneticii, zisu-ne-au in limba lor:
Al nostru e pamantul si acei ce locuesc pe dansul. ale noastre campurile.
ale noastre dealurile. ale noastre catunele, satele si targurile, colibele si
curtile, toata miscarea si toata suflarea. Tu ai fost puternic si viteaz in lupta.
dar puterile tale s'au tocit de saracie si de stricaciune. si noi am cules rodul
vitejiei tale. vor veni feciori cu mangaieri mincinoase de ti-or povesti ca esti si
tu un popor. noi suntem pastorii. tu esti turma chinurilor. toti isi bat joc de
vieata, munca si saracia ta, si slugile slugilor calc peste trupul tau. cei ce zic
ca sunt alesii tai cresc in mariri si avutii si tie-ti este frig si copiilor tai le este
foame !. Ei fac legi, dar nu pentru dansii, ci pentru impovararea ta !.
Doina si iar doina !.. suntem pribegi in coliba parinteasca. si straini in pamantul
rascumparat cu sangele nostru !.. Dar in campie creste, si pe dealuri iarasi creste o
floare pentru popoarele chinuite. Nadejdea !
Esti searbada si slabanogita.ai suferit toate. o tara de chinuri !. Ridica-ti capul
strivit si cauta de vezi., semne s'au aratat pe ceriu.furtuna mantuirii au inceput !.
(65) Cinge-ti coapsa, tara romana. si-ti intareste inima. miaza noapte si
miaza zi, apusul si rasaritul, lumina si intunericul, cugetul disbracator si dreptatea
s'au luat la lupta. Urla vijelia de pe urma. duhul Domnului trece pre pamant !.
| Zorica Lațcu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 17 martie 1917 Mezőtúr, Ungaria |
| Decedată | (73 de ani) Mănăstirea Vladimirești, Tecuci |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poetă, traducătoare, călugăriță |
| Pseudonim | Maica Teodosia |
| Limbi | limba română |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Insula Albă, 1944 |
| Opere semnificative | Osana Luminii, Poemele Iubirii, Din pribegie, Spre Insulă, |
| Modifică date / text | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Zorica Lațcu (n. 17 martie 1917, Mezőtúr – d. 8 august 1990) a fost o poetă, traducătoare, monahie și deținut politic.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Zorica Lațcu s-a născut la 17 martie 1917, la Mezotur, în Ungaria, în familia avocatului ardelean Ion Lațcu, refugiat din cauza războiului. După război, familia s-a stabilit la Brașov. Între 1936-1940, Zorica Lațcu urmează la Cluj Napoca cursurile de filologie clasică, limba greacă și latină, precum și pe cele de limbă și literatură franceză din cadrul Facultății de litere. Devine preparator principal la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj Napoca. Colaborează la Dicționarul limbii române al lui Sextil Pușcariu, editat de Academia Română.
În 1948, a intrat ca monahie în Mănăstirea Vladimirești de lângă Tecuci și a luat numele de Teodosia. În 1956, odată cu închiderea Mănăstirii Vladimirești de către regimul comunist, a fost arestată și închisă la închisoarea din Miercurea Ciuc.[1]
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
Reviste literare[modificare | modificare sursă]
Începe din 1941 să publice poezii la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Ulterior devine colaboratoare la revista Telegraful român [2]
Volume de versuri[modificare | modificare sursă]
- Insula Albă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944 (volumul de debut);
- Osana Luminii, Editura Episcopiei, Cluj,1947;
- Poemele Iubirii, Editura Ramuri, Craiova,1947;
- Din pribegie
- Ție, Doamne, Îți voi cânta
- Spre Insulă, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944
- Alte poezii
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Origen – Scrieri alese. Din lucrările exegetice ale Vechiului Testament. Traducere de pr. prof. Teodor Bodogae, pr. prof. Nicoale Neaga și Zorica Lațcu. Studiu introductiv și note de pr. prof. Teodor Bodogae. București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981,
- Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune, Filocalia, col. PSB 7, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Lațcu Teodosia, studiu introductiv și note Pr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1982.
Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.
I-am asternut in graba un pat de frunze moi,
N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.
Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vreun zeu sa sada pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,
Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.
Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
De-o patima, curata ca flacara de soare,
Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.
Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,
Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;
In linistea de seara torceam fuioru-n prag.
Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.
Strainul, care-aseara a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
Am stat o noapte-ntreaga amandoi.
Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.
Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,
Cand a plecat + strainul + pe drumul ud de roua.
Si mi-au ramas in urma, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii si blande: +Pace voua+.
L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,
Privind lumina alba cum ii juca in plete
Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,
Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Am cules argintul noptilor de Mai.
Am legat in cantec zumzet de albine,
Glas de alauta, dulce viers de nai.
Am aprins in suflet tinere vapai,
Straluciri de aur, flacari de rubine,
Am cautat in noapte luminate cai,
Catre Tine, Doamne, numai catre Tine.
Am cetit din file vechi, cu slova stearsa,
Stih de preamarire, sfant Numelui Tau,
Am tesut in panza Jertfa Ta nearsa,
Ce-a zdrobit taria vesnicului rau.
Am cantat iubirea sfintelor femei,
Care-au mers la groapa ca sa Ti se-nchine,
Am cusut din raze rauri de scantei,
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Ti-am trimis spre ceruri tainica solie,
Dragoste curata, dor nepatimas,
Sa-mi gatesti de nunta haina argintie
Si-n sclipiri de soare sa-mi gatesti salas.
Dragostea curata, dorul din solii,
Cu miros de smirna-n ruga sa se-mbine,
Ca sa urce fumu-n valuri viorii,
Catre Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine,
Vreau sa-mi franga, albe, oasele sub roti,
Vreau sa-mi curga, rumen, sangele din vine,
Trupul meu cel fraged sa mi-l rupa toti.
Invelita-n haina marilor dureri,
Suflet plin de taina lumilor divine,
Sa pasesc pe calea grelelor taceri,
Catre Tine, Doamne, numai pentru Tine.
Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale
Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa--cer;
Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale
Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri.
Imi stiu faradelegea: gresita sunt, Stapane,
Prea mult am stat cu ochii plecati, catand in lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mane
Si n-am iertat, cand rana in suflet m-a durut.
Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine,
Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult.
Mi-am impletit cantare din grele flori de tina,
Am indragit mirosul de verde si de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina
Si turma de caprite, cu botul mic si ud.
Mi-am impletit cantarea din flore de matasa,
Am indragit mirosul de miere si de tei,
Am prea iubit podoaba si haina de mireasa,
In zambetul campiei, mijind sub pasii mei.
Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob c, amirosit in cale
Multimea milei Tale si darul Tau bogat.
Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea,
M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toata pofta rea.
Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea,
Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat,
Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea
Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat.
Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata,
Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu
Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata,
Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu.
Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata,
Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir,
Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata,
Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.
| Urmuz Demetru Dem. Demetrescu-Buzău | |
.jpg) Urmuz, circa 1920 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 17 martie 1883 Curtea de Argeș |
| Decedat | (40 de ani) București |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | sinucidere (Foc de armă) |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor, umorist, judecător, grefier |
| Pseudonim | Hurmuz |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | ca. 1908–1923 |
| Mișcare/curent literar | Avangardă Futurism |
| Specie literară | Antiroman, aforism, literatură experimentală, fabulă, literatură fantastică, parodie, schiță |
| Modifică date / text | |
Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș – d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă.
Nume[modificare | modificare sursă]
Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzĕu (Buzău, după ortografia vremii), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzĕu când era încă copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.[1][2] Numele de familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul -escu: tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău.[1][3] Particula atașată Buzău (Buzĕu în grafia mai veche), confirmă faptul că familia și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim.[2][4] Potrivit lui George Ciprian, încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului "cerviș", însemnând "grăsime topită") sau Mitică (diminutiv de la Dumitru)[5]
Numele sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.[6][7][8][9] Varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul și romancierul A. L. Zissu.[10]
Cuvântul [h]urmuz, explicat de lingviști ca o adăugare curioasă a lexicii românești,[11] înseamnă în general "bilă de sticlă", "piatră prețioasă". Cuvântul a intrat în limbă prin canalele orientale, iar aceste semnificații se referă la comerțul internațional cu mărgele centrat pe insula Hormuz din Iran.[11] Antropologul și eseistul Vasile Andru subliniază o semnificație secundară, scatologică: în țigănește, urmuz a suferit mutații însemnând "fecale".[4] O etimologie alternativă a fost avansată de scriitoarea și criticul Ioana Pârvulescu. Aceasta sugerează combinarea a doi termeni contradictorii: ursuz și amuz.[8]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilărie[modificare | modificare sursă]
Mitică a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de Ciprian drept "om scund și ciufut"[12] a lucrat ca medic. În timpul liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris Cristien Pașcani.[1][13] Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.[1][4][14]
Viitorul Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi.[1][15] Familia s-a stabilit în cele din urmă în capitala României, București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.[5] Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.[16] Mai târziu, el s-a familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu.[17][18] O influență mai evidentă asupra viitorului scriitor a avut-o Ion Luca Caragiale, principala figură a comediografiei românești din secolul al XX-lea.[19][20][21]
Familia Ionescu-Buzău era interesată de activitățile artistice, iar Urmuz a crescut cu o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei ca amator.[22] Mama sa, fiica devotată a unui preot ortodox, nu a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică.[13]
Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui George Ciprian ( Gheorghe Pana C-tin), care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: "Nu cred prea mult în destin. [...] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare".[5] El și-a reamintit conversațiile cu "Ciriviș", unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o "artă minoră".[23] În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani.[24] Se spune că tânărul a participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, un filosof și estet care au influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale.[18]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Câțiva ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi. Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști "Vivat Dacia", Urmuz se dă drept membru al acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de rață.[25] Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și și pe Urmuz "s-o ia pe străzi" unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau "Vivat Dacia" să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca societatea să se dizolve).[26] Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind "un tânăr genial", umorul său fiind "cerebral, mai greu de detectat și apreciat".[27]
Grupul de bază al discipolilor lui Urmuz, organizat ca o societate secretă, l-a inclus pe Ciprian (poreclit "Macferlan" de Urmuz), Alexandru "Bălălău" Bujoreanu și Costică "Pentagon" Grigorescu, cunoscuți împreună ca "pahuci" (din iudaicul verb "a căsca").[1] Activitatea lor s-a concentrat pe farse îndrăznețe: Urmuz și ceilalți trei tineri au făcut o vizită la mănăstirea izolată Căldărușani din județul Ilfov, unde mitropolitul Ghenadie trăia în dizgrație. Cei patru tineri s-au dat drept jurnaliști și au cerut (și primit) tratament ca pentru oaspeți înalți, au testat răbdarea călugărilor iar mai târziu au fost prezentați mitropolitului bine-dispus.[28]
În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă "Cronicari".[29]
În afara școlii, tânărul Urmuz era încă introvertit, și, conform lui Sandqvist, "extrem de timid, în special cu fetele."[30] Prietenul său Ciprin își amintește câteva „replici de agățat“: se purta familiar cu orice tânără căreia îi prindea privirea, asigurând-o că s-au mai întâlnit, și, când curiozitatea fetei era stârnită, îi povestea cum obișnuiau împreună să omoare muște ca activitate sportivă.[31]
Grupul "pahuci" au sărbătorit absolvirea printr-un act final de sfidare împotriva directorului școlii, pe care l-au vizitat în biroul său, unde au început să sară în cercuri.[32] Chiar dacă grupul lor nu a supraviețuit odată ce membrii săi au luat-o pe drumuri diferite în carieră, au avut reuniuni regulate la taverna Spiru Godelea, unde au câștigat notorietate pentru comportamentul lor nepoliticos și neconvențional.[33] Urmuz a intrat la Facultatea de Medicină, la insistențele tatălui.[34] Potrivit lui Ciprian, el s-a plâns că "nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor".[35] În cele din urmă alege Facultatea de Drept,[36] luând, în paralel, lecții de compoziții și contrapunct la Conservatorul de Muzică și Declamațiune.[30] În plus, el și-a încheiat serviciul militar în cadrul Infanteriei române.[30]
Urmuz a devenit șeful familiei sale în 1907. În acel an, tatăl său și doi frați mai mici au murit, iar sora lui Eliza s-a căsătorit.[30] El a continuat, de asemenea, să ia inițiativa în acțiuni îndrăznețe de épater le bourgeois. Ciprian își amintește că ei doi au închiriat o trăsură iar Urmuz făcea dreapta în fiecare intersecție, mergând astfel în cercuri în jurul Palatului de Justiție. Urmuz a continuat apoi să-i hărțuiască pe vânzătorii ambulanți, oprindu-se pentru a cumpăra lucruri complet inutile: covrigei, o grămadă de cărbune sau o găină bătrână pe care a tras-o în țeapă cu bastonul său.[1][37]
Viața militară și cariera dobrogeană[modificare | modificare sursă]
După ce a trecut examenul în drept în 1904, Urmuz a fost numit judecător în localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș.[38] Este probabil ca, în jurul acestei perioade (circa 1908), să fi scris pe hârtie primele fragmente din colecția sa "Pagini bizare", dintre care unele au fost scrise în timpul unei reuniuni de familie la Cocu.[39] Potrivit Elizei Vorvoreanu, el facea acest lucru în principal pentru a-și distra mama și surorile,[40] dar Urmuz a amuzat de asemenea și autoritățile locale, unul dintre aceștia chiar i-a oferit mâna fiicei lui (Urmuz a refuzat).[41] La acea vreme, Mitică și-a descoperit pasiunea pentru arta modernă: a fost un admirator al sculptorului Constantin Brâncuși, fascinat de lucrarea sa din 1907, intitulată Cumințenia pământului.[17]
În cele din urmă, Urmuz a devenit judecător de pace în regiunea Dobrogea. Mai târziu, a fost expediat mai aproape de București, la Ghergani, județul Dâmbovița.[30] Aceste misiuni au fost întrerupte în 1913, când Urmuz a fost chemat sub arme, în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei.[41]
Ciprian menționează că a pierdut contactul cu prietenul său pentru o perioadă, înainte de a primi o scrisoare în care acesta se plângea de apatia provinciei și de lipsa divertismentului muzical; atașat a găsit povestirea "Algazy & Grummer"" pe care Ciprian trebuia să o citească "fraților seminariști", informându-i "despre progresele înregistrate în literatura tânără".[42] Ciprian spune că a descoperit scriitorul din Urmuz și a popularizat povestirile acestuia în propriul său cerc de intelectuali.[43] El menționează, de asemenea, că în cariera sa de actorie în devenire, a pus bazele unor spectacole la Grădina Blanduziei pe baza scrisorilor lui Urmuz.[44]
Aceste evoluții au coincis cu izbucnirea Primului Război Mondial. Între 1914 și vara anului 1916, când România era încă un teritoriu neutru, eforturile lui Ciprian de a difuza "Pagini bizare" au atins un maxim. Textele lui Urmuz s-au răspândit, probabil, în copii scrise de mână, devenind oarecum cunoscute societății boeme din București, însă Urmuz însuși era încă o figură anonimă.[9][45] Ciprian și actorul Grigore Mărculescu susțin că au citit public din "Pagini bizare" la restaurantul Casa Capșa.[9][46] Potrivit istoricului literar Paul Cernat, dacă zvonurile despre interpretările timpurii ale lui Ciprian despre textele lui Urmuz sunt adevărate, acesta ar constitui unul dintre primele eșantioane de spectacole de avangardă din tradiția teatrală românească.[47]
În jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare, în calitate de judecător în orașul Alexandria. Acolo s-a întâlnit cu poetul și profesorul Mihail Cruceanu. După cum a amintit Cruceanu, Urmuz a fost captivat de revolta artistică desfășurată în Italia de către grupul Futurist și în special de poezia lui Filippo Tommaso Marinetti, liderul grupului.[48] Potrivit istoricului literar Tom Sandqvist, Urmuz ar fi putut citi mai întâi despre inițiativele italiene în ziarul local Democrația, care a scris despre subiect la începutul anului 1909.[49] Ca urmare a acestei întâlniri el a decis să includă, ca subtitlu la unul din manuscrisele sale, cuvintele: "Schițe și nuvele ... aproape futuriste".[50]
Ajus la gradul de locotenent,[41] Demetrescu-Buzău a fost din nou chemat sub arme când România s-a alăturat Puterilor Antantei.
Debut[modificare | modificare sursă]
Întors în București lucrează ca grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție, o slujbă bine plătită, cu avantaje speciale, ceea ce l-ar fi făcut inconfortabil pe Urmuz despre viața sa ca erou boem.[51] O fotografie realizată în acea perioadă, unul din puținele portrete care au supraviețuit, ne prezintă un bărbat melancolic și anxios.[52] Sandqvist îl vede ca fiind de o "singurătate catastrofală" și client insomniac al bordelurilor, adăugând: "În toate aparițiile, ca urmare a unor experiențe dezgustătoare în timpul războaielor, întorcându-se acasă la București, Demetru Demetrescu-Buzău a ales să trăiască o viață extrem de ascetică și izolată, cu plimbări lungi nocturne".[53] Faptele și glumele lui Urmuz au atras atenția publicului, el însuși și-a citit lucrările unui public boem, în locuri precum Hanul Gabroveni; cel puțin unele dintre acestea erau exerciții libere în literatura orală și, ca atare, au fost în întregime pierdute.[8]
Anul 1922 a adus debutul lui Urmuz în presă. Fascinat de "Pagini bizare", poetul și jurnalistul Tudor Arghezi a publicat două din ele în ziarul Cuget Românesc. Arghezi a făcut eforturi să-i convingă pe serioșii săi colegi editori de la Cuget.[8][54] Gazeta a publicat de asemenea un manifest a lui Arghezi, în care a subliniat scopul combaterii "literaturii sterile" și intenția sa de a cultiva "voința de putere" în cultura literară post-război.[8] Urmuz a fost deci primul scriitor avangardist popularizat de Arghezi, într-o listă care, până în 1940, a inclus și o mare parte a tinerilor moderniști români.[55]
Sinuciderea[modificare | modificare sursă]
La 23 noiembrie 1923, Urmuz s-a împușcat, un eveniment care rămâne învăluit în mister. A fost găsit "de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului", în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului.[56] Unele surse timpurii sugerează că ar fi suferit de o boală incurabilă,[1][8][57] dar se știe că el era fascinat de arme și de potențialul lor distructiv. De exemplu, în 1914, el a scris un omagiu pentru revolvere, creditându-le cu o putere magică asupra creierului suicidar.[57][58] Cronicile, arată, de asemenea, că el teoretiza despre lipsa de sens și de goliciunea vieții, punând aceste temeri pe seama membrilor familiei în timpul înmormântării fratelui său Constantin (1914).[57] Autorul Geo Șerban a scris despre dezamăgirea bine ascunsă a lui Demetrescu-Buzău, apreciind că, în ultimul său an, scriitorul a continuat să acționeze vesel și relaxat, dar că o tensiune "devastatoare" se clădea în interiorul lui.[8]
În 1927, Arghezi și-a publicat regretul că nu i-a cultivat prietenia: "Nu l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile și puritățile care începeau să moară".[8] Mai mulți exegeți Urmuz au văzut în mod tradițional sinuciderea legată în mod intrinsec de atitudinea artistică a lui Urmuz. Pentru Carmen Blaga, a fost "dizolvarea credinței [sale]" în clasa intelectuală a României, împreună cu declinul economic și "un gol existențial", care l-a determinat pe scriitor să se desprindă.[59] Acest lucru rezonează cu afirmațiile adepților din prima generație de după Urmuz: Geo Bogza sugerează că mentorul său s-a sinucis odată ce procesul deconstructiv, realizat de "intelectul lui ascuțit", l-a dus la o concluzie naturală;[60] Sașa Pană susține că Urmuz s-a săturat să-i amuze pe "cretinii" și "profitorii" care au dominat scena literară a Bucureștiului și, hotărât să-și transforme personajul literar în "praf și pulbere" și-a asumat riscul de a-și distruge eul fizic.[61] Criticul George Călinescu a afirmat că există o rațiune filosofică "care rezona teribil cu secolul său": "el a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau vreun scop precis".[62]
Urmuz a fost înmormântat la 26 noiembrie, la cimitirul Bellu.[8] În ziua respectivă, evenimentul a fost mediatizat de un mic necrolog din cotidianul Dimineața, semnat cu inițiala C (probabil de la Ciprian).[63]
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- Algazy & Grummer
- Cotadi și Dragomir
- Cronicari
- După furtună
- Emil Gayk
- Fuchsiada
- Ismaïl și Turnavitu
- Pâlnia și Stamate
- Plecarea în străinătate
- Puțină metafizică și astronomie
Cronicari
Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
"Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu -
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi."
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă "Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!"
Morală
Pelicanul sau babiţa.
Fuchsiada
Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală...
După aceea, Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...
Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...
Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu