6. /14 MARTIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
ALEXANDRU A. MACEDONSKI
| Alexandru Macedonski | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [2][3][4]  Craiova, Țara Românească | ||
| Decedat | (66 de ani)[2][3][4] București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Părinți | Alexandru D. Macedonski Maria Fisența | ||
| Frați și surori | Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski | ||
| Căsătorit cu | Ana Rallet-Slătineanu | ||
| Copii | George Macedonski Alexis Macedonski Nikita Macedonski Pavel Macedonski Constantin-Hyacint Macedonski Anna Macedonski | ||
| Naționalitate | română  | ||
| Cetățenie | România.svg){kind=small} România Regatul României | ||
| Ocupație | poet, prozator, dramaturg și publicist | ||
| Pseudonim | Duna, Luciliu, Sallustiu | ||
| Partid politic | Partidul Național Liberal | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1872 - 1920 | ||
| Mișcare/curent literar | romantism, neoromantism, parnasianism, simbolism, realism, neoclasicism | ||
| Subiecte | poeme, rondeluri | ||
| Specie literară | poezie, proză, teatru | ||
| Operă de debut | 1. poezia „Dorința poetului" în Telegraful român 2. 1872 - volumul de versuri „Prima Verba" | ||
| Opere semnificative | „Prima verba”, „Flori sacre”, „Poema rondelurilor” | ||
| Note | |||
| A fost supranumit „poetul rondelurilor” | |||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Alexandru A. Macedonski (n. ,[2][3][4] Craiova, Țara Românească – d. ,[2][3][4] București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața[5] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri[6][7], Mihai Eminescu [8][9] și Ion Luca Caragiale.[9]
Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.
Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române.[10]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Familia și copilăria[modificare | modificare sursă]
Familia poetului din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Având origini slave de la sud de Dunăre, sârbi, bulgari[11] sau aromâni[12], membrii familiei susțineau că au origini de revoluționari sârbi din Macedonia, ocupată de Imperiul Otoman.[12] Dimitrie, bunicul poetului, și fratele acestuia Pavel au participat la Revoluția din 1821, susținând Eteria împotriva regimului fanariot. Dimitrie și Pavel au făcut parte, alături de Eterie, din complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu.[13] Din anul 1830, în timpul guvernării ruse, fraților Macedonski li s-a recunoscut statutul de aristocrați valahi[14] și au primit ranguri militare în armata țării. Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus sau polonez, iar fiul lor Alexandru, tatăl poetului, după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară până la funcția de Ministru de Război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea Principatelor Române.[15] În timpul studiilor din Rusia, tatăl poetului, pentru a câștiga respectul colegilor, își croiește „un arbore genealogic gigantic”, declarându-se descendent din familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania.[12] Datorită slujbei tatălui, familia poetului se muta des.
Mama poetului, Maria Fisența (Vâcenț sau Vicența), provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia,[16] a fost fiica lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi mari, și a Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica mai puțin avută a unei familii din vechea boierime. Tatăl Mariei a murit la scurt timp după nașterea acesteia, iar mama sa s-a recăsătorit cu pitarul Dimitrie Pîrîianu, la 12 februarie 1848.[17]
Memoriile scrise de mama poetului sunt „pagini vrednice de a fi cunoscute atât printr-un adevărat dar de a povesti, plin de umor și culoare, cât și prin mărturia acelui acelui patetism în care gustul romantic se amestecă cu un fel de natural de a fi, prevestind pe al poetului.”[17]
Alexandru A. Macedonski s-a născut la București, fiind cel de-al treilea copil al familiei.
Sora sa cea mare Ecaterina, căsătorită cu un Ghica și mai apoi cu Leboef, publică versuri în limba franceză în Literatorul. Fratele mai mare maiorul Dimitrie Macedonski a fost veteran războiului din 1877, iar fratele mai mic Vladimir, avocat în București, publică și el schițe și nuvele în Literatorul.[17]
Până la vârsta de șase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.[18] În anul 1862 familia îl trimite la școală în Oltenia, petrecându-și astfel mare parte din copilărie la moșia de la Amaradia.[19] Nostalgia copilăriei și a peisajelor de la Amaradia se regăsesc mai târziu în ciclul poemelor amărăzene.[19]
- Cînd mergi spre munți dinspre Craiova, urcând pe apa Amărezei,
- De la Murgaș în Adâncata și la Vocna-n Pometești
- Junincele-așteptând gonacii mugesc la gardurile-ogrăzei,
- Și-n lunca dintre două dealuri, din Gura-Ploești în Goiești...
Școala o urmează la Colegiul Național Carol I din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1867.[20]
În anul 1865 scrie poezia Plânsul amantei, inclusă, mai târziu, în volumul Prima verba însoțită de o notă: Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani și, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege[21].
Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susține că acesta a fost otrăvit de oponenții săi politici,[22] iar această ipoteză este susținută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele sale.[17]
După moartea tatălui scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în volumul Prima verba, datată în manuscris: Viena, 1870.
La 29 noiembrie 1869 directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul școlar 1867-68, Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba română și latină (binișoară), limba elenă (binișor), Istorie și Geografie (bine), matern, (binișor), naturale (repetând examenul, binișor), franceză (bine), religie (binișor), desen (binișor).
Anii de debut și călătoriile prin Europa[modificare | modificare sursă]
După ce i se eliberează pașaportul pentru statele Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie, având: statură înaltă, păr-sprâncene, castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul=potrivite, fața smeadă, semne deosebite — nu are, Macedonski părăsește România în 1870, călătorind prin Imperiul Austro-Ungar, vizitând Viena, iar apoi Elveția și posibil alte țări. Se vehiculează că în timpul acestei călătorii l-ar fi cunoscut pe Mihai Eminescu, la acea dată student la Viena.[23] Scopul călătoriei lui Macedonski a fost acela de a se pregăti pentru admiterea la Universitatea București, dar el a petrecut tot acest timp într-un mod boem cu numeroase petreceri și escapade romantice.[24] Publică prima poezie Dorința poetului în Telegraful român din Sibiu. În acest an a început perfecționarea propriului stil poetic, influențat profund de romantism și de către predecesorii săi Dimitrie Bolintineanu și Ion Heliade Rădulescu.[23][25]
Anul următor vizitează Pisa, Florența, Veneția[26], unde, după spusele poetului, ar fi urmat anumite cursuri, în special la Universitatea din Pisa, dar acest fapt nu a fost confirmat de istoria literară.[27]. În Italia, mărturisește poetul în jurnalul său, s-ar fi confruntat cu probleme financiare și probleme de sănătate.[28]
Se întoarce la București, unde este admis la Facultatea de Litere, dar nu frecventează cursurile cu regularitate.[29] Debutează cu volumul de versuri Prima Verba în anul 1872, iar apoi vizitează, din nou, Italia.[30]
După publicarea la 23 mai 1873, a poemei antidinastice 10 mai (Sunt opt ani de suferință care astăzi s-a-mplinit), în Telegraful român, împotriva regelui Carol I, motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski, de a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof”, în Austria (la Viena și Gleichenberg) și Italia (la Napoli), pentru a-l feri de eventuale consecințe derivate din acuzația de laese majestatis.[31] În această călătorie îl cunoaște pe compozitorul francez Jules Combarieu, cu care va întreține o corespondență sporadică în deceniile ce urmează.[32]
Devenind pasionat de jurnalismul politic și de politică devine membru al Partidului Liberal și editează ziarul Oltul între anii 1873 și 1875, unde publică articole pro-liberale, traduceri din Pierre-Jean de Béranger, Hector de Charlieu și Alphonse de Lamartine, scurte povestiri și primele impresii de călătorie.[33]
La vârsta de 22 de ani scrie prima sa piesă de teatru Gemenii.[34]
La 23 iunie 1874, Ion Luca Caragiale îl ridiculizează în revista Ghimpele, în urma unor afirmații ale lui Macedonski că ar avea origini lituaniene, și-l transformă în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine în urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale.[35] Acesta este primul episod din șirul lung de polemici între cei doi.
Procesul din 1875 și activitatea politică[modificare | modificare sursă]
La 24 martie 1875, Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare[36] și incitare la rebeliune[37] împotriva Partidului Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu, fiind închis pentru trei luni, la închisoarea Văcărești din București, dar a fost eliberat în urma campaniei liberale, fiind apărat de către celebrul avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Macedonski a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov la data de 7 iunie și a fost pus în libertate,[38] iar populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința.[39]
Între 25 martie și 30 iunie 1876 este redactor la Stindardul, ziar politic, literar, comercial și științific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcția de redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Lamartine, nuvela Cârjaliul și piesa de teatru Gemenii.
În același an, după dezamăgirea de a nu fi inclus pe listele candidaților liberali pentru alegerile generale din anul anterior[40], Macedonski și-a început cariera în administrație, după numirea lui Ion Emanuel Florescu în funcția de prim ministru și accederea Partidului Național Liberal la guvernare. El fost numit director și prefect interimar al regiunii Bugeac, la Bolgrad. În acest timp, publică traducerea poemului epic Parisina, scris de Lordul Byron, în anul 1816 [41] și a finalizat Ithalo și Calul arabului.[42]
La 8 martie 1878 ține o prelegere la Ateneul Român Asupra mișcării literare din ultimii zece ani[43], iar printre altele afirmă:
„Pe lângă aceste tinere și suave talente a căror activitate literară a dat, în acești din urmă zece ani roade multiple, nu trebuie să uităm nici pe Iacob Negruzzi poet și satiric eminent; nici pe Eminescu, ce, între felurite poezii, a înavuțit literatura, cu „Epigonii”... poezie ce va rămâne.[44]”
Funcția sa de prefect interimar a luat sfârșit, la 19 septembrie 1876, după ce s-a împotrivit voinței primului ministru Ion Brătianu „de a închide ochii” și a „făcut pe legalul”, ascultând ordinele ministrului de interne George D. Vernescu, nepermițând intrarea trupelor voluntarilor ruși pe teritoriul țării, în drumul lor spre Principatul Serbiei.[18]
În anul 1877 colaborează la ziarul Timpul, cotidian al Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române și o traducere din Gottfried August Bürger, înainte ca Mihai Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină redactor al acestui periodic în octombrie 1877. Colaborări intermitente în revista Familia, cu traduceri din Pușkin, Lamartine, Petőfi.
În aprilie 1877 editează ziarul Vestea, „întâiul ziar vândut cu cinci centime în București”, ziar de opoziție în care publică articole împotriva lui C.A. Rosetti și a „viziratului” politic al lui I.C. Brătianu[45]. Scoate ziarele cu conținut patriotic, dar lipsite de succes: Dunărea, Fulgerul, iar în anul 1880 Tarara"[46], în care publică articole împotriva liberalilor și a casei regale.
La 14 iunie 1877 este numit de C. A. Rosetti în postul de controlor financiar al județului Putna. Primește știrea cu mari sarcasme: denumind-o „incalificabilă”, enumerându-și meritele de combatant liberal, refuză „nostima funcțiune”. Apoi, la 14 octombrie îi solicită lui Mihail Kogălniceanu postul de atașat de legație, evidențiind faptul că este cunoscător al limbilor franceză, germană și italiană, dar este numit la 13 noiembrie director de prefectură al plășii Silistra Nouă, cu reședința la Cernavodă. În această perioadă face excursii arheologice, impresionat îndeosebi de locul denumit Hinovul, care-i inspiră versuri libere, care sunt printre primele în poezia europeană. Își încetează funcția prin desființarea județului Silistra la 9 aprilie 1879.
La 12 aprilie 1879 este numit administrator al plasei Sulina. Călătorește în Insula Șerpilor, iar aici experimentează mari emoții de ordin senzorial și estetic, transfigurate ulterior în Lewki și Thalassa.
Apoi este numit de către liberali inspector general financiar. În 1880 i se oferă funcția de inspector al monumentelor istorice și medalia Bene-Merenti, clasa I, dar nu stătu mult nici în aceste slujbe, astfel până în anul 1902, conform cu George Călinescu, totalizase doar 18 luni de serviciu public,[47] deoarece mentalitatea sa de fecior de fost ministru îl făcea să aspire doar la marile roluri.[48]
Macedonski considera o rușine ca un mare literat să se „osândească” la funcționarism:
„Este o rușine ca literații noștri fruntași să fie lipsiți de traiul zilnic sau să se osândească la funcționarism... Partea feminină a societății noastre ar trebui să-și deschidă casele poeților, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei și o mie de lei pe seară, și e cu osebire măgulit de stăpâna casei și de ai ei numai ca să consimtă să-și spună versurile.[48]”
Primii ani ai Literatorului[modificare | modificare sursă]
La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de opoziție Junimii și Convorbirilor literare care, după părerea poetului, acaparaseră fără o justificare obiectivă pozițiile culturale cele mai însemnate ale epocii.[49] Conducerea revistei este asumată de Macedonski alături de eruditul poligraf Bonifaciu Florescu și de fecundul poet Th. M. Stoenescu, care rămân o vreme și principalii colaboratori ai revistei.[50].
În ciuda sentimentelor adverse față de junimism, Macedonski a definit mișcarea promovată de Literatorul drept direcțiune opozită celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin unele puncte, după cum se atinge și în vechea școală a lui Heliade prin altele.[51]
„Poezia germană e frumoasă negreșit, un amestec de misticism și de melancolie dulce, dar numai mânuită de germani. Școala germană, cu toate încercările „Nouei direcțiuni” din Iași de a o transplanta la noi, are sorți de a găsi aderenți, de a se putea stabili... Suntem latini și mărturisesc că nici o poezie nu-mi place mai mult ca poezia latină, luminoasă, plină de flăcări în loc de raze, fără enigme de dezlegat, fără zăbranicul misticismului, energică și francă și mergând totdeauna la țintă.[52]”
După câteva luni de apariție Literatorul avea următoarea grupare: Mircea Demetriade, C. Dragulinescu, B. Florescu, Petru Opran, P. Păltineanu, I. N. Polzchroniade, Carol Scrob, Th. M. Stoenescu, Duiliu Zamfirescu. Dar, în curând, între Macedonski și Bonifaciu relațiile s-au deteriorat, după ce poetul l-a atacat, în 1881, într-un număr al revistei, pentru cele trei catedre de profesor la universitate, iar acesta s-a retras.[53]
În noiembrie 1880, au loc premierele pieselor de teatru Iadeș! și Unchiașul Sărăcie, la Teatrul Național, publicate în Literatorul la începutul anului următor.[54] O curtează pe Aristizza Romanescu, actriță care a jucat în piesele amintite, dar aceasta îi respinge avansurile.[55]
Publică volumul Poezii, în anul 1881, deși pe coperta originală apare anul 1882.[56] Încercând să intre în grațiile Junimii și al lui Titu Maiorescu,[57] participă, cu regularitate, la ședințele cenaclului și citește Noaptea de noiembrie.[58]. Maiorescu l-a aplaudat, dar în jurnalul personal consemnează că nu a fost impresionat de poezie.[59] Dar poezia este lăudată de Bogdan Petriceicu Hașdeu, care deși era anti-junimist, se afla în audiență.[60]
Polemica cu Alecsandri[modificare | modificare sursă]
Deși era un mare admirator al Bardului de la Mircești, pe parcursul anului 1882, după decernarea Marelui Premiu al Academiei lui Vasile Alecsandri, în anul 1881 pentru întreaga sa operă, Macedonski izbucnește fără reticențe, scriind o analiză critică în trei numere ale Literatorului (nr. 8, 9, 10) menită a distruge mitul infailibilității poetului,[49] reproșându-i versuri neeufonice din cauza eliziunilor, comparații forțate, rime false, greșeli de construcție și de sens al cuvintelor și îi neagă puterea de creație, acuzându-l că și-a însușit poezii create de popor.[61]
Alecsandri făcea parte din Academia Română, iar Macedonski considera că nu se cuvine să se împartă premiile între membrii Academiei. „Alecsandri, om bogat, membru al Academiei, cu stație de cale ferată pe moșia sa, primise premiul de 10.000 lei de la Academie: Rușine, de trei ori rușine, domnule Alecsandri, domnilor Academicieni!”.[62]
Alecsandri i-a răspuns prin drama Fântâna Blanduziei în care transpare personalitatea sa în Horațiu și cea a lui Macedonski în invidiosul poet Zoil. Macedonski îi răspunde cu o epigramă:[63]
- Coprins de-al gloriei nesațiu,
- Albit de ani, dar tot copil,
- E lesne sa mă faci Zoil
- Când singur tu te faci Horațiu.
Junimiștii nu ripostează acestor atacuri la adresa lui Alecsandri, decât în anul 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul Poezii, semnată de Petru Th. Missir.[49]
Polemica se încheie aici, iar Macedonski revine la sentimentele dinaintea polemici, recunoscând în Alecsandri un mare poet, al cărei tradiție o continuă.[64]
La 1 ianuarie 1883 Literatorul devine Societatea revistei Literatorul, numărând peste 1500 de membri cu organizații și comitete în mai multe orașe din țară și se adresează lui V. A. Urechia ca să primească președinția de onoare. Acesta îi răspunde, printr-o scrisoare publicată că primește deoarece admiră unele talente, îl laudă pe Macedonski, dar îi spune că nu se împacă cu critica îndreptată împotriva lui Alecsandri.[65]
La 24 februarie 1883 se căsătorește, la Craiova, cu Ana Rallet-Slătineanu[66], coborâtoare din familii boierești de vază, care îi aducea o dotă substanțială.[9] Împreună au șase copii: George născut în 1884, care moare la vârsta de doi ani, Alexis, viitorul pictor, Nikita, inventatorul sidefului artificial, Pavel, viitor ziarist și literat, Constantin-Hyacint, viitor actor și fiica Anna.
Polemica cu Eminescu[modificare | modificare sursă]
Deși în discursul Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, din 1878, Macedonski îi aducea elogii lui Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au schimbat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc „grațiozități supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar”.[67] Eminescu scria:
„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”
Iar în articolul Materialuri etnologice publicat în Timpul la 8 aprilie 1882, Eminescu afirma:
„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”
În urma articolelor Naționalitate și cosmopolitism, din anul 1881, și Materialuri etnologice, din 1882, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care-l acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din anul 1879.[9] Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în Literatorul:
„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”
În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”,[48] fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață:
- Un X… pretins poet-acum
- S-a dus pe cel mai jalnic drum…
- L-aș plânge dacă-n balamuc
- Destinul lui n-ar fi mai bun,
- Căci până ieri a fost năuc
- Și nu e azi decât nebun.
În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia publică, printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.[63]
Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.[9][48]
Doar ziarul Românul îi dă ocazia să se disculpe la 9 august 1883:
„Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”
Poezia viitorului[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1884 părăsește țara, se stabilește la Paris[68] și începe să scrie în limba franceză, căutând faima mondială.[69] Se întoarce în țară la începutul anului 1885, iar primele versuri în limba franceză îi sunt publicate la sfârșitul acestui an în revista La Walonie din Liege, condusă de Albert Mockel, revistă considerată una dintre primele organe ale simbolismului francez. Iar Macedonski prin colaborarea sa la această revistă, face parte din primele echipe ale simbolismului.[70][71]
Literatorul anunță retragerea poetului la data de 27 ianuarie 1885, iar la 17 martie revista își încetează apariția.[70] La 7 aprilie publicația reapare, condusă de Th. M. Stoenescu, cu titlul Revista literară[9], iar subtitlul Literatorul se păstrează până la 26 mai.
La 21 aprilie 1885 se naște Alexis, fiul poetului, viitor pictor.
În anul 1886, la doar doi ani, moare George, primul său copil. În lunile noiembrie-decembrie apar două numere ale Literatorului. Colaborează la publicațiile străine La Wallonie, Revue de monde latin și Revue française[9].
În 1886, scrie nuvelele naturaliste: Zi de august, Pe drum de poștă, Din carnetul unui dezertor, Între cotețe și Nicu Dereanu,[72] adunate, în 1902, în volumul Cartea de aur.
Anul 1887 este marcat de mari greutăți materiale, fiind respins de societate. Scrie poezia Noaptea de mai.[70] În aprilie-mai apare un nou număr din Literatorul. În octombrie scrie articolul La germanisation de la Roumanie în L'Express-Orient, foaia ambasadei țariste din București, iar în noiembrie scoate unicul număr din Revista independentă.[70] Publică nuvela Dramă banală.[72]
La 6 martie 1888 scoate bisăptămânalul Stindardul țărei, ziar conservator scos cu sprijinul lui N. Blaremberg.[73] După zece numere, ziarul dispare și scoate Straja țărei în vara lui 1889 împreună cu Ștefan Vlădescu, purtând subtitlul: Organ liberal-conservator, cuvinte cu care Blamberg își denumea gruparea sa disidentă,[70] ruptă din Partidul Liberal.
În aprilie-mai 1888 scoate România literară, împreună cu Bonifaciu Florescu, unde colaborează până în august.
Se naște Nikita, cel de al doilea fiu rămas în viață, la data de 17 iunie 1888.
În primăvara lui 1889 este numit într-o comisie însărcinată cu reorganizarea Monitorului oficial și a Imprimeriei statului, împreună cu A. Cantacuzin, G. Manolaki-Costachi Epureanu, Vintilă C. A. Rosetti și Constantin Erbiceanu.
La 23 decembrie începe să colaboreze la Românul, cu rubrica Viața bucureșteană.[70]
Literatorul reapare din iunie până în octombrie 1890 unde publică ciclul ideilor brutale, continuate în Revista literară pe parcursul anului 1891, unde publică și primele versuri simbolist instrumentaliste.[70]
În data de 14 mai 1892 au loc manifestări de stradă studențești, iar poetul dedică versuri studențimii, publicate în Românul[74]. Între 15 iunie și 15 decembrie apar alte șapte numere ale Literatorului, iar această nouă serie a revistei continuă până în februarie 1895, avându-l prim redactor, iar mai târziu director adjunct pe Cincinat Pavelescu, despre care Macedonski are cuvinte de mare laudă.[74]
Publică articolul Poezia viitorului, la 15 iulie 1892, manifest simbolist, propunând exemplul lui Baudelaire, Mallarmé, al unui Maeterlinck, Péladan și Moréas, explicând ce e simbolul, dar se oprește la varietatea lui instrumentalistă. Caragiale ridiculizează articolul în Moftul român.[74]
Perioada 1892 - 1894 a fost marcată, iarăși, de mari lipsuri materiale, poetul deschide liste de subscripție pentru a-și publica volumele, organizează festivaluri literare și apelează la diverse metode de cerșetorie deghizată pentru a se susține financiar.[9]
Se naște Pavel, fiu al poetului, în anul 1893, viitor ziarist și literat.
La 28 decembrie 1893 are loc premiera piesei Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat Pavelescu. Piesa are succes datorită talentului lui Constantin Nottara, care pune în valoare versurile poemei.[75]
Scoate, la 5 aprilie 1894, ziarul Lumina în care republică o mare parte a operei sale poetice și din care aflăm că la 18 mai 1894 ia parte la manifestările politice, adresându-se studențimii adunate în jurul statuii lui Mihai Viteazul, din Piața Universității.[75] Întreprinde alături de Cincinat Pavelescu, Constantin Castilli și alți discipoli un maraton al bicicliștilor pe ruta București - Brașov, sub privirile amuzate ale bucureștenilor aflați pe Șoseaua Kiseleff.[76] Acest eveniment a fost consemnat de Gala Galaction, mult mai târziu, în 1912, în Viața românească, cu ocazia unei recenzii volumului de poezii al lui Cincinat Pavelescu.[75]
Publică volumul de versuri Excelsior în februarie 1895, dedicat lui Grigore M. Sturdza, care după republicările din 1896 și 1897, ar fi ajuns la 13 mii de exemplare vândute,[69] dar nici unul dintre capii literaturii de la acea vreme nu i-au dat însemnătate.[75] Volumul cuprinde și republicarea piesei Cuza Vodă, cu adaosuri anti-monarhice. Motto-ul volumului sunt propriile versuri din poezia Noaptea de ianuarie:
- M-am născut în niște zile când tâmpita burghezime,
- Din tejghea făcând tribună, legiune de coțcari,
- Pune-o talpă noroioasă pe popor și boierime;...
- Zile când se-mparte țara în călăi și în victime
- Și când steagul libertății e purtat de cârciumari.
În noiembrie 1895, Caragiale publică o recenzie, plină de ironie, volumului Excelsior, în articolul Despre Macedonski:
„Primim la redacție un volum de versuri cu un titlu, deși savant și exotic, dar îndestul de popular. E vorba de “Excelsior, poesii de d-nul Alexandru Macedonski”... Avem mai întâi prologul. În mijlocul unor talazuri negre, sub un cer acoperit cu nori negri, stă în lanțuri, pe o stâncă neagră, sub călcâiul unui demon mai negru ca toate, o umbră albă — e geniul civilizației sub călcâiul Răului. Muzica este lugubră — o dezvoltare de acorduri disonante, în care domină nota sfâșietoare a unor dureri haotice, și care urmărește gâfâind o rezolvare depărtată într-un acord perfect.Deodată, o rază luminoasă — o minune a electricității! — sparge tavanul scenii și se oprește dasupra interesantului grup a celor două genii. La atingerea luminii lanțurile captivului se sfarmă, demonul negru ramâne trăsnit, iar geniul alb se ridică triumfător: tutti la orchestră, acordul atât de mult așteptat izbucnește, si apoi, fără pauză, imnul secular de biruință al libertății! Excelsior!
Ni se desfășură pe urmă în cinci acte — cam lungi, ce e drept — reprezentarea alegorică a triumfurilor, încet-încet, veac cu veac, câștigate de geniul Luminii: abolirea sclaviei, aplicările electricității la fabricațiunea ciorapilor și la telegrafia submarină, străpungerea Gothardului și Suezului și, în sfârșit, fraternizarea puterilor garantate sub bagheta miraculoasă a zeiței Pax-Concordia... Excelsior !
A! dar uitasem... Excelsior... acesta este titlul noului volum de versuri al d-lui A. Macedonski, volum neprețuit, căci nu poartă nici pe copertă, nici în corp enunțarea prețului de librărie — modestie déplacée zic unii; convingere legitimă, zicem noi.”
Revista Liga ortodoxă, scandalul Caion[modificare | modificare sursă]
Macedonski fiind în strânse legături cu cercurile conservatoare, se implică în „chestiunea Ghenadie”, susținându-l pe Mitropolitul Primat Ghenadie, iar în acest sens scoate împreună cu Eugen Văian, Liga Ortodoxă. În suplimentul literar al revistei publică tânărul Grigore Pișculescu, viitorul scriitor Gala Galaction și își publică primele versuri poetul Ion Theo, versuri care se bucură de aprecierea lui Macedonski.[77][78] Liga ortodoxă își încetează activitatea în decembrie 1896, după ce Ghenadie Petrescu își prezintă demisia.
Înaintea vizitei împăratului Franz-Iosef la București și Sinaia în perioada 16-18 septembrie 1896, Macedonski scria în Liga ortodoxă, la 11 august:[75]
„Negreșit națiunea română nu poate primi cu entuziasm pe monarhul ce ține cu asuprirea sa un număr însemnat de popoare.”
În Liga ortodoxă Macedonski publică sub pseudonimul Sallustiu articole împotriva lui Caragiale.[79]
În 4 noiembrie 1896 se naște Constantin-Hyacint, cel de-al patrulea fiu, viitor actor.
Publică volumul de versuri în limba franceză Bronzes, în anul 1897, cu o prefață semnată de Alexandru Bogdan-Pitești, cu dedicații românesti și străine și trimite exemplare omagiale lui Pierre Loti, Josephin Peladan, Albert Mockel, Pierre Quillard etc. Volumul nu are succes bucurându-se doar de o recenzie semnată de Pierre Quillard în Mercure de France, în mai 1898.[77] Tudor Vianu și Șerban Cioculescu pun insuccesul volumului în Franța pe seama lipsei de inspirație a lui Macedonski de a-l alege pe Alexandru Bogdan-Pitești să-l prezinte.[77][80]
O dată cu intrarea lui Alexandru Bogdan-Pitești în cercul de apropiați al poetului, intră și pictorul Ștefan Luchian, care se afla la acea dată la stagiul simbolist și de Art Nouveau al carierei sale.[81]
În februarie 1898 februarie are loc vizita lui Sâr Peladan la București, Macedonski și întreg cenaclul îi oferă o recepție zgomotoasă.
Deoarece experimenta dificultăți financiare, discipolii și colaboratorii organizau strângeri de fonduri în numele său.[82] Astfel, la 18 aprilie 1898, Adevărul anunța șezătoarea literară menită să strângă fondurile necesare pentru publicarea operei poetului.[83]
Publică pamfletul Falimentul clerului ortodox român în Vocea învățătorilor în care își exprimă dezamăgirea legată de deznodământul „chestiunii Ghenadie” și de felul cum este condusă biserica ortodoxă:[84]
„Un cler ca și un stat, oricât de ticălos ar fi statul sau clerul, nu face faliment pe cât timp capul său nu-l face ... ridicolul în care cade un fost cap al unei biserici [mitropolitul Ghenadie] atunci când, urmat de o droaie de avocați, o pornește pe la Curți și tribunale cu jalba în proțap. Și papii Romei au fost defăimați și batjocoriți, dar n-am auzit de vreunul adresându-se justiției laice.”
Literatorul reapare la 20 februarie 1899 avându-l secretar de redacție pe Ștefan Petică, dar nu reușește să se susțină, iar în anul 1900 apare doar un singur număr.[83] Începe să-l preocupe ocultismul și problemele parapshihologice, astfel în anul 1900 susține conferința Sufletul și viața viitoare, la Ateneul Român, publicată, mai apoi, în Forța morală, în care susține că omul poate opri moartea, atunci când vocea interioară îi spune că destinul nu i s-a împlinit. Puterea gestului și a cuvântului omenesc sunt o pornire de orgoliu luciferic care îl fac pe omul ajuns la conștiința energiilor sale interne să se asemene cu divinitatea.[83][85]
Scoate ziarul Forța morală la 28 octombrie 1901, iar în decembrie îl sprijină pe Constantin Al. Ionescu-Caion, în acuzația împotriva lui Caragiale că ar fi plagiat în Năpasta pe închipuitul autor maghiar Kemeny. Macedonski, orbit de resentimente împotriva celui care-l atacase de nenumărate ori în Moftul român, nu a fost capabil a vedea impostura din atacurile lui Caion, publicate în Revista literară, care pentru a-și construi cazul de plagiat a ticluit o carte în limba maghiară în întregime.[86][87] Articolele scrise de Macedonski în această perioadă au fost ori nesemnate, ori semnate folosind pseudonimul Luciliu.[88] În aceași perioadă publică în paginile ziarului și creațiile sale Lewki, Mănăstirea, O umbră dincolo de Styx, Vasul și poezia Noaptea de decembrie. Forța morală își încetează apariția la 14 februarie 1902.[86]
La 15 februarie 1902 susține o conferință Teatru și literatură la Ateneu. Înființează împreună cu Grigore Tocilescu, Mircea Demetriade, N. I. Apostolescu și Caion Societatea oamenilor de litere care devine Societatea oamenilor de litere și științe din România. Publică volumul Cartea de aur, în care adună aproape toată producția sa nuvelistică, dar și această carte despre „care se poate spune că începe o epocă nouă în evoluția prozei artistice românești, nu are vreun răsunet.”[86]
Anul 1903 este marcat de decesul mamei, Maria Macedonski, la 27 aprilie. Scrie articolul Spre ocultism în revista Hermes[83] a lui Alexandru Petroff.
George Bacovia se alătură cercului său literar și recită poezia Plumb care este primită cu o epigramă apreciativă de către Macedonski.[89]
Călătoriile la Paris și experiențele științifice[modificare | modificare sursă]
La 20 octombrie 1904 se înscrie în Partidul Conservator și colaborează la Liga conservatoare, iar în anul 1905 scoate revista La Beau Blue Danube unde publică un mănunchi de versuri în franceză.[90][91] În același timp, continuă scrierea romanului Le Calvaire de Feu, început în limba română și continuat în limba franceză. În toamnă, pleacă la Paris în căutarea unui editor. La 21 octombrie 1905 ziarul Le Soir anunța[91]:
„ ...celebrul poet Macedonski, campionul literaturii franceze în România, a sosit la Paris, unde urmează să publice un nou roman, Calvarul focului.”
Trimite capitole din roman câtorva personalități, de atenția cărora se bucurase în trecut, Émile Faguet, Jean Mounet-Sully, Joséphin Péladan, Pierre Quillard și Jean Richepin, care i-au răspuns cu politețe de circumstanță.[91][92] Editorul romanului a fost găsit în persoana lui E. Sansot, care avea o librărie și editură la Paris pe strada Saint André des Arts, numărul 53.[91] Romanul apare în 1906 și se bucură de o critică favorabilă în revistele Mercure de France and Gil Blas.[93] În același an La Revue Musicale publică interviul său cu Combarieu, în care afirma existența legăturii între inspirația literară și sensivitatea muzicii:[94]
„Fiecare literă din alfabet reprezintă un ton muzical, am făcut asupră-i un deosebit studiu și la timp, va forma un volum care va fi citit de aceia câți iubesc muzica poetică.[95]”
Macedonski face experimente științifice, iar la sfârșitul anului 1908 trimite Institutului Franței experiența doveditoare că lumina nu străbate vidul.[96] Un referat asemănător este publicat în Mercure de France la 1 decembrie 1908[91]. A trimis, de asemenea, către Société astronomique de France lucrări despre subiecte legate de astronomie și devine membru al societății.[89] În iulie 1909 brevetează cu Cristea A. Simionescu, directorul Biruinței, un aparat de stins coșurile, cu care spera să concureze societățile de asigurare,[97] iar în 1910 apar în unicul număr al Revistei clasice acțiuni de reclamă pentru lansarea invenției sidefului artificial a fiului său Nikita.
Între 1910 și 1912, Macedonski se afla, din nou, la Paris,[98] unde se expatriază datorită modului injust în care considera că este tratat în propria-i țară[99] și încearcă, pe lângă promovarea brevetelor sale de invenție, să se impună pe scena pariziană, cu piesa de teatru Le Fou? ("Nebunul?"), care a fost publicată doar postum.[100] Gaston Picard scria în L'Ambulance, în octombrie 1910, că piesa Le fou? a fost citită într-un cerc în care se aflau: Louis de Gonzague Frick, Paul Lombard, Florian-Parmentier, Jean Royére și André Godin[101], iar la București ziarele anunțau zvonuri că piesa a fost jucată la teatrul Sarah Bernhardt.[102]
Eforturile sale de a se promova la Paris nu s-au bucurat de rezultatele așteptate și însoțit de fiul său Alexis părăsește Franța, petrecând ceva timp în Italia.[103] Ilustrațiunea națională din noiembrie 1912 publică fotografia poetului cu fiul său Alexis în peisajul de la Certosa[101].
În drum spre țară, aflându-se în Imperiul German, la Laiz Sigmarinen, află despre moartea lui Caragiale și scrie o scrisoare datată la 28 iunie 1912 ziarului Adevărul:[104]
„Domnule Director, Destul de greu bolnav, aici, unde am fost nevoit să-mi întrerup călătoria spre București, aflu cu o nemărginită durere moartea lui Caragiale. Ne loveam adesea pentru că ne iubeam mult. Pierd în el un rar prieten și țara un uriaș al condeiului. Unele dintre scrierile lui vor rămâne o veșnică podoabă a literaturii noastre. Caragiale a respectat limba așa cum nu se face de mulți și stilul său este cu desăvârșire admirabil. Humorist prin excelență - deși inimă bună - el era poate superior lui Mark Twain. Ca om, era un fermecător - iar instrucțiunea pe care și-o însușise, era din cele mai vaste. Recurg la organul dvs. de publicitate spre a vă ruga să transmiteți familiei, împreună cu condoleanțele mele, expresiunea acestor sentimente.”
În perioada în care s-a aflat în străinătate, Mihail Dragomirescu publică la 25 decembrie 1910 în Convorbiri critice o notă elogioasă la adresa operei lui Macedonski și introduce în manualele de clasa a VIII-a de liceu poezia Noaptea de decembrie, iar în februarie 1912 discipolii Ion Dragoslav, Anastasie Mândru, Alexandru T. Stamatiad și Mihail Cruceanu îl elogiază în Rampa cu prilejul unei anchete literare despre literatura nouă.[105] Al. T. Stamatiad merge până acolo încât cere ca Noaptea de decembrie să fie citită în comparație cu oricare dintre marile creații eminesciene.[101] Tudor Vianu, care a citat mărturiile contemporane ale lui Dragoslav, concluzionează că după sosirea poetului în țară, acesta a fost primit cu entusiasm de către public, care i-ar fi simțit lipsa.[103] Revista Simbolul, condusă de tinerii Tristan Tzara, Ion Vinea și Marcel Janco, publică o poezie de-a sa, ca un omagiu, în anul 1912.[106] În același an colaborează cu revista simbolistă ieșeană Versuri și Proză.[107] Ion Pillat și Horia Furtună îi cer lui Macedonski un volum de debut pentru seria Cărților albe, care a fost o colecție de volume a poeților epocii, astfel apare volumul Flori sacre, conținând materialul din Forța morală și câteva versuri mai vechi.[101]
Dar, cu toate acestea, polemicile din jurul cazului său nu încetează, astfel actorul Cazimir Belcot jucând rolul unui personaj ratat și ridicol, în 1912, într-o adaptare a romanului Sapho de Alphonse Daudet la Teatrul Național din București, împrumută mimica și înfățișarea lui Macedonski.[108] Deși această interpretare produce veselie în staluri și galerie, se găsesc, însă, și spectatori indignați care găsesc caricaturizarea de netolerat, astfel Iosif Nădejde protestează în rubrica sa dramatică din Adevărul, iar Macedonski reacționeză printr-o scrisoare deschisă, adresată unor membri ai guvernului, la 15 decembrie 1912, în Viitorul.[101]
Perioada Primului Război Mondial și sfârșitul[modificare | modificare sursă]
După izbucnirea Primului Război Mondial, reacția lui Macedonski, „Campionul literaturii franceze” și cel ce a închinat un volum de versuri „Franței, singura patrie a intelectualilor”, este surprinzător de partea Puterilor Centrale. În 1915, de la 27 septembrie până la 29 noiembrie, apar zece numere ale ziarului Cuvântul meu cu ieșiri împotriva Franței „burgheze” și „advocățești”, iar articolele sale din alte ziare politice, precum Dreptatea sunt scrise în același sens.[109]
În anul 1916, activitatea politică trece pe un plan secund și se concentrează pe corectura romanului Thalassa, care apare în Flacăra lui Constantin Banu. Din mai începe Poema rondelurilor, la care va lucra până în 1920, iar în luna august finalizează tragedia Moartea lui Dante.[109]
Anii războiului au fost foarte grei pentru poet, din punct de vedere material, existând zile când nu putea să-și cumpere nici pâinea cea de toate zilele.[109]
Literatorul reapare la 29 iunie 1918, iar în al treilea număr publică un articol elogios feldmareșalului Mackensen și, deși, Alexandru T. Stamatiad încearcă să-l convingă să renunțe la gândurile sale filogermane, poetul refuză. Singura concesie pe care o face este acea de a accepta publicarea unei clarificări cu scopul de a limpezi răspunderea fiecărui colaborator la articolul semnat de el.[110] În urma acestui articol, Ovid Densusianu, membru al Academiei Române, după ce-i propusese candidatura la Academie, își retrage propunerea[111]. De asemenea, întâmpină dezaprobări publice din toate părțile, găsindu-se, iarăși într-un bellum contra omnes (războiul contra tuturor)[111]. În anul 1919 își concentrează toate răfuielile într-o broșură polemică Zacherlina în continuare.[112]
În octombrie 1919 a scris Sonetul puterii, în care își expune crezul său politic.[112]
În martie 1920 este pensionat din slujba pe care o deținuse cu largi intermitențe la Comisia Monumentelor Istorice, dar în urma protestului scriitorilor bucureșteni publicat în Presa Capitalei la 18 martie, ministerul revine asupra deciziei.[112]
Alexandru Macedonski moare la 24 noiembrie 1920, ora 3 după amiază, cerând roze, iar fiul său Nikita negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri.[113] Scena morții a fost povestită de fiul său Nikita într-o scrisoare adresată lui Alexandru T. Stamatiad,[112] în anul 1936. La 27 noiembrie 1920 este înmormântat în cimitirul Bellu din București.
Comemorări[modificare | modificare sursă]
Din 20 mai 2009, Banca Națională a pus în circulație o monedă din argint dedicată aniversării a 155 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski.[114]
Opera[modificare | modificare sursă]
Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.
După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.
Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).
A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.
Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.
Nicolae Manolescu consideră că romanul Thalassa este cea mai izbutită dintre prozele lui Macedonski.[115] Thalassa cuprinde într-un conflict erotic una dintre obsesiile macedonskiene: coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub zodia idealului.[116]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Prima verba (1872);
- Poesii (1882);
- Excelsior (1895);
- Flori sacre (1912);
- Poema rondelurilor (1927)
Proză[modificare | modificare sursă]
- Dramă banală (1896);
- Cartea de aur (1902);
- Le calvaire de feu, Paris, (1906);
- Thalassa (1916); versiunea românească a romanului Le calvaire de feu;
- Nuvele (1923)
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Moartea lui Dante Alighieri (1916)
- Gemenii
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Albert Einstein (n. ,[11][1][12][13] Ulm, Regatul Württemberg – d. ,[11][14][12][13] Princeton, New Jersey, SUA) a fost un fizician teoretician evreu, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.
În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică[15].
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.
Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice ale luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.
Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.[16][17]
Educația
Copilăria
Einstein s-a născut la 14 martie 1879 la Ulm, în Germania, într-o familie de evrei nepracticanți,[18] fiul lui Hermann (comerciant) și al Paulinei Einstein.
Din copilărie se manifestau tot mai clar înclinațiile sale către dispozitive mecanice și modele fizice, precum și pasiunea și înțelegerea sa pentru matematică.
München
În 1880 familia lui s-a mutat la München, unde tatăl și bunicul lui și-au deschis un atelier de produse electrice.
În anul 1884, la vârsta de cinci ani, micul Albert a primit de la tatăl său o busolă care l-a fascinat, producându-i - cum avea să declare mai târziu - „o impresie adâncă și de durată", inspirându-i dorința de a cerceta misterele naturii, dorință care îl va urmări toată viața, .[19] La insistențele mamei, la 6 ani, Einstein a luat lecții de vioară și, deși nu era prea pasionat, interpreta cu plăcere lucrări ca „Sonata pentru vioară" a lui Mozart.
Între 1885 și 1888 Einstein a fost trimis la școala elementară catolică din München și, deși părinții săi nu erau religioși, ca o contrapondere, el a primit acasă și lecții de iudaism.[20]
Dorind să-l îndrume către electrotehnică, tatăl său îl înscrie, în anul 1888, la gimnaziul Luitpold din München (astăzi, acest gimnaziu îi poartă numele).
Deși aici erau promovate ideile progresiste ale pedagogiei (era perioada conflictului dintre adepții învățământului clasic, în cadrul căruia se studiau greaca și latina, și cei ai învățământului modern, care avea la bază studiul limbilor moderne), Einstein ura disciplina,[21] rutina și modelul militar pe baza căruia funcționau școlile în acea perioadă, unde profesorii impuneau elevilor respect și supunere absolută.[21] Mai târziu, în scrierile sale, sublinia faptul că, aici, gândirea creatoare era eliminată prin învățarea bazată pe memorare mecanică și lipsită de imaginație.
Un prieten de familie, Max Talmud, student la medicină,[22] îl inițiază pe micul Einstein la vârsta de 10 ani, în anul 1889, în domeniul cunoașterii, împrumutându-i cărțile sale științifice și filozofice și prezentându-i, printre altele, filozofia lui Immanuel Kant (Critica rațiunii pure) și Elementele lui Euclid. Această ultimă lucrare îl impresionează în mod deosebit și ulterior o va denumi „cartea sacră a geometriei”.[23]. De la Euclid, viitorul mare savant va înțelege raționamentul deductiv, ajungând ca la 12 ani să învețe singur întreaga geometrie euclidiană. În scurt timp va continua cu studiul calculului infinitezimal. Autodidact, Einstein învață mai mult acasă decât la școală. La numai 10 ani, Albert începe să studieze singur matematica și științele naturii. Încă de mic copil arătase interes pentru natură precum și abilitate în a înțelege concepte matematice dificile. Era capabil să învețe mai mult de unul singur decât la școală. Metoda autodidactă, dezvoltată încă din copilărie, a continuat să îi folosească pe toată durata anilor de școală. În timp ce interesul său pentru anumite materii plictisitoare era simulat, el era captivat în mod real de fizică și filozofie.
La vârsta de 12 ani (1891) a învățat geometria euclidiană și la 15 ani, rămâne la München pentru a-și încheia anul școlar, în timp ce familia se mută la Pavia, Italia din cauza eșecurilor repetate ale afacerii. Dar după primul trimestru, își urmează familia la Pavia, părăsind școala.[21]
Elveția
Albert vrea să urmeze învățământul superior dar ratează examenul de admitere la Universitatea Politehnică elvețiană, în anul 1895, ETH (Eidgenössische Technische Hochschule),[24] deși avea note excepționale la matematică și la fizică. Aceste rezultate au fost remarcate de unii profesori care i-au promis că va fi admis la facultate în următorul an, pe baza notelor obținute la examenul de maturitate. Familia îl trimite la Aarau, Elveția pentru a-și completa studiile liceale și pentru a-și lua diploma necesară.
Spre deosebire de atmosfera prusacă din școlile din Germania, la școala elvețiană, profesorii respectau personalitatea elevilor și stimulau libertatea de gândire. Pentru Einstein, anii petrecuți în Elveția au contribuit la socializarea și la exteriorizarea sa, deși avea un caracter introvertit și singuratic.
Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să viseze și să se aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale întrebări teoretice:
- „Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul acesteia?"
La 17 ani, în anul 1896, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la Universitatea Federală Politehnică (ETH) din Zürich care, deși era una dintre instituțiile de învățământ de elită din Europa și dispunea de unul dintre cele mai dotate laboratoare, l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la curent cu noile descoperiri ale epocii și predau după vechile principii ale fizicii. Albert urmărea cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator citea reviste științifice, în care erau publicate cele mai recente descoperiri și teorii. Lipsea adesea de la ore, folosindu-și întregul timp pentru a studia fizica pe cont propriu sau pentru a cânta la vioară.
Mileva Marić, o colegă sârboaică de la ETH (singura femeie de acolo, studentă la matematici), atrage atenția lui Einstein și acesta se îndrăgostește de ea, în 1898. La 20 de ani (1899), Albert își încheie cea mai mare parte a studiilor și cercetărilor care vor sta la baza teoriilor sale. Einstein este absolvent al ETH, devenind profesor de matematică și fizică în anul 1900.[25] Totuși nu fusese un student prea strălucit, cel puțin din punctul de vedere al profesorilor care aveau o părere negativă despre Einstein (nu îi recomandaseră nici continuarea studiilor).
Cariera
Elveția
- 1901: Șomer fiind, caută de lucru. Găsește de lucru ca tutore, meditator și apoi ca profesor la o școală privată în Schaffhausen.
- 1902: Einstein primește o slujbă la Institutul de Patente din Elveția ca examinator de brevete (expert tehnic, clasa a III-a).[26]
- 1905: Einstein primește titlul Doctor în Fizică în cadrul Universității din Zürich, în urma unei dizertații privind determinarea dimensiunilor moleculare.
- 1906: Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa a II-a) la Biroul de Patente.
- 1908: Obține un post de lector la Universitatea din Berna.
- 1909: Părăsește postul de la Oficiul de Patente deoarece este numit profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich.
- 1911: Einstein se mută cu familia la Praga și este numit profesor titular la Universitatea Germană de acolo (unde rămâne până în 1912).
- 1912 - 1914: Einstein se mută la Zürich și obține postul de profesor de fizică teoretică la Universitatea ETH și aceasta la recomandarea Mariei Curie, care a remarcat valoarea lucrărilor sale științifice. Aici găsește un mediu favorabil studiilor și cercetărilor sale: i se permite să efectueze orice experiment dorește.
Berlin
- 1914: Devine director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin (secția de cercetare în cadrul Academiei Prusiene), dar și profesor de fizică teoretică la Universitatea din Berlin, toate acestea la recomandarea fizicianului german Max Planck.
- 1917: Este numit director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin
- 1920: Einstein este numit profesor-invitat la Universitatea din Leiden.
- 1921: 5 mai: este ales membru străin al Royal Society
Princeton
În 1933 ascesiunea naziștilor și a ideologiei antisemite îl determină pe Einstein să emigreze în SUA și astfel că, împreună cu o parte din studenții săi, se stabilește la Princeton, unde va rămâne pentru tot restul vieții.
- 1932: Numit profesor la The Institute for Advanced Study, Princeton.
- 1943: Primește funcția de consultant la Divizia de Cercetare și Dezvoltare, secția Muniții și Explozibili în cadrul Armatei americane.
Contribuții științifice
Prima sa lucrare științifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895).[27]
Pasionat de cercetarea științifică, studiază lucrările lui Minkowski (care i-a fost profesor), Michelson, Fizeau.
În urma unor publicații, Einstein se impune ca un remarcabil om de știință. Astfel, în anul 1901 trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca subiect capilaritatea.
"Annus mirabilis"
Anul miraculos al lui Einstein, când se dezvoltă Teoria Relativității, a fost 1905. În acest an, Einstein își dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză asupra determinării dimensiunilor moleculare. Dar ceea ce face ca acest an să fie un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci scrieri trimise de Einstein la anuarul de fizică german Annalen der Physik:[28]
- 17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere euristic privind producerea și transformarea luminii", în care sugerează (din considerente termodinamice) că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de energie independente. Articolul avea să apară la sfârșitul lunii mai;
- 30 aprilie: Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot calcula Numărul lui Avogadro și dimensiunea moleculelor, studiind mișcarea lor într-o soluție. Acest articol a fost acceptat și ca teza de doctorat, apărând în Annalen der Physik doar în ianuarie 1906. Este pe locul trei ca celebritate, dar pe unul din primele locuri privind numărul de citări de care s-a bucurat în acei ani. Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel Grosmann, fost coleg la ETH.
- 11 mai: Einstein trimite spre publicare articolul său despre mișcarea browniană – "Despre mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform cerințelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii";
- 30 iunie: Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare"
- 27 septembrie: Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini și se intitulează "Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" (Ist die Trägheit eines Körpers von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conține – conform unui obicei care avea sa se întâlnească frecvent la Einstein - gândurile sale de după publicarea marelui articol despre relativitatea specială.
În 19 decembrie 1905 scrie al doilea articol dedicat mișcării browniene, dar acest articol va fi publicat în ianuarie 1906.
Teoria Relativității Restrânse
| Fizica modernă |
|---|
Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare", conținea ceea ce avea să fie cunoscută mai târziu ca Teoria relativității restrânse, una dintre cele mai celebre contribuții ale sale, în care demonstrează că teoretic nu este posibil să se decidă dacă două evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în același moment sau nu. Ideile de bază au fost formulate de Einstein încă de când avea 16 ani (deci cu 10 ani în urmă).
Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuți fizicienii și chimiștii) încercaseră să înțeleagă natura materiei și a radiației, precum și felul în care interacționau într-o imagine unificata a lumii. Ideea că legile mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept concepția mecanicistă asupra lumii, în timp ce ideea că legile electricității sunt fundamentale era cunoscută drept concepția electromagnetică asupra lumii. Totuși, niciuna dintre idei nu era capabilă să ofere o explicație coerentă asupra felului cum radiația (de exemplu lumina) și materia interactionează atunci când sunt văzute din sisteme de referință inerțiale diferite, adică interacțiile sunt urmărite simultan de un observator în repaus și un observator care se mișcă cu o viteză constantă.
În primăvara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10 ani, Einstein și-a dat seama ca esența problemei constă nu într-o teorie a materiei, ci într-o teorie a măsurării. Esența acestei teorii speciale a relativității era constatarea că toate măsurătorile timpului și spațiului depind de judecăți asupra simultaneității a două evenimente diferite. Aceasta l-a condus la dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate:
- Principiul relativității, care afirmă că legile fizicii sunt aceleași în toate sistemele de referință inerțiale
- Principiul invariabilității vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid este o constantă universală.
Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referință, lucru preconizat și de teoria lui Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa formulă:
. ("Echivalența masă-energie")
Această ecuație exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp și care poate fi eliberată atât în procesul de fisiune cât și în cel de fuziune nucleară, procese care stau la baza funcționării bombei atomice.
Iată câteva din consecințele relativității restrânse:[29]
- "Contracția Lorentz" sau "contracția lungimilor" însoțită de "dilatarea timpului": Micșorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează față de observator cu viteze relativiste.
- "Efectul Doppler": În astronomie, constă în micșorarea frecvenței ("deplasarea spre roșu") radiației emise de corpurile cerești îndepărtate ca urmare a expansiunii Universului.
- "Aberația luminii": Imaginea unui obiect în mișcare (cu viteză apropiată de cea a luminii) apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul deplasării
- Masa nu mai este constantă și nici timpul nu se mai scurge cu aceeași viteză, mai ales la viteze foarte mari.
Teoria relativității restrânse aduce o explicație clară celebrului experiment Michelson-Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a rezultatelor acestuia.
Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui Maxwell. Elaborând teoria relativității restrânse, Einstein a spart tiparele unor concepții geniale, clădite cu peste două secole în urmă, de către Isaac Newton în a sa Philosophiae naturalis principia mathematica (1686), dovedind o intuiție și un curaj exemplar. Prin aceasta a fost capabil să ofere o descriere consistentă și corectă a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referință inerțiale fără a face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a radiației, sau a felului cum ele interacționează.
Teoria relativității generalizate
Teoria relativității restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând acțiunea instantanee de la distanță. Electrodinamica lui Faraday și Maxwell este compatibilă cu viteza finită de propagare a luminii. Prin generalizarea legilor mecanicii newtoniene și a unor legi ale fizicii, electrodinamica devine relativistă. Dar pentru a pune gravitația in concordanță cu relativitatea a fost nevoie de modificări mult mai profunde ceea ce l-a condus pe Einstein la Teoria relativității generalizate. În această teorie, orice viteză de propagare, inclusiv a gravitației, este finită. Teoria Relativității Generalizate, asociază timpului spațiul legând coordonatele evenimentelor de timp și sudându-le în mod unitar, iar gravitația devine o proprietate a acestui reper spațiu-timp, devenind de fapt o deformare a spațiului și a timpului.
Einstein nu desființează concepția newtoniană, ci o înlocuiește cu una mai extinsă, valabilă pentru viteze apropiate de cea a luminii.
Teoria Relativității Generalizate a revoluționat gândirea științifică prin negarea existenței unui timp absolut, stârnind un ecou uriaș în toată lumea, fiind discutată în contradictoriu în cele mai prestigioase centre științifice ca și în cercuri mondene sau în săli de conferințe pentru marele public. A fost combătută cu vehemență de unii, dându-se dovadă de cunoaștere superficială. Epoca ce a urmat a fost marcată de interesul pentru această teorie, considerată ca răsturnătoare a tuturor legilor mișcărilor și fenomenelor fizice admise ca fundamentale.
Mecanica statistică
Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica statistică. Aceasta, spre deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu un număr foarte mare de particule, studiind comportamentul mediu al acestora și reprezintă un domeniu care abia fusese studiat de Ludwig Boltzmann și Josiah Willard Gibbs.
Teoria gravitației
Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea spațiului".
Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem de referință care se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei unui obiect lansat în câmpul gravitațional, Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase se curbează când se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum că spațiul însuși ar fi curb. Pentru a-și susține teoria relativității generalizate, Einstein a atras atenția că există fenomene care o confirmă. Astfel, el a afirmat că frecvența undelor luminoase se modifică atunci când acestea parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele planetelor și sateliților suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt deviate de la linia dreaptă în vecinătatea Soarelui.
Astronomie
Teoria relativității generalizate a fost confirmată prin diverse observații astronomice. Cea mai importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, la care a participat o echipă condusă de astronomul Sir Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din susținătorii acestei teorii) și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul gravitațional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein.
O altă confirmare o constiuie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul Einstein", similar efectului Doppler.
Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu cvadridimensional.
Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii.[30]
Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin anii 1920, că ecuațiile lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină expansiune. Încercând să obțină modelul unui Univers staționar, Einstein introdusese, în cadrul celebrelor sale ecuații de câmp, o constantă cosmologică. Ulterior, observațiile lui Edwin Hubble au dovedit contrariul. Einstein recunoaște că a săvârșit o mare eroare și acceptă modelul cosmologic al Universului în expansiune, pe care tot el îl preconizase.[31]
Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca explicație a formării Universului.
Teoria unitară a câmpului
Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa autorul ei. Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate câmpurile fizice care există în realitate (gravitațional, electromagnetic ș.a.) și să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a imaginii fizice a lumii. El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie.
Ipoteza fotonică
Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a explica acest fenomen, care infirma caracterul ondulatoriu al luminii,[32] Einstein explică mecanismul emisiei de electroni utilizând ideile recente ale lui Max Planck, folosind termenul de "cuantă" (pachet de energie). Pentru această lucrare, Einstein va primi Premiul Nobel pentru Fizică. Asta înseamnă că Einstein a primit premiul Nobel nu pentru teoria relativității, ci în calitate de părinte al mecanicii cuantice.
Einstein emite o ipoteză revoluționară asupra naturii luminii, afirmând că, în anumite circumstanțe determinate, radiația electromagnetică are o natură corpusculară (materială), sugerând că energia transportată de fiecare particulă a razei luminoase, pentru care a introdus denumirea de foton, ar fi proporțională cu frecvența acelei radiații. De fapt, primul care a demonstrat teoretic că radiația electromagnetică este emisă în cantități precis determinate (cuante) a fost Max Planck care, în anul 1900, a descris matematic așa-numita radiație a corpului negru.
Această ipoteză contrazicea o tradiție de un secol (este vorba de teoria electromagnetică a lui Maxwell), care consideră emiterea energiei luminoase ca pe un proces continuu. Aproape nimeni nu a acceptat teoria lui Einstein. Fizicianul american Robert Andrews Millikan, care a confirmat experimental teoria un deceniu mai târziu, a fost el însuși descumpănit de rezultat.
Einstein, a cărui principala preocupare era să înțeleagă natura radiației electromagnetice, a urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii care să reflecte dualismul particulă - undă al luminii.
Mișcarea browniană
Într-unul din articolele publicate în 1905, cu titlul "Mișcarea Browniană"[33], a făcut predicții semnificative asupra teoriei emise de botanistul englez Robert Brown privind mișcarea aleatoare a particulelor suspendate într-un fluid. Aceste previziuni au fost confirmate experimental.
Ecuațiile lui Einstein
Forma matematică prin care teoria relativității generalizate descrie forța de gravitație o constituie un sistem de zece ecuații numite ecuațiile de câmp Einstein.[34]
Acestea au fost descoperite concomitent de Einstein și de matematicianul german David Hilbert (1862 - 1943) în anul 1915. Între cei doi savanți a avut loc un schimb de idei, care a condus la forma finală a ecuațiilor de câmp ale Relativității Generalizate.
Statistica Bose-Einstein
În 1924, Einstein primește, din partea fizicianului indian Satyendra Nath Bose, o descriere a unui model statistic prin care lumina putea fi asimilată unui gaz. Einstein publică acest rezultat, la care ulterior adaugă și contribuțiile sale, la revista Zeitschrift für Physik.
Toate acestea conduc la descrierea fenomenului ce apare la temperaturi scăzute, denumit condensatul Bose-Einstein și obținut în laborator abia în 1995.[35]
Statistica Bose-Einstein mai este utilizată și pentru explicare comportamentului bosonilor.
Modelul Schrödinger
Einstein propune fizicianului Erwin Schrödinger o aplicație a teoriei lui Max Planck prin a considera nivelul energetic al unui gaz privit ca un întreg, fără a lua în considerare fiecare moleculă componentă. Utilizând distribuția Boltzmann, Schrödinger descrie proprietățile "gazului ideal semiclasic".
Efectul Einstein - de-Haas
În 1915, Einstein efectuează, împreună cu fizicianul olandez Wander Johannes de Haas, un experiment prin care să pună în evidență comportamentul giromagnetic al electronului.
Astfel s-a demonstrat că feromagnetismul se datorează impulsului unghiular intrinsec al electronului, denumit ulterior spin.
Girocompasul
Einstein a adus îmbunătățiri girocompasului introducând suspensia electrodinamică a giroscopului.
De asemenea, Einstein a moderat, ca expert, disputa dintre Hermann Anschütz-Kaempfe și Elmer Ambrose Sperry în privința patentării girocompasului. În cele din urmă, primul dintre ei a obținut dreptul de autor în 1915.
Refrigeratorul Einstein
În urma unui accident datorat agentului de răcire din acea perioadă, care era toxic, Einstein și colegul său, Leó Szilárd au experimentat cu alte tipuri de substanțe, mai puțin periculoase. [36]
Descoperirea lor a fost patentată pe 11 noiembrie 1930, dar nu a avut prea mare succes deoarece între timp, în 1929, a fost introdus freonul ca agent de răcire.
Laserul
În 1916, Einstein publică un articol în Physikalische Zeitschrift în care, bazat pe consecințele legilor radiației lui Max Planck, preconizează pricipiile de funcționare ale laserului. În această lucrare introduce conceptele de emisie spontană și emisie stimulată.
Difuzia luminii
În 1910, Einstein a scris o lucrare despre "opalescența critică" în care tratează efectul de difuzie al luminii în atmosferă. Este vorba de acel fenomen explicat și de John W. S. Rayleigh, conform căruia bolta cerească se vede albăstruie în timpul zilei și roșcată la crepuscul.
Colaborări
Împreună cu Conrad Habicht și Maurice Solovine, Einstein înființează "Akademie Olympia". Studiile și lecturile includeau: Henri Poincaré, Ernst Mach, și David Hume, autori care au avut o puternică influență științifică și filozofică asupra lui Einstein.
De asemenea, Einstein participă activ la viața științifică internațională.
- 1911: La Bruxelles are loc prima ediție a Conferinței Solvay a Fizicienilor. Einstein constată cu surprindere că este cel mai tânăr dintre invitați (avea numai 32 de ani);
- 5 mai 1921: Einstein este ales membru străin al Royal Society;
- 1921: Einstein ține cursuri la Princeton University asupra Teoriei Relativității;
- 1922: Cursuri în Japonia și China;
- 1923: Cursuri inaugurale la viitoarea locație a Universității The Hebrew din Ierusalim;
- 1927: La a cincea Conferință Solvay, discută cu Niels Bohr și pune bazele Mecanicii Cuantice.
Angajament politico-social
După 1919 Einstein în urma observațiilor astronomice ale eclipsei din 1919 devine tot mai cunoscut pe plan mondial. În 1919 articole elogioase în The Times și The New York Times îl fac pe Einstein tot mai cunoscut pe plan mondial. În același an, 1919, Einstein poartă o discuție asupra sionismului cu Kurt Blumenfeld, lider al Organizației Sioniste Mondiale. Vizitele sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente naționale; fotografii și reporterii îl urmăreau peste tot.
Einstein și-a folosit renumele pentru a-și propaga propriile sale vederi politice și sociale. Cele două mișcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul și sionismul. Astfel în 1919, alături de Maksim Gorki, Henri Barbusse și Rabindranath Tagore, semnează o proclamație pentru libertatea omului.
În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puținii savanți germani care au condamnat public implicarea Germaniei în război.[37] Astfel, chiar în anul declanșării războiului, 1914, Einstein semnează o proclamație împotriva acestuia, Manifest către europeni. În anul următor, 1915, aderă la mișcarea pacifistă "New Fatherland League".
La încheierea marii conflagrații mondiale, în 1918, Einstein susține cauza Republicii de la Weimar.
În 1923 vizitează Palestina, pe atunci sub mandat britanic, unde este primit de guvernator și în coloniile evreiești. Pe muntele Scopus inaugurează Universitatea Ebraică din Ierusalim, un vis mai vechi la materializarea căruia a contribuit personal prin strângeri de fonduri; savantul o vedea ca instituție deschisă tuturor evreilor care în Europa erau respinși de naționalismul endemic pe motive etnico-religioase, și care în opinia lui ar deveni cea mai mare realizare în Palestina după distrugerea Templului din Ierusalim. Împlinirea visului einsteinian de a vedea Universitatea creată, este însă umbrită de faptul că în fruntea așezământului este pus un rabin; ca reacție Einstein refuză să predea acolo, considerând ca instituția trebuie să rămână un loc de cercetare liber.[38] Cu ocazia aceluiași voiaj Einstein mai face o constatare copleșitoare: anumiți sioniști nu îi respectă pe frații lor arabi, în timp ce Einstein credea că fusese încheiat un acord care să prevină aceste gen de derive; savantul constată înspaimântat fundamentalismul născându-se printre unii dintre coreligionarii lui.[38]
Einstein a fost ținta unor numeroase atacuri antisemite în Germania. Chiar și teoriile sale științifice au fost ridiculizate în public, inclusiv Teoria relativității ca fiind "negermane".
Cu venirea lui Hitler la putere în 1933, Einstein, care se afla în vizită în USA s-a decis imediat să emigreze. A primit o funcție la Institute for Advanced Study, în Princeton, New Jersey.
Einstein a regretat profund faptul că descoperirile sale au fost utilizate pentru crearea bombei atomice, avertizând cu privire la pericolele pe care le prezintă armele nucleare. Din acest motiv s-a implicat nu numai în promovarea sionismului, ci și în mișcarea pentru pace. Astfel că în 1933 publică scrierea-manifest Why War? ("De ce război?").
În 1934 publică colecția de eseuri The World As I See It („Lumea așa cum o văd").
În fața imensei amenințări la adresa umanității venită din partea regimului nazist din Germania, Einstein renunță la poziția sa pacifistă și, în 1939, îndemnat de alți numeroși fizicieni, trimite celebra scrisoare către președintele Americii Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesității producerii bombei atomice, întrucât exista posibilitatea ca și guvernul german să urmeze această cale. Scrisoarea lui Einstein a ajutat la grăbirea eforturilor pentru obținerea bombei atomice în Statele Unite și în 1944 se inițiază Proiectul Manhattan de cercetare în domeniul atomic. Einstein nu a avut nici un rol direct sau personal în fabricarea acesteia.
În 1944, manuscrisele celebrelor sale lucrări scrise în 1905 privind Teoria Relativității sunt vândute la licitație, în Kansas City, pentru 6 milioane de dolari, ca o contribuție pentru efortul de război american.
În 1945, Einstein își manifestă indignarea față de bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki.
După război, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmării internaționale și a unei guvernări mondiale.
În 1948, Einstein, suporter activ al sionismului, salută cu entuziasm crearea statului Israel dar, patru ani mai târziu, în 1952, când David Ben-Gurion îi oferă președinția statului Israel, el o refuză.[39]
În 1955, Einstein semnează împreună cu Bertrand Russel, o proclamație împotriva amenințării nucleare.
Cetățenia
De-a lungul vieții sale, fie forțat de împrejurări, fie pentru a-și atinge anumite deziderate, Einstein și-a schimbat cetățenia în mai multe rânduri:[40]
- 14 martie 1879: cetățenie germană în momentul nașterii la Ulm (Baden-Wurtenberg)
- 28 ianuarie 1896: Pentru a evita serviciul militar, renunță la cetățenia germană (cu aprobarea tatălui)
- timp de 5 ani este apatrid
- 21 februarie 1901: I se acordă cetățenia elvețiană pe care o pastrează până la sfârșitul vieții
- 1 aprilie 1911 - 30 septembrie 1912: perioada când deține funcția de șef al Catedrei de Fizică teoretică la Universitatea Germană din Praga este asociata cu obținerea cetățeniei austriece
- aprilie 1914 - martie 1933: deține cetățenia germană, o dată cu deținerea funcțiilor de membru (cu drepturi depline) al Academiei Prusace de Științe și de profesor la Universitatea din Berlin până când, intrând în conflict cu noua putere nazistă, este nevoit sa părăsească Germania, pierzând cetățenia acestui stat
- 1933 - 1940: cetățenie elvețiană
- 1 octombrie 1940: Pe langă cetățenia elvețiană, o dobândește și pe cea americană.
Concepții privind religia
Concepțiile religioase ale marelui savant sunt bazate pe cercetarea naturii:
Mai precis, Spinoza considera că Dumnezeu este un alt nume pentru natură.[42] Deci, adorația lui Einstein se referea la natură, pe care panteiștii o numesc Dumnezeu.
Către sfârșitul vieții, într-o scrisoare adresată filozofului Eric Gutkind și datată pe 3 ianuarie 1954, marele fizician afirmă:
„Cuvântul « dumnezeu » nu este nimic altceva pentru mine decât expresia și produsul slăbiciunii umane, Biblia este o colecție de legende onorabile, dar primitive, care sunt, în orice caz, destul de copilărești. Niciun fel de interpretare, indiferent cât de subtilă, nu-mi poate schimba opinia.”[43][44]
Religiozitatea nedefinită a marelui savant se referă mai degrabă la admirația pe care acesta o nutrește față de structura lumii, care se revelează treptat cu ajutorul științei.[45] În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la principiul incertitudinii, scria: „Eu, în orice caz, sunt convins că El nu se joacă cu zarurile.”
„Dacă există ceva religios în mine, aceasta este admirația fără limite față de structura lumii atât cât ne-o poate dezvălui știința.”
Einstein a scris teologie a religiei cosmice, în care descifrarea rațională a enigmelor naturii este un act religios.[46] Astfel „Știința fără religie este șchioapă, religia fără știință este oarbă” înseamnă că religia lui Einstein este chiar știința.[46] Pentru Einstein Dumnezeu și natura sunt același lucru.[46] Religia și filosofia sa constituiau un tot unitar cu contribuțiile sale științifice.[46]
Concepții privind comportamentul etic
Einstein credea că moralitatea nu a fost dictată de Dumnezeu, ci de umanitate:[47]
„Eu nu cred în imoralitatea individuală și consider etica ca o preocupare exclusiv umană deasupra căreia nu există nici o autoritate superioară.”
În ultima parte a vieții sale, Einstein a urmat o dietă vegetariană.[48][49] Potrivit lui Einstein, vegetarianismul a avut o mare importanță pentru umanitate, așa cum se vede din următorul citat pe această temă:
„Nimic nu crește șansa de supraviețuire (a umanității) pe Pământ mai mult decât dieta vegetariană. (... ) Cu influența sa fizică asupra comportamentului uman, stilul de viață vegetarian ar putea influența în mod pozitiv soarta omenirii.”
Recompense, distincții și aprecieri
Cea mai importantă apreciere a contribuției sale în domeniul științei o constituie Premiul Nobel pentru Fizică (1921).
Motivația juriului Nobel:
"Pentru serviciul oferit Fizicii teoretice și în special pentru descoperirea legii efectului fotoelectric".
Fizicianul german Max Born consideră teoria relativității ca fiind cea mai mare realizare a minții umane în ceea ce privește concepțiile asupra Universului.[50]
Fizicianul P. A. M. Dirac numește teoria relativității "cea mai mare descoperire științifică realizată vreodată".[51]
În 1999, ziarul Time îl denumește "personalitatea secolului".[52]
În Germania, Ministeriul pentru Educație și Cercetare (Bundesministerium für Bildung und Forschung) a declarat "Anul Fizicii 2005" ca "Anul Einstein": s-au împlinit 100 de ani de la lansarea teoriei relativității și 50 de ani de la moarte și au avut loc o serie de manifestări științifice și de popularizare a teoriilor sale.
În cinstea sa, elementul cu numărul de ordine 99 în sistemul periodic al elementelor a fost numit Einsteiniu.[53]
De asemenea, un crater lunar îi poartă numele.[54]
În 1912, Einstein este admis ca membru al Academiei de Științe din Berlin.
Venerat de comunitatea oamenilor de știință[55], Einstein a fost considerat omul secolului, iar numele său este asociat, în cultura comună, cu ideea de geniu.
Viața de familie
În 1903 s-a căsătorit cu sârboaica Mileva Marić, care îi fusese colegă la Politehnica din Zurich ETH. Aceasta fusese studentă la matematică iar Einstein o cunoscuse încă din 1898. Au avut trei copii, o fată, Lieserl (n. 1902), și doi băieți, Hans Albert (n. 1904) și Eduard (1910).[56]
În 1914 cei doi se despart. Einstein se mută la Berlin, iar Mileva și copiii rămân la Zürich.[57]
După unii autori, Mileva l-ar fi ajutat pe Einstein în munca sa de cercetare științifică.[58]
În 1919 încheie divorțul cu prima soție și se căsătorește cu o verișoară, Elsa, cu care a trăit până la moartea acesteia, în 1936. [59] [60][61]
Controverse
Teoriile lui Einstein au fost greu de înțeles, deoarece utilizau concepte foarte abstracte și aduceau o noutate în gândirea științifică. Acestea au stârnit controverse și discuții, ca în cazul teoriilor lui Darwin.
Bohr versus Einstein
O altă dispută pe scena lumii științifice a acelei perioade a constituit-o controversa dintre Einstein și Niels Bohr legată de mecanica cuantică.
Deși teoria cuantelor constituia una din consecințele imediate ale contribuțiilor sale științifice, Einstein nu a fost niciodată de acord cu interpretarea de la Copenhaga adusă acestei teorii de către Bohr și Werner Heisenberg, cea mai populară interpretare a mecanicii cuantice, dar nici pe departe singura ei interpretare.[62]
Einstein a purtat discuții aprinse cu marele fizician Niels Bohr în legătură cu principiul de nedeterminare, ce ar rezulta din caracterul probabilistic al descrierilor matematice din mecanica cuantică.[62]
În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la principiul incertitudinii, scria: "Sunt pe deplin convins că El [Dumnezeu] nu se joacă cu zarurile".
În 1935, împreună cu Boris Podolski și Nathan Rosen, Einstein a publicat un document, cunoscut mai târziu sub numele Paradoxul Einstein - Podolski - Rosen[63], prin care se arăta că întregul formalism al mecanicii cuantice, împreună cu ceea ce ei au numit criteriul realității, implică faptul că teoria cuantică nu poate fi completă. Cu alte cuvinte, există zone ale realității care nu pot fi descrise de mecanica cuantică, concluzie care conduce la rezultate paradoxale.
Polemica a durat mulți ani; de fapt Einstein s-a stins din viață fără să accepte teoria cuantică.
Planck versus Einstein
Fizicianul Max Planck a fost printre primii care au recunoscut valoarea Teoriei relativității.
Planck și Einstein s-au cunoscut în 1909 și, deși erau oameni foarte diferiți, între ei s-a menținut o îndelungată relație de prietenie, motivată mai ales de faptul că aveau un interes comun: fizica. În ceea ce privește politica, Planck era un conservator și susținea cu fermitate politica militaristă a Germaniei anului 1914, în timp ce Einstein se opunea acesteia. În 1933, când Einstein, forțat de naziști, a părăsit Germania, Planck i-a reproșat lipsa de patriotism și de încredere în propria țară.
Moartea
Din cauza unei boli netratate de o lungă perioadă de timp și refuzului de a i se efectua o intervenție chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viață în 1955 în urma unui atac de cord. Conform dorinței sale, marele savant a fost incinerat, iar cenușa a fost aruncată într-un râu necunoscut din New Jersey.
Înaintea incinerării, patologul Spitalului Princeton, Thomas Stoltz Harvey i-a scos creierul, pentru a fi păstrat, fără permisiunea familiei, în speranța că în viitor se va descoperi ce l-a făcut pe Einstein atât de inteligent.
| Alexandru Paleologu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] București, România |
| Decedat | (86 de ani)[3][2] București, România |
| Copii | Theodor Paleologu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | diplomat critic literar[*] politician scriitor eseist |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | memorialistică, roman, eseu |
| Operă de debut | Spiritul și litera. Eseuri critice, 1970 |
| Opere semnificative | Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978 Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, 1980. |
| Note | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Modifică date / text | |
Alexandru (Alecu) Paleologu (n. ,[2] București, România – d. ,[3][2] București, România) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român.
Este tatăl lui Theodor Paleologu.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Origini și pregătire intelectuală[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o veche familie boierească ce își revendica descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin [4], familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Este cert că înrudirea cu împărații Bizanțului nu poate fi nici confirmată, nici infirmată.[5] Strămoșul direct dovedit al lui Alexandru Paleologu este un medelnicer, Mihai Nicolae Paleologa, venit din insula Lesbos (Mitilini).[6]Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829[7] îl menționează astfel: "Mihail Nicolae Paleologa,n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în Buc.,n-are nici o stare."După tradiția de familie, acesta venise împreună cu tatăl său în suita domnitorului Alexandru Ipsilanti. Medelnicerul Mihalache Paleologu a fost printre fondatorii Ordinului avocaților -pe la sfârșitul sec.18, începutul sec.19. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Medelnicerul Mihalache (Mihai) Paleologu a avut, printre alți descendenți, un fiu Nicolae Paleologu, ajuns până la rangul de serdar (d. 1874). Fiul său Mihail (Mișu) Paleologu (1848 - 31 decembrie 1903) și-a susținut doctoratul în drept la Paris, în 1869, cu teza De curatoribus furiose et allis extra minores dandis[8] A fost consilier la Curtea de Casație și director al ziarului "Timpul", în două perioade: 1883-1884, respectiv 1889-1890. Bunicul lui Al.Paleologu a avut două căsătorii, din cea de-a doua , cu Eugenia Haciulea (1850-1932; de origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail și Cleopatra. Mihail este tatăl scriitorului.
Tatăl său (Mihail Paleologu, n.1884, d.1956) a fost deputat PNL și apoi secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu.[9] După divorțul de Mihail Paleologu, Elena (fostă Pennescu-Vidrașcu) s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol. Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu, iar cu această a treia soție a avut un al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru.
Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept.
Activitatea de după război[modificare | modificare sursă]
În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu la începutul lunii octombrie 1944 într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti. La Ministerul de Externe este angajat în urma unui concurs de admitere. Este dat afară din diplomație în 1948 de Ana Pauker. Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar sau fascist. În autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani, Al.Paleologu scrie: "În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc.în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic." (Tudorel Urian, Viețile...p. 146, Op. cit.).
Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese [10] și putea reintra în legalitate. În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani de muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 iar la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani de degradare civică, pentru motivul "uneltire" contra regimului comunist.[11] Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Reg. a II-a Militare București este condamnat "pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale".[12][13] La interogatoriul lui Alexandru Paleologu în cadrul procesului C.Noica, C.Pilat..., Paleologu a declarat:" ...eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii." (vezi: Prigoana. Documente ale procesului C .Noica...p. 363). În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Alexandru Paleologu a fost bun prieten cu Nicu Steinhardt. l. Paleologu a declarat (în Tudorel Urian, op. cit., p. 65): "Când i-am mărturisit [lui Steinhardt] prima oară - pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul Sfidarea memoriei-, mi-a replicat: "Eu eram sigur demult de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipă..."
A fost grațiat în 1964 și iese din închisoare la 24 iunie 1964.
După ieșirea din închisoare urmează o perioadă de readaptare. Este reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. Devine secretar literar la Teatrul „C. I. Nottara” din București în 1967 și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 și 1976 este redactor la Editura Cartea Românească.
După Revoluția română din 1989[modificare | modificare sursă]
După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989 [14], și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste [15]. După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de Vrancea și între 2000 și 2004 senator de București.
În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris[16].
Din 1992 a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă.
A decedat la 86 de ani în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.
Colaborarea cu Securitatea[modificare | modificare sursă]
Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.
În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.
Cărți de eseuri și critică literară[modificare | modificare sursă]
Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a și îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox.
În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare ezoterică din literatura critică românească a romanului Baltagul.
A publicat:
- Spiritul și litera: încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, 1970 [17]
- Bunul-simț ca paradox , Editura Cartea Românească,1972 [18]
- Simțul practic. Eseuri și polemici, Editura Cartea Românească, București, 1974
- Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească,1978
- Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, Editura Cartea Românească, 1980
- Alchimia existenței. Editura Cartea Românească, București, 1983. Ed. a II-a, revizuită, Ed. Humanitas, Buc. 1997
- Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des golans, , Éditions Balland, Paris, 1992
- Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Humanitas 1991
- Sfidarea memoriei (Convorbiri) 1995 (în dialog cu Stelian Tănase),
- Despre lucrurile cu adevărat importante, 1997; a doua ediție, 1998
- Interlocuțiuni, 1997
- Politețea ca armă. Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice, 2000
- L'Occident est à l'Est, (Editura EST-Samuel Tastet Éditeur) 2001
- Moștenirea creștină a Europei, 2003.
- Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005
- Amicus Plato sau... Despărțirea de Noica, Editura LiterNet, 2006.
- Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, Editura Ararat, 2006
Volume colective[modificare | modificare sursă]
- Dialoguri de seară, Constantin Galeriu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Dumitrescu; Ed. Harisma, 1991;
- După-amiezele cetății : caietele anului 2000, coord. de Gabriela Tabacu; Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Prea Sfinția Sa Chrysostomos - arhiepiscop de Etna, Juan Francisco Ortiz, Nicu Alifantis și formația corală "Da Capo"; Editura Universitara Ion Mincu, 2001;
- Epistolar, în colaborare cu Radu Bogdan, Emil Cioran, Petru Creția, Stefan Aug. Doinaș, Ion Ianoși, Thomas Kleininger, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleșu, Mariana Sora, Marin Tarangul și Sorin Vieru), București, Cartea Românească, 1987, Ed. Humanitas, 1996, 2008;
- Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca - Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Mihai Șora, Matei Vișniec, Antoaneta Ralian, Andrei Pleșu, Andrei Șerban, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Alexandru Paleologu, Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga, Gabriel Liiceanu, Gabriela Melinescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gelu Ionescu, Petru Cimpoeșu, Bujor Nedelcovici, Mircea Horia Simionescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureș; Ed. Cartier, 2009;
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- 2000 - Premiul de Excelență în Cultura Română, acordat de Fundația Națională pentru Știintă și Arte și grupul de presă "Curentul", sub patronajul Președintelui României
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu