6. /21 MARTIE 2022 - POEZIE
CONSTANTIN BERARIU
Constantin Berariu (n. 21 martie 1870, Ducatul Bucovinei - d. 12 noiembrie 1929, Cernăuți) a fost un poet, traducător și profesor de drept român.
Constantin Berariu este autorul unuia dintre cele patru proiecte legislative privind Constituția României (în 1922) - variantă care, însă, nu a fost adoptată.
Primul dramaturg de succes al Bucovinei, traducător, prozator şi poet de o incredibilă modernitate, Constantin Berariu şi-a risipit versurile şi prozele prin revistele „Încercări literare”, „Junimea literară”, dar şi prin gazetele politice. Piesele sale de teatru, „Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri” – feerie în trei acte şi patru tablouri (1903) şi „Cheleş Împărat”, poem dramatic în trei acte (1923), impunându-l autoritar în epocă
Constantin BERARIU, poet, dramaturg, folclorist
Se împlinesc 151 de ani de la naşterea poetului, publicistului, traducătorului, dramaturgului, folcloristului, omului de ştiinţă, Constantin Berariu, care face parte dintr-o veche familie de cărturari bucovineni, „entuziasmaţi pentru literatura şi arta” poporului nostru.
S-a născut la 9 (21) martie 1870 în satul Ceahor, astăzi raionul Hliboca, localitate cu bogate tradiţii culturale. Trebuie de amintit că tot aici a văzut lumina zilei şi Ştefan Ştefureac (1845-1893), fiu de ţăran, poet şi autor de manuale didactice, coleg de gimnaziu cu Mihăiţă Eminovici, care la moartea profesorului lor Aron Pumnul debutează şi el în „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnagiali” cu o „promiţătoare poezie”, începând astfel:
Plângi acum junime, plângi cu întristare,
Căci fatala moarte, fără îndurare,
Ţi-a răpit din sânu-ţi ce era mai rar,
Ţi-a răpit un mândru, scump mărgăritar.
În casa părintească a lui Constantin se adunau adeseori intelectuali cu vederi progresiste din ţinut, discutând cu înflăcărare despre problemele limbii naţionale şi creaţiei populare orale. Aici au fost în repetate rânduri oaspeţi bineveniţi şi membrii trupei teatrale, conduse de Fani Tardini, aflate în turnee prin Bucovina, de activitatea căreia a fost legată, după cum se ştie, şi soarta Luceafărului poeziei noastre.
Tatăl său, parohul Artemiu Berariu, a scris o serie de broşuri, apărute la Cernăuţi în perioada anilor 1886-1892, în care „duce o crâncenă cruciadă împotriva beţiei”, redând „în culori vii” numeroasele rele „bântuitoare”, provocate de băuturile alcoolice. Scrise într-un „grai ţărănesc”, aceste broşuri de propagare a unui mod treaz de viaţă, după părerea noastră, nu şi-au pierdut actualitatea nici până în ziua de azi. E necesar de menţionat şi faptul că autorul lor a rămas până la ultima suflare un apărător dârz al ţărănimii truditoare împotriva cămătarilor hrăpăreţi.
Copilăria şi-a petrecut-o în satul de baştină, în „farmecul libertăţii de la ţară”. În memoria băiatului, înzestrat cu o minte ageră, s-au întipărit pentru toată viaţa luncile „pline de flori”, cântecul duios al privighetorilor, frumoasele veri, „când se făcea fân” şi „lucrătorii de prin satele învecinate seara se strângeau în jurul focului, unde se ferbea mămăligă şi măsurau luna cu snoave şi poveşti”. Constantin Berariu relata mai târziu: „Adese tatăl meu, în copilăria noastră, ne strângea pe noi, copiii, cu mama în jurul său şi ne citea lucruri frumoase, mai ales din „Convorbiri literare”. Cu înfrigurare ascultam povestea lui Harap Alb...”.
Astfel viitorul poet a îndrăgit literatura şi creaţia orală a poporului nostru.
Lui Constantin Berariu soarta i-a hărăzit să cunoască încă din fragedă copilărie şi multe zile de restrişte. Când împlinise nouă anişori, i-au murit patru fraţi şi o soră, care, îmbolnăvindu-se de anghină, s-au stins ca nişte lumânări în decurs de şase luni. Această mare tragedie a zdruncinat sănătatea mamei sale şi nu după multă vreme ea a închis ochii pentru totdeaina. Constantin se mută cu traiul la unchiul său din Cernăuţi, unde absolveşte Liceul german şi-şi ia licenţa la Facultatea de Drept a Universităţii de aici. După ce şi-a făcut stagiul militar la Viena, audiază cursurile Universităţii din Insbruc. Se consacră ştiinţelor juridice, susţinând în 1920 doctoratul în drept, şi este numit profesor la Universitatea din Cernăuţi. În perioada anilor 1922-1927, cu o mică întrerupere, ocupă şi postul de director al Teatrului din oraşul nostru.
Ca poet, C. Berariu debutează la vârsta de 22 de ani cu şase poezii: „În pustiu”, „Destăinuiri”, „Helios şi Silene”, „Ard luminile iubirii”, „Desperarea” şi „Florile”, pe care le publică în revista „Încercări literare”, întemeiată la Cernăuţi în anul 1892 „cu scopul de ... a strânge în ea mărgăritare din poezia ce zace încă ascunsă în popor;... de a li împărtăşi cetitorilor şi productele proprii ale tinerilor...”.
În continuare el îşi dedică întreaga sa capacitate, timp de câţiva ani, activităţii de cercetare şi valorificare a basmului popular. În 1904, la Cernăuţi, apare feeria în trei acte şi patru tablouri „Făt-Frumos în grădina Sfintei Vineri”. În ea eroul principal dă dovadă de înalte calităţi morale şi fizice, căutând-o pe frumoasa Ileana Cosânzeana, furată de zmei. Mânuitor îndemânatic al condeiului, poetul a creat o adevărată operă dramatică. Sextil Puşcariu scria în 1909 „că trebuie considerat ca un debut reuşit această încercare dramatică cu subiect scos din basmele populare”. Tot cu această ocazie istoricul literar Constantin Loghin menţiona următoarele: „Cu o puternică inspiraţie din basmele populare, cu unele modificări îndrăzneţe după fantezia şi gustul scriitorului, cu unele simbolizări nu totdeauna transparente, cu intercalarea de dansuri fantastice, cu producerea unor artificii scenice, cu inventarea unor personajii proprii autorului, dar mai ales cu un vers viguros şi cu o limbă poetică, îmbogăţită cu unele reuşite plăzmuiri noi, C. Berariu a putut să ne dea nu numai cea dintâi dramatizare a basmului românesc, ci şi o adevărată operă artistică”.
La 1923 revista cernăuţeană „Junimea literară” inserează în paginile sale poemul dramatic în trei acte al lui Berariu – „Cheleş-Împărat”, care este dramatizarea unui frumos basm, născut din bogatele resurse sufleteşti ale poporului nostru. Linia de subiect constă în faptul că Cheleş, eroul principal, este blestemat de o zână să rămână cocoşat până în ziua când va fi luat de soţ de către o încântătoare domniţă. Fiind grădinar, la curtea unui vestit împărat, el este îndrăgit de fiica suveranului, care şi-l alege de mire. Toţi marii demnitari, înfuriaţi pe principesă, se răscoală împotriva împăratului, vrând să-l detroneze. Însă Cheleş, primindu-şi înfăţişarea voinicului de odinioară, îi pedepseşte pe răzvrătiţi, devenind moştenitorul domniei întru fericirea poporului.
Analizată în evoluţia ei, putem spune că creaţia literară a lui Constantin Berariu ajunge în faza maturităţii artistice cu poemul dramatic „Cheleş-Împărat” şi cu poeziile publicate în „Junimea literară” în perioada anilor 1923-1929. Ele purifică multe din naivităţile ori prozaizmele primelor poezii, rostirea capătă acurateţe, construcţiile stufoase se simplifică, se limpezesc în imagini curate, de reală poezie. Poetul s-a învrednicit de adânc respect pentru poporul truditor, pe care l-a întruchipat în opera sa aşa cum este: blând şi curajos, credincios şi sincer, părăsindu-şi ogorul şi vatra atunci când Patria-i în primejdie. Compatriotul nostru a purtat o mare dragoste pentru limba strămoşească, contrapunând graiul viu al oamenilor muncii vorbăriei împestriţate cu cuvinte străine a burgheziei îngâmfate:
Sus în munţi e vers de fluier.
Stai, ascultă-l! Lin s-abate
Prin poieni, printre frunzişuri
În străvechea-i noutate.
Versul e născut din fire
Fără dres şi făcătură.
Ca o floare minunată
Dăruită de natură...
Poet determinat de sentimentul autocritic, şlefuindu-şi în permanenţă măiestria de a scrie, el atinge un frumos nivel artistic în poemul „Baccanal tracic”, apărut în „Junimea literară” în 1929, cu trei luni înainte de a închide ochii, poem care constituie ultima colaborare a lui Berariu cu această revistă. Numitul poem este una dintre cele mai originale evocări ale trecutului tracic, plin de glorie în literatura noastră.
Înzestrat de natură cu o minte clară şi pătrunzătoare, stăpân al unei vaste culturi variate şi temeinic documentate, având un suflet nobil şi mare, în care trăia înălţătorul avânt pentru adevăr şi dreptate, poetul vibra necontenit în imnuri de proslăvire a ţinutului natal. El savura rafinat nuanţa cuvântului bine găsit. Scrise cu nerv şi inteligenţă, creaţiile lui sparg tipare şi formalisme lexicale, conferindu-i marca unui poet valoros. Traian Chelariu scria: „În rândul numelor: Iraclie Porumbescu, T. Robeanu, Ion Grămadă, poetul Constantin Berariu rămâne „o faptă a literaturii noastre” şi „un vrednic tovarăş al valorilor definitive”.
În dimineaţa zilei de 12 noiembrie 1929, luându-şi rămas bun de la cei care l-au cunoscut, poetul a pornit pe drumul veşniciei, lăsându-ne opera sa literară, care i-a asigurat un loc de cinste între scriitorii din Bucovina. Profesorul universitar Leca Morariu în necrologul academic, închinat memoriei lui Constantin Berariu, sublinia că creaţia lui este „literatură atât de autohtonă şi de firesc odrăslită din însăşi glia noastră moldovenească”.
Buga
Din vremuri vechi bătrânul Bugă
În Putna, loc de rugi ales,
Îndeamnă-nchinători la rugă,
Creştini din văi, din plai, din şes.
Acolo Ştefan-Vodă doarme
Şi Buga are glasul lui
Răsunător, când e la arme,
Şi blând la ruga Domnului.
De multe ori Ştefan, sărmanul,
Se sbuciuma oftând în somn
Când năvălea semeţ duşmanul
Râzând de vreun nevrednic Domn,
Căci Buga îi făcea de ştire
Şi răsuna din răsputeri
Până, gemând de răguşire,
Crăpa în două de dureri.
Atunci vlădici cu rugi preasfinte
Rugau din cer înaltul har:
„Fă, Doamne, pace în morminte
Şi urgisiţilor hotar!“.
Bătrânul Bugă glasu-şi drese
Şi astăzi cântă iar vioi:
„De ţară, Vodă, nu-ţi mai pese,
E mândră-n pace şi-n război“.
Şi numai uneori cu jale
Suspină parcă glasul său:„
Ştiu cugetul Măriei Tale,
M-oi mai ruga la Dumnezeu“.
(Gazeta Bucovinei, nr. 42/1894)
Cutreieram litoralul Triestii - Constantin Berariu
Orașele
Ca blestemate de vrăjmaşe pronii
Se-nfig în neam oraşele străine,
De multe limbi li-s uliţele pline
Ca-n jur de turnul vechii Babilonii.
Pândesc acolo suflete haine
Cu gheare ascuţite după pradă
Când neamul vine aducând grămadă
De rod bogat muncit din mărăcine.
E prin oraşe şi o boierime
Cu graiuri ca de limbă păsărească,
Din neamul nostru n-o-nţelege nime.
O, Doamne, fă din nou să înflorească
Şi la boieri cuvântul din vechime
Cu înţeleapta-i vorbă strămoşească!
N GR MIHĂESCU - NIGRIM
MIHAESCU NIGRIM Nicolae (numele la nastere: Nicolae Gr. Mihaescu), se naste la 21 mart. 1871, comuna Gura Sarati, judetul Buzau - moare in 11 nov. 1951, Bucuresti.
Poet, prozator si eseist. Fiul unui mic arendas, Grigore Mihaescu. Studii liceale si universitare la Bucuresti.
Doctor in litere si filosofie al Univ. din Bruxelles; diplomat in stiinte sociale si politice. Profesor de liceu la Ploiesti, apoi inspector scolar.
A scos revista Intim si Carmen Sylva.
Colaboreaza la: Universul literar, Vieata noua. Arta, Adevarul literar. Convorbiri literare, Floare-albastra s.a. Debut in literatura cu volum de poezii Astrale (1901).
A scris in diverse domenii, risipindu-se in publicistica si eseistica (Doctrina vietii unui— nebun, 1903; Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Humorul englezesc, 1912 s.a.), in memoriale de calatorie (.Londra, 1906; Constantinopol, 1906), nuvelistica (Cavalul fermecat, 1912; Din grozaviile Parisului, 1912), roman (in apele oglinzilor, 1940) si incercari dramaturgice (L'Aveu, 1916; Bogdan, 1938). Spiritual, iscoditor, mereu in cautarea unor noi forme de afirmare, Nicolae Nigrim Mihaescu e, in fond, un diletant in acceptiunea originara a termenului. S-a remarcat si ca epigramist de reala virtuozitate.
Nuvelistica lui Nicolae Nigrim Mihaescu (adunata in volumele Cavalul fermecat si Din grozaviile Parisului, ambele din 1912) abordeaza subiecte senzationale, cu inventarul lor obisnuit de situatii epice - crima, nebunie, deghizare, dezvaluirea paternitatii - si personaje pitoresti, majoritatea din medii interlope: apasi, prostituate, vaduve misterioase. Dincolo de caracterul lor conventional, textele se retin totusi printr-o constructie epica ingenioasa. Fara relief sint insemnarile sale de calatorie (la Londra, Constantinopol, Bruxelles) sau numeroasele povestiri pentru copii.
Format in climatul moralizator al literaturii de la 1900 (cu numeroase reflexe samanatoriste), se lanseaza si in proza de larga respiratie, dar cu un evident deficit de vocatie epica sau analitica. In apele oglinzilor (1940), „roman din viata studentilor romani de la Paris", uzeaza de o tipologie rudimentara, schematizata, de antiteze ingrosate: „usuraticul George Ramura" e un cinic fiu de bani gata. Parisul e loc de desfriu si de pierzanie - „prapastie infernala!" - doar batrina doica de acasa cunoaste „calea sanatoasa a vietii". Totul este artificial, fals, excesiv - de la exclamatia si gesticulatia romantica a personajelor pina la transformarile lor bruste (istoria fiind a unei seduceri - in urma careia seducatorul, cuprins de remuscari, se injunghie). Nu lipseste comentariul moralizator, de un retorism desuet, al vocii auctoriale. in memorialele de calatorie naratorul e rationalist-moralist, critic, pierzindu-se insa adesea in divagatii plate, voit „poetizante", despre viata, moarte, timp, calatorie. Studiile, articolele de presa, conferintele apartin doar in mica masura literaturii, desi este evident ca, in unele, autorul a avut intentia de a oferi probe de virtuozitate: stilului adecvat, publicistic, din majoritatea brosurilor (Ce zice englezul despre romani, 1908; Sarlatanii stiintei, 1911; Ideal si anarchie, 1912) i se substituie, de pilda, in Betia mortii (1912) unul retoric, patetic, emfatic, exclamativ si metaforic.
Mai interesanta este Doctrina vietii unui.., nebun (1903), scriere fragmentara, ansamblu de cugetari - speculatii teoretice asupra raportului dintre afirmatie si negatie, variatii pe tema negativista - aducind un plus de degajare si chiar un usor teribilism spiritual. Teatrul lui Nicolae Nigrim Mihaescu e nesemnificativ; piesele - L'Aveau, Bogdan - sint melodrame superficiale, din care nu lipsesc sinuciderile sau crima. Volumul de versuri Astrale (1901) e plin de clisee, alegorii banale, romante. Iluziile sint frunze vestejite, poetul deznadajduit e un vultur ranit s.a.m.d. Este, de altfel, singurul volum de poezii al lui Nicolae Nigrim Mihaescu, care s-a afirmat insa. mai tirziu, ca epigramist.
| OPERA: Despre reforma calendarului. Bucuresti, 1900; Filosof ia socialismului, I, Cimpulung, 1900; Astrale, poezii. Bucuresti, 1901; La Roumanie a l'Exposition universelle de 1900, Paris, 1901; Doctrina vietii unui nebun, eseuri. Bucuresti, 1903; Wit and Humour, Bucuresti, 1904; Londra, memorial de calatorie, Bucuresti, 1906; Constantinopol, memorial de calatorie. Bucuresti; 190. Ce zice englezul despre romani, eseuri. Bucuresti, 1908; Sarlatanii stiintei, eseuri. Bucuresti, 1911; Betia mortii. Bucuresti. 1912; Cavalul fermecat, nuvele, Bucuresti, 1912; Din grozaviile Parisului, nuvele, Bucuresti, 1912; Humorul englezesc, eseuri. Bucuresti, 1912; Ideal si anarchie. Bucuresti, 1912; Teoria suprematiei. Bucuresti, 1912; L'Aveau, piece en trois actes, Bucuresti, 1916; Razboiul, Bucuresti, 1916; Zmeul, Bucuresti, 1925; Cartea cu minuni (in colab. cu D.V. Toni), Bucuresti, 1935; Bogdan, piesa intr-un act (in colab. cu Petre N. Mihailescu), Giurgiu, 1938; In apele oglinzilor, roman. Bucuresti, 1940; Inelus, povesti pentru copii. Buzau, f.a. Traduceri: E. Richter, Unde duce socialismul. Jurnalul unui lucrator, Bucuresti, 1895; R.H. Sherand, Viata lui Oscar Wilde, Bucuresti, f.a.; S. Theyre Smith, Care-i din amindoua, comedie intr-un act. Bucuresti, f.a.; K.P. Miiller, Sistemul meu. Bucuresti, f.a. |
| REFERINTE CRITICE: L. Predescu, Scriitorii romani, 1938; M. Straje, Dictionar de pseudonime, 1973; N. Crevedia, Epigramisti romani de ieri si de azi, 1975. |
CĂLIN GRUIA
Călin Gruia (pseudonim al lui Chiril Gurduz)
| Călin Gruia | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Trifești, raionul Rezina, Republica Moldova |
| Decedat | (74 de ani) București, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor poet scriitor de literatură pentru copii[*] scenarist |
Modifică date / text  | |
Călin Gruia (n. 21 martie 1915, Trifești, județul Orhei, Basarabia, Imperiul Rus – d. 9 iulie 1989, București) este pseudonimul literar al lui Chiril Gurduz,[1] un scriitor român, poet și prozator, cunoscut mai ales prin volumele sale de povești pentru copii. A debutat în literatură cu versurile publicate în 1938 în revista Speranța, din Orhei, apoi a publicat versuri și în reviste literare din Chișinău. În 1942 i s-a publicat primul volum, placheta Litanii de seară. Mobilizat în război, a fost luat prizonier în 1944. După eliberarea din prizonierat din 1948, s-a dedicat literaturii pentru copii, publicând în 1952 prima sa culegere de povești, Nucul lui Toderiță. A avut o intensă activitate publicistică la revistele pentru copii din România (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii) și a publicat numeroase cărți. A scris și un scenariu de film, inspirat din evenimentele Primului Război Mondial, după care a fost realizat filmul Baladă pentru Măriuca (1969)[2]. Între anii 1951 și 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române[1].
Opere publicate[modificare | modificare sursă]
|
|
Volumul Moara lui Elisei (Editura Junimea, Târgoviște, 1979), cuprinde poveștile următoare:
- Numai de nu i-ar cumpăra cineva, își spunea ea, trebuie să fie tare scumpi și simbria mea...
În seara când Domnița s-a oprit pentru a nu știu câta oară în dreptul ferestrei cizmarului, plopii își scuturaseră toate frunzele... era frig și începuse să burnițeze. Tremura în rochia subțire, dar nu se îndura să plece. Și, cum se uita ea, dusă de lume, auzi un glas și un scârțâit de ușă. Tot sângele i se grămădi la inimă. Parcă săvârșise o faptă rea și fusese prinsă. Meșterul însă cu glas domol o pofti să coboare în maghernița lui. Nu se putu împotrivi. În încăperea de sub pământ mirosea a lucruri vechi, dar era cald. Lampa de gaz pâlpâia și mișca pe pereți umbra meșterului, un bătrân încovoiat, cu bărbuța albă, și cu ochii mici.
- Vai de mine, spuse el, ești desculță și frigul ăsta... Uite cum ți s-au înroșit picioarele... Treci lângă sobă și te încălzește... De bună seamă că te-ai rătăcit... Afurisită uliță! Mulți se rătăcesc pe aici...
- Nu!... M-am oprit numai la fereastră și mă uitam...
- Aha, făcu meșterul mândru, frumoși?
- Da, clătină din cap fata. Apoi îl întrebă: Oare mi-ar veni?
- Ca turnați, râse cismarul.
- Meștere, te rog să nu-i vinzi...
- Nici nu pot... Cine să-i cumpere?
Fata. Gândindu-se că-s nespus de scumpi, se întristă... Meșterul își puse ochelarii și începu să ciocănească la o pereche de pantofi vechi.
- Cum te cheamă?
- Domnița.
- Nu-i fi cumva fată de crai?
- Nu, moșule!
- Frumos nume și nici tu nu ești urâtă!
- ?
- Și de mult ești în târgul nostru?
- De mult!
- Slujești?
- Da.
- Și stăpâna nu-ți cumpără încălțări?
- Nu... La țară așa umblăm noi... Dar îmi strâng bani...
- Și eu strâng, vreau să mă mut într-un târg mai ca lumea...
- Vrei să te muți? Și când?...
- De treizeci de ani tot vreau, dar nu știu cum am să izbutesc... Dacă aș avea și eu noroc. Aș da de trei ori cu ciocanul în tocurile unei perechi de pantofi și m-aș îmbogăți.
- Cum așa?
- Cică cei bogați au obiceiul să-și pună pietre scumpe și-n tocurile încălțărilor... Ori, n-au ce face cu ele, ori de frica hoților, când pornesc la drum... Pe urmă uită ori mor... Un prieten al meu, tot cismar, om s-a făcut... A dat peste ciubote domnești... Cuie de aur, potcoave de aur și-n încrețiturile carâmilor, bani de aur. Iar în tocuri pietre scumpe, cât fasolea de mari. Om s-a făcut... Nu mai bate un cui... N-a spus la nimeni multă vreme, dar la un pahar de vin, s-a scăpat cu vorba.
- Dacă-i așa, poate că până la urmă ai să găsești... Acum mă duc că-i târziu.
- Bine, Domnița. Când vezi lumină la fereastră, poți să mai vii, că tare mi-i urât. Și de pustiu încep să cânt și nu știu decât un singur cântec de care m-am săturat...
Domnița urcă treptele de lemn și ieși în uliță. Nu-i venea să creadă că a stat de vorbă cu meșterul pantofilor de aur. Era nespus de fericită că o mai poftise pe la el și din pricina asta nu simțea nici pietrele uliței sub tălpi, nici burnița. – Cine să-i cumpere? ... auzea parcă în urechi, vorbele bătrânului... Cine să-i cumpere? Și fata îi răspundea în minte: „Eu... Eu am să-i cumpăr... Eu! Nu-ți vine să crezi, dar așa este. Numai să nu-i vinzi, meștere... Te rog să nu-i vinzi la nimeni... Știu că pantofii auriți din fereastră or să mă ducă la fericire... Zici că n-am bani? Am să strâng și am să-i leg în basma. Am să-i leg cu zece noduri!... Și în timp ce vorbea singură, Domnița alerga pe ulița întunecoasă, ca o umbră, ca o arătare și nu simțea noroiul de sub tălpile care nu purtaseră încă încălțări. Așa umblase și pe ulițele satului pe frig, pe zloată de când se ridicase din nalba ogrăzii. Așa umblaseră și mama și bunica ei, până intraseră în pământ. Domnița își aducea aminte de spusele maică-si: „Poate tu, fata mea, să ai noroc, să nu rămâi o desculță, cum am fost eu și tot neamul în urmă. Că cine te vede cu picioarele goale îți dă cu cotul și te lasă... Să porți papuci, fata mea, așa te binecuvântez, ca să ai parte printre oameni... Eu, până și mireasă, am fost cu tălpile goale... Și am plâns, fata mea, și a plâns și bunică-ta că nici ea nu avusese la nuntă papuci...”
Și Domnița alerga desculță pin zăpadă și parcă în urma ei, treceau, ca umbrele, chipurile a nenumărate femei, toate cu picioarele goale.
***
Vai, cum își număra simbria, cum o lega în basma și o purta în sân ca să nu i-o fure cineva! Slujea în casa unor negustori. Când nu mai putea de oboseală, se repezea la maghernița meșterului cu bărbița albă. Și cum privea o dată, de două ori pantofii, se simțea alta. N-o mai dureau nici mâinile, nici picioarele, se lumina în obraji și ochii îi jucau de bucurie ca două mărgele negre. Uita de oboseală, uita de toate și în timp ce meșterul fornăia același cântec, Domnița îi mătura odaia, îi rânduia lucrurile, îi făcea focul. Și când pleca, îl ruga să nu vândă pantofii, nu cu vorbe, ci doar din căutături, iar ochii bătrânului se umezeau.
Într-o seară cu ninsoare și viscol, când plopii fluierau în crivăț, când omătul astupase fereastra magherniței de nu se mai vedea nimic, Domnița îl găsi pe meșter îmbrăcat de sărbătoare și nespus de vesel. Oare nu cumva vânduse pantofii cei auriți? Oare nu cumva găsise ceva pietre scumpe prin vechiturile adunate în cotloane și se pregătea să plece în alt târg după cum visa de treizeci de ani? Ceva se întâmplase. Fetei îi era frică să-l întrebe. Bătrânul își freca palmele, își netezea bărbuța, se căuta în buzunare, vesel, de parcă toată lumea era a lui. De bună seamă că se întâmplase ceva neobișnuit. Fata tăcu. Bătrânul parcă nici n-o băgă în seamă. Abia după ce-și puse ochelarii sări în sus:
- Ptiu, bată-te norocul... Aici erai?... Bine c-ai venit, Domniță. Afară-i o vreme să nu lași un câine... Dar mie așa vreme îmi place...
- Ai găsit? întrebă Domnița cu jumătate de glas.
- Ce să găsesc?
- Pietrele cele scumpe.
- Ha, ha, ha! Da’ de unde știi? Mă reped până în târg pe la mușterii. Mă duc după bani!... Mă întorc îndată. Stai lângă sobă... Și tot desculță, păcatele mele... Am să-ți potrivesc eu niște încălțări mai vechi, până una-alta.
Rămasă singură în odăița aceea de sub pământ, fetei i se păru că se află într-o poveste. Ascultă pașii bătrânului și când nu-i mai auzi, cu răsuflarea oprită, se urcă pe un scaun să vadă mai de aproape pantofii. Cum mai străluceau! Voi să-i ia în mână, dar îi fu parcă frică. Rămase lipită de perete, nemișcată. O bună bucată de vreme. O dureau ochii de strălucirea lor. Într-un târziu se gândi să-i încerce. Și ce dacă o să-i încalțe? Nu face nici un rău nimănui. Dar își aminti că mersese cu tălpile goale prin zloată... Își duse o mână la piept să-și oprească inima și să simtă băsmăluța în care îi erau legați banii!... De afară veni un zgomot surd. Sări repede jos și potrivi scaunul la locul lui... Cine să fie? Oare nu dinadins meșterul o lăsase singură să vadă ce face?... La gândul acesta, obrajii începură să-i ardă... Ascultă... Ascultă... În cele din urmă deschise ușa... De vânt, plopii se loveau de acoperișurile caselor, care parcă de noapte și de frig se ghemuiseră mai mult unele în altele... În casă era cald și plăcut. Domnița se așeză, cu mâinile la subsuori, pe patul îngust și tare de lângă sobă. Nu trecu multă vreme și deodată de pe pervazul ferestrei sări jos un pantof aurit, apoi sări șl celălalt și prinseră să vină spre ea... Ciudat. Nu se auzi nimic. Parcă nici nu atinseră pământul... La câțiva pași de pat se opriră. Se săltară puțin în sus și rămaseră câteva clipe în văzduh... Apoi se lăsară din nou jos, și râseră parcă, desfăcându-și șireturile subțiri. Pe urmă, prinseră să danseze singuri în jurul stâlpului de lemn în care se sprijinea tavanul. Și ce dans minunat! Se aplecau spre dreapta, se aplecau spre stânga!, veneau bot în bot unul în fața celuilalt, apoi începeau să se învârtească numai pe tocurile lor înalte și aurite... Abia atunci băgă de seamă Domnița că cineva cânta, că după cântare dansau pantofii. Cântecul semăna puțin cu cel al meșterului, numai că era mai vesel, mai săltăreț... Fetei nu i se păru deloc ciudat lucrul acela și chiar se bucură că pantofii știu să joace așa frumos...
După ce isprăviră dansul, pantofii cei auriți se apropiară de ea și fata voi să-i apuce cu amândouă mâinile, dar jucăușii o rupseră la fugă împrejurul odăii... Domnița nu-și puse mintea cu nazurile lor, ci îi lăsă să-și facă de cap cât vor... Dar când nici nu se aștepta, pantofii veniră singuri și i se potriviră în picioarele ei. Șireturile se strânseră și se înnodară singure. Cât de ușori erau și ce bine-i veneau! Parcă nici nu-i avea în picioare...
- Acum nu mă vede nimeni, ce-ar fi să încerc să dansez!... Mama a dansat desculță când s-a măritat, pe când eu!...
- Hei, fata moșului! Scoală că ți-am adus turtă dulce!
Domnița se trezi buimăcită.
- Nu te speria, eu sunt...
- E târziu?
- S-a făcut ziua albă... Și iar am rămas sărac lipit... Strâng ban după ban ca să mă mut și tot pe loc rămân...
Domnița își pipăi băsmăluța la sân. Era acolo.
- Am băut toți banii! Toți! Dar ție ți-am adus turtă dulce... Eu nu pun gura pe ea... Eu mănânc turtă amară... De când sunt pe lume, n-am mâncat turtă dulce... Într-o zi poate că totuși am să mă mut într-un târg mai ca lumea...
- Am să te ajut și eu... Dacă asta ți-e fericirea, trebuie să se împlinească odată, și odată.
- Fericirea! Fericirea, făcu cu înțelepciune meșterul; poate că-i pe aproape, dar n-o vedem căci n-are chip... S-o ia dracu de fericire... Când beau, toată lumea-i a mea și pe urmă mi-e gura amară... S-o ia dracu de fericire!... Vezi cam așa-i cu ea, are gustul amărui... Pentru fericirea din noaptea asta trebuie să mai bat un an de zile ținte și să cos vechituri.... Hei, dacă m-aș putea muta într-un târg mai ca lumea...
Domnița își luă turta dulce și ieși. Meșterul își puse șorțul, își șterse ochelarii, trase lampa mai aproape ca să lucreze, dar adormi cu capul pe o cizmă.
***
S-a așternut iarnă grea și Domnița nu s-a mai arătat prin casa meșterului. Până pe aproape de miezul nopții bătrânul stătea aplecat și bătea ținte. Bătea ținte și-și cânta cântecul gândindu-se când la anii tinereții, când la vremea de afară, când tresărind la câte un toc de pantof în care i se părea că aude un clinchet ca de clopoțel. Când lucra pe te miri ce, nu se plângea că stă degeaba. În târgul acela erau destui oameni care aveau nevoie de petece la ciubote și la ghete. Uneori îi era dor de fata cu chip de domniță. Ochii ei negri îi încălzeau sufletul. De mult îi alcătuise din niște rupturi o pereche de papuci să n-o mai vadă desculță prin zăpadă și zloată. Dar fata nu dădea nici un semn de viață. Uneori se gândea că poate s-a îmbolnăvit pe undeva de frig și zace. Sau, poate că murise. Prea era delicată și subțirică la trup și iarna nemiloasă. A avut el odată o floare într-o oală de lut, care semăna cu Domnița și într-o noapte, uitând-o în prag, a găsit-o moartă. O ucisese bruma. Și bătrânul, de mila florii moarte, a plâns și a băut o noapte întreagă. Dacă ar fi știut unde stă Domnița, s-ar fi dus s–o afle, s-o întrebe de sănătate și să-i ducă papucii anume făcuți pentru ea.
Pe neprins de veste, într-o zi, ulița cea strâmtă și întunecoasă s-a umplut de apă. Soarele topea omăturile și de undeva din câmp, venea miros de pământ. Un miros amestecat cu buruiene putrede și cu fir de iarbă nouă. Un miros de care nările nu se mai săturau. Și meșterul a stat o după-amiază întreagă în fața magherniței uitându-se la cerul albastru și la plopii care rămâneau nemișcați în lumina soarelui ca niște înțelepți.
Spre seară, năvăli ca o furtună fata cu chip de domniță în odaia cu pereți afumați. Aducea cu ea miresme de câmpuri.
- Meștere! A venit primăvara și sunt atât de fericită, încât mă tem să nu mă îmbolnăvesc... De acum și tu te poți muta în alt târg!... Mâine dacă vrei!...
Și Domnița începu să sară sprintenă de colo până colo ca un pui de ciută.
- Dar ce s-a întâmplat, Domniță? Ce te-a apucat?
- Fericirea!
- Oameni ca alde noi nu prea cunosc fericirea. Ce s-a întâmplat?
- Am adunat toți banii... Și n-am să mai fiu desculță!... Toți banii!
Și jucând, fata scoase din sân basmaua doldora de bani și i-o puse meșterului dinainte.
- Sunt de ajuns! Nimeni n-are să-ți dea mai mult. Nimeni!
- Pentru ce mi-ai adus banii?
- Ca să cumpăr pantofii cei auriți din fereastră...
Meșterului începură să-i tremure palmele și întunecându-se la chip, abia putu să spună:
- Pantofii aceia, dar pantofii... sunt din hârtie...
IOAN MOLDOVAN
| Ioan Moldovan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (69 de ani) Mureșenii de Câmpie, județul Cluj |
| Naționalitate |  română |
| Ocupație | poet, prozator, eseist |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Mișcarea echinoxistă |
| Operă de debut | Viața fără nume, Editura Dacia, 1980 |
| Modifică date / text | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Ioan Moldovan este poet, eseist, redactor șef al revistei „Familia”. S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România[1], al ASPRO și al PEN-Clubului Român[2].
Biografia și activitatea literară[modificare | modificare sursă]
Familia se stabilește la Cluj (tatăl, milițian, apoi șofer – mama, casnică, o soră mai mare, un frate mai mic). Studii elementare și gimnaziale la Școala Generală Nr. 5 din cartierul Cărămidari; Liceul „George Barițiu”, secția umanistă, absolvit în 1971. Joacă fotbal în echipa liceului, apoi pentru scurt timp la juniorii lui „U” Cluj, scrie poezii, citește la cenaclul „Lucian Blaga” al liceenilor clujeni, debutează în revista „Zorile” a liceului, apoi în suplimentul literar „Preludiu” al „Scînteii tineretului”, este remarcat de Ana Blandiana la Poșta redacției a revistei „Contemporanul” și de Adrian Păunescu în pagina „Ave” a revistei „Tribuna”. În urma eșecului la examenul de admitere la Facultatea de Filologie (pentru care, de altfel, nu se pregătise, intenția sa fiind să dea admitere la regie film – un vis adolescentin –, proiect abandonat pe ultima sută de metri) lucrează din toamnă până în primăvară ca muncitor necalificat la Fabrica de bomboane „Vitadulci”, pentru a nu fi încorporat în armată. În 1972 intră primul la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”– secția română-latină și, începând cu anul al doilea, activează la revista studențească „Echinox”, fiind redactor, apoi secretar de redacție. Este perioada fastă a celui de-al doilea val echinoxist, când este coleg cu alți ucenici ai scrisului (la revistă și cenaclu sub conducerea lui Marian Papahagi – Ion Pop, directorul „Echinox”-ului, se afla în acea perioadă la Paris –, la cursuri, seminarii și grupe de cercetare sub îndrumarea lui Mircea Zaciu și a Ioanei Em. Petrescu) care vor deveni peste ani nume importante ale optzecismului literar: Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu, Alexandru Vlad, Virgil Mihaiu, Virgil Podoabă, Augustin Pop, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ștefan Borbély, Gheorghe Perian, Tudor Dumitru Savu. Scrie și publică poezii, articole, recenzii; în 1976 primește premiul pentru poezie „Primăvara studențească” (Cluj) și al revistei „Amfiteatru” (București). Activitatea: După absolvirea facultății (în 1976, după ce cu un an înainte se căsătorise cu Petronela Pantiș, colegă la facultate și în redacția „Echinox”-ului, anul absolvirii fiind și cel al nașterii primului fiu, Rareș, cel de-al doilea, Vlad, născându-se în 1981, la Baia Mare) lucrează ca dascăl în Maramureș, la Cavnic, Baia Sprie și Baia Mare, continuă să scrie și să publice în publicațiile locale, dar și în revistele clujene, participă la ședințele cenaclurilor „Prisma” și „Nord”. În 1980 debutează editorial cu volumul de poezie Viața fără nume, prefațat generos de Ion Pop, la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Urmează în 1983 volumul Exerciții de transparență la Editura „Cartea românească” căruia i se acordă premiul UTC pentru poezie și în 1989 volumul Insomnii lângă munți, la aceeași editură (titlul propus, Avantajele insomniei, fusese respins de cenzură). În paralel face parte din colectivul de colaboratori ai Dicționarului de scriitori români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, redactând peste 40 de articole. În primăvara anului 1989 se încheie perioada maramureșeană, una pe care o consideră fertilă și despre care vorbește întotdeauna cu bucurie și melancolie. În aprilie se mută la Oradea (familia proprie urmându-l din toamnă) fiind primit în redacția celebrei reviste „Familia” unde îl are coleg pe Ion Simuț, el însuși echinoxist; după evenimentele din decembrie 1989, pentru o scurtă perioadă, în redacție vor lucra alți doi echinoxiști – Virgil Podoabă și Gheorghe Perian, iar un al treilea, Traian Ștef, activând în această redacție și în prezent. În ianuarie 1990 este ales redactor șef al „Familiei”.
Din creația sa poetică s-a tradus în maghiară, engleză, germană, albaneză și franceză. Colaborează la numeroase reviste literare din țară. Optzecist născut în laboratoarele ‘Echinoxului' clujean, poetul debutează cu un discurs matur care își păstrează în bună măsură și astăzi forma și structura începutului. Viața fără nume, (1980), volumul de început, desțelenește o arie spirituală proprie, fără convulsii și experimente violente; dimpotrivă, printr-o stăpânire de sine și printr-o luciditate consecventă stării de grație pe care o consemnează, poetul ia pieptiș cărările vieții și ale destinului literar proiectând în albia anonimatului, motive și interogații ale spațiului provinciei pe care eul creator le cerne în pagină, fie sub forma ‘exercițiilor de transparență' și răbdare, fie sub forma insomniilor, a uitării și oboselii de mai târziu. Luând drept martori și confidenți pe Lucrețiu, Horațiu și Eschil pe care i-a buchisit pe băncile facultății, ori pe vreo enigmatică Lavinia, descinsă și ea din personajele livrești, dar adusă în umbra existenței diurne, poetul scrie «perfect senin un poem senin» al tinereții, «despre reflectarea apei în aer/ nota lumina de pe obrazul iubitei/ clătinându-se încolo și încoace». Poemul se naște din notația lucidă care sondează cu prudență realitatea și răsfrângerea ei în sufletul poetului cu o întreagă strategie a reflectării și reflecției, cu un întreg arsenal de observații analitice care îi împânzesc discursul. Fie că își propune să redea «înfățișarea unui om în timpul vorbirii», fie că își întocmește un dosar în care povestește visele, fie că înregistrează cu acuitate mici întâmplări ascunse ori că descoperă coordonate secrete ale ființelor și lucrurilor desprinse de natura lor, autorul configurează «un poem nu destul de ferm/ precum o săgeată ce se răsgândește în timp ce sfâșie aerul/ dintre călău și călău». Întorsătura voit retorică și binevoitoare din finalul poemului precum și interjecțiile, inversiunile ori cuvintele folosite în forma lor arhaică, sugerează, ici și colo, o atitudine ironică, adesea contrapunctică a poemului față de realitate și a poetului față de destin. Chiar lipsa de fermitate acuzată anterior ascunde o indecizie funciară, o legănare metafizică, o lene creatoare care dă senzația de perspectivă a realității dinspre vis și metafizic. Trecerea la Exerciții de transparență (1983) se face printr-un poem amplu cu douăsprezece părți și epilog, Vizionarea unui poem. Aici poetul își trădează, printre rânduri, câteva slăbiciuni și secrete ale facerii poemului („Priviri furișe printre lucruri/ totul în notații simple în jurul lumii simple”) sau își deapănă, într-o manieră ermetică și într-o vădită complicitate cu personajele livrești, caerul existenței ce transpare, liniștită și imperturbabilă și curge lin ca o apă în câmpie: «Acum și aici lumina este de culoarea apei umbrite/ dar eu aș vrea să nu mă grăbesc –/ fără amănunte, fără trucuri, sobru, precis/ Mâine soarele e infinitezimal mai rece/ ca o înjurătură reprimată ieri și azi». Epilogul este o artă poetică de etapă. Gheorghe Perian insistă în portretul pe care i-l dedică în Scriitori români postmoderni, 1996, asupra ‘naivității' și expresionismului înțelese ca un limbaj preexistent în poezia sa. Fie că excită sau nu memoria culturală a cititorului, poemele lui Moldovan reușesc să provoace nenumărate sugestii și să limpezească apele tulburi ale emoției cu ajutorul unui „ermetism de protecție”. Expresia e aplicată de Ion Simuț care observă cu justețe că în Arta răbdării, livrescul «îl resimte dramatic în zona angajării existențiale a poeziei». Poemul Nici o concluzie anticipă această stare de ‘dramatis personae', această scindare pe care ființa și-o asumă între poezie și livresc, între existență și cunoaștere. Tematica morții gravitează în jurul nucleului liric, fie că dă târcoale ființei, fie că e «atotprezentă» ori se insinuează pe «fondul sonor (...) de-afară». Motivul nebuniei, al alienării e invocat în primul poem selectat din Insomnii lângă munți (1989). Steaua craniană e o metaforă a noii căutări, a noii etape, pentru ca într-un alt poem, poetul să aibă intuiția concretă a morții. Nici prezența iubitei nu schimbă peisajul: «Afară se aud doar lunile căzând de-a dura din cer». Ea intră «aproape prăbușită» în orizontul minuțios pregătit al poemului. Strigătul ei și senzația poetului cu «mâna prinsă în capcană» adâncește zbuciumul, declanșează neliniștea, perpetuează insomniile. Cu toate acestea el se simte atras în vârtejul altor «mistere care liniștesc». Unul din ele e și chemarea stranie: «Vino și tu să aruncăm o cheie albă în râu». Bucățile de Scurtă proză din Arta răbdării (1998) exprimă cel mai bine acest interval. Ele curg limpede, au transparență și greutate, au gravitate și profunzime. E un lirism detașat, fortificat, dar deconstruit, în special în textele mai ermetice. Întâlnim chiar parafraze și citate sau false citate (din Eminescu) având o rezonanță parodică și sentimentală. Ființa trece printr-o criză, a morții perpetue, ridiculizată dintr-un unghi proaspăt, antilivresc: «Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puțină discreție, ce dumnezeu!/ Ce să se vadă, ce-i de văzut în olimpul/ acesta de minereu?/ Stați afară, așteptați, și-așa-s destule/ aici: singurătatea-i o-nghesuială -/ între prima verba și ultima thule/ cineva a întins ritualic o obială.” ‘Noul sezon elegiac' conceput de poet cuprinde, pe lângă dezolare și fatalitate, apăsarea constantă a mainimicului. Tratatul de oboseală (1999) este alcătuit dintr-un calendar subiectiv al trecerii. Poemele alternează cu file dintr-un jurnal personal. Sentimentul trecerii și al vanității este exprimat prin conceptul de oboseală pe care îl afișează cu un aer blazat și indiferent. Alienarea ia forme ciudate: „Am în cap un teanc de coli albe și galbene și le visez”; „Ce am trăit? Când? O uitare devenită carne/ grea și obosită”. Îndoiala, golul, vidul devin forme ale unei oboseli creatoare. E pusă la îndoială până și capacitatea de a se înduioșa, «de viteza morții noastre comune.» Etalând un inventar sărac al întâmplărilor și lucrurilor ce se repetă absurd, poetul deplânge proliferarea nemișcării, sufocarea sălbăticiei, stingerea cruzimii și a simțirii atroce care făceau posibil spectacolul ființei. Tocirea spiritului, sărăcirea imaginației, sentimentul nimicniciei, al inutilității ia forme dramatic-interogative. Tonul duios-elegiac al Duminicii de ianuarie se răsfrânge asupra crizei prin care trece ființa în pragul senectuții: „Ehei nu mai înveți până-i lume să vorbești/ după patruzeci de ani nu te mai duci în povești/ poți lăcrima suspina smiorcăi strânge dinții/ gata te uiți te-ai uitat te uită și cerșetorii și prinții” Compătimirea micilor vietăți, a unei cățelușe triste și obosite, bunăoară, ia forme paradoxale, după cum spectacolul prăbușirii casei cu pereții crăpați ia forme absurde. Registrul absurd se amplifică și în poemul următor («Artur e mort și cântă la cele mai bune/ piane de dincolo») pentru ca apoi să cedeze locul îngrijorării, sfâșierii și chiar smintelii. Alienarea ființei determină răsucirea discursului și, vrând să-și camufleze tristețea, poetul practică vorbirea pe dos, la limitele inteligibilului: «Nici eu, dragă domnule Vincent, n-am dificultăți/ cu exprimarea singurătății, tristeții și absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ și uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce-am vrut să nu uit». Tratatul de oboseală inventariază situații limită, întâmplări absurde, închipuiri grotești, gesturi disperate între care există o osmoză perfectă și față de care ființa are o atitudine când conciliantă, când provocatoare și bufonă. Dincolo de cele câteva lucruri în care crede («Inspirația. Frumusețea. Misterul. Și Altele.»), poetul manifestă «o mare încredere/ în arta cu care se strică toate în jur». Poate că din această secătuire a ființei, din această biciuire și asaltarea a ei se naște un subtil elogiu al trecerii. Un elogiu al îmbătrânirii și al oboselii care – în final – ia forme sălbatice, de o crudă expresivitate: „Puține se schimbă într-adevăr: cele/ mai multe dispar încet/ Nu înainte de-a-și arăta chipul îmbătrânit// Încheieri: lumini gelatinoase și locuri/ pe unde n-o să mai fii –/ un bocet urcând cu cerneluri/ pentru a strica filigranul/ clipa când scrisa devine ilizibilă// Și nu fâșâitul de mătase al despicării/ ci ruperea meschină și atroce/ a substanței vii». Demonul deconstrucției a pus stăpânire pe spiritul creator. În Interioarele nebune (2002), poetul ia startul într-o competiție și mai gravă cu sine însuși. Ciclul începe cu versul fatalist, „Deja nu mai are nici un sens”, pentru ca în poemul următor, Amintiri letale să observăm cum ironia duioasă face casă bună cu gândul morții. În aceste condiții viața e trăită „de la o propoziție la alta”, iar morții săi, ai poetului, „cântă în continuare unplugged și în pauze spun glumițe”. Reacția asistenței, „noi aplaudăm și râdem” stârnește fiorul nebuniei pe care acest ciclu îl provoacă și îl ilustrează. Poate că nici un poet al generației sale nu a reușit să evidențieze cu atâta spor și să exploreze cu atâta interes filonul oboselii, ‘strategiile însingurării' și ‘interioarele nebune' ca acest Ioan Moldovan, răbdător și insurgent, calm și provocator, înțelept și convingător. Atât de convingător încât poate stârni în același poem, în același vers, sentimente contrare, cu aerul cel mai firesc, de prestidigitator al verbului. În urzeala tare a scrisului său lamentația și ironia, resemnarea și pofta de viață conviețuiesc într-o dialectică fraternă.[3]
Premii literare[modificare | modificare sursă]
- Premiul pentru cartea de poezie, Poesis, 2004;[4]
- Premiul Medias pentru întreaga activitate culturală (2005)
- Premiul de excelență pentru literatură al Primăriei și Consiliului Municipal Oradea (2005)
- Premiul pentru poezie al Revistei „Discobolul” Alba Iulia (2006),
- Premiul Uniunii Scriitorilor Filiala Arad pentru vol. Celălalt pește (2005),[5]
- Premiul pentru poezie al revistei „Transilvania” (Sibiu, 2008):
- Premiul Congresului Național de Poezie, Ediția a III-a, Botoșani, 5-7 iunie 2009.
- Premiul Asociației Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca și al revistei „Poesis” din Satu Mare În 1993 pentru volumul Arta răbdării (Editura Dacia)
- premiul revistei „UNU” Oradeaîn 1997 pentru volumul Avantajele insomniei
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- Viața fără nume, Editura Dacia, 1980
- Exerciții de transparență, Editura Cartea Românească, 1983
- Insomnii lângă munți, Editura Cartea Românească, 1989
- Arta răbdării, Editura Dacia, Cluj, 1993
- Avantajele insomniei, antologie de autor (Editura Helicon, Timișoara), premiul revistei „UNU” Oradea; în 1999
- Tratat de oboseală, Editura Clusium, Cluj, 1999
- O uitare de texte, antologie de autor cu o secțiune de șapte Inedite (Editura Axa, Botoșani, colecția „La steaua – poeți optzeciști”, 1999)
- Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj, 2002
- Celălalt pește, poezie, Editura „Paralela 45”, Pitești, 2005
- Însemnări primitive, poezie, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2005
- Mainimicul, (poeme), Editura Cartea Românească, 2010;[6]
- Timpuri crimordiale, (poezie), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
Antologii[modificare | modificare sursă]
Este prezent (în traducerea lui Christian W. Schenk) în antologia Streiflicht.Eine Auswahl zeitgenössischer Rumänischer Lyrik (Dionysos Verlag, Kastellaum, Germania, 1994); în Romanian Poets of the'80 and '90s (antologatori Andrei Bodiu, Romulus Bucur și Georgeta Moarcăs, Editura „Paralela 45”, Pitești, 1999); în Vise într-o liniște sumeriană, Cartea Festivalului de Poezie – Oradea, 1999, antologie de poezie multilingvă; în Poésie roumaine d'aujourd'hui – anthologie préparée et dirigée par Jacques Lovichi et Jean-Max Tixier (traducerea Hélène Lenz), 2000; în 7 romanian and 7 british poets of today, selecție și traducere de Romulus Bucur, Colecția revistei Arca în colaborare cu British Council, Arad, 2000; în Wurzeln im Licht/ Rădăcini în lumină, Antologie de poezie românească, Editura „Solstițiu”, Satu Mare, 2006, în Poeți români de azi/ Poètes roumains d'aujoud'hui, Bistrița-Paris, 2007; în Cartea Maratonului de Poezie – Sibiu 2007; în antologia de poeți români contemporani traduși în limba maghiară Egy zacsko cseresznye – Kortas roman koltok, trad. Balazs F. Attila, Editura AB-ART, Bratislava, Slovacia; în Antologia alcătuită de Constantin Abăluță Mi-ar trebui un șir de ani/ It Might Take Me Years, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009; în alte două antologii româno-maghiare și într-o antologie de poeți români traduși în albaneză; în reviste literare maghiare.
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Trad: Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666
Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]
- „Tocmai această notare a stării de fapt și echivalarea ei cu mainimicul individualizează «noul sezon elegiac» al poeziei lui Ioan Moldovan: insignifiantul, precarul, derizoriul devin dominante pentru prima oară în scrisul poetului, expresie a radicalizării viziunii sale, a refuzului iluzionării. Este, în fond, și o profundă criză a «livrescului», refugiul cultural pare a nu mai putea salva nimic.” (Ion Pop)
- „Arsă și călcată-n picioare, prefăcută-n cenușă pe «câmpul cu fluierături dezamăgite”, servită cu aplomb la «praznicul infernal», poezia regenerează, crește ca o iarbă pe un teren ce părea pentru totdeauna sterp. Senzația declinului apare învinsă de cea a plinului expresiv. Marcat de o intensitate aparent dezabuzată și de un cinism suav, Ioan Moldovan e neîndoios unul dintre cei mai importanți poeți ai bogatei serii lirice optzeciste.” (Gheorghe Grigurcu)
- „De sub aceste texte lehămesite și la capătul unei biografii angajate în metafora decrepitudinii apare, aproape riguros, semnul unui sacrificiu. Între vechile sale exerciții de transparență și actualul tratat de agonie, chiar dacă substanța vitală e declinantă, asociindu-și în această pantă, ca agent agravant, și maliția scripturală, există o linie de perseverență care promovează idealitatea lumii în contrast suav cu delabrarea ei.” (Alexandru Cistelecan)
- „Discursul său e de la început bine pornit în propria-i direcție, fără a se alinia unor căutări colective (...) Ioan Moldovan scrie cu gravitatea lucidă a celui care se consideră mai degrabă continuatorul ultimului Montale decât al lui Radu Stanca sau Doinaș. El asimilează o ereditate mitteluropeană față de care se simte cu adevărat responsabil: discursul său se străduiește să se integreze într-un background poetic ce exclude marginalizarea și provincialismul”. (Marin Mincu)
- „Și în poemele lui Ioan Moldovan iese la limbaj o făptură stranie, impersonală, liniștită, cu liniștea artificială a constructelor, desubiectivizată cu totul, silabisind plictisul: automatul. Acesta umblă, vede și aude realul. Chiar această făptură e product tenace al oboselii. Pentru ea, lumea se construiește în abandonul sumar al percepțiilor și senzațiilor prinse într-o scriitură atinsă ea însăși de o infatigabilă oboseală. Într-un plictis robace, oxidant și eliminator al oricărei zariști insolite, pradă repetițiilor, energia de enunțare lirică pare o pură și fantasmatică exalație a unei platitudini care, astfel, își inventează o conștiință de sine.” (Aurel Pantea)
- „Spre deosebire de poemele Marianei Marin sau ale lui Ion Mureșan, autori cu care Ioan Moldovan se înrudește, poetul nu se lamentează, nu riscă să devină patetic. Patetismul său e sugrumat de o luciditate tiranică. Aceasta nu diminuează însă nimic din tensiunea poemelor, poate chiar dimpotrivă. Din ce se naște intensa stare de oboseală existențială? În primul rând din suprapunerea mecanicii existenței cotidiene pe sentimentul morții.” (Andrei Bodiu)
- „Rupându-se tot mai vizibil din generația '80, Ioan Moldovan a renunțat, treptat, la jocurile de artificii ale limbajului, la sărbătoarea euforică a textului poetic. A devenit un poet care place, nu unul care încântă ci unul, mult mai important, pe care-l poți crede pe cuvânt. De aceea, nu poți vorbi de o evoluție, ci de o rafinare: cu cât poemul e mai direct, mai terestru chiar, cu atât e mai filigranat. Poemele lui Ioan Moldovan sunt ca desenele subtile care dau autenticitate bancnotelor. Imitate, simți imediat falsul.” (Miron Beteg)
- „Treptat însă, spiritul acesta fascinat de melancolie accede la o schimbare tot mai radicală în direcția unei umanizări atât la nivelul discursului, cumva mai deschis detaliilor – poetul scrie acum scurte proze – cât și la nivelul implicării. Cerneala – motiv recurent al începutului și neabandonat niciodată – își asociază cenușa, pentru a da fervoare unui nou sezon elegiac.” (Mircea A. Diaconu)
- „Elementul ordonator – mai mult sau mai puțin vizibil – al lumii lui Ioan Moldovan se află într-o autentică stare de melancolie, ce predispune, în termenii poeziei moderne, desigur, fie la visare, fie la îngândurări generate de percepția destrămării timpului.(...) În aceeași notă – amintită mai sus – a melancoliei bruiate de paraziții ironiei blânde sau ai autoironiei sunt realizate și textele „dotate” cu podoabele clasice ale rimei și ritmului. Poate că a venit, așa cum era de așteptat, și vremea poeziei lui Ioan Moldovan, unul dintre întemeietorii optzecismului, în sensul larg al termenului, și, totodată, unul dintre poeții de seamă ai prezentului. Cei care nu l-au citit nici nu știu ce au pierdut.” (Mircea Bârsilă)
cântecul trebuincios
Doamne, Tu, ca tipograf bătrân
Ne anunţi că nu putem ieşi la timp
Că nu aveţi deocamdată ozalit –
Pe cine va interesa asta peste zece-douăzeci de ani?
Ce facem cu onoarea „care ne apare
Când e cu neputinţă, când seamănă ca două
Picături de apă cu geamăna-i, ruşinea. Un străfulger
Între două hotare nonteritoriale, o lumină care întunecă
Tot ce rămâne – aceasta e onoarea pe care n-am avut-o
Pentru că lumina nu e făcută doar pentru ochi. Aceasta este amintirea
Mea, singura care se naşte la un hotar şi
Nu îl depăşeşte”.
Ca orbul ale cărui litere sunt scrise pe cer, nu mai pot vorbi cu nimeni
Care să nu fi fost înger
Cu grecii prea multe nu sunt de vorbit
Doamne, politicile tale de pământ nu prea sunt iubite
Şi iată cum pântecul meu înghite soarele analfabet
Cum o să mai mestec pământ în timp ceţos
Tot ce spun s-a-ntors deja demult împotriva mea
În gură doar senzaţia rătăcirilor omeneşti şi pofta
De-a cânta cântecul trebuincios
*
Alaltăieri voi fi pruins un purice
Îl voi fi adus acasă de prin viaţa de vechituri
Ieri seară a fost n-a fost seară şi l-am omorât
Noaptea am visat visul de serviciu
Azi am dat mâna cu primarul şi el a zâmbit şi nu ştiu de ce
Miruna cea mică a înghiţit o mărgică şi când bătrânii au dezvelit-o din scutece
S-a rostogolit biluţa
Maică-sa are o piatră ori mai multe pietre are la rinichi
Va trebui să le elimine
Să asculte cu multă atenţie când vor cădea
Acum să-i duc măicuţei bătrâne mai multă apă acasă
Să-şi spună necazurile unul după altul
Să se sfătuiască
O să strigăm împreună dimineaţa la amiază şi seara
Cu aceste cuvinte oarbe îmi trec noaptea şi slăbiciunea
miercuri de iulie
La Sinaia pe o terasă prăpădită mâncând mici după ce înăuntru
În sordidul restaurant de lângă gară am îngurgitat o ciorbă sălcie
Afară sub cerul scăpându-se iar de o ploaie searbădă
Arunc firimituri vrăbiilor şi porumbeilor
Care vrăbii vin pe masă la o palmă de palmele mele
Ci eu bere deja grăbit să ajung să-mi cumpăr biletul de întoarcere
Mă întreb ce-ar face Fiul Omului într-o situaţie ca asta
Înghit fum mi-amintesc un pod delabrat sub care câştigam timp
Pentru ceremoniile care nu sunt decât descrierile existenţei
Şi apoi sar în picioare când aud glasul Casieriţei „următorul vă rog”
Deodată nu mai am rezerve de nepăsare
În vara asta am transpirat de 99 de ori şi poezia nu s-a ivit
Parcă-l aud pe Tuţu: „toţi suntem orgolioşi” în faţa altei sute de votcă
Dar poezia nu s-a ivit
Pe unde mă-sa umblă iubirea şi poezia?
Când văd semnele nu văd ploaia de afară
Văd mereu şi mereu doar porumbelul-tată dormitând printre pantofii vechi
Văd prize stricate, cuie ruginite, puii lui aproape orfani ferindu-se de realitate
Mă angajez pentru scurtă vreme aici, spăl recipiente, Tribul e sătul
Dar aurul-aura nu le-am găsit
zi de pace
Mâine sigur va fi ziua de pus bulion, drept care
Toţi sicilienii şi-au luat concediu, eu însumi avui grijă să-mi plătesc
Şi ultima datorie
Greierimea – o pompă imensă şi complicată şi o muzică suavă
Făcând să funcţioneze maşinăria dolentă saturată de sare
Iar muştele de bucătărie ca nesimţitele, acum şi înmulţite, se plimbă
Pe fereastră încolo-încoace
Ci mâine, ah mâine, va sosi Brumaru să se inspire
Mâine sigur va fi ziua de pace
ultimul timp
Eu unul sunt sătul ca de mere pădureţe de stilou de stil de boul de mine
De neliniştea de seară de izvorul înroşit
De porumbelul care se luptă ca un boxer pentru un loc mai bun în ring
Doar când nu mă vede prin preajmă
Chiar şi de arta răbdării mele neluată de zei sub protecţia nebuniei
Ce-ar fi să mă liniştesc
Să nu mă mai ţin scai de mine cu toată înduioşarea animalică
Şi cu graba unui călău fără zile libere
Să nu mă mai întrebe când unul când altul ce e cu mine
În ultimul timp
Să zic şi eu ca tata: nu e nimic şi asta e – ultimul timp
ea vine sigur din somn
Ea vine sigur din somn si poate din vis scâncind şi
Vrea să mă îmbrăţişeze şi uite cum mă feresc pretextând
Că vreau numaidecât să găsesc ultimul şi primul volum
Din omul fără însuşiri
Că uite s-a răcit vara s-a dus cum Profesorul Însuşi odată ne-a spus
Că semnele toamnei: cerul ploaia lumina veştile triste
Împotriva cărora nu te poţi apăra
Că stricarea gurii a inimii a cărnii
Că sângele înceţoşat
Mai bine să-mi trimită ea întrebări pentru a răspunde la ele
Şi repede dacă se poate
Dar ea vine trece uită de-mbrăţişare şi nici nu se mai uită-napoi
Cum stau încă aici precum câinele-acela din Negreşti-Oaş
Ale cărui picioare de dinapoi fuseseră nu ştiu cum nu ştiu când retezate
Târându-se acum ca un cerşetor de speţă umană spre uşa cofetăriei
Încurcându-se definitiv printre picioarele Consumatorilor
limbaj de păpuşi
Tocmai mă întorc din Satu Natal unde am luat premiu
Pentru avantajele insomniei
Şi-am râs la jocuri de cuvinte la mese lungi până spre dimineaţă
Acum vorbesc cu mine cum zice într-un loc Sfântupavel: da-da şi nu-nu
Dar tot un limbaj de păpuşi îmi iese
Ascult muzici de tot felul şi nu bag de seamă
Cine a mai plecat de lângă piane
Tot mai ţicnit şi eu ca porumbeii Denisei despre care mopete
Spunea-n testament: nu-nu
Iar alergătorii din Tibet tocmai levitează deasupra tarabei mele
Doldora de insignifianţe
o undă roz
Vărul meu Ion s-a dus a intrat într-un rezervor gol a dat să sudeze fisura
Explozia l-a-mbrăţişat şi-n cadrul următor suntem în ţintirimul din Imbuz
Lăcrimăm aruncăm bruji peste copârşeu şi nu cunoaştem pe nimeni
Am pierdut uliţa stâna lunci cu mormoloci cânepişti
Pistruii încă neruşinaţi pe o faţă de fetiţă şi totuşi
Ne ţine laolaltă o undă roz ca o beteală tremurătoare
Întotdeauna m-am trezit în acelaşi trib unde nimeni nu merge la culcare de bunăvoie
Continuă certuri vechi bărcile s-au învechit iau apă şi
Undeva în mal stă tatăl nostru luând pe rând toate asemănările noastre
totul între ghilimele
Fiecare cunoaşte un fel de spaimă cenuşie pentru că oamenii trebuie
Să fie săraci la întoarcere şi Urşanabi ne iese înainte ne abordează personal
Începe să se jeluiască scâncind
Că de ce obrajii tăi sunt scofâlciţi şi faţa ta e trasă că
De ce e aşa de îndurerată inima ta chipul tău trist că
De ce atâtea ofuri în pieptul tău că faţa ta-i
Un drumeţ ce vine de departe
Că de frig şi de arşiţă e arsă faţa ta ca într-o căutare de comori tu
Rătăceşti prin stepă şi translatorul de lângă noi fără să arate
Devine tot mai mânios văzând că tot ce spunem e deja spus şi tradus
Niciodată n-aţi ştiut ce e poezia
Acum o aşteptaţi ca pe o iubită de la puşcărie şi uite
Ea chiar vine şi e o babă ştirbă molfăind moartea noastră unanimă
stare
Jazz pe c.d. supă de cartofi pe foc femeie dormind început de iarnă copii crescuţi şi plecaţi bătrâneţe
De îndată ce-i impui să se poarte frumos viaţa devine retractilă
Stă la îndoială
Se teme să nu fie caraghioasă
Masivul atac al realităţii – pe un versant
Pe celălalt doarme bietul soldat printre bozii şi gândul ca un
Cartuş de artificii a pornit din gol îl laşi îl scapi din vedenii
Îşi risipeşte singur florilegiul de luminozităţi
Mirosul de cozonac al acestui mileniu deja trist
univers în vălătuci
Când apare o nouă galaxie toate celelalte intră în ocultaţie
Ar trebui să nu dorm să nu mănânc să nu nimic şi să scriu aici privelişti
Ba să le mai şi citesc
Aşa cum n-au fost cum nu se putea să fie
Pline de absenţe, însă vii
Morţii cei mai dragi se înghesuie să-mi atragă atenţia: nu e sănătos să trăieşti
Ce să fac eu cu toţi ăştia vii şi morţi sunt doldora de ei
Legiferez după ce-mi trece clipa nelegiuită cu vedenii la cele două capete
O, cum vor fi mulţumiţi ei doar să citească liniar iar nu să trăiască de-a valma
Nu vă îngrijoraţi de nimic ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la
Cunoştinţa Lui
o zi
Mi-am curăţat ochelarii cu o soluţie spriţată dintr-un recipient mic de plastic alb ş.a.m.d.
Dar vine un firicel de apă iernoasă prin fereastra bucătăriei şi mă face fericit
Trebuia pe vremea asta să fiu la Efes în mica tavernă a Muzeului
Literaturii şi să mă întâlnesc cu genii
Să mă amestec cu ele, cu ei
Poate şi cititu-n franceză să mă fi picnit în acest „exil heureux”
Mai bine să dau un telefon lui Domnului Coordonator să-l întreb dacă a primit
Plicul cu viaţa şi opera mea (mele?)
praf
Lipsa de rigoare a iernii: praf străluciri încălziri dubioase şi carnea grea a
Muţeniei
Un delir fără saţiu – poate asta, şi
Citate din poeţii morţi
(Din volumul Timpuri crimordiale, în curs de apariţie)
CONSTANTIN FÂNTÂNERU
Constantin Fântâneru (n. 1 ianuarie 1907, Glodu, județul Argeș, după unele surse în satul Budișteni, Argeș – d. 21 martie 1975, Ștefănești, județul Argeș) a fost un scriitor român care a activat și publicat cu precădere în perioada interbelică. Un veșnic neadaptat, l-a făcut pe Eugen Ionescu, cu care a fost prieten în tinerețe, să scrie că „nu se simte bine nici la oraș, nici în cultură, nici printre oameni, nici singur”. Elenist, a fost profesorul de limbă greacă al lui Constantin Noica. În anul 1932 a publicat singurul său roman, numit „Interior”, roman al adolescentului întârziat.
În anul 1942 suferă o depresie nervoasă, din care își revine cu greutate, în anul 1948, când devine profesor de țară. Uitat o bună bucată de vreme, este recuperat în perioada recentă, operele sale (puține la număr) fiind republicate și bucurându-se de interesul moderat al criticii literare.
Opere[modificare | modificare sursă]
- Interior, roman, 1932; republicat în 1981 (ediție îngrijită de Ștefan Borbély) și în 2006, la Editura Polirom,Este tradus si publicat la editura ,,El Nadir,Spania,2011
- Poezia lui Lucian Blaga și gândirea mistică, lucrare critică, 1940,2011 Ed.Eikon, Cluj
- Râsul morților de aur, versuri, 1940
- Cruciada umbrelor, colecție de articole critice, 2001
- Narațiuni, manuscris de la începutul anilor 1970, publicat în 2003
- Carti si o alta carte , editie ingrijita de Aurel Sasu publicat la editura Minerva, Bucuresti,1999
- Cruciada umbrelor.Idei si carti,editie critica,text ingrijit de Aurel Sasu,Paralela 45,Pitesti,2001
- Slujba din hol , editura Limes, Cluj-Napoca,2009
- Calatoria lui Orfeu,editura Eikon,Cluj_Napoca 2010
- Jurnale 2012
Sub cerul cald ce-l înfășoară,
Þăranul descopere o putere, care dă și cere
apă și sare din tâmplă.
PETRE STOICA
| Petre Stoica | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Peciu Nou, Timiș, România |
| Decedat | (78 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor traducător redactor-șef poet |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Premii | Ordinul național „Pentru Merit” |
| Modifică date / text | |
Petre Stoica (n. 15 februarie 1931, Peciu Nou, județul Timiș – d. 21 martie 2009, Jimbolia, județul Timiș) a fost un poet, traducător, publicist, colecționar de presă și bibliofil român, considerat scriitorul cu cea mai mare longevitate literară [2]. A fost unul dintre întemeietorii spirituali ai "generației 60" alături de Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Modest Morariu, Vasile Gordu.
Despre Petre Stoica[modificare | modificare sursă]
„A fost un poet prolific, de notație imediată, antimetaforic și descriptivist.”
„Poet-discret cum a fost, Petre Stoica a scris destul de mult la gazetă și a păstorit bonom și informal o generație de jurnaliști care au avut, în diferite momente de după 1989, ceva de spus în presă”
„După terminarea liceului Constantin Diaconovici Loga din Timișoara, s-a mutat la București pentru a urma cursurile Facultății de filologie secțiile romană și germană. După absolvirea facultății, între anii 1954-1962 este corector la E.S.P.L.A. și editura 'Univers'. Funcția de redactor principal la revista Secolul XX a deținut-o timp de 9 ani, din ianuarie 1963 până în august 1972. În 1964 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. După 1989 a fost ales în Consiliul de conducere al Uniunii scriitorilor din România și a luat parte la constituirea clubului Poets, Essayists and Novelists - P.E.N., secția română. A editat peste 100 de numere din Dreptatea literară, al cărui întemeietor a fost și el. În 1991 a fost numit redactor șef al săptămânalului Epoca, apoi a fost transferat la cotidianul Epoca tot cu aceeași funcție. După ce pleacă definitiv din București, în 1995 intemeiazî la Jimbolia, jud.Timiș, Fundația Culturală Româno-Germană 'Petre Stoica' cu scopul de a reconstitui viața culturală și spirituală română și germană de pe teritoriul Banatului. În 2007 s-a inaugurat în Jimbolia pe str. Lorena nr. 35, Muzeul Presei 'Sever Bocu', Petre Stoica fiind întemeietorul acestui muzeu unic în România. Muzeul cuprinde ziare, gazete, reviste, manifeste, foi volante, reviste umoristice cât și câteva componente ale unei vechi tipografii.”—Agenda.ro [5]
„Primăria din Jimbolia, prin primarul de atunci, Mircea Românu, i-a oferit o casă bănățeană cu mai multe camere...
...Primarul de acum, dl. Kaba Gabor, este un mare sprijinitor al ideilor lui Petre Stoica, și astfel se face, că după trei ani de eforturi, poetul, unul dintre cei mai mari ai literaturii noastre actuale, și-a putut vedea visul cu ochii: la 14 septembrie 2007, s-a deschis Muzeul Presei 'Sever Bocu'.”—Altmarius[6]
„Retras de ani buni la Jimbolia, poetul n-a dispărut din peisajul poeziei românesti câtuși de puțin, publicînd de la această retragere a sa din viața tumultoasă a Capitalei, de prin 1995, nu mai puțin de șapte cărți, traducînd altele din limba germană sau din poeți nordici, dar și, prin grija Primăriei din Jimbolia, care a constituit chiar din timpul vieții poetului o fundație ce-i poartă numele, funcționînd și cu fonduri austriece și germane, a înființat în orașul bănățean un prim muzeu al presei culturale românești, în care a adunat periodice de la începuturile acesteia și pînă in zilele noastre.”—Stiri.Botosani.ro [7]
Legături externe[modificare | modificare sursă]
Volume poezii[modificare | modificare sursă]
- "Poeme" (1957),
- "Pietre kilometrice" (1963),
- "Miracole" (1966),
- "Alte poeme" (1968),
- "Arheologie blânda" (1968),
- "Melancolii inocente" (1969),
- "O casetă cu șerpi" (1970),
- "Orologiu" (1970),
- "Bunica se așeaza în fotoliu" (1971),
- "Sufletul obiectelor" (1972),
- "Trecatorul de demult" (1975),
- "Iepuri și anotimpuri" (1976),
- "O nuntă de cenușa" (1977),
- "Un potop de simpatii" (1978),
- "Copleșit de glorie" (1980),
- "Prognoza meteorologică" (1981),
- "Amintirile unui fost corector" (1982) - proză,
- "Întrebare retorică" (1983),
- "Caligrafii și culori" (1984),
- "Numai dulceața porumbelor" (1985),
- "Suvenir" (1986),
- "Viața mea la țară" (1988),
- "Tango și alte poeme" (1989),
- "Piața Tien An Men II" (1990),
- "Visul vine pe scara de serviciu" (1991),
- "Fabule și epigrame" (1995),
- "Manevre de toamna" (1996),
- "Marea pururi marea" (1996),
- "Zicale și reflecții actuale" (1996),
- "Uitat printre lucruri uitate" (1997),
- "Insem-nările cultivatorului de mărar" (1998),
- "Șambelan la curtea coniacului" (1999),
- "La scufundarea vasului Titanic ,I-II" (1999-2000),
- "Manevrele de toamna" (1996),
- "Insomniile bătrânului" (2000),
- "Vizita maestrului de vânatoare" (2002),
- "Veșnic absentă veșnic prezentă" (2002),
- "Carnavalul prenocturn" (2004),
- "Pipa lui Magritte" (2005),
- "Ultimul spectacol – 101 poeme" (2007),
- "O nuntă de cenușă" (2008), și altele.
A tradus în limba româna operele unor importanți scriitori germani, fiind autorul antologiilor ”Poezia germana modernă” (1967) si ”Poezia austriacă modernă” (în colaborare cu Maria Banuș - 1968).
El însuși este prezent în:
- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119
9783746092003;
- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666;
A participat la numeroase colocvii, congrese pe teme literare și la festivaluri internaționale de poezie ce au avut loc la: Frankfurt pe Main, Sonnerberg, Berlinul de Vest, Leipzig, Dusseldorf, Lindau, Manheim, Marburg, Viena, Graz, Lindabrum, Zagreb, Bled, Budapesta, Rotterdam, Moscova, Sofia etc... și e tradus în sârbă, germană, maghiară, slovacă.
Distincții și premii[modificare | modificare sursă]
A primit numeroase dinstincții si premii literare, printre care:
- Premiul Festivalului George Bacovia, Bacău (1971);
- Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1971, 1974),
- Premiul Asociatiei Scriitorilor din Sibiu (1985);
- Premiul Uniunii Scriitorilor (1976, 1980, 1991),
- Premiul “Serile de poezie Vânători", Piatra Neamț (1992);
- Premiul National de Poezie “Mihai Eminescu”, Botoșani (1994),
- Marele Premiu „Ion Vinea" pentru poezie (1996);
- Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara (1996);
- Premiul de excelență culturală acordat de Austrian Airlines (1999);
- Premiul Festivalului de poezie București (2000),
- Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (2001),
- Marele premiu al Traducătorilor acordat de APLER, București (2005),
- Ordinul National “Pentru Merit” în grad de Cavaler.
A fost numit Cetățean de onoare al orașului Jimbolia și al municipiului Botoșani și membru onorific al "The Paradoxist Literary Movement Association" - Phoenix, AZ, SUA. A fost decorat cu Ordinul național "Pentru Merit" in grad de Cavaler , și a primit Diploma specială a comunității foștilor germani din Banat.
„Petre Stoica va rămâne unul dintre cei mai naturali și eleganți poeți din spațiul nostru poetic, nu a acceptat straie strălucitoare pentru poezie, el a cultivat poezia ca impuls firesc și nealterat al sufletului, cum a trăit, așa a scris, n-a intrat in empatie dar nici în conflict cu ditamai idei filozofice, cu toate că le-a avut in posesie, a refuzat să-și impregneze versurile cu fel de fel de „acțibilduri”, doar spre a da bine și-a impresiona cititorii. Fie-i vesnicia luminată!”—Lucian Alecsa[8]
Amiază târzie
O creangă apropiindu-se de-o altă creangă
freamătul sărutărilor
nemișcarea aerului
un cerc pe apă
saltul veveriței
și apoi o nouă durere
nemișcarea aerului
și aromele mentei uitată între degete
Civilizație originală
Cizma de cauciuc numărul 50
care mi-a strivit mașina de scris
mărșăluiește glorioasă spre cetatea
unde se predă alfabetul gângăvelii
iar fluturele este declarat dușmanul poeziei
Dincolo de orizont
Părăsită
ca o creangă de liliac
între două săbii ruginite
părăsit
ca o sabie ruginită
între două crengi de liliac
părăsiţi
La ușa mea
La ușa mea nu se mai bate
nu mai aștept pe nimeni
pe masă mere ceapă și o bucată mică de carne uscată
voi împărți totul cu șoarecii
beau puțin din votca orașului
versurile se târăsc înghețate
nu mai aștept pe nimeni
TIBERIU UTAN
| Tiberiu Utan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Văleni, Călinești, Maramureș, România |
| Decedat | (64 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
| Modifică date / text | |
Tiberiu Utan (n. 21 martie 1930, Văleni, Maramureș – d. 26 mai 1994, București) a fost un poet român contemporan.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tatăl său fiind învățător în comuna Vinerea, viitorul poet se înscrie ca elev la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, urmând aici cele 8 clase secundare. Ca elev s-a remarcat la învățătură ca și în activitățile extrașcolare: bun recitator la serbările școlii, joacă permanent în piese de teatru, echipe de dans. După terminarea liceului se înscrie la Institutul Maxim Gorki din Moscova.
Revenit în țară, lucrează la diferite redacții ale revistelor actuale, e redactor șef la Gazeta literară, iar ulterior funcționează în cadrul Editurii tineretului.
Ca poet, lirica sa cunoaște teme foarte variate. Motivul înstrăinării, al desprinderii de sat cunoaște la el o amplă dezvoltare. Plecat la studii în străinătate, Tiberiu Utan nu se simte un dezrădăcinat, nu are acel regret al omului care nu se poate adapta; el nu a rămas o entitate singuratică între oraș și sat, ci devine expresia fuziunii dintre ele.
Fiind unul din creatorii care cu un minim de limbaj transmite cu exactitate o stare afectivă sau o idee, poetul a obținut totodată o remarcabilă sugestivitate. Întâlnim la el toate virtuțile cuvintelor bine potrivite: simțul vibrației intense și scurte.
Mai multe cicluri de versuri ale poetului sunt rezultatul călătoriilor și vizitelor sale în URSS, el considerându-se un pios cercetător de itinerarii. Pe lângă acestea a scris foarte multe poeme proletcultiste, ode dedicate Partidului Comunist sau celor doi conducători, Elena și Nicolae Ceaușescu.
Decorații[modificare | modificare sursă]
A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[1]
«Ce-a fost n-a fost
Ce-a fost n-a fost. Pădurea şi vechea mânăstire.
Trecutul meu adoarme în neştire.
Nici aerul, nici noi nu ne-am opus.
Cine-a învins şi cine-a fost supus
nu ştim nici noi,
nici firul de trifoi.
Ce s-a-ntâmplat nu s-antâmplat,
ce-am blestemat n-am blestemat
şi-a fost păcat ce-am binecuvântat.
Ce înţeleg nu înţeleg.
M-am rupt în două şi-am rămas întreg.»
Tiberiu Utan s-a născut la 21 martie 1930, Sighetu Marmaţiei. Este fiul Mariei Utan (născută Gherghel) şi al lui Teodor Utan, învăţători, şi frate cu gazetarul Sever luliu Utan. Urmează clasele primare la şcoala din Vadu Izei (1936-1940), continuă la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dar după ocuparea Transilvaniei de Nord familia refugiindu-se la Vinerea (judeţul Alba), învaţă la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie (1940-1948). După absolvire se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj şi începe să frecventeze cenaclul literar condus de Ioanichie Olteanu şi A.E. Baconsky.
Debutează în 1948, cu poezii, în suplimentul literar al ziarului „Lupta Ardealului” (unde lucrează şi ca redactor în 1948-1949), iar editorial în 1955 cu placheta Chemări, urmată în 1961 de Versuri (Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române).
«Clopotul
Clopotul sub care mă zbat
în buza căruia bat
este larg şi foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur şi i mă supui
izbind pereţii timpului
clopote clopote
tropote tropote
hohote hohote.»
În 1949 este trimis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, pe care îl va termina în 1954. Revenit în ţară, e repartizat la Secţia de cultură şi artă a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Este redactor la „Luceafărul” (1958-1961), redactor-şef la „Gazeta literară” (1962-1967), unde are un rol important în deschiderea revistei către valorile moderne ale literaturii universale şi în reînnodarea tradiţiei româneşti interbelice, precum şi în promovarea noilor talente. Ulterior îndeplineşte funcţia de redactor-şef la Editura Tineretului, iar în 1969 e numit director al Editurii „Ion Creangă”, atunci înfiinţată. Din iniţiativa lui se alcătuiesc colecţiile „Biblioteca pentru toţi copiii” (de care se îngrijeşte şi unde apar cele mai cunoscute cărţi din patrimoniul clasic şi contemporan, român şi universal) şi „Biblioteca «Jules Verne»” (dedicată literaturii de anticipaţie). În 1986 este eliminat de la conducerea editurii. A colaborat cu versuri proprii şi cu traduceri din Kossi Kaatra, Raul G. Tunon, Gabriela Mistral, Ryszard Danecki, Bertolt Brecht, Florian Miroslav, Vladimir Solouhin, Rasul Gamzatov, Elisaveta Bagreana la „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Familia”, „Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Argeş”, „Flacăra” etc.
«Povestea cerbului minunat
Copii,
povestea ce vi-o spun,
am auzit-o de la un bun,
el a auzit-o de la un străbun,
şi uite aşa
din tată în fiu,
din moş
în strămoş
din bun în străbun,
să ţineţi minte, copii,
povestea aceasta
nu se sfârşeşte în veşnicii.Când chema tulnicăreasa
împărăteasa
băteau toate clopotele
şi toaca
iar vrăjmăşimea
fugea, buimaca.Numai copilul de împărat
toată ziua umbla la vânat,
toată seara
se ţinea de cântat. (…)»
Utan debutează în momentul postbelic cel mai potrivnic lirismului, astfel încât Chemări este o carte din care mai târziu nu se va reţine nimic. Platitudinea, artificialitatea, şabloanele realismului socialist sufocă valenţele reale: tentaţia expresiei eliptice şi a unei simplităţi rafinate, iar la nivel tematic, dialogul nostalgic cu obârşia. Sunetul personal al poetului începe să se elibereze de clişee spre finalul deceniului al şaselea şi el se impune la începutul deceniului următor ca o voce distinctă în concertul unui „prim val de poezie nouă” (Marin Bucur), care redescoperă teritoriile lirismului, ale confesiunii: A.E. Baconsky, Ion Horea, Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău, Petre Stoica etc. Noutatea acestei voci constă în solidarizarea gestului hieratic cu cel graţios şi suav, a concreteţei materiale cu inefabilul, a obişnuitului existenţei cu partea ei, ascunsă, de miracol.
Pe măsură ce se maturizează, lirismul lui Utan câştigă în substanţă şi se decantează. Acest fenomen se produce chiar şi în poezia patriotică sau în aceea care tematizează revoluţia, militantismul (există, în aceşti primi ani ai „dezgheţului ideologic”, o încercare mai generală, în literatură ca şi în artele plastice, de a da o faţă estetică subiectelor cerute oficial).
«Motocel
Mărunţel cât un cercel
N-are astâmpăr
Motocel
Cel mai mic dintre pisoi
Ia să îl privim şi noi.Cum se scoală, nu se spală
Dă întâi la blid năvală.
Şi din lapte – un pic nu lasă
Celorlalţi pisoi din casă.Pe mustăţi, stropit, pe blană.
Frăţiorii şi-i ia la goană.»
Ciclul de inedite Drumul ierburilor din volumul omonim (1995) acutizează obsesia tanatică, a „cărării albastre” spre „cunoscutul plai / unde-s de toate: şi nimic, şi rai”. Poezia întrebărilor ultime conjugă, cum observă Dumitru Micu, tragismul răspunsurilor cu un „umor lugubru”, ca în aceste versuri în care cioplitorul de sicrie este îndemnat să „ia bine măsura”.
După definiţia lui Eugen Simion, poetul, „bolnav de suavităţi” şi aflat în perpetuă transă, descoperă minunea mai ales acolo unde semenii săi nepoeţi nu văd nimic ieşit din comun. De altfel, a revela miracolul cotidianului şi al obişnuitului, a „insolita” banalul este o veche misiune a poeţilor. Utan o preia cu uneltele sale în versuri simple şi muzicale, în care se aude şi vocea altora, de pildă a lui Octavian Goga din Cântece.
«Speranța
Urmăreşte această săgeată
cu zbor inegal:
în sus,
în jos,
mai sus,
mai jos -
greu de crezut că a ţâşnit
din arcul lui Zeus.
O dată la o viaţă de om
ea nimereşte Destinul.
Din când în când -
niciodată.»
Opera literară
Chemări, Bucureşti, 1955;
Versuri, Bucureşti, 1961;
Ciopârţilă, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1962;
Carte de vise, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1965;
Isprăvile lui Ciopârţilă, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1966;
Clipe, Bucureşti, 1968;
Steaua singurătăţii, Bucureşti, 1968;
Ciopârţilă cascador, cu ilustraţii de Clelia Ottone, Bucureşti, 1973;
Goana după vânt, Bucureşti, 1973;
Versuri, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1975;
Zoo-Ciopârţilă şi alte întâmplări, cu ilustraţii de Ana Puşchilă, Bucureşti, 1978;
Cartea jucăriilor, cu ilustraţii de Ana Puşchilă, 1979;
Trei legende române, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1980;
Cărţile cu Ciopârţită, Bucureşti, 1984;
Legende române, cu ilustraţii de Genoveva Georgescu şi Mihai Gheorghe, Bucureşti, 1985;
Drumul ierburilor, prefaţă de Dumitru Micu, postfaţă de Lucia Olteanu Utan, Bucureşti, 1995.
Traduceri
Jesus Lopez Pacheco, Dragoste interzisă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1964.
Clopotul
Clopotul sub care mă zbat
în buza căruia bat
este larg și foarte înalt
ca un paiug de limba lui
spânzur și i mă supui
izbind pereții timpului
clopote clopote
tropote tropote
hohote hohote.
Ce-a fost, n-a fost
Ce-a fost n-a fost. Pădurea și vechea mânăstire.
Trecutul meu adoarme în neștire.
Nici aerul, nici noi nu ne-am opus.
Cine-a învins și cine-a fost supus
nu știm nici noi,
nici firul de trifoi.
Ce s-a-ntâmplat nu s-antâmplat,
ce-am blestemat n-am blestemat
și-a fost păcat ce-am binecuvântat.
Ce înțeleg nu înțeleg.
M-am rupt în două și-am rămas întreg.
Speranța
Urmărește această săgeată
cu zbor inegal:
în sus,
în jos,
mai sus,
mai jos -
greu de crezut că a țâșnit
din arcul lui Zeus.
O dată la o viață de om
ea nimerește Destinul.
Din când în când -
niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu