MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

7. /15 MARTIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP

PĂSTOREL TEODOREANU

Date personale
Alexandru O. Teodoreanu

Nume la naștere	Alexandru Osvald Teodoreanu
Născut	30 iulie 1894^[1] Dorohoi, Botoșani, România
Decedat	17 martie 1964 (69 de ani)^[1] București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (cancer pulmonar)
Frați și surori	Ionel Teodoreanu
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist avocat traducător poet
Pseudonim	Nicu Modestie
Limbi	limba română
Studii	Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1919-1964
Mișcare/curent literar	Simbolism, Gândirea, Viața Românească
Specie literară	Aforism, comedie, epigramă, eseu, fabulă, roman istoric, parodie
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac Ion Luca Caragiale Miron Costin Anatole France Alexandru Macedonski Ion Neculce François Rabelais Henri de Régnier Jean Richepin[*] Albert Samain Paul Verlaine Oscar Wilde
A influențat pe[ascunde] Ștefan Baciu, George Lesnea, Radu Anton Roman, Bogdan Ulmu
Modifică date / text

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu; n. 30 iulie 1894,^[1] Dorohoi, Botoșani, România – d. 17 martie 1964,^[1] București, România) a fost un poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, gastronom și iubitor de vinuri român, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene, marcat în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compara cu Gargantua și Pantagruel.

A fost fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Păstorel debutează cu versuri în săptămânalul Capitala al lui Ion Th. Florescu, apoi colaborează la mai multe reviste (Viața românească, Versuri și proză, Însemnări literare, Adevărul, Adevărul literar și artistic, Gândirea, Lumea, Opinia, Contimporanul, Lumea literară și artistică, Bilete de papagal, România literară, Jurnalul literar, Revista Fundațiilor Regale, Universul literar, Vremea și la multe alte publicații, iar după a doua conflagrație mondială, la Lumea lui George Călinescu și mai târziu la Magazin). Primul volum publicat a fost Hronicul măscăriciului Vălătuc, aducându-i scriitorului prețuirea unor critici prestigioși, precum Paul Zarifopol. Activitatea literară a continuat însă mai mult intermitent. În anii 1930 i-au apărut două volume de epigrame: Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai și Vin și apă, trei cărți de proză: Mici satisfacții, Un porc de câne și Bercu Leibovici și două volume de publicistică diversă, sub genericul Tămâie și otravă. Poeziile apar în volumul Caiet din 1938. A scris în colaborare cu Adrian Maniu basmul dramatizat Rodia de aur^[2], pus în scenă la Teatrul Național din București, în stagiunea 1929/1930. În anii 1957, 1966 și 1989 au apărut antologii din proza sa, iar în 1972 un volum antologic de „Versuri”. În anul 1973 apare volumul postum „Gastronomice”, reeditat în 2000.

Opera lui Al. O. Teodoreanu a circulat și oral, iar în timpul regimului comunist chiar clandestin. După 1989, epigramistul a fost redescoperit, mai ales cu acele versuri celebre prin opoziția spirituală față de ordinea de lucruri din regimul comunist. Din păcate, unele dintre textele ce i se atribuie, mai mult vulgare decât spirituale, nu îi aparțin, iar altele circulă în mai multe variante care nu îi mai pot fi atribuite.

Al. O. Teodoreanu a tradus în limba română - în colaborare cu Jean Grosu - romanul Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek, publicată în 1956. Textul acestei traduceri a fost republicat de mai multe ori, bucurându-se de un deosebit succes.

Gurmand și iubitor de vinuri[modificare | modificare sursă]

A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, rămânând doar în manuscris, este astăzi considerat pierdut. Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative remarcabile. Este îndeobște cunoscut faptul că Păstorel era chemat adesea să arbitreze dispute în domeniul degustării, identificării și categorisirii produselor obținute din struguri, adică vinuri și coniacuri. Calitățile sale gustative și experiența deosebit de variată și complexă pe care o avea în degustarea vinurilor românești, în special, îl făcea capabil să identifice nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, cum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se fabricase vinul, cât de pur era acesta (în sensul folosirii unei singure varietăți precum Muscat Otonel), regimul pluvial al anului respectiv în locul unde se găsea via etc.

În anii comunismului[modificare | modificare sursă]

A fost arestat în perioada comunismului de către Securitate care, la interogatorii, i-a cerut să divulge pozițiile prietenilor săi față de regimul politic și a informat Securitatea despre lipsa aparentă de loialitate a Mariei Tănase.^[3]

Opera[modificare | modificare sursă]

Hronicul măscăriciului Valatuc București, (1928); ediția II, București, 1930; ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj, 1972; ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Hrimiuc, Iași, 1989; ediție îngrijită și postfață de Petre D. Anghel, București, 1992;
Trei fabule, București, (1928)
Rodia de aur, București, (1929)
Mici satisfacții, cu un portret de Ștefan Dimitrescu, București,(1931)
Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri, cu ilustrații de Ion Sava și gravuri de Teodor Kiriacof, Iași,(1931)
Un porc de câne (1933), București, 1933; ediție îngrijită de Petre D. Anghel, București, 1992;
Tămâie și otravă (1934)-(1935), I-II, București; ediție îngrijită de Alexandru Ruja, Timișoara, 1994;
Bercu Leibovici (1936), București; ediția II, București, 1942;
Vin și apă (1936), cu ilustrații de Ion Anestin, București;
Caiet (1938), București;
Berzele din Boureni (1957), prefață de Savin Bratu, București;
Versuri (1972), ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de D.I. Suchianu, introducere de Ion Rotaru, București;
Gastronomice (1973), ediție îngrijită de Grigore Damirescu și Valentin Borda, postfață George Muntean, București;
Inter pocula (1973), ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj;
De re culinaria (1977), ediție îngrijită de Rodica Abrudan-Pandele și Aristița Avramescu, București;
Epigrame și alte rime vesele (1997), ediție îngrijită de Rodica Pandele, prefață de Alexandru Paleologu, București;
Păstorel și corespondenții săi (1998), ediție îngrijită de Rodica Pandele, București;
Pahare și săgeți (2003), ediție îngrijită și prefață de Ilie Dan, Iași.

Citate Păstorel Teodoreanu:

TUDOR MĂINESCU

Date personale
Tudor Măinescu
Născut	23 februarie 1892 Caracal, Olt, România
Decedat	15 martie 1977 (85 de ani)^[1] București, România
Cetățenie	România
Ocupație	judecător poet scriitor traducător scriitor de literatură pentru copii[*]
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Modifică date / text

Tudor Măinescu (n. 23 februarie 1892, Caracal – d. 15 martie 1977, București) a fost un poet, prozator și traducător român.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în Caracal în familia funcționarului poștal Vasile Măinescu și al soției sale, Theonia (n. Dobritescu), fiind botezat cu numele Constantin. A urmat clasele primare și gimnaziale la Craiova, București și Mizil, apoi liceul la Ploiești și Galați. Nehotărât în privința carierei, urmează un an la Facultatea de Medicină din București, un an la Conservatorul de Artă Dramatică (clasa Constantin I. Nottara) și se înscrie apoi la Facultatea de Drept, pe care o începe la București și o termină la Iași, cu diplomă de licență obținută în 1923. După absolvirea facultății, este încadrat în magistratură (1924), activând ca ajutor de judecător la Celari, judecător la Tribunalul din Slatina, apoi, în cele din urmă, consilier la Curtea de Apel din București.^[2]

Tudor Măinescu s-a remarcat ca poet și epigramist, debutând cu versuri satirice în revista Scena (1916).^[3] După ce a publicat în mai multe reviste precum Însemnări literare (1919), i-a apărut în 1929 primul volum de versuri intitulat O picătură de parfum... (1929), ce a fost recenzat elogios Al. A. Philippide, Tudor Arghezi, Demostene Botez ș.a. În perioada următoare colaborează la revistele Viața Românească, Gândul nostru, Adevărul literar și artistic, Vremea, Universul literar, Bilete de papagal, Curentul literar, Universul și Veac nou, publicând volume de epigrame (Surâs..., 1931), versuri (O fată mică se închină, 1935), schițe și povestiri (Întâmplări vesele pentru oameni triști, 1943).^[4] Epigramele sale au fost elogiate de Șerban Cioculescu, spre nemulțumirea lui Cincinat Pavelescu ce a catalogat laudele criticului ca fiind „ditirambe exagerate”^[5] și a scris o epigramă intitulată „Epigramistului Măinescu” ce conținea următorul catren: „Eu sunt la Curtea de Apel, / Tu ești la judecătorie, / Talentul nostru e la fel: / Eu centru, tu periferie.”.

După război și preluarea puterii de către comuniști, Tudor Măinescu lucrează o perioadă ca traducător, tălmăcind, printre altele, scrieri de O. Ceciotchina, G. Boiko, Victor Hugo, Anna Seghers, Pavel Antokolski, Samuil Marșak, Racine, Marțial, La Fontaine, Vl. Ciocov, Marcel Aymé, Stephen Leacock, Juvenal ș.a. Continuă apoi să publice volume proprii de versuri (Flori și ghimpi, 1956; Florile prieteniei, 1959; Versuri clare, 1961; Florile vieții, 1962; Soare cu dinți, 1972), satire, fabule și epigrame (Muzică ușoară, 1961), schițe satirice și povestiri (Schițe oarecum vesele, 1966; Curățitorii de pete, 1974), cărți pentru copii (Bagaje ușoare, 1961; Azi, Neptun și Nicușor vor să facă un vapor, 1965; Pățaniile fraților Chiț-Chiț, 1965; 3 și cu Roșcatu 4, 1968; Dana, Dan și Roboțel, 1976). A prefațat și îngrijit un volum de epigrame ale lui Cincinat Pavelescu (1966). O parte din poeziile sale au fost publicate în revistele Gazeta literară, Steaua, Iașul literar, Orizont, Tribuna, Albina, Tânărul scriitor, Familia, Presa noastră, Cravata roșie, Luminița, Arici Pogonici, Urzica etc.^[4]

Criticul Dumitru Micu considera că Tudor Măinescu demonstrează în opera sa poetică o „sensibilitate trubadurească, adecvată începutului de secol”.^[6]

Ediții ale operei sale au fost prefațate și îngrijite de criticul literar Fănuș Băileșteanu.^[7]

Scrieri[modificare | modificare sursă]

O picătură de parfum..., versuri, București, 1929;
Surâs..., versuri, București, 1931;
O fată mică se închină, versuri, București, 1935;
Întâmplări vesele pentru oameni triști, schițe și povestiri, București, 1943;
Flori și ghimpi, versuri, București, 1956 (ed. II, 1967);
Florile prieteniei, versuri, București, 1959;
Bagaje ușoare, cronici rimate, ghicitori, epigrame, București, 1961;
Muzică ușoară, satire, fabule, epigrame, București, 1961;
Versuri clare, București, 1961;
Florile vieții, poezii, cuvânt către cititori de Demostene Botez, București, 1962;
Azi, Neptun și Nicușor vor să facă un vapor, București, 1965;
Pățaniile fraților Chiț-Chiț (pe muzică de M. Neagu, cu desene de Clelia Otone și Fl. Obreja), București, 1965;
Schițe oarecum vesele, București, 1966;
3 și cu Roșcatu 4, București, 1968;
Soare cu dinți, versuri, cuvânt înainte de Fănuș Băileșteanu, București, 1972;
Curățitorii de pete, nuvele, București, 1974;
Dana, Dan și Roboțel, București, 1976.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Olga Ceciotchina, China eliberată, în colaborare cu P. Bandrabur, București, 1951;
Grigori Boiko, Vom fi mineri, București, 1954;
Victor Hugo, Mizerabilii, roman, în colaborare cu Lucia Demetrius și I. Costin, I-V, București, 1954-1955 (altă ed., I-V, 1993; I-III, 2003);
Anna Seghers, Nuntă la Haiti, nuvele, București, 1955;
Pavel Antokolski, Pe-o ulicioară dincolo de Arbat, poem, în colaborare cu A. Antonescu, București, 1956;
Victor Hugo, Marion Delorme, dramă în cinci acte, București, 1957;
Racine, Teatru. Fedra, pref. de Elena Vianu, București, 1959;
Grigori Boiko, Surorile ștrengărițe, București, 1960;
Samuil Marșak, Despre un hipopotam. Cum să te porți. Poveste despre doi pisoi, București, 1960;
Marcus Valerius Martialis, Epigrame, note de T. Costa, București, 1961:
La Fontaine, Fabule, București, 1961;
Vladimir Ciocov, Versuri, București, 1964;
Marcel Aymé, Omul care trece prin zid, schițe, cuvânt înainte de Tudor Măinescu, București, 1965;
Stephen Leacock, Povestiri umoristice, în colaborare cu Micaela Ghițescu, pref. de Tudor Măinescu, București, 1965;
Juvenal, Epigrame, în colaborare cu Al. Hodoș, pref. de I. Fischer, București, 1967;
A. P. Flaccus, D. I. Juvenal, (M. V.) Martialis, Satire și epigrame, în colab., București, 1967.