7. /19 MARTIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

Charles Gounod - Faust

Charles Gounod
Date personale
Nume la naștere	Charles-François Gounod
Născut	17 iunie 1818[1][5][6][7]
Decedat	18 octombrie 1893 (75 de ani)[8][5][7][9]  Pont-la-Montagne, Île-de-France, Franța
Înmormântat	cimetière d'Auteuil[*]
Cauza decesului	cauze naturale[10] (accident vascular cerebral)
Părinți	François-Louis Gounod[*]
Căsătorit cu	Anna Zimmerman[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	classical composer[*] muzician muzicolog[*] profesor de muzică[*] organist[*] compozitor
Studii	Conservatorul din Paris,  lycée Saint-Louis[*]
Gen muzical	operă simfonie muzică clasică Oratoriu
Premii	Prix de Rome[2] Royal Philharmonic Society Gold Medal[*][3] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][4] Comandor al Legiunii de Onoare[*][4]
Discografie
Înregistrări notabile	Faust Roméo et Juliette[*] Funeral March of a Marionette[*]
orgă[*]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database VGMdb
Modifică date / text

Charles Gounod (n. 17 iunie 1818^[1][5][6][7] – d. 18 octombrie 1893,^[8][5][7][9] Pont-la-Montagne, Île-de-France, Franța) a fost un compozitor francez, devenit celebru datorită operei sale Faust.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Opere
• 3Note
• 4Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Primele sale cunoștințe muzicale le-a primit de la mama sa, o pianistă înzestrată, urmând apoi cursurile Conservatorului din Paris avându-i ca profesori pe Fromental Halévy și Pierre Zimmerman. În anul 1839 este distins cu „Premiul Romei” (Prix de Rome) și petrece 3 ani de studii în străinătate, în special la Roma, unde studiază muzica veche religioasă din Palestrina. Întors la Paris, este pe punctul de a deveni preot dar, în contact cu muzica lui Robert Schumann și Hector Berlioz își descoperă adevărata vocație și se îndreaptă către creația de operă.

Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho“ (1851), "Călugărița însângerată" (1854) și "Medic fără voie" (operă comică - 1858), care (toate trei) nu au avut succes. În schimb, următoarea operă, "Faust", l-a consacrat și l-a situat în rândul compozitorilor celebri. Dintre creațiile ulterioare, numai "Romeo și Julieta" (1867) a rămas în repertoriul permanent universal. În anul 1854 termină de scris Missa Solemna cunoscuta și sub numele de Missa Sfintei Cecilia.

Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări vocale, instrumentale și simfonice, precum și compoziții religioase, fiind și un scriitor talentat (studiu de muzicologie asupra operei "Don Giovanni" de Wolfgang Amadeus Mozart și cartea autobiografică "Memoriile unui artist").

Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala compoziție „Ave Maria”, o melodie suavă, suprapusă primului Preludiu din "Clavecinul bine temperat" de Johann Sebastian Bach.

Opere[modificare | modificare sursă]

• Sapho (1851)
• Călugărița însângerată (La nonne sanglante, 1854)
• Medic fără voia lui (Le médecin malgré lui, 1858)
• Faust (Margarethe) (1859)
• Filemon și Baucis (Philémon et Baucis, 1860)
• La Colombe (La colombe, 1860)
• Regina din Saba (La reine de Saba, 1862)
• Mireille (1864)
• Romeo și Julieta (Roméo et Juliette, 1867)
• Cinq Mars (1877)
• Polyeucte (1878)
• Le tribut de Zamora (1881)

Charles Gounod
(1818-1892)

Faust este o operă în cinci acte (7 tablouri). Muzica este compusă de Charles Gounod pe un libret de Jules Barbier și Michel Carre (după drama „Faust” a lui Johann Wolfgang von Goethe).

Premiera operei a avut loc la 19 martie 1859, la „Théâtre Lyrique” din Paris.

Durata operei: cca 3 ore.

Cuprins

• 1Personaje
• 2Acțiunea
  • 2.1Actul I
    • 2.1.1Tabloul 1
  • 2.2Actul II
    • 2.2.1Tabloul 2
    • 2.2.2Tabloul 3
  • 2.3Actul III
    • 2.3.1Tabloul 4
    • 2.3.2Tabloul 5
  • 2.4Actul IV
    • 2.4.1Tabloul 6
  • 2.5Actul V
    • 2.5.1Tabloul 7
• 3Referințe
• 4Legături externe
• 5Galerie de imagini

Personaje[modificare | modificare sursă]

- Faust, erudit în vârstă, personaj legendar german care și-a vândut necuratului sufletul în schimbul bunătăților pământești (tenor).

- Mefisto, demon din folclorul german (bas).

- Margareta (soprană).

- Valentin, fratele Margaretei, soldat (bariton).

- Siebel, îndrăgostit de Margareta (mezzosopran).

- Wagner, student, prieten cu Valentin (bariton).

- studenți, soldați, tărani, îngeri, demoni.

Acțiunea[modificare | modificare sursă]

Acțiunea se petrece în Germania secolului al XVI-lea.

Actul I[modificare | modificare sursă]

Tabloul 1[modificare | modificare sursă]

Singur, în cabinetul său de lucru, doctorul Faust își recunoaște înfrângerea la sfârșitul unei vieți în care munca intensă în domeniul științei (filosofie, medicină, chiar și teologie) i-a impus renunțarea la toate bucuriile și plăcerile omenești. Cupa cu otravă i se oprește lângă buze, când, de afară răzbate până la el un cântec vesel ce slăveste natura și dragostea. Nefericitul Faust blestemă, invocându-l pe Satan (demonul Pământului). Acesta apare sub înfățișarea unui senior ce se pune în slujba lui, gata să-i împlinească orice dorință. Imaginea unei minunate fete pe care Mefisto i-o arată pentru o clipă, frânge ultimele forțe de rezistență ale lui Faust. Pactul între cei doi e semnat cu sânge. Mefisto îi va dărui lui Faust tinerețe și frumusețe, luându-i în schimb sufletul, care îl va sluji pe el pe tărâmul celălalt, de dincolo de viață. La un semn al lui Satan, bătrânul Faust se transformă într-un chipeș cavaler în floarea vârstei.

Actul II[modificare | modificare sursă]

Tabloul 2[modificare | modificare sursă]

În mijlocul unei mulțimi vesele și gălăgioase care petrece, tânărul ofițer Valentin stă retras suferind la gândul că, nevoit să plece la război, o va lăsa singură pe sora lui, Margareta. Valentin imploră cerul s-o ocrotească. Tânărul student Wagner începe un cântec vesel de pahar care este întrerupt brutal de Mefisto. Acesta îi uimește pe toți făcând să curgă în pahare vin venit de nu se știe unde, antrenându-i pe toți într-un cântec în care preaslăvește puterea aurului. Contrariat și revoltat de purtarea lui Mefisto, Valentin îl provoacă la duel, dar sabia îi cade sfărâmată. Speriați, oamenii se retrag, iar soldații îndreaptă spre necunoscut mânerul sabiei cu semnul crucii. Satan este nevoit să dea înapoi. După acest incident petrecerea reîncepe. Apare Margareta. Faust îi iese în cale și se oferă să o însoțească până acasă. Tânăra refuză cu modestie, dar ferm.

Tabloul 3[modificare | modificare sursă]

În grădina Margaretei, tânărul Siebel vine cu un buchet de flori pe care-l lasă pe o bancă, semn al curatei sale iubiri. După plecarea sa, în grădină pătrund Faust și Mefisto. Impresionat de atmosfera de liniște și pace a aceștui lăcaș, Faust încearcă o puternică emoție. Mefisto așază o casetă cu bijuterii alături de florile lui Siebel, după care cei doi se ascund în spatele unor boschete. Sosește Margareta tulburată de imaginea frumosului cavaler necunoscut căruia îi refuzase brațul. Așezându-se la roata de tors, ea cântă vechea Baladă a regelui din Thule, cel rămas până la moarte credincios iubirii sale. Deodată zărește caseta pe care nu se poate stăpâni să n-o deschidă. Împodobită cu bijuteriile minunate, Margaretei i se pare ca seamănă cu o fiică de rege. Faust și Mefisto se apropie. O vecină mai vârstnică, Martha, extaziată în fața unor asemenea bogății este discret îndepărtată de către Mefisto care se preface că o curtează. Rămași singuri, Faust și Margareta sfârșesc prin a se îndrăgosti unul de celălalt. Odată cu căderea noptii Faust vrea să plece, dar, reținut de Mefisto, ascultă glasul Margaretei care de la fereastra camerei își cântă dragostea stelelor chemându-și iubitul. Faust răspunde la chemarea ei și cei doi se pierd într-o îmbrățișare pătimașă. Cu un zâmbet sarcastic Mefisto își admiră victoria.

Actul III[modificare | modificare sursă]

Tabloul 4[modificare | modificare sursă]

Părăsită de Faust, Margareta se refugiază în biserică. Dar chiar și în sfântul lăcaș, glasul lui Mefisto se face auzit, învinovățind-o.

Tabloul 5[modificare | modificare sursă]

Valentin se înapoiază acasă odată cu toti soldații, cântând gloria obținută în bătălii. La întrebările lui, puse în pripă, Siebel răspunde evaziv. Valentin aleargă spre casă, cuprins de bănuieli. Pradă mustrărilor de conștiință pentru fapta săvârșita, Faust nu are curajul să bată la poarta iubitei. Mefisto, care îl însoțește ca o umbră, cântă o serenadă, dar la fereastra ce se deschide nu apare Margareta, ci Valentin care vrea sa spele în sânge dezonoarea surorii sale. În duelul cu Faust, Valentin este rănit mortal de spada lui Mefisto și, înainte de a-și da sufletul, își blestemă sora.

Actul IV[modificare | modificare sursă]

Tabloul 6[modificare | modificare sursă]

„Noaptea Valpurgiei”. Vrând să-l facă să uite dragostea Margaretei, Mefisto l-a dus pe Faust în împărația sa unde, într-un dans fantastic, i se perindă prin față cele mai frumoase femei. Faust nici nu le vede. Gândurile sale sunt tot la blânda și curata Margareta. El îi cere lui Mefisto să îl ducă la ea, pentru a o salva.

Actul V[modificare | modificare sursă]

Tabloul 7[modificare | modificare sursă]

Faust și Mefisto pătrund în celula în care a fost întemnițată Margareta, cu mințile rătăcite, după ce și-a ucis copilul. Fericită la auzul glasului iubitului ei, Margareta se retrage îngrozită la vederea lui Mefisto, refuzând categoric sa părăsească celula. Cu ultimele puteri ea cheamă îngerii să-i salveze sufletul chinuit. În fața trupului ei lipsit de viată se aude glasul lui Mefisto: "E OSANDITA!!! HAI VINO VINO ", dar de sus, din înălțimile cerului, voci limpezi rostesc: "E MANTUITAAA... !!!". Sufletul Margaretei se înalță la cer. EPILOG (in traducerea lui LUCIAN BLAGA) : TOT CE ESTE VREMELNIC E NUMAI SIMBOL, CE ESTE CHIP INDOIELNIC AICI S-A IMPLINIT, NESPUSUL DEPLINUL IZBANDEI, ETERN FEMININUL NE INALȚĂ IN TĂRIE

Charles Gounod, Faust (2004)

Modest MUSORGSKY - Boris Godunov

Sari la navigareSari la căutare

Opere de Modest Musorgski
Salammbô – 1866 Căsătoria – 1868 Mlada – 1872 Boris Godunov – 1872 Hovanșcina – 1880) Târgul din Sorocinsk – 1880
v • d • m

Modest Petrovici Musorgski (în rusă Модест Петрович Мýсоргский) (n. 21 martie 1839, Karevo, regiunea Pskov - d. 28 martie 1881, Sankt Petersburg), a fost un compozitor rus, care a devenit cunoscut prin operele sale muzicale pentru pian, fiind considerat unul dintre marii compozitori ruși din secolul al XIX-lea.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Activitate
• 3Observatii
• 4Legături externe
• 5Lecturi suplimentare

Biografie[modificare | modificare sursă]

Modest Mussorgski provine dintr-o familie înstărită din Karevo, regiunea Pskov (Pleskau). El învață pianul, datorită mamei sale și a unei educatoare germane. A progresat foarte rapid, astfel încât deja la vârsta de șapte ani poate cânta la pian unele compoziții muzicale ale lui Franz Liszt, iar la nouă ani prezintă concerte la pian ale lui John Field. Din august 1849 ia lecții de pian de la Anton Herke, iar în 1852 devine cadet la școala militară din St. Petersburg, unde se va preocupa în mod deosebit de istorie, muzică religioasă și filozofie, devenind membru în corul condus de Pater Krupski. In acest timp apar primele compoziții muzicale ale sale, ca „Porte-enseigne Polka“. Intră în anul 1856 în regimentul de gardă Preobrașenski, unde primește informații despre muzica compusă de Ludwig van Beethoven, Franz Schubert și Robert Schumann. După o criză, părăsește regimentul în iulie 1858 și începe să lucreze la unele compoziții muzicale împreună cu Mili Balakirev. În urma unei vizite la Moscova în anul 1861, va fi impresionat de revolta iobagilor contra regimului țarist, revoltă care va cauza probleme financiare familiei sale, fiind nevoit să se reîntoarcă acasă. Scrie câteva articole în ziarul cotidian „Comuna” Aici se va alătura unui grup de compozitori, care în cursul timpului va fi cunoscut sub numele de "Grupul Celor Cinci" cu care va un schimb de păreri despre artă, filozofie și politică, printre ei sunt Mili Balakirev, Cezar Antonovici Cui, Alexandr Porfirievici Borodin și Nikolai Rimski-Korsakov. Ei încearcă să reformeze ideile învechite și profesionalismul academic rusesc. În această perioadă va compune opera Boris Godunov.

Activitate[modificare | modificare sursă]

Modest Musorgski aparținea Grupului Celor Cinci (alături de Mili Balakirev, Cezar Antonovici Cui, Nikolai Rimski-Korsakov și Alexandr Porfirievici Borodin) cunoscuți ca inovatorii muzicii ruse. Creațiile sale au înscris muzica de operă rusă pe linia operei cu caracter național. Musorgski s-a folosit în creațiile sale de piesele lui Nikolai Gogol ("Căsătoria" și "Târgul din Sorocinsk") și de tragedia lui Pușkin "Boris Godunov", lucrare după care muzicianul a compus opera cu același nume.

Musorgski a fost primul dintre acești artiști care a produs o capodoperă. Era cel mai original și mai puțin înclinat spre compromisuri. În anul 1868 a început să lucreze la capodopera sa, Boris Godunov, însă aceasta nu avea o acțiune propriu-zisă, ci era mai degrabă o serie de procesiuni. Este terminată în 1869, după cincisprezece luni de muncă. Din păcate, partitura a fost respinsă de conducerea unor case de operă și a unor teatre, din diverse motive, printre care și acela că nu avea un personaj principal feminin. Lucrarea va fi revizuită și terminată abia în 1874.

"Tablouri dintr-o expoziţie" (copertă)

"Hovanșcina", următoarea încercare a lui Musorgski, este scrisă pe un libret propriu și tratează un subiect legat de reformele lui Petru cel Mare. Procedeele noi aduse de Musorgski în ceea ce privește spectacolele de operă sunt crearea poporului ca personaj principal colectiv, de aici rezultând prezența unor coruri numeroase care caracterizau starea de spirit a acestuia.

Alte compozitii: "Cântecele și dansurile morții" (1877), "Tablouri dintr-o expoziție" (1874), ciclurile "Fără soare" (1874), "Colțul copiilor" ș.a.

Observatii[modificare | modificare sursă]

În semn de omagiu adus memoriei prietenului său, Rimski–Korsakov a pregătit pentru tipar toate manuscrisele acestuia, printre care și Boris Godunov: "Deși probabil am să fiu înjurat pentru ca fac acest lucru, am să-l revizuiesc pe Boris Godunov. Sunt o mulțime de absurdități în armoniile lui și uneori și în melodii. Din păcate, nimeni nu va înțelege de ce procedez astfel". Ulterior, ediția Rimski–Korsakov a fost imediat prezentată în toate teatrele de operă din lume și continuă să fie și astăzi. Partitura originală integrală a văzut lumina tiparului în 1928, însă a fost imposibil de prezentat pe scenă.

Boris Godunov (în rusă: Борис Годунов , tr. Borís Godunóv asculta ( ajutor · info ) ) este o operă a lui Modest Mussorgski (1839–1881). Lucrarea a fost compusă între 1868 și 1873 la Sankt Petersburg , Rusia. Este singura operă finalizată a lui Musorgski și este considerată capodopera sa. ^[1] [2] Subiecții săi sunt conducătorul rus Boris Godunov , care a domnit ca țar (1598-1605) în timpul Necazurilor , și nemesisul său , falsul Dmitriy  (a domnit între 1605 și 1606). Libretul în limba rusă a fost scris de compozitor și se bazează pe drama din 1825 Boris Godunov de Aleksandr Pușkin și, în versiunea revizuită din 1872, pe Istoria statului rus a lui Nikolay Karamzin .

Boris Godunov
Opera de Modest Mussorgsky
Moartea lui Boris în Palatul Fațetat din producția în premieră
Titlu nativ	Rusă : Борис Годунов
Libretist	Musorgski
Limba	Rusă
Bazat pe	Boris Godunov de Alexandr Pușkin și Istoria statului rus de Nikolay Karamzin
Premieră	27 ianuarie 1874 Teatrul Mariinsky , Sankt Petersburg

Printre operele majore, Boris Godunov împărtășește cu Don Carlos (1867) al lui Giuseppe Verdi distincția de a avea o istorie creativă extrem de complexă, precum și o mare bogăție de material alternativ. ^[3] Compozitorul a creat două versiuni — versiunea originală din 1869, care a fost respinsă pentru producție de către teatrele imperiale, și versiunea revizuită din 1872, care a primit prima reprezentație în 1874 la Sankt Petersburg.

Boris Godunov a fost rareori interpretat în oricare dintre cele două forme lăsate de compozitor ^[4] , fiind adesea supus tăierilor, recompoziției, re-orchestrarii, transpunerii scenelor sau îmbinării versiunilor originale și revizuite.

Mai mulți compozitori, printre care principalii Nikolay Rimsky-Korsakov și Dmitri Șostakovici , au creat noi ediții ale operei pentru a „corecta” slăbiciunile tehnice percepute în partiturile originale ale compozitorului. Deși aceste versiuni au ținut scena timp de decenii, stilul armonic individual și orchestrația lui Mussorgsky sunt acum apreciate pentru originalitatea lor, iar revizuirile efectuate de alte mâini au demodat.

În anii 1980, Boris Godunov era mai aproape de statutul unei piese de repertoriu decât orice altă operă rusă , chiar și Eugene Onegin a lui Ceaikovski ^[5] și este cea mai înregistrată operă rusă. ^[6]

Cuprins

IstorieEditați | ×

Istoricul compozițieiEditați | ×

Notă: Datele furnizate în acest articol pentru evenimentele care au loc în Rusia înainte de 1918 sunt în stil vechi .

• 

  Nikolay Karamzin
  (1766–1826)
 
• 

  Alexandru Pușkin
  (1799–1837)
 
• 

  Vladimir Stasov
  (1824–1906)
 
• 

  Vladimir Nikolsky
  (1836–1883)

Până la sfârșitul anului 1868, Mussorgski începuse și abandonase deja două proiecte importante de operă — tragedia antică, exotică, romantică Salammbô , scrisă sub influența Judith a lui Aleksandr Serov , și farsa contemporană, rusă, antiromantică, Căsătoria , influențată. de Oaspetele de piatră al lui Aleksandr Dargomïzhsky . Următorul proiect al lui Mussorgsky ar fi o sinteză foarte originală și de succes a stilurilor opuse ale acestor două experimente - stilul romantic-liric al lui Salammbô și stilul realist al Căsătoriei . ^[7]

În toamna anului 1868, Vladimir Nikolsky, profesor de istorie și limbă rusă și o autoritate despre Pușkin, i-a sugerat lui Musorgski ideea de a compune o operă pe tema „cronicii dramatice” a lui Pușkin, Boris Godunov . ^[8] Piesa lui Boris , după modelul istoriilor lui Shakespeare , ^[9] a fost scrisă în 1825 și publicată în 1831, dar nu a fost aprobată pentru reprezentare de către cenzorii statului până în 1866, la aproape 30 de ani de la moartea autorului. Producția a fost permisă cu condiția ca anumite scene să fie tăiate. ^[10] [11]Deși entuziasmul pentru lucrare era mare, Mussorgski s-a confruntat cu un obstacol aparent de netrecut în calea planurilor sale, în sensul că un ukaz imperial din 1837 a interzis reprezentarea în opera a țarilor ruși (modificat în 1872 pentru a include numai țarii Romanov ). ^[12]

Musorgski în 1870

Versiunea originala

Când Lyudmila Shestakova , sora lui Mihail Glinka , a aflat despre planurile lui Mussorgski, ea i-a prezentat un volum din operele dramatice ale lui Pușkin, întrepătrunse cu pagini albe și legate și, folosindu-l, Mussorgski a început să lucreze în octombrie 1868, pregătindu-și propriul libret. ^[13] Drama lui Pușkin constă din 25 de scene, scrise predominant în versuri goale . Mussorgski a adaptat scenele cele mai eficiente din punct de vedere teatral, în principal cele cu personajul principal, împreună cu alte câteva scene cheie (Novodevichy, Cell, Inn), păstrând adesea versurile lui Pușkin. ^[14]

Mussorgsky a lucrat rapid, compunând mai întâi partitura vocală în aproximativ nouă luni (terminată la 18 iulie 1869) și a finalizat partitura completă cinci luni mai târziu (15 decembrie 1869), lucrând în același timp ca funcționar public. ^[13] [15] În 1870, a prezentat libretul cenzorului de stat pentru examinare, iar partitura comitetelor literare și muzicale ale Teatrelor Imperiale. ^[16] Cu toate acestea, opera a fost respinsă (10 februarie 1871) printr-un vot de 6 la 1, aparent pentru lipsa unui rol feminin important. ^[17] Lyudmila Shestakova și-a amintit răspunsul făcut de dirijorul Eduard Nápravník și de managerul de scenă Gennadiy Kondratyev de la Teatrul Mariinskyca răspuns la întrebarea ei dacă Boris a fost acceptat pentru producție: ^[18]

„„Nu”, mi-au răspuns ei, „este imposibil. Cum poate exista o operă fără elementul feminin?! Mussorgski are un mare talent fără îndoială. Să mai adauge o scenă. Atunci va fi produs Boris !” ^[18]

—  Lyudmila Shestakova, în My Evenings , amintirile ei despre Mussorgsky și Mighty Handful , 1889

Alte relatări discutabile, precum cea a lui Rimski-Korsakov, susțin că au existat motive suplimentare de respingere, cum ar fi noutatea lucrării: ^[18]

„...Musorgski și-a prezentat completul său Boris Godunov Consiliului Director al Teatrelor Imperiale... Prospețimea și originalitatea muzicii i-au nemulțumit pe onorabilii membri ai comitetului, care l-au mustrat pe compozitor, printre altele, pentru absența un rol feminin destul de important”. ^[19]

—  Nikolay Rimsky-Korsakov, Cronica vieții mele muzicale , 1909

„Toți cei mai apropiați prieteni ai săi, inclusiv eu, deși încântați de puterea dramatică superbă și de caracterul cu adevărat național al operei, îi subliniau în mod constant că îi lipsesc multe elemente esențiale și că, în ciuda frumuseților de care era plină, ar putea fi găsit nesatisfăcător în anumite privințe. Multă vreme a susținut (cum obișnuiește orice artist autentic) pentru creația sa, rodul inspirației și meditațiilor sale. A cedat abia după ce Boris a fost respins, conducerea constatând că conținea prea multe coruri și ansambluri, în timp ce personajele individuale aveau prea puțin de făcut. Această respingere s-a dovedit foarte benefică pentru Boris ." ^[20]

—  Vladimir Stasov

Între timp, drama lui Pușkin (18 din cele 24 de scene publicate, condensate în 16) a primit în sfârșit prima reprezentație în 1870 la Teatrul Mariinsky , cu trei ani înainte de premiera operei în același loc, folosind aceleași modele de scenă de Matvey . Șișkov care va fi reciclat în operă. ^[10] [11]

Eduard Nápravník a condus premiera lui Boris Godunov (1874). ^[21] Cehul Nápravník avea să petreacă mai bine de 40 de ani în slujba muzicii ruse ca dirijor principal al Teatrului Imperial Mariinsky. ^[4] În memoriile lui Rimski-Korsakov, Chronicle of My Musical Life , compozitorul își laudă urechea ascuțită, capacitatea de a detecta erorile și tehnica sa generală, dar îl reproșează pentru tempii rapidi, inflexibilitatea și insensibilitatea sa interpretativă și, majoritatea dintre toate, pentru obiceiul lui de a face tăieturi mari. ^[22]

Versiune revizuită

În 1871, Mussorgsky a început să reformeze și să extindă opera cu entuziasm, depășind în cele din urmă cerințele directoratului Teatrelor Imperiale, care a cerut pur și simplu adăugarea unui rol feminin și a unei scene care să-l conțină. ^[17] El a adăugat trei scene (cele două scene Sandomierz și Scena Kromï), a tăiat una (Catedrala lui Vasiliy cel Binecuvântat) și a recompus o alta (Scena Terem). Modificările au avut ca rezultat adăugarea unui rol important de prima donna (Marina Mniszech), extinderea rolurilor feminine existente (melodii suplimentare pentru gazdă, Fiodor și asistentă) și extinderea rolului primului tenor (pretendința). Mussorgski și-a mărit adaptarea dramei lui Pușkin cu propriile versuri, asistat de un studiu al monumentaluluiIstoria statului rus de Karamzin, căruia îi este dedicată drama lui Pușkin. Versiunea revizuită a fost terminată în 1872 (partitură vocală, 14 decembrie 1871; partitura completă 23 iunie 1872) ^[15] și trimisă la Teatrele Imperiale în toamnă.

Majoritatea biografilor lui Mussorgsky susțin că direcția Teatrelor Imperiale a respins și versiunea revizuită a lui Boris Godunov , oferind chiar și o dată: 6 mai 1872 (Calvocoressi), ^[23] sau 29 octombrie 1872 (Lloyd-Jones). ^[24] Cercetătorii recenti subliniază că nu există dovezi suficiente pentru a susține această afirmație, subliniind că în revizuirea sa Mussorgski a rectificat singura obiecție despre care se știe că a făcut-o directoratul. ^[25]

În orice caz, prietenii lui Mussorgsky au luat lucrurile în propriile mâini, aranjând reprezentarea a trei scene (Innul și ambele scene Sandomierz) la Teatrul Mariinsky la 5 februarie 1873, ca beneficiu pentru managerul de scenă Gennadiy Kondratyev. ^[15] Recenzia lui César Cui a remarcat entuziasmul publicului:

„Succesul a fost enorm și complet; niciodată, în amintirea mea, nu au fost acordate asemenea ovații unui compozitor la Mariinsky.” ^[26]

—  César Cui, Sankt-Peterburgskie Vedomosti , 1873

Succesul acestui spectacol l-a determinat pe V. Bessel and Co. să anunțe publicarea partiturii vocale la pian a operei lui Mussorgsky, publicată în ianuarie 1874. ^[15]

Premieră

Reprezentația triumfătoare din 1873 a trei scene a deschis calea pentru prima reprezentație a operei, care a fost acceptată pentru producție la 22 octombrie 1873. ^[27] Premiera a avut loc la 27 ianuarie 1874, ca beneficiu pentru prima donna Yuliya Platonova . ^[15] Spectacolul a fost un mare succes în rândul publicului. Teatrul Mariinsky s-a epuizat; Mussorgski a trebuit să accepte vreo 20 de apeluri cortină; elevii au cântat hore din operă în stradă. De data aceasta, însă, reacția critică a fost extrem de ostilă ^[28] [vezi Recepția critică în acest articol pentru detalii].

Spectacolele inițiale ale lui Boris Godunov au prezentat reduceri semnificative. Întreaga Scenă Cell a fost tăiată de la prima reprezentație, nu, așa cum se presupune adesea, din cauza cenzurii, ci pentru că Nápravník a dorit să evite o reprezentație îndelungată și a tăiat frecvent episoadele pe care le considera ineficiente. ^[29] Spectacolele ulterioare au avut tendința de a fi reduse și mai mult, inclusiv eliminarea suplimentară a scenei Kromï, probabil din motive politice (începând cu 20 octombrie 1876, a 13-a reprezentație). ^[30] După dificultăți îndelungate în obținerea producției operei sale, Mussorgsky a fost conform cu cerințele lui Nápravník și chiar a apărat aceste mutilări proprii susținătorilor săi.

„În prezent s-au făcut tăieturi în operă, splendida scenă „Lângă Kromï” a fost omisă. Cam doi ani mai târziu, Domnul știe de ce, producțiile operei au încetat cu totul, deși aceasta se bucurase de un succes neîntrerupt, iar spectacolele sub conducerea lui Petrov și, după moartea sa, de FI Stravinsky , Platonova și Komissarzhevsky au fost excelente. Au existat zvonuri că opera ar fi nemulțumit familiei imperiale; au existat bârfe că subiectul ei era neplăcut pentru cenzori; rezultatul a fost că opera a fost eliminată din repertoriul”. ^[31]

—  Nikolay Rimsky-Korsakov, Cronica vieții mele muzicale

Boris Godunov a fost interpretat de 21 de ori în timpul vieții compozitorului și de 5 ori după moartea sa (în 1881), înainte de a fi retras din repertoriu la 8 noiembrie 1882. Când opera ulterioară a lui Mussorgsky, Khovanshchina , a fost respinsă pentru producție în 1883, se spune că Comitetul Operei Imperiale a spus : „O operă radicală de Musorgski este suficientă”. ^[32] Boris Godunov nu a revenit pe scena Teatrului Mariinsky decât pe 9 noiembrie 1904, când a fost prezentată ediția Rimsky-Korsakov sub dirijorul Feliks Blumenfeld , cu basul Feodor Chaliapin în rolul principal.

Boris Godunov și familia imperialăEditați | ×

Rapoartele despre antipatia familiei imperiale față de opera lui Mussorgsky sunt susținute de următoarele relatări ale lui Platonova și Stasov:

„În timpul [premierei], după scena de lângă fântână, Marele Duce Konstantin Nikolaevici , un prieten devotat de-al meu, dar prin calomnia membrilor Conservatorului , dușmanul jurat al lui Musorgski, s-a apropiat de mine în timpul pauzei cu următoarele cuvinte: „Și îți place această muzică atât de mult încât ai ales această operă pentru un spectacol benefic?” „Îmi place, Înălțimea Voastră”, i-am răspuns, „Atunci am să vă spun că este o rușine pentru toată Rusia, și nu o operă!” țipă, aproape făcând spumă la gură, apoi întorcându-se cu spatele, s-a îndepărtat cu picioarele în picioare de lângă mine”. ^[33]

—  Iulia Platonova , scrisoare către Vladimir Stasov

„În toată audiența, cred că doar Konstantin Nikolaevici a fost nemulțumit (în general, nu-i place școala noastră)... nu a fost atât vina muzicii, cât a libretului, în care „scene populare” revolta, scena în care polițistul îi bate pe oameni cu bățul său, astfel încât aceștia strigă rugându-l pe Boris să accepte tronul și așa mai departe, i-au înfuriat pe unii oameni și i-au înfuriat. Nu s-a sfârșit aplauzele și apelurile cortinei. " ^[34]

—  Vladimir Stasov, scrisoare către fiica sa, 1874

„Când lista de opere pentru iarnă i-a fost prezentată Majestății Sale Împăratul , acesta, cu propria sa mână, a fost încântat să-l scoată pe Boris cu o linie ondulată cu creion albastru”. ^[35]

—  Vladimir Stasov, scrisoare către Nikolai Rimski-Korsakov, 1888

Istoricul performanțeiEditați | ×

Notă: Această secțiune listează datele de performanță pentru premierele din Sankt Petersburg și Moscova ale fiecărei versiuni importante, prima reprezentație a fiecărei versiuni în străinătate și premierele în țările vorbitoare de limbă engleză. Datele prevăzute pentru evenimentele care au loc în Rusia înainte de 1918 sunt în stil vechi .

Interpreți originali

• 

  Petrov și Dyuzhikov
  ca Varlaam și Misil
 
• 

  Ivan Melnikov
  în rolul țarului Boris
 
• 

  Paleček și Platonova
  ca Rangoni și Marina
 
• 

  Fyodor Komissarzhevsky
  în rolul Pretenditorului

1872, Sankt Petersburg – Fragmente

Scena încoronării a fost interpretată la 5 februarie 1872 de către Societatea de Muzică Rusă, sub conducerea lui Eduard Nápravník . Poloneza din Actul 3 a fost interpretată (fără refren) la 3 aprilie 1872 de către Școala Liberă de Muzică, condusă de Miliy Balakirev . ^[36]

1873, Sankt Petersburg – Trei scene

Trei scene din operă — Scena Hanului, Scena din Budoirul Marina și Scena Fântânii — au fost jucate la 5 februarie 1873 la Teatrul Mariinsky. Eduard Nápravník a condus. ^[26] Distribuția a inclus Darya Leonova (Cărciume), Fyodor Komissarzhevsky (Pretendint), Osip Petrov (Varlaam), Vasiliy Vasilyev (sau „Vasilyev II”) (Misail), Mikhail Sariotti (Ofițer de poliție), Yuliya Platonova (Marina), Josef Paleček (Rangoni) și Feliks Krzesiński (vechiul nobil polonez). ^[37]

„Casa lui Boris”, design de Matvey Shishkov (1870)

1874, Sankt Petersburg – Premieră mondială

Versiunea revizuită din 1872 a primit premiera mondială la 27 ianuarie 1874 la Teatrul Mariinsky . Scena celulei a fost omisă. Scenele Novodevichiy și Coronation au fost combinate într-o singură scenă continuă: „Chemarea lui Boris la țarism”. Designul lui Matvey Shishkov pentru ultima scenă a dramei lui Pușkin, „Casa lui Boris” (vezi ilustrația, dreapta), a fost înlocuit cu acest hibrid al scenelor Novodevichiy și Coronation. ^[38] Scenele au fost grupate în cinci acte, după cum urmează: ^[39]

Actul 1: „Chemarea lui Boris către țar” și „Han”

Actul 2: „Cu țarul Boris”

Actul 3: „Budoirul Marinei” și „La fântână”

Actul 4: „Moartea lui Boris”

Actul 5: „Pretendentul lângă Kromï”

Personalul de producție a inclus Gennadiy Kondratyev (director de scenă), Ivan Pomazansky (maestru de cor), Matvey Shishkov, Mihail Bocharov și Ivan Andreyev (designeri de scenă) și Vasiliy Prokhorov (designer de costume). Eduard Nápravník a condus. Distribuția a inclus Ivan Melnikov (Boris), Aleksandra Krutikova (Fyodor), Wilhelmina Raab (Kseniya), Olga Shryoder (asistenta), Vasiliy Vasilyev, „Vasilyev II” (Shuysky), Vladimir Sobolev (Shchelkalov), Vladimir Vasilyev, „Vasiliev I (Pimen, Lawicki), Fyodor Komissarzhevsky (Pretendint), Yuliya Platonova (Marina), Josef Paleček (Rangoni), Osip Petrov (Varlaam), Pavel Dyuzhikov (Misail), Antonina Abarinova(Cărciume), Pavel Bulakhov (Yuródivïy), Mihail Sariotti (Nikitich), Lyadov (Mityukha), Sobolev (Boier-în-prezent), Matveyev (Hrușciov) și Sobolev (Czernikowski). Producția a durat 26 de spectacole pe parcursul a 9 ani. ^[40]

Premiera a stabilit tradiții care au influențat producțiile rusești ulterioare (și multe și în străinătate): 1) Tăieri făcute pentru a scurta ceea ce este perceput ca o lucrare prea îndelungată; 2) Cântarea declamatorie și histrionica de către personajul din titlu, degenerând adesea în momentele culminante în strigăte (inițiat de Ivan Melnikov, iar ulterior întărit de Fiodor Shalyapin); și 3) decoruri și costume realiste și precise din punct de vedere istoric, care folosesc foarte puțină stilizare. ^[41]

1879, Sankt Petersburg – Scena celulei

The Cell Scene (Versiunea revizuită) a fost interpretată pentru prima dată pe 16 ianuarie 1879 în Sala Kononov, la un concert al Școlii Libere de Muzică, în prezența lui Mussorgsky. ^[42] Nikolai Rimski-Korsakov a condus. Distribuția i-a inclus pe Vladimir Vasilyev, „Vasilyev I” (Pimen) și Vasiliy Vasilyev, „Vasilyev II” (Pretender). ^[43] [44]

1888, Moscova – Premiera Teatrului Bolșoi

Versiunea revizuită din 1872 a primit premiera la Moscova pe 16 decembrie 1888 la Teatrul Bolșoi . Scenele Cell și Kromï au fost omise. Personalul de producție a inclus Anton Bartsal (director de scenă) și Karl Valts (designer de scenă). Ippolit Altani a dirijat. Distribuția i-a inclus pe Bogomir Korsov (Boris), Nadezhda Salina (Fyodor), Aleksandra Karatayeva (Kseniya), O. Pavlova (Asistenta), Anton Bartsal (Shuysky), Pyotr Figurov (Shchelkalov), Ivan Butenko (Pimen), Lavrentiy Donskoy (Pretender). ), Mariya Klimentova (Marina), Pavel Borisov (Rangoni), Vladimir Strelețki (Varlaam), Mihail Mikhaylov (Misail), Vera Gnucheva (Cărciumare) și Aleksandr Dodonov (Boierul prezent). Producția a durat 10 spectacole. ^[40][45]

1896, Sankt Petersburg – Premiera ediției Rimski-Korsakov

Ediția Rimski-Korsakov a avut premiera la 28 noiembrie 1896 în Sala Mare a Conservatorului din Sankt Petersburg . Nikolai Rimski-Korsakov a dirijat. Distribuția i-a inclus pe Mikhail Lunacharsky (Boris), Gavriil Morskoy (Pretender), Nikolay Kedrov (Rangoni) și Fyodor Stravinsky (Varlaam). Producția a durat 4 reprezentații. ^[40]

Shalyapin ca Boris (1898)

1898, Moscova – Fyodor Shalyapin ca Boris

Basul Fyodor Shalyapin a apărut pentru prima dată ca Boris pe 7 decembrie 1898 la Teatrul Solodovnikov într-o producție privată de operă rusă. A fost realizată ediția Rimski-Korsakov din 1896. Personalul de producție a inclus Savva Mamontov (producător) și Mikhail Lentovsky (regizor de scenă). Giuseppe Trufi a dirijat. Distribuția a mai inclus și Anton Sekar-Rozhansky (Pretender), Serafima Selyuk-Roznatovskaya (Marina), Varvara Strakhova (Fyodor) și Vasiliy Shkafer (Shuysky). Producția a durat 14 spectacole. ^[40]

1908, Paris – Prima reprezentație în afara Rusiei

Ediția Rimsky-Korsakov din 1908 a avut premiera la 19 mai 1908 la Opéra din Paris . Scena Celulei a precedat Scena Încoronării, Scena Hanului și Scena din Budoirul Marina au fost omise, Scena Fântânii a precedat Scena Terem, iar Scena Kromï a precedat Scena Morții. Personalul de producție a inclus Sergey Dyagilev (producător), Aleksandr Sanin (regizor de scenă), Aleksandr Golovin , Konstantin Yuon , Aleksandr Benua și Yevgeniy Lansere (scenari), Ulrikh Avranek (director de cor) și Ivan Bilibin (designer de costume). Feliks Blumenfeld a condus. Distribuția a inclus Fyodor Shalyapin(Boris), Klavdiya Tugarinova (Fyodor), Dagmara Renina (Kseniya), Yelizaveta Petrenko (Asistenta), Ivan Alchevsky (Shuysky), Nikolay Kedrov (Shchelkalov), Vladimir Kastorsky (Pimen), Dmitri Smirnov (Pretenditorul), Nataliya Yermolenko-Yuzhina (Marina), Vasiliy Sharonov (Varlaam), Vasiliy Doverin-Kravchenko (Misail), Mitrofan Chuprïnnikov (Yuródivïy) și Khristofor Tolkachev (Nikitich). ^[40] Producția a durat 7 reprezentații. ^[46]

Didur ca Boris (1913)

1913, New York – Premiera Statelor Unite

Distribuția unei reprezentații a lui Boris Godunoff (cântat în italiană) la Metropolitan Opera, 7 decembrie 1922

Premiera americană a ediției din 1908 Rimsky-Korsakov a avut loc la 19 martie 1913 la Metropolitan Opera și s-a bazat pe producția din Paris a lui Serghei Dyagilev . Opera a fost prezentată în trei acte. Scena celulei a precedat scena încoronării, scena din Budoarul Marina a fost omisă, iar scena Kromï a precedat scena morții. Cu toate acestea, Scena Hanului, care a fost omisă la Paris, a fost inclusă. Designul de peisaj și costume au fost aceleași ca cele folosite la Paris în 1908 - realizate în Rusia de Golovin, Benua și Bilibin și expediate de la Paris. Arturo Toscanini a dirijat. Distribuția a inclus Adamo Didur (Boris), Anna Case (Fyodor), Leonora Sparkes(Kseniya), Maria Duchêne (Asistenta), Angelo Badà (Shuysky), Vincenzo Reschiglian (Shchelkalov, Lawicki), Jeanne Maubourg (Cărciuma), Léon Rothier (Pimen), Paul Althouse (Pretenditorul), Louise Homer (Marina), Andrés de Segurola (Varlaam), Pietro Audisio (Misail), Albert Reiss (Yuródivïy), Giulio Rossi (Nikitich), Leopoldo Mariani (Boyar-in-Presente) și Louis Kreidler (Czernikowski). ^[47] Acest spectacol a fost cântat în italiană.

Shalyapin ca Boris (1913)

1913, Premiera Londra – Regatul Unit

Premiera Regatului Unit a ediției din 1908 Rimsky-Korsakov a avut loc la 24 iunie 1913 la Theatre Royal, Drury Lane din Londra. Personalul de producție a inclus Sergey Dyagilev (producător) și Aleksandr Sanin (regizor de scenă). Emil Cooper a condus. Distribuția a inclus Fyodor Shalyapin (Boris), Mariya Davïdova (Fyodor), Mariya Brian (Kseniya), Yelizaveta Petrenko (asistentă, hangiera), Nikolay Andreyev (Shuysky), A. Dogonadze (Shchelkalov), Pavel Andreyev (Pimen), Vasiliy Damayev (Pretendinta), Yelena Nikolayeva (Marina), Aleksandr Belyanin (Varlaam), Nikolay Bolshakov (Misail), Aleksandr Aleksandrovich (Yuródivïy) și Kapiton Zaporozhets (Nikitich). ^[40]

1927, Moscova – Scena Sf. Vasile

Scena Sf. Vasile recent publicată a fost reprezentată la 18 ianuarie 1927 la Teatrul Bolșoi în revizuirea din 1926 de către Mihail Ippolitov-Ivanov , comandată în 1925 pentru a însoți ediția Rimski-Korsakov. Personalul de producție a inclus Vladimir Lossky (regizor) și Fyodor Fedorovsky (scenist). Ariy Pazovsky a dirijat. Distribuția i-a inclus pe Ivan Kozlovsky (Yuródivïy) și Leonid Savransky (Boris). ^[48] ​​Producția a durat 144 de reprezentații. ^[40]

Scena Novodevichiy. Design de Vladimir Dmitriev (1928)

1928, Leningrad – Premiera mondială a versiunii originale din 1869

Versiunea originală din 1869 a avut premiera la 16 februarie 1928 la Teatrul Academic de Stat de Operă și Balet . Personalul de producție a inclus Sergey Radlov (regizor de scenă) și Vladimir Dmitriyev (designer de scenă). Vladimir Dranishnikov a condus. Distribuția i-a inclus pe Mark Reyzen (Boris), Aleksandr Kabanov (Shuysky), Ivan Pleshakov (Pimen), Nikolay Pechkovsky (Pretender), Pavel Zhuravlenko (Varlaam), Ekaterina Sabinina (Hankeeper) și V. Tikhiy (Yuródivïy). ^[40]

1935, Londra – Prima reprezentație a versiunii originale din 1869 în afara Rusiei

Prima reprezentație a versiunii originale din 1869 în străinătate a avut loc pe 30 septembrie 1935 la Teatrul Sadler's Wells . Opera a fost cântată în engleză. Lawrance Collingwood a condus. Distribuția a inclus Ronald Stear (Boris). ^[49]

1959, Leningrad – Prima reprezentație a orchestrației Șostakovici

Premiera orchestrației Șostakovici din 1940 a partiturii vocale a lui Pavel Lamm a avut loc la 4 noiembrie 1959 la Teatrul Kirov . Serghei Elțin a condus. Distribuția a inclus Boris Shtokolov (Boris).

1974, New York – Prima reprezentație în limba rusă

La 16 decembrie 1974, o versiune adaptată a orchestrației originale Mussorgsky a fost folosită pentru această nouă producție, Martti Talvela interpretând rolul principal de către Metropolitan Opera , care a fost și prima reprezentație a lui Boris Godunov în noua clădire Lincoln Center de la deschidere. în 1966.

Istoricul publicațiilorEditați | ×

Află mai multe Această secțiune nu citează nicio sursă . ( ianuarie 2022 )

An	Scor	Editor	Editor	Note
1874	Partitură vocală la pian	Modest Musorgski	V. Bessel and Co. , Sankt Petersburg	Versiune revizuită
1896	Scorul complet	Nikolai Rimski-Korsakov	V. Bessel and Co., Sankt Petersburg	O formă drastic editată, re-orchestrată și tăiată a partiturii vocale din 1874
1908	Scorul complet	Nikolai Rimski-Korsakov	V. Bessel and Co., Sankt Petersburg	O formă drastic editată și re-orchestrată a partiturii vocale din 1874
1928	Partitură vocală la pian	Pavel Lamm	Muzsektor , Moscova; Oxford University Press , Londra	O restaurare a partiturii compozitorului; o combinație a versiunilor originale și revizuite, dar cu note care identifică sursele
	Scorul complet	Pavel Lamm și Boris Asafyev	Muzsektor, Moscova; Oxford University Press, Londra	O restaurare a partiturii compozitorului; o combinație a versiunilor originale și revizuite; ediție limitată de 200 de exemplare
1963	Scorul complet	Dmitri Șostakovici	Muzgiz , Moscova	O nouă orchestrație a partiturii vocale a lui Lamm; o combinație a versiunilor originale și revizuite
1975	Scorul complet	David Lloyd-Jones	Oxford University Press, Londra	O restaurare a partiturii compozitorului; o combinație a versiunilor originale și revizuite, dar cu note care identifică sursele

VersiuniEditați | ×

Pagina de titlu a partiturii vocale pentru pian din 1874. Textul spune: „Boris Godunov, operă în 4 acte cu un prolog, o compoziție de MP Mussorgsky; aranjament complet (inclusiv scene care nu sunt oferite pentru producție pe scenă) pentru pian și voce; Sankt Petersburg, de V. Bessel și Co. "

Notă: Muzicologii nu sunt adesea de acord cu privire la termenii folosiți pentru a se referi la cele două versiuni de autor ale lui Boris Godunov . Editorii Pavel Lamm și Boris Asafyev au folosit „redactarea preliminară” și „redacția principală” pentru prima și, respectiv, a doua versiune ^[50] , iar David Lloyd-Jones le-a desemnat „inițial” și „definitiv”. ^[51] Acest articol, urmărind obiectivitatea maximă, folosește „original” și „revizuit”.

Diferențele de abordare dintre cele două versiuni auctoriale sunt suficiente pentru a constitui două concepții ideologice distincte, nu două variante ale unui singur plan. ^[52] [53]

1869 versiunea originală

Versiunea originală din 1869 este rar auzită. Se remarcă prin fidelitatea sa mai mare față de drama lui Pușkin și prin distribuția sa aproape în întregime masculină de soliști. De asemenea, se conformează stilului de operă recitativ (opéra dialogué) din The Stone Guest and Marriage și cu idealurile realismului kuchkist , care includ fidelitatea față de text, lipsa de formă și accentul pe valorile teatrului vorbit, în special prin declamația naturalistă. ^[53] [54] Caracteristicile unice ale acestei versiuni includ:

• Narațiunea lui Pimen despre scena uciderii lui Dmitrii Ivanovici (partea a 2-a, scena 1)
• Scena originală Terem (partea 3), care urmează textul lui Pușkin mai îndeaproape decât versiunea revizuită.
• Scena „Catedrala lui Vasiliy cel Binecuvântat” („Scena Sf. Vasile” – Partea 4, Scena 1)

Scena Terem concisă a versiunii din 1869 și tensiunea neatenuată a celor două scene ulterioare și finale fac această versiune mai eficientă în mod dramatic pentru unii critici (de exemplu, Boris Asafyev ). ^[55]

1872 Versiune revizuită

Versiunea revizuită din 1872 reprezintă o retragere de la idealurile realismului kuchkist, care ajunseseră să fie asociate cu comedia, către un ton mai exaltat, tragic și un stil operistic convențional - o tendință care va fi continuată în următoarea operă a compozitorului, Hovanshchina . ^[56] Această versiune este mai lungă, este mai bogată în varietate muzicală și teatrală ^[57] și echilibrează declamația naturalistă cu linii vocale mai lirice. Caracteristicile unice ale acestei versiuni includ:

• Două coruri noi în afara scenei de călugări în celula abreviată altfel (Actul 1, Scena 1)
• „Cântecul Dracului” al hangiului (Actul 1, Scena 2)
• Scena Terem revizuită (Act 2), care prezintă personajul principal într-o lumină mai tragică și melodramatică și include cântece noi și teme muzicale noi împrumutate de la Salammbô ^[58]
• Actul „polonez” operistic convențional (Act 3)
• Romana scenă finală a anarhiei (Scena Kromï — Actul 4, Scena 2)

Mussorgsky a rescris Scena Terem pentru versiunea din 1872, modificând textul, adăugând noi cântece și dispozitive de complot (papagalul și ceasul), modificând psihologia personajului din titlu și recompunând virtual muzica întregii scene.

Această versiune a revenit puternic în ultimii ani și a devenit versiunea dominantă.

1874 Partitură vocală pentru pian

Partitura vocală pentru pian din 1874 a fost prima formă publicată a operei și este, în esență, versiunea din 1872, cu câteva variante muzicale minore și tăieturi mici. Partitura vocală din 1874 nu constituie o „a treia versiune”, ci mai degrabă o rafinare a versiunii revizuite din 1872. ^[15]

Structura sceneiEditați | ×

Distribuția scenelor în versiunile de autor este următoarea:

Scenă	Nume scurt	Versiunea originală 1869	Versiunea revizuită 1872
Curtea Mănăstirii Novodevichiy	Scena Novodevici	Partea 1, scena 1	Prolog, scena 1
O piață în Kremlinul din Moscova	Scena încoronării	Partea 1, scena 2	Prolog, scena 2
O Chilie în Mănăstirea Chudov	Scena celulei	Partea 2, scena 1	Actul 1, scena 1
Un han la granița cu Lituania	Scena hanului	Partea 2, scena 2	Actul 1, scena 2
Terem-ul Țarului în Kremlinul din Moscova	Scena Kremlinului	Partea 3	Actul 2
Budoirul Marina din Sandomierz	–	–	Actul 3, scena 1
Grădina Castelului lui Mniszech din Sandomierz	Scena Fântânii	–	Actul 3, scena 2
Catedrala lui Vasiliy cel Fericitul	Scena Sf. Vasile	Partea 4, scena 1	–
Palatul cu fațete din Kremlinul din Moscova	Scena morții	Partea 4, scena 2	Actul 4, scena 1
O poiană de pădure lângă Kromï	Scena Revoluției	–	Actul 4, scena 2

La revizuirea operei, Mussorgsky a înlocuit inițial Scena Sf. Vasile cu Scena Kromï. Cu toate acestea, la sugestia lui Vladimir Nikolsky, el a transpus ordinea ultimelor două scene, încheind opera mai degrabă cu Scena Kromï decât cu Scena palatului cu fațete. Aceasta oferă structurii generale a Versiunii revizuite din 1872 următoarea formă simetrică: ^[59]

act	Scenă	Focalizarea caracterului
Prolog	Novodevici	oameni
	Piața Catedralei	Boris
Actul 1	Celulă	Pretendent
	Han
Actul 2	Terem	Boris
Actul 3	Budoarul Marinei	Pretendent
	Fântână
Actul 4	Palatul cu fațete	Boris
	Lângă Kromï	oameni

Ediții de alte mâini

• Nikolai Rimski-Korsakov , 1896
• Rimski-Korsakov, 1908
• Emilis Melngailis , 1924
• Dmitri Şostakovici, 1940
• Karol Rathaus , 1952

Versiunea Rimski-Korsakov din 1908 a fost cea mai tradițională versiune din ultimul secol, dar recent a fost aproape în întregime eclipsată de Versiunea revizuită a lui Mussorgsky (1872). Seamănă cu Partitura vocală din 1874, dar ordinea ultimelor două scene este inversată [vezi Versiunile altor mâini în acest articol pentru mai multe detalii].

RoluriEditați | ×

Rol	Tipul de voce	Distribuție în premieră [60] Teatrul Mariinsky , Sankt Petersburg 27 ianuarie 1874 Dirijor: Eduard Nápravník
Boris Godunov	bas-bariton	Ivan Melnikov
Fyodor (sau Feodor), fiul său	mezzo-soprană	Aleksandra Krutikova
Kseniya (sau Xenia), fiica lui Boris	soprană	Wilhelmina Raab
asistenta lui Kseniya	contralto	Olga Shryoder (Schröder)
Prințul Vasiliy Ivanovici Shuysky	tenor	Vasiliy Vasilyev, „Vasiliev II”
Andrey Shchelkalov , grefierul Dumei	bas-bariton	Vladimir Sobolev
Pimen, cronicar- pustnic	bas	Vladimir Vasilyev, „Vasiliev I”
Pretenderul sub numele Grigoriy (la antrenament cu Pimen)	tenor	Fiodor Komissarzhevsky
Marina Mniszech *, fiica lui Sandomierz Voyevoda	mezzo-soprană	Iulia Platonova
Rangoni,* un iezuit ascuns	bas	Josef Paleček
Varlaam, un vagabond	bas	Osip Petrov
Misil, un vagabond	tenor	Pavel Diuzikov
Hangiul	mezzo-soprană	Antonina Abarinova
Yuródivïy _	tenor	Pavel Bulahov
Nikitich, un ofițer de poliție	bas	Mihail Sariotti
Mitiukha, un țăran	bas	Liadov
Boierul-In-Presente	tenor	Sobolev
Boierul Hrușciov *	tenor	Matvey Matveyev
Lawicki* (sau Lavitsky), iezuit	bas	Vladimir Vasilyev, „Vasiliev I”
Czernikowski* (sau Chernikovsky), iezuit	bas	Sobolev
Refren, roluri tăcute: boieri, copiii boierilor, streltsï , bodyguarzi, polițiști, nobili polonezi*, fecioare Sandomierz*, menestreli rătăcitori, moscoviți

Notă: Rolurile desemnate cu un asterisc (*) nu apar în versiunea originală din 1869. „Yuródivïy” este adesea tradus ca „Simpleton” sau „Idiot”. Cu toate acestea, „ Holy Fool ” este un echivalent în engleză mai precis. ^[61] [a] În alte liste de roluri create de Mussorgsky, Pimen este desemnat călugăr (инок), Grigoriy novice (послушник), Rangoni cardinal (кардинал), Varlaam și Misil călugări vagabonzi (бродяги-церы), the Hangiera o gazdă (хозяйка) și Hrușciov la Voievodă (воевода). ^[65] Pimen, Grigoriy, Varlaam și Misail au primit probabil desemnări non-clericale pentru a-i satisface pe cenzor.

InstrumentaţieEditați | ×

orchestrația Mussorgsky

Coarde : viori I și II, viole , violoncel , contrabas

Instrumente de suflat : 3  flaute (al treilea piccolo dublat ), 2  oboi (al doilea corn englezesc dublat ), 3  clarinete , 2  fagoti

Alama : 4  coarne , 2  trompete , 3  tromboane , 1  tuba

Percutie : timpani , toba bas , capcana , tamburina , chimvale

Altele : pian , harpă

Instrumente pe scena/în afara scenei : 1 trompeta, clopote , tam-tam

orchestrația Rimski-Korsakov

Coarde : viori I și II, viole, violoncel, contrabas

Instrumente de suflat : 3 flaute (al treilea dublare piccolo), 2 oboi (al doilea dublat corn englezesc), 3 clarinete (al treilea dubla clarinet bas ), 2 fagoti

Alama : 4 coarne, 3 trâmbițe, 3 tromboane, 1 tubă

Percuție : timpani, tobă, capcană, tamburin, chimvale

Altele : pian, harpă

Instrumente pe scenă/în afara scenei : 1 trompetă, clopote, tam-tam

Orchestrația Șostakovici

Coarde : viori I și II, viole, violoncel, contrabas

Instrumente de suflat : 3 flaute (al treilea piccolo dublat), 2 oboi, corn englezesc, 3 clarinete (al treilea clarinet dublat mi bemol ), clarinet bas, 3 fagoti (al treilea contrafagot dublat )

Alama : 4 coarne, 3 trâmbițe, 3 tromboane, 1 tubă

Percuție : timpani, tobă bas, capcană, chimvale, tam-tam, triunghi , clopote, glockenspiel , xilofon

Altele : pian, harpă, celesta

Instrumente pe scenă : 4 trompete, 2  cornete , 2 cornuri, 2  corn bariton , 2  eufonii , 2 tube, balalaica și domra ad libitum

Baza istorică a intrigiiEditați | ×

• 

  Boris Godunov
  (1551–1605)
 
• 

  Vasiliy Shuysky
  (1552–1612)
 
• 

  Pretendiul
  (c. 1582–1606)
 
• 

  Marina Mniszech
  (1588–1614)

O înțelegere a dramei lui Boris Godunov poate fi facilitată de o cunoaștere de bază a evenimentelor istorice din timpul Necazurilor , interregnumul anarhiei relative după sfârșitul dinastiei Ryurik (1598) și premergător dinastiei Romanov (1613). Evenimentele cheie sunt după cum urmează:

• 1584 – Moare Ivan al IV-lea „Cel Groaznic”, primul Mare Prinț al Moscoviei care a adoptat oficial titlul de Țar (Cezar). Succesorul lui Ivan este fiul său slab, Fiodor I , căruia îi pasă doar de chestiuni spirituale și lasă treburile de stat în seama cumnatului său capabil, boierul Boris Godunov.
• 1591 – Celălalt fiu al lui Ivan, țareviciul Dmitrii Ivanovici, în vârstă de opt ani, moare în circumstanțe misterioase la Uglich . O investigație, ordonată de Godunov și efectuată de prințul Vasiliy Shuysky, stabilește că țareviciul, în timp ce se juca cu un cuțit, a suferit o criză de epilepsie, a căzut și a murit în urma unei răni auto-provocate la gât. Mama lui Dmitri, Maria Nagaya , alungată cu el în Uglich de Godunov, susține că a fost asasinat. Zvonurile care îl leagă pe Boris de moarte sunt vehiculate de dușmanii săi.
• 1598 – Moare țarul Fiodor I. El este ultimul din dinastia Ryurik , care a condus Rusia timp de șapte secole. Patriarhul Iov al Moscovei îl nominalizează pe Boris pentru a reuși ca țar, în ciuda zvonurilor că Boris a ordonat uciderea lui Dmitri. Boris este de acord să accepte tronul numai dacă este ales de Zemsky Sobor . Aceasta face adunarea în unanimitate, iar Boris este încoronat în același an.
• 1601 – Foametea rusă din 1601–1603 subminează popularitatea lui Boris Godunov și stabilitatea administrației sale.

Magnati polonezi

• 1604 – Un pretendent la tron ​​apare în Polonia , pretinzând că este țarevici Dmitriy, dar se crede că este în realitate un singur Grigori Otrepiev . El câștigă sprijinul Szlachta , magnați și, la convertirea la romano-catolicism , a Nunțiului Apostolic Claudio Rangoni . Obținând o forță de soldați, el marșează spre Moscova . Urmatorul falsului Dmitrii include pe iezuiții Lawicki și Czernikowski și pe călugării Varlaam și Misail ai Mănăstirii Chudov. Trecând în Rusia, forței de invazie a lui Dmitri i se alătură cazaci nemulțumiți. Totuși, după câteva victorii, campania se clatine. Mercenarii polonezi se revoltă și deșert.
• 1605 – Boris moare din cauze necunoscute. El este succedat de fiul său, Fiodor al II-lea . Moartea lui Boris dă o nouă viață campaniei falsului Dmitriy . Boierii care au trecut la Pretendint îl ucid pe Fyodor al II-lea și pe mama lui. Falsul Dmitri intră în Moscova și în curând este încoronat. Prințul Shuysky începe să comploteze împotriva lui.
• 1606 – Boierii ruși se opun alianțelor poloneze și catolice ale lui Dmitri. El este ucis la scurt timp după nunta cu Marina Mniszech și este succedat de Vasiliy Shuysky, acum Vasiliy IV .
• 1610 – Bătălia de la Klushino și ocuparea și ocuparea Moscovei polonezi. Vasiliy IV este depus și moare doi ani mai târziu într-o închisoare poloneză. Un alt pretendent care pretinde că este Dmitrii Ivanovici, False Dmitriy II , este ucis.
• 1611 – Apare un al treilea pretendent, Fals Dmitriy III . Este capturat și executat în 1612.
• 1613 – Vremea Necazurilor se încheie odată cu urcarea lui Mihail Romanov , fiul lui Fiodor Romanov , care fusese persecutat sub domnia lui Boris Godunov.

Notă: vinovăția lui Boris în chestiunea morții lui Dmitrii nu poate fi nici dovedită, nici infirmată. Karamzin și-a acceptat responsabilitatea ca pe un fapt, iar Pușkin și Mussorgski după el și-au asumat vinovăția ca fiind adevărată, cel puțin în scopul de a crea o tragedie după modelul lui Shakespeare. Istoricii moderni tind însă să-l achite pe Boris.

RezumatEditați | ×

Notă: Șișkov și Bocharev au proiectat seturile (mostre de mai jos), dintre care unele au fost folosite în prima reprezentație completă din 1874.

( ) = Arii și numere

[ ] = pasaje tăiate sau adăugate la versiunea revizuită din 1872 [consultați versiunile din acest articol pentru detalii]

Setare

Timp: anii 1598-1605

Locul: Moscova ; frontiera lituaniană ; un castel în Sandomierz ; Kromï

Partea 1 / PrologEditați | ×

Designul lui Shishkov pentru scena Mănăstirii Novodevichiy (1870)

Scena 1: Curtea Mănăstirii Novodevichii de lângă Moscova (1598)

Există o scurtă introducere care prefigurează „Motivul Dmitriy”. Cortina se deschide asupra unei mulțimi în curtea mănăstirii, unde regentul obosit Boris Godunov s- a retras temporar. Nikitich, ofițerul de poliție le ordonă oamenilor adunați să îngenuncheze. El îi îndeamnă să strige ca Boris să accepte tronul. Ei cântă un cor de rugăminte („Cui ne părăsești, tatăl nostru?”). Oamenii sunt nedumeriți în privința scopului lor și în curând ajung la ceartă unul cu celălalt, reluându-și rugăciunile numai atunci când polițistul îi amenință cu bâta lui. Corul lor atinge un punct culminant febril. Andrey Shchelkalov , secretarul Dumei, apare din interiorul mănăstirii, informează poporul că Boris refuză încă tronul Rusiei („Oameni ortodocși! Boierul este implacabil!”) și le cere să se roage ca el să se cedeze. O procesiune de pelerini care se apropie cântă un imn („Slavă Ție, Creatorul de sus”), îndemnând oamenii să zdrobească spiritul anarhiei din țară, să ia icoane sfinte și să meargă în întâmpinarea țarului. Ei dispar în mănăstire.

[ Numai versiunea originală 1869: Oamenii discută despre declarațiile pelerinilor. Mulți rămân nedumeriți în legătură cu identitatea acestui țar. Ofițerul de poliție le întrerupe discuția, ordonându-le să apară a doua zi la Kremlinul din Moscova . Oamenii merg mai departe, exclamând stoic „dacă e să ne plângem, la fel de bine ne-am plânge la Kremlin”.]

Designul lui Bocharov pentru scena din Piața Catedralei (1874)

Scena 2: Piața [Catedrala] din Kremlinul din Moscova (1598).

Introducerea orchestrală se bazează pe motive de clopot. Din pridvorul Catedralei Adormirii , prințul Șuiski îi îndeamnă pe oameni să-l glorifice pe țarul Boris. În timp ce oamenii cântă un mare cor de laudă („Ca soarele frumos pe cer, slavă”), o procesiune solemnă de boieri iese din catedrală. Oamenii îngenunchează. Boris apare pe pridvorul catedralei. Strigătele de „Glorie!” ajunge la un punct culminant și scad. Boris oferă un scurt monolog („Sufletul meu se întristează”) trădând un sentiment de presimțire de rău augur. El se roagă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu și speră să fie un conducător bun și drept. El invită oamenii la o mare sărbătoare și apoi se îndreaptă spre Catedrala Arhanghelului pentru a îngenunchea la mormintele luiconducătorii din trecut ai Rusiei . Oamenii îi urează lui Boris o viață lungă („Glory! Glory! Glory!”). O mulțime se sparge spre catedrală. Polițiștii se luptă să mențină ordinea. Oamenii își reiau strigătele de „Glorie!”

În această scenă, Mussorgsky a fost salutat ca fiind înaintea timpului său din punct de vedere muzical. Folosirea de către el a întregii scale de tonuri , care folosește doar pași întregi, a făcut ca scena Încoronării să iasă în evidență. Această tehnică a fost replicată de compozitorii impresioniști aproximativ 20 de ani mai târziu, care au remarcat succesul său. Mussorgsky a combinat, de asemenea, diferite contoare de două și trei bătăi pentru a crea un sunet unic pentru compoziția sa numit polimeri. Aceste tehnici erau neobișnuite în această epocă și se credea că sunt aproape prea copleșitoare pentru public. Acest lucru a dus la respingerea lui în două ocazii diferite de către Opera Imperială înainte de a decide să cânte. ^[66]

Partea 2 / Actul 1Editați | ×

Designul lui Ivan Bilibin pentru scena celulei (1900)

Scena 1: Noaptea. O chilie în mănăstirea Chudov [din cadrul Kremlinului din Moscova] (1603)

Pimen, un venerabil călugăr, scrie o cronică („Încă o ultimă poveste”) despre istoria Rusiei. Tânărul novice Grigoriy se trezește dintr-un vis oribil (și profetic), pe care îl relatează cu Pimen, în care a urcat într-un turn înalt, a fost batjocorit de oamenii din Moscova și a căzut. Pimen îl sfătuiește să postească și să se roage. Grigoriy regretă că s-a retras atât de curând din treburile lumești pentru a deveni călugăr. El invidiază prima viață de aventură a lui Pimen. Pimen vorbește cu aprobare despre Ivan cel Groaznic și fiul său Fiodor , care ambii au manifestat un mare devotament spiritual și face un contrast cu Boris, un regicid .

[ Numai versiunea originală din 1869: La cererea lui Grigori, Pimen povestește detaliile vii ale scenei uciderii lui Dmitrii Ivanovici, la care a fost martor în Uglich .]

După ce a descoperit asemănarea de vârstă dintre el și țareviciul ucis , Grigoriy concepe ideea de a se prezenta în Pretendiul . În timp ce Pimen pleacă la Utrenie , Grigoriy declară că Boris nu va scăpa nici de judecata poporului, nici de cea a lui Dumnezeu.

Designul lui Shishkov pentru scena hanului (1870)

Scena 2: Un han la granița cu Lituania (1603)

Există o scurtă introducere orchestrală bazată pe trei teme proeminente din această scenă.

[ Numai versiunea revizuită din 1872: Gazda intră și cântă „Song of the Drake” („Am prins un drac gri”). Se întrerupe spre final de voci apropiate].

Sosesc și intră rătăcitorii Varlaam și Misail, care sunt îmbrăcați în călugări și cersesc de pomană, și tovarășul lor Grigoriy, care este în veșmânt secular. După ce a făcut schimb de salutări, Varlaam cere niște vin. Când gazda se întoarce cu o sticlă, el bea și se lansează într-un cântec feroce („Așa a fost în orașul Kazan”) despre asediul Kazanului de către Ivan cel Groaznic . Cei doi călugări devin repede bătuți și în curând încep să moștenească. Grigoriy îi cere în liniște gazdei indicații către granița cu Lituania . Gazda menționează că polițiștii urmăresc drumurile obișnuite, dar își pierd timpul, pentru că există o cale alternativă, mai puțin cunoscută, de a ajunge la graniță. Polițiștii apar în căutarea unui călugăr eretic fugar (Grigoriy) care a fugit dinMănăstirea Chudov declarând că va deveni țar la Moscova. Observând aspectul și comportamentul suspect al lui Varlaam, polițistul principal crede că și-a găsit bărbatul. El nu poate citi ukazul (edictul) pe care îl poartă, așa că Grigoriy se oferă voluntar să-l citească. El face așa, dar, privindu-l pe Varlaam cu atenție, înlocuiește descrierea lui Varlaam cu a lui. Polițiștii îl prind repede pe Varlaam, care protestează nevinovăția și cere să citească ukazul. Varlaam este abia alfabetizat, dar reușește să citească zdruncinat descrierea suspectului, care desigur se potrivește cu Grigoriy. Grigoriy ține un pumnal și sare pe fereastră. Bărbații au pornit în urmărire.

Partea 3 / Actul 2Editați | ×

Designul lui Shishkov pentru scena Terem (1870)

Interiorul Teremului Țarului din Kremlinul din Moscova (1605)

Kseniya (sau Xenia) , ținând în brațe un portret al „Prințului Ivan” , logodnica ei care a murit, cântă o scurtă arie jalnică („Unde ești, mirele meu?”). Fiodor studiază o mare hartă a țaratului Rusiei .

[ Numai versiunea revizuită din 1872: Fyodor încearcă să o consoleze pe Kseniya și îi arată magia ceasului, odată ce începe să sune].

Asistenta lui Kseniya o asigură că va uita în curând de „Prințul Ivan”.

[ 1872: Asistenta și Fyodor încearcă să o înveselească pe Kseniya cu câteva cântece („Un mușcăr tăia lemne” și „O mică poveste despre asta și asta”).]

Boris intră brusc, o consolă pentru scurt timp pe Kseniya și apoi o trimite pe ea și pe asistenta ei în propriile lor camere. Fiodor îi arată lui Boris harta Rusiei. După ce și-a încurajat fiul să-și reia studiile, Boris rostește un soliloc lung și fin („Am atins puterea supremă”).

„Am atins puterea supremă” (Versiunea Rimski -Korsakov ) ( 5:08 ) interpretat de Feodor Chaliapin

Probleme la redarea acestui fișier? Vedeți ajutorul media .

[ 1872: La sfârșitul acestui arioso el dezvăluie că a fost deranjat de o viziune a unui copil însângerat care cere milă. O zarvă izbucnește în camera copiilor săi. Boris îl trimite pe Fiodor să investigheze.]

Boierul prezent aduce vestea despre sosirea prințului Șuysky și raportează un denunț împotriva lui pentru intrigile sale.

[ 1872: Fiodor se întoarce pentru a relata o poveste capricioasă („Micul nostru papagal stătea”) care implică un papagal de companie. Boris se mângâie în imaginația fiului său și îl sfătuiește pe Fiodor, când va deveni țar, să se ferească de consilierii răi și vicleni precum Shuysky.]

Prințul Shuysky intră acum. Boris îl insultă, acuzându-l că a conspirat cu Pușkin, un strămoș al poetului. Cu toate acestea, prințul aduce vești grave. Un Pretender a apărut în Lituania . Boris cere furios să-și cunoască identitatea. Șuiski se teme că Pretenderul ar putea atrage un următor care poartă numele țarevici Dmitriy. Scuturat de această revelație, Boris îl respinge pe Fyodor. El îi ordonă lui Shuysky să sigileze granița cu Lituania și, în mod clar pe marginea nebuniei, îl întreabă pe Shuysky dacă a auzit vreodată de copii morți care se ridică din mormintele lor pentru a-i întreba pe țari. Boris caută asigurarea că copilul mort pe care prințul l-a văzut în Uglicha fost într-adevăr Dmitriy. El îl amenință pe Șuysky, dacă disimulează, cu o execuție înfiorătoare. Prințul descrie scena îngrozitoare a uciderii lui Dmitrii într-o arie scurtă și frumoasă („În Uglich, în catedrală”). Dar el dă indicii că un miracol ( incoruptibilitate ) a avut loc. Boris începe să se sufoce de vinovăție și remușcări și îi dă semn lui Shuysky să plece.

[ 1872: Ceasul cu sonerie începe din nou să funcționeze.]

Boris halucinează ( Halucinație sau Scena „Ceas” ). Spectrul mortului Dmitriy se întinde spre el. Adresându-se apariției, el își neagă responsabilitatea pentru crimă: "Du-te, du-te copil! Nu sunt ucigașul tău... voia poporului!" Se prăbușește, rugându-se ca Dumnezeu să aibă milă de sufletul său vinovat.

Actul 3 (Legea „poloneză”) (numai versiunea 1872)Editați | ×

Designul lui Shishkov pentru scena din Marina's Boudoir (1870)

Scena 1: Budoarul Marina Mniszech din Sandomierz [Polonia] (1604)

Fecioarele cântă un cântec delicat și sentimental ("Pe Vistula albastră ") pentru a o distra pe Marina în timp ce cameristă ei își îmbracă părul. Marina își declară preferința pentru cântecele eroice de cavalerism. Ea îi respinge pe toți. Singură, ea cântă despre plictiseala ei („Cât de plictisitor și de leneș”), despre Dmitriy și despre setea ei de aventură, putere și glorie. Iezuitul Rangoni intră, deplânge starea jalnică a bisericii, încearcă să obțină promisiunea Marinei că, atunci când va deveni Țaritsa , îi va converti pe ereticii Moscovei ( Biserica Ortodoxă Rusă ) la adevărata credință ( Romano-catolicismul ).), și o încurajează să-l vrăjească pe Pretender. Când Marina se întreabă de ce ar trebui să facă asta, Rangoni insistă furios să nu se oprească înainte de nimic, inclusiv să-și sacrifice onoarea, pentru a se supune dictaturilor bisericii. Marina își exprimă disprețul față de insinuările sale ipocrite și îi cere să plece. În timp ce Rangoni îi spune în mod amenințător că este în robia forțelor infernale, Marina se prăbușește de groază. Rangoni îi cere ascultare.

Designul lui Shishkov pentru scena din Grădina Castelului lui Mniszech (1870)

Scena 2: Castelul lui Mniszech din Sandomierz. O gradina. O fantana. O noapte cu lună (1604)

Suflatul din lemn și harpa însoțesc o versiune gânditoare a „Motivului Dmitriy”. Pretenderul visează la o misiune cu Marina în grădina castelului tatălui ei. Totuși, spre supărarea lui, Rangoni îl găsește. El aduce vești că Marina tânjește după el și dorește să vorbească cu el. Pretenditorul se hotărăște să se arunce la picioarele Marinei, implorând-o să fie soția lui și Țaritsa. Îl roagă pe Rangoni să-l conducă la Marina. Rangoni, însă, îl roagă mai întâi pe Pretendint să-l considere tată, permițându-i să-și urmeze fiecare pas și fiecare gând. În ciuda neîncrederii sale în Rangoni, Pretendentul este de acord să nu se despartă de el dacă îl va lăsa doar să o vadă pe Marina. Rangoni îl convinge pe Pretenditor să se ascundă în timp ce nobilii polonezi ies din castel dansând o poloneză ( Poloneză). Marina flirtează, dansând cu un bărbat mai în vârstă. Polonezii cântă luarea tronului moscovit, înfrângerea armata lui Boris și capturarea lui. Se întorc la castel. Pretendiul iese din ascunzătoare, blestemându-l pe Rangoni. Se hotărăște să renunțe la cortegiul lui Marina și să își înceapă marșul spre Moscova. Dar apoi apare Marina și îl cheamă. El este bolnav de dragoste. Ea, însă, vrea să știe doar când va fi țar și declară că poate fi sedusă doar de un tron ​​și o coroană. Pretendința îngenunchează la picioarele ei. Ea îi respinge avansurile și, încercând să-l îndemne la acțiune, îl concediază, numindu-l lacheu. Atins limita, el îi spune că va pleca a doua zi pentru a-și conduce armata la Moscova și la tronul tatălui său. În plus, ca țar, îi va face plăcere să o privească târându-se înapoi în căutarea propriului tron ​​pierdut, și va porunci tuturor să râdă de ea. Ea inversează repede cursul, îi spune că îl adoră și ei cântă un duet ("O țarevici, te implor"). Rangoni observă de departe cuplul amoros și, alăturându-le într-un trio scurt, se bucură cinic de victoria sa.

Partea 4 / Actul 4Editați | ×

Catedrala lui Vasiliy cel Fericitul. Teatrul Bolșoi (1927)

Scena 1 [numai versiunea 1869]: Piața dinaintea Catedralei Vasilii cel Binecuvântat din Moscova (1605)

O mulțime moare înainte de Catedrala Mijlocirii (templul lui Vasiliy cel Binecuvântat ) în Piața Roșie . Mulți sunt cerșetori, iar polițiștii apar ocazional. Un grup de bărbați intră, discutând despre anatema pe care diaconul o declarase lui Grișka (Grigoriy) Otrepiev în liturghie. Ei îl identifică pe Grișka drept țarevici. Cu o emoție din ce în ce mai mare, ei cântă despre înaintarea forțelor sale către Kromï, despre intenția lui de a relua tronul tatălui său și despre înfrângerea pe care o va învinge Godunov-ilor. Un yurodivïyintră, urmărit de arici. Cântă un cântec fără sens („Luna zboară, pisoiul plânge”). Arcii îl întâmpină și îi bate pălăria de metal. Yuródivïy are un copec , pe care aricii îl fură prompt. Se scânci jalnic. Boris și alaiul său ies din catedrală. Boierii împart pomana . Într-un cor puternic („Binefăcător părinte... Dă-ne pâine!”), oamenii flămânzi cerșesc pâine. Pe măsură ce corul se potolește, se aud strigătele yuródivïy. Boris întreabă de ce plânge. Yuródivïy raportează furtul copecului său și îi cere lui Boris să ordone sacrificarea băieților, așa cum a făcut și în cazul țareviciului. Shuysky vrea ca yuródivïy să fie capturat, dar Boris cere rugăciunile omului sfânt. Când Boris iese,nu-i va permite să se roage pentru țarul Irod (vezi Masacrul inocenților ). Yuródivïy își cântă apoi plânsul („Flow, flow, amare tears!”) despre soarta Rusiei.

Designul lui Shishkov pentru scena palatului cu fațete (1870)

Scena 2 [versiunea 1869] / Scena 1 [versiunea 1872]: Palatul cu fațete din Kremlinul din Moscova (1605)

O sesiune a Dumei este în desfășurare.

[ Numai versiunea originală din 1869: boierii adunați ascultă cum Șchelkalov , citind ukazul (edictul) țarului, îi informează despre pretenția Pretenditorului la tronul Rusiei și le cere să-l judece.]

După câteva argumente, boierii sunt de acord („Păi, boieri”), într-un cor puternic, ca Pretennicul și simpatizanții săi să fie executați. Shuysky , în care nu au încredere, vine cu o poveste interesantă. După ce a părăsit prezența țarului, el l-a văzut pe Boris încercând să alunge fantoma țareviciului mort, exclamând: „Du-te, du-te copil!” Boierii îl acuză pe Şuysky că a răspândit minciuni. Cu toate acestea, acum intră un Boris dezordonat, reluând lui Shuysky: „Începe copilul!” Boierii sunt îngroziți. După ce Boris își revine în fire, Shuysky îl informează că un bătrân umil tânjește la public. Pimen intră și povestește („Într-o zi, la ora serii”) a unui orb care a auzit vocea țareviciului în vis.și roagă-te la mormântul lui, căci a devenit făcător de minuni în ceruri. Bărbatul a făcut conform instrucțiunilor și și-a recăpătat vederea. Această poveste este lovitura finală pentru Boris. Își cheamă fiul, declară că moare („La revedere, fiul meu, eu mor”), îi dă sfatul final lui Fiodor și se roagă pentru binecuvântarea lui Dumnezeu asupra copiilor săi. Într-o scenă foarte dramatică („Clopotul! Clopotul funerar!”), el moare.

Scena 2 [numai versiunea 1872]: O poiană de pădure lângă Kromï (1605)

Muzica furtunoasă însoțește intrarea unei mulțimi de vagabonzi care l-au capturat pe boierul Hrușciov. Mulțimea îl batjocorește, apoi se înclină într-un omagiu simulat („Nu un șoim care zboară în ceruri”). Yuródivïy _intră, urmărit de arici. Cântă un cântec fără sens („Luna zboară, pisoiul plânge”). Arcii îl întâmpină și îi bate pălăria de metal. Yuródivïy are un copec, pe care aricii îl fură prompt. Se scânci jalnic. Varlaam și Misil sunt auziți în depărtare cântând despre crimele lui Boris și ai lui („Soarele și luna s-au întunecat”). Ei intră. Mulțimea este agitată până la o frenezie („Drăzneala noastră îndrăzneață s-a eliberat, s-a dezlănțuit”) îl denunță pe Boris. Doi iezuiți sunt auziți în depărtare cântând în latină („Domine, Domine, salvum fac”), rugându-se ca Dumnezeu să-l salveze pe Dmitri. Ei intră. La instigarea lui Varlaam și Misail, vagabonzii se pregătesc să-i spânzureze pe iezuiți, care apelează la Sfânta Fecioară.pentru ajutor. Muzica procesională anunță sosirea lui Dmitri și a forțelor sale. Varlaam și Misail îl slăvesc („Slavă ție, țarevici!”) împreună cu mulțimea. Pretenderul îi cheamă pe cei persecutați de Godunov. El îl eliberează pe Hrușciov și îi cheamă pe toți să mărșăluiască spre Moscova. Toți ies, cu excepția yuródivïy, care cântă un cântec plângător („Flow, flow, bitter tears!”) despre sosirea dușmanului și al vai de Rusia.

Din scrisoarea lui Mussorgsky din 13 iulie 1872 către Vladimir Stasov: O citare din barele de încheiere ale operei (versiunea 1872). Partea superioară înfățișează pustiirea; cel de jos, plângând. Inscripția este o linie din bocetul lui yurodivïy:
«Скоро врагъ придётъ и настанетъ тьма»
„În curând va sosi dușmanul și va veni întunericul”

Arii și numere principaleEditați | ×

• Refren: „Cui ne părăsești, tatăl nostru?” «На кого ты нас покидаешь, отец наш?» (Oameni)
• Aria: "Popor ortodox! Boierul este implacabil!" «Православные! Неумолим боярин!» (Șchelkalov)
• Refren: „Ca soarele frumos de pe cer, slavă” «Уж как на небе солнцу красному слава» (Oameni)
• Monolog: „Sufletul meu se întristează” «Скорбит душа» (Boris)
• Refren: "Slavă! Slavă! Slavă!" „Слава! Слава! Слава!» (Oameni)
• Aria: „Încă o ultimă poveste” «Еще одно, последнее сказанье» (Pimen)
• Cântec: „Așa a fost în orașul Kazan” „Как во городе было во Казани» (Varlaam)
• Monolog: „Am atins puterea supremă” «Достиг я высшей власти» (Boris)
• Scena: „Halucinație” sau „Scena cu ceas” «Сцена с курантами» (Boris)
• Aria: „Cât de plictisitor și de leneș” «Как томительно и вяло» (Marina)
• Dans: „Polonaise” «Полонез» (Marina, nobili polonezi)
• Duet: „O, țarevici, te implor” «О царевич, умоляю» (Marina, Pretender)
• Refren: „Ei bine? Să-l supunem la vot, boieri” «Что ж? Пойдём на голоса, бояре» (Boieri)
• Aria: „Într-o zi, la ora serii” «Однажды, вечерний час» (Pimen)
• Aria: „La revedere, fiul meu, mor” «Прощай, мой сын, умираю...» (Boris)
• Scena: "Clopotul! Clopotul funerar!" „Звон! Погребальный звон!» (Boris, Fiodor, Cor)
• Cântec: „Curge, curge, lacrimi amare!” «Лейтесь, лейтесь, слёзы горькие!» (Yuródiviy)

Recepție criticăEditați | ×

• 

  César Cui
  (1835–1918)
 
• 

  Mily Balakirev
  (1837–1910)
 
• 

  Piotr Ceaikovski
  (1840–1893)
 
• 

  Nikolai Rimski-Korsakov
  (1844–1908)

Opera rusă de la începutul anilor 1870 a fost dominată de lucrările vest-europene, în principal italiene. Produsul intern a fost privit cu scepticism și uneori ostilitate. Dramaturgul Tikhonov a scris în 1898:

„În acele vremuri, s-au oferit spectacole splendide de opere rusești, dar participarea a fost în general slabă. ...a asista la opera rusească nu era la modă. La prima reprezentație a lui Maid of Pskov [în 1873] a fost o afacere bună. de protest. Se desfășura o campanie energică împotriva „muzicii viitorului” – adică a „mânei puternice””. ^[67]

Fiind cel mai îndrăzneț și inovator membru al Mighty Handful , Mussorgsky a devenit frecvent ținta criticilor conservatori și a compozitorilor rivali și a fost adesea luat în derâdere pentru limbajul său muzical presupus stângaci și grosier. După premiera lui Boris Godunov , criticul influent Herman Laroche a scris:

„Decorativitatea generală și cruditatea stilului domnului Mussorgsky, pasiunea lui pentru alamă și instrumentele de percuție, pot fi considerate a fi împrumutate de la Serov . Dar niciodată cele mai crude lucrări ale modelului nu au ajuns niciodată la grosolănia naivă pe care o remarcăm la imitatorul său. " ^[68]

Recenziile spectacolului în premieră a lui Boris Godunov au fost în cea mai mare parte ostile. ^[29] Unii critici au respins lucrarea drept „haotică” și „o cacofonie”. Chiar și prietenii săi Mily Balakirev și César Cui , membri de frunte ai Mighty Handful, și-au redus la minimum realizările. ^[69] Neputând să treacă cu vederea „încărcările lui Mussorgski împotriva gramaticii muzicale convenționale a vremii”, ei nu au reușit să recunoască pasul uriaș înainte în exprimarea muzicală și dramatică pe care l -a reprezentat Boris Godunov . Cui l-a trădat pe Mussorgsky într-o recenzie notoriu de usturătoare a spectacolului în premieră:

„Domnul Mussorgski este înzestrat cu un talent mare și original, dar Boris este o operă imatură, superbă în unele părți, slabă în altele. Principalele sale defecte sunt în recitativele disjunse și dezordinea ideilor muzicale... Aceste defecte nu sunt din cauza lipsei puterii creatoare.... Adevăratul necaz este imaturitatea lui, incapacitatea lui de a se autocritica severă, mulțumirea lui de sine și metodele sale grăbite de compunere...” ^[70]

Deși a găsit multe de admirat, în special Scena hanului și Cântecul papagalului, el l-a mustrat pe compozitor pentru un libret prost construit, constatând că opera prezintă o lipsă de coeziune între scene. El a susținut că Mussorgski era atât de deficitar în capacitatea de a scrie muzică instrumentală încât s-a dispensat să compună un preludiu și că „împrumutase metoda ieftină de caracterizare prin laitmotive de la Wagner”. ^[71]

Alți compozitori au fost și mai cenzuroși. Piotr Ceaikovski a scris într-o scrisoare către fratele său Modest :

"L-am studiat temeinic pe Boris Godunov și Demonul . Muzica lui Mussorgsky o trimit diavolului; este cea mai vulgară și mai josnică parodie a muzicii..." ^[72]

Dintre criticii care au evaluat noua operă, doar criticul în vârstă de 19 ani Vladimir Baskin a apărat priceperea de compozitor a lui Mussorgski. ^[73] Scriind sub pseudonimul „Foma Pizzicato”, Baskin a scris,

„Dramatizarea în muzica vocală nu ar putea merge mai departe. Mussorgski s-a dovedit a fi un filozof-muzician, capabil să exprime cu un adevăr rar mintea și sufletul personajelor sale. De asemenea, are o înțelegere aprofundată a resurselor muzicale. Este un maestru al orchestra; antrenamentul lui este fluent, părțile sale vocale și de cor sunt frumos scrise.” ^[74]

Proiectarea programului lui Ivan Bilibin pentru producția lui Serghei Dyagilev din 1908 a Operei din Paris a lui Boris Godunov , care a lansat opera în Europa de Vest folosind ediția Rimski-Korsakov.

Deși Boris Godunov este de obicei lăudat pentru originalitatea sa, refrenurile dramatice, personajele clar delimitate și pentru portretul psihologic puternic al țarului Boris, a primit o cantitate exagerată de critici pentru deficiențe tehnice: armonie slabă sau defectuoasă , scriere parțială și orchestrare . . Nikolay Rimsky-Korsakov a spus:

„Îl ador și detest pe Boris Godunov . Îl ador pentru originalitatea, puterea, îndrăzneala, caracterul distinctiv și frumusețea sa; îl urăsc pentru lipsa lui de lustruire, asprimea armoniilor sale și, în unele locuri, stingheria pură a lui. muzica." ^[75]

Percepția că Boris avea nevoie de o corecție din cauza sărăciei tehnice a lui Mussorgski l-a determinat pe Rimski-Korsakov să o revizuiască după moartea sa. Ediția sa a înlocuit versiunea revizuită a compozitorului din 1872 în Rusia și a lansat lucrarea în străinătate, rămânând ediția preferată timp de aproximativ 75 de ani ^[4] (a se vedea Versiunile altor mâini în acest articol pentru mai multe detalii). Timp de decenii, criticii și oamenii de știință care făceau presiuni pentru interpretarea propriilor versiuni ale lui Mussorgski au dus o bătălie adesea pierdută împotriva conservatorismului dirijorilor și cântăreților, care, crescuți la ediția de pluș Rimski-Korsakov, au găsit imposibil să se adapteze la originalul relativ nerafinat și sumbru al lui Mussorgski. scoruri. ^[76]

Cu toate acestea, recent, o nouă apreciere a individualității dure a stilului lui Mussorgsky a dus la creșterea performanțelor și la înregistrarea versiunilor sale originale. Muzicologul Gerald Abraham a scris:

„... în perspectiva a o sută de ani putem vedea că partitura lui Musorgsky nu a avut nevoie cu adevărat de „corecție” și reorchestrare, că, de fapt, Boris neatins este mai bun decât Boris revizuit .” ^[77]

Pentru mulți, Boris Godunov este cea mai mare dintre toate operele rusești datorită originalității, dramei și caracterizării sale, indiferent de orice imperfecțiuni cosmetice pe care le poate avea.

AnalizăEditați | ×

Modele și influențe

Află mai multe Această secțiune poate conține cercetări originale . ( august 2021 )

• Mihail Glinka : O viață pentru țar (1836), Ruslan și Ludmila (1842)
• Aleksandr Serov : Judith (1863), Rogneda (1865), Puterea dracului (1871)
• Giuseppe Verdi : Don Carlos (1867)
• César Cui : William Ratcliff (1868)
• Aleksandr Dargomïzhsky : Oaspetele de piatră (1869)
• Nikolay Rimsky-Korsakov : Servitoarea din Pskov (1872)

Practica de performanțăEditați | ×

Teatrul Mariinsky a fost deschis în 1860. Boris Godunov și-a primit premiera acolo în 1874.

O combinație a versiunilor din 1869 și 1872 este adesea făcută atunci când puneți în scenă sau înregistrați Boris Godunov . Aceasta implică de obicei alegerea versiunii din 1872 și mărirea acesteia cu Scena Sf. Vasile din versiunea din 1869. Această practică este populară pentru că păstrează o cantitate maximă de muzică, îi dă personajului din titlu o altă apariție pe scenă și pentru că în scena Sf. Vasile Boris este contestat de Yurodivïy, întruchiparea conștiinței sale. ^[78]

Cu toate acestea, deoarece compozitorul a transferat episodul din Yurodivïy și aricii din scena Sf. Vasile în Scena Kromï la revizuirea operei, restaurarea Scenei Sf. Vasile la fosta ei locație creează o problemă a episoadelor duplicate, care pot fi parțial rezolvate prin tăieturi. Majoritatea spectacolelor care urmează această practică au tăiat jaful lui Yurodivïy în Scena Kromï, dar dublează plângerea lui care încheie fiecare scenă.

Versiunea Rimski-Korsakov este adesea completată cu reorchestrarea Ippolitov-Ivanov a Scenei Sf. Vasile (comandată de Teatrul Bolșoi în 1925, compusă în 1926 și interpretată pentru prima dată în 1927).

Dirijorii pot alege să restaureze tăieturile pe care compozitorul însuși le-a făcut în scrierea versiunii din 1872 [vezi Versiunile din acest articol pentru mai multe detalii]. Înregistrarea din 1997 a Teatrului Mariinsky sub conducerea lui Valery Gergiev este prima și singura care prezintă versiunea originală din 1869 alături de versiunea revizuită din 1872 și, se pare, încearcă să stabilească un nou standard pentru autenticitatea muzicologică. Cu toate acestea, deși posedă multe virtuți, producția nu reușește să separe cu scrupulozitate cele două versiuni, admițând elemente ale versiunii din 1872 în înregistrarea din 1869 și nerespectând tăieturile realizate de compozitor în versiunea din 1872. ^[79]

Criticii susțin că practica refacerii scenei Sfântului Vasile și toate tăieturile pe care le-a făcut Mussorgski la revizuirea operei – adică crearea unei versiuni „suprasaturate” – poate avea consecințe negative, crezând că distruge structura simetrică a scenei din Revised. Versiunea, ^[59] subminează sistemul subtil și atent conceput al compozitorului de desfășurare a leitmotivului și are ca rezultat supraexpunerea motivului Dmitriy. ^[80]

Versiuni de la alte mâiniEditați | ×

Nikolay Rimsky-Korsakov (1896)Editați | ×

Nikolay Rimsky-Korsakov a editat lucrările lui Mussorgski (deseori în mod drastic) pentru a le permite să intre în repertoriu. Portret de Valentin Serov (1898).

După moartea lui Mussorgski în 1881, prietenul său Nikolay Rimsky-Korsakov s- a angajat să-și pună ordine în partituri, completând și editând Khovanshchina pentru publicare (1883), ^[81] reconstruind Night on Bald Mountain (1886) și „corectând” unele cântece. Apoi, s-a întors către Boris . ^[82]

„Deși știu că voi fi blestemat pentru că fac acest lucru, îl voi revizui pe Boris . Există nenumărate absurdități în armoniile sale și, uneori, în melodiile sale.” ^[83]

—  Nikolay Rimsky-Korsakov, 15 aprilie 1893

El a experimentat mai întâi cu poloneza, punând-o temporar pentru o orchestră de mărimea lui Wagner în 1889. În 1892 a revizuit Scena încoronării și, lucrând de la Partitura vocală din 1874, a finalizat restul operei, deși cu reduceri semnificative, până în 1896. .

Nikolay Rimsky-Korsakov (1908)Editați | ×

În primăvara anului 1906, Rimski-Korsakov a revizuit și a orchestrat mai multe pasaje omise în revizuirea din 1896: ^[84]

1. „Povestea lui Pimen a țarilor Ivan și Fyodor” (Scena celulei)
2. „Peste harta pământului moscovit” (Scena Terem)
3. „Povestea papagalului” (Scena Terem)
4. „Ceasul care sonerie” (Scena Terem)
5. „Scena falsului Dmitriy cu Rangoni la fântână” (Scena fântânii)
6. „Solocviul falsului Dmitrii după poloneză” (Scena fântânii)

Fyodor Shalyapin a fost un puternic exponent al versiunii Rimski-Korsakov, care l-a lansat pe Boris Godunov în străinătate. Portret de Aleksandr Golovin (1912).

Rimsky-Korsakov a compilat o nouă ediție în 1908, de data aceasta restabilind tăieturile și făcând câteva modificări semnificative:

• El a omis sfârșitul Scenei Novodievichy, astfel încât să se încheie cu Corul Pelerinilor.
• El a adăugat puțină muzică la scena încoronării, deoarece producătorul Serghei Dyagilev dorea mai mult spectacol de scenă pentru premiera de la Paris. Adăugările sunt o inserție de 40 de bare plasată înaintea monologului lui Boris și o inserție de 16 bare care urmează, ambele fiind bazate pe motivele clopotelor care deschid scena și pe tema „Slava”.
• El a modificat dinamica sfârșitului Scenei Hanului, făcând concluzia tare și bombastică, poate pentru că era nemulțumit că toate scenele lui Mussorgski, cu excepția Scenei Încoronării, se termină în liniște.
• În mod similar, el a modificat încheierea Scenei Fântânii, înlocuind trio-ul liniștit de lună al lui Mussorgsky cu o perorație grandioasă care combină tema descendentă de 6 note care deschide scena, figura ritmică de 5 note care deschide Poloneza și strigătele luxuriante din „Vivat!” care închid poloneza.

Aceste revizuiri au mers în mod clar dincolo de simpla reorchestrare. A făcut modificări substanțiale la armonie, melodie, dinamică etc., schimbând chiar ordinea scenelor.

„Poate că armoniile lui Rimski-Korsakov sunt mai blânde și mai naturale, scrierea lui de parte mai bună, scorul lui mai priceput; dar rezultatul nu este Musorgski, nici ceea ce a vizat Musorgski. Muzica autentică, cu toate deficiențele ei, era mai potrivită. Am regret pe adevăratul Boris și simt că, dacă ar fi reînviat vreodată pe scena Teatrului Mariinskiy, este de dorit ca acesta să fie în original.” ^[85]

—  César Cui, într-un articol din Novosti , 1899

"Pe lângă re-a remarcat pe Boris și a corectat armoniile din ea (ceea ce era destul de justificat), el a introdus în ea multe modificări arbitrare, care au desfigurat muzica. De asemenea, a stricat opera schimbând ordinea scenelor." ^[83]

—  Miliy Balakirev, scrisoare către Calvocoressi, 25 iulie 1906

Rimski-Korsakov a fost imediat criticat de unii critici pentru modificarea lui Boris , în special în Franța, unde a fost introdusă revizuirea sa. Apărarea făcută de obicei de susținătorii săi a fost că, fără slujirea lui, opera lui Mussorgski ar fi dispărut din repertoriu din cauza dificultății de a-și aprecia limbajul brut și fără compromisuri. Prin urmare, Rimski-Korsakov a fost îndreptățit să facă îmbunătățiri pentru a menține lucrarea vie și a crește gradul de conștientizare a publicului despre geniul melodic și dramatic al lui Mussorgski.

„Am rămas nespus de mulțumit de revizuirea și orchestrarea mea pe Boris Godunov , auzită de mine pentru prima dată cu o mare orchestră. Admiratorii violenți ai lui Moussorgsky s-au încruntat puțin, regretând ceva... Dar, după ce am aranjat noua revizuire a lui Boris Godunov , am avut nu și-a distrus forma originală, nu a pictat frescele vechi pentru totdeauna Dacă vreodată se ajunge la concluzia că originalul este mai bun, mai demn decât revizuirea mea, atunci al meu va fi aruncat și Boris Godunov va fi interpretat conform partiturii originale. " ^[86]

—  Nikolay Rimsky-Korsakov, Cronica vieții mele muzicale , 1909

Versiunea Rimski-Korsakov a rămas cea interpretată de obicei în Rusia, chiar și după ce originalul mai pământesc al lui Mussorgski (1872) și-a câștigat un loc în operele occidentale. Teatrul Bolșoi a îmbrățișat abia recent versiunea proprie a compozitorului. ^[87]

Dmitri Șostakovici (1940)Editați | ×

Dmitriy Șostakovici a orchestrat partitura vocală a lui Pavel Lamm.

Dmitriy Șostakovici a lucrat la Boris Godunov în 1939–1940 la o comandă de la Teatrul Bolșoi pentru o nouă producție a operei. O combinație a versiunilor din 1869 și 1872 a fost publicată de Pavel Lamm și a trezit un interes puternic pentru piesa. Cu toate acestea, nu a șters îndoielile cu privire la posibilitatea de a juca propria orchestrație a lui Mussorgsky. Invazia Rusiei de către Germania nazistă a împiedicat această producție să aibă loc și abia în 1959 a fost lansată versiunea lui Șostakovici a partiturii. ^[88]

Pentru Șostakovici, Musorgski a avut succes cu timbre instrumentale solo în pasaje blânde, dar nu s-a descurcat la fel de bine cu momentele mai tare pentru întreaga orchestra. ^[89] Șostakovici a explicat:

„Musorgski a orchestrat minunat momente, dar nu văd niciun păcat în munca mea. Nu am atins părțile reușite, dar sunt multe părți nereușite pentru că îi lipsea stăpânirea meșteșugului, care vine doar din timpul petrecut pe spate, nu. alt mod."

—  Dmitri Șostakovici

Șostakovici sa limitat în mare parte la reorchestrarea operei și a fost mai respectuos față de stilul melodic și armonic unic al compozitorului. Cu toate acestea, Șostakovici a crescut foarte mult contribuțiile instrumentelor de suflat și în special alamă la partitură, o abatere semnificativă de la practica lui Mussorgski, care a exercitat o mare reținere în instrumentația sa, preferând să utilizeze calitățile individuale ale acestor instrumente în scopuri specifice. Şostakovici a urmărit, de asemenea, o dezvoltare simfonică mai mare, dorind ca orchestra să facă mai mult decât să însoţească cântăreţii. ^{[ necesită citare ]}

„Așa am lucrat. Am așezat în fața mea aranjamentul cu pian al lui Musorgski și apoi două partituri — cel al lui Mussorgski și al lui Rimski-Korsakov. Nu m-am uitat la partituri și nici rar m-am uitat la aranjamentul cu pian. Am orchestrat din memorie. , act cu act. Apoi mi-am comparat orchestrația cu cele ale lui Mussorgski și Rimski-Korsakov. Dacă am văzut că oricare a făcut-o mai bine, atunci am rămas cu asta. Nu am reinventat bicicletele. Am lucrat sincer, cu ferocitate, am ai putea spune."

—  Dmitri Șostakovici

^{[ necesită citare ]}

Șostakovici și-a amintit că Alexander Glazunov i-a povestit cum Mușorgski însuși a cântat scene din Boris la pian. Potrivit lui Glazunov, interpretările lui Musorgski au fost strălucitoare și puternice – calități pe care le simțea Șostakovici că nu s-au remarcat în orchestrarea multor din Boris . ^[90] Șostakovici, care cunoștea opera încă din perioada studenției sale la Conservatorul din Sankt Petersburg, a presupus că intențiile orchestrale ale lui Mussorgski erau corecte, dar că Mussorgski pur și simplu nu le putea realiza: ^{[ citare necesară ]}

„Din câte îmi dau seama, el și-a imaginat ceva ca o linie de cânt în jurul părților vocale, felul în care subvocile înconjoară linia melodică principală în cântecul popular rusesc. Dar lui Musorgski îi lipsea tehnica pentru asta. Ce păcat! Evident, avea un imaginație pur orchestrală și, de asemenea, imagini pur orchestrale. Muzica se străduiește pentru „noi țărmuri”, după cum se spune – dramaturgie muzicală, dinamică muzicală, limbaj, imagini. Dar tehnica lui orchestrală ne trage înapoi la vechile țărmuri."

—  Dmitri Șostakovici

^{[ necesită citare ]}

Unul dintre acele momente de „mal vechi” a fost clopotul mare al mănăstirii din scena din chilia călugărului. Mussorgski și Rimski-Korsakov folosesc ambii gong. Pentru Șostakovici, acest lucru era prea elementar și simplist pentru a fi eficient în mod dramatic, deoarece acest clopot arăta atmosfera înstrăinării călugărului. „Când sună clopoțelul”, i-a spus Șostakovici lui Solomon Volkov , „este o amintire că există puteri mai puternice decât omul, că nu poți scăpa de judecata istoriei”. ^[91] Prin urmare, Șostakovici a reorchestrat sunetul clopotului prin cântarea simultană a șapte instrumente - clarinet bas, fagot dublu, corn francez, gong, harpe, pian și contrabas (la o octavă). Pentru Șostakovici, această combinație de instrumente suna mai degrabă ca un clopoțel adevărat.^{citare necesară ]}

Șostakovici a recunoscut că orchestrația lui Rimski-Korsakov a fost mai colorată decât a lui și a folosit timbre mai strălucitoare. Cu toate acestea, el a simțit, de asemenea, că Rimski-Korsakov a tăiat prea mult liniile melodice și, prin amestecarea melodiei și subvocilor, ar fi putut submina o mare parte din intenția lui Mussorgski. Șostakovici a simțit, de asemenea, că Rimski-Korsakov nu a folosit orchestra suficient de flexibil pentru a urmări schimbările de dispoziție ale personajelor, făcând în schimb orchestra mai calmă, mai echilibrată. ^{[ necesită citare ]}

Igor Buketoff (1997)Editați | ×

Dirijorul american Igor Buketoff a creat o versiune în care a eliminat majoritatea completărilor și reorchestrațiilor lui Rimski-Korsakov și a concretizat și alte părți ale orchestrației originale a lui Mussorgski. Această versiune a avut prima reprezentație în 1997 la Metropolitan Opera , New York, sub conducerea lui Valery Gergiev . ^[92] [93]

Lucrări conexeEditați | ×

• Antonín Dvořák : Opera, Dimitrij (1882)
• Serghei Prokofiev : Muzică întâmplătoare , Boris Godunov (1936)

Vezi siEditați | ×

• Discografia lui Boris Godunov

Modest MUSORGSKY - Boris Godunov

Modest Mussorgsky: BORIS GODUNOV (1869 version)

W A Mozart - Don Giovanni

Wolfgang Amadeus Mozart
Wolfgang Amadeus Mozart - pictură de Barbara Krafft
Date personale
Nume la naștere	Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart
Născut	27 ianuarie 1756[1][2][3][4]  Salisburgum, Sfântul Imperiu Roman
Decedat	5 decembrie 1791 (35 de ani)[1][2][3][4]  Viena, Sfântul Imperiu Roman
Înmormântat	Sankt Marxer Friedhof[*]
Părinți	Leopold Mozart[5] Anna Maria Mozart[*]
Frați și surori	Maria Anna Mozart
Căsătorit cu	Constanze Mozart (4 august 1782–5 decembrie 1791)
Copii	Karl Thomas Mozart[*] Franz Xaver Wolfgang Mozart[*]
Etnie	Austrieci
Religie	catolicism
Ocupație	Compozitor
Locul desfășurării activității	Salzburg Viena
Alte nume	Wolfgang Amadeus Mozart
Gen muzical	Clasic
Ani de activitate	1761-1791
Premii	Ordine dello Speron d'oro[*]
Discografie
Înregistrări notabile	Flautul fermecat Nunta lui Figaro Don Giovanni Così fan tutte Răpirea din serai simfonia 40[*] Mica serenadă Recviem
Pian și vioară
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database VGMdb canal YouTube
Modifică date / text

Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg - d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cunoscut ca „Anul muzical Mozart”.

Cuprins

• 1Biografie
  • 1.1În serviciul curților princiare
  • 1.2Ultimii ani
• 2Opera muzicală a lui Mozart
• 3Imagini cu W.A.Mozart
• 4Note
• 5Bibliografie
• 6Lectură suplimentară
• 7Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, pe atunci capitala unui principat-arhiepiscopat (germ. Fürstbistum) ce făcea parte din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (după 1804 devenit Imperiul Austriac). Tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus. Mai târziu, în Italia, și-a luat numele de "Amadeus", traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).

Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

În serviciul curților princiare[modificare | modificare sursă]

Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului.

Constanze Mozart. Portret de Joseph Lange din 1782.

Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.

La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: "Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând "Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.

Mozart împreună cu sora sa Maria Anna și tatăl Leopold, pe perete un portret al mamei, Anna Maria - Tablou de Johann Nepomuk della Croce, 1780

Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise "compozitor al curții imperiale".

În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.

Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă și venisecție. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.

Necrologul lui Mozart în Notenblätter zur musikalischen Korrespondenz der teutschen filarmonischen Gesellschaft din 28 decembrie 1791

Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar.^[6] La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

Opera muzicală a lui Mozart[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Lista compozițiilor de Wolfgang Amadeus Mozart.

Monumentul Mozart din Burggarten, Viena

În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Recviemul în re minor, are numărul 626.

Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.

A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.

Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, Recviemul în re minor.

„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”

—Richard Wagner

Imagini cu W.A.Mozart[modificare | modificare sursă]

Există 25 imagini autentice cu W.A.Mozart^[7] și 17 false^[8].

Cel mai cunoscut portret autentic al lui Mozart a fost creat de pictorița austriacă Barbara Krafft (1764-1825) în anul 1819, la 28 de ani după decesul compozitorului. A luat ca model chipul lui Mozart pictat de austriacul Johann Nepomuk della Croce (1736-1819) în anul 1781 (Mozart avea atunci 25 ani), într-o scenă familială, in care mai apare Leopold Mozart (tatăl lui Amadeus, la 62 de ani), mama Anna Maria (deja decedată, prezentă într-un tablou pe un perete) și sora Maria Anna („Nannerl”, la 30 de ani).

Imagini ale lui W.A.Mozart sunt imprimate si pe celebrul Mozartkugel, preparat exclusiv la Salzburg. Acesta este un confet mic, rotund, dulce, făcut din fistic, marțipan și nuga^[9], învelit în ciocolată neagră.

Opera Don Giovanni

Don Giovanni este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte.

Premiera absolută a operei a avut loc la Praga, la "Ständetheater", la data de 29 octombrie 1787, sub conducerea muzicală a compozitorului.

Cuprins

• 1Acțiunea
  • 1.1Personajele principale
  • 1.2Actul I
  • 1.3Actul II
• 2Bibliografie
• 3Legături externe

Acțiunea[modificare | modificare sursă]

Personajele principale[modificare | modificare sursă]

Don Giovanni, gentleman, întruchiparea lui “Don Juan” (bariton)
Leporello, valetul său (bas)
Comandantul, tatăl Donnei Anna (bas)
Donna Anna, fiica Comandantului (soprană)
Don Ottavio, logodnicul Donnei Anna (tenor)
Donna Elvira, soția părăsită a lui Don Giovanni (soprană)
Zerlina, tȃnără țărancă, logodnica țăranului Masetto (soprană)
Masetto, tȃnăr țăran, logodnicul Zerlinei (bas)

Actul I[modificare | modificare sursă]

Uvertura la operă Don Giovanni, 1787. MENIU 0:00 Uvertura la operă Don Giovanni, 1787, K. 528, realizat de orchestră Fulda Symphonic Orchestra

Plimbându-se prin fața casei comandorului, Leporello mormăie înciudat. S-a săturat de înjosirile și mai ales de emoțiile pe care i le oferea cu dărnicie stăpânul său. Cu fața ascunsă sub o mască, Don Giovanni coboară grăbit scările casei, urmat de Donna Anna, fiica comandorului. Revolta împotriva necunoscutului, care a sedus-o, se amestecă în sufletul ei cu admirația pentru farmecul lui irezistibil. Scena aceasta ciudată este întreruptă de apariția comandorului, care zărindu-l pe necunoscut, trage spada. Brațul său se va pleca însă în fața tinereții. Lovit de moarte, comandorul se prăbușește. Don Giovanni se mistuie în întunericul nopții. În fața corpului neînsuflețit al bătrânului, Donna Anna jură să se răzbune. Don Ottavio, logodnicul ei, o va ajuta. Abia scăpat din această primejdioasă aventură, Don Giovanni e gata să se lase antrenat într-o alta, tentat de silueta atrăgătoare a unei femei pe care o zărește în stradă. Dezamăgit, când își dă seama că a reîntâlnit-o pe Donna Elvira, fosta lui iubită care-l urmărește cu reproșurile și dragostea ei, Don Giovanni se face nevăzut, lăsându-l pe Leporello să rezolve situația. Șiretul valet va ști într-adevăr să se descurce. El o consolează pe Donna Elvira, arătându-i catalogul impresionant, neîncheiat încă, al victimelor stăpânului său. Între timp, Don Giovanni își alege o nouă victimă: mireasa lui Masetto - frumoasa Zerlina. Nuntașii sunt poftiți să petreacă la palatul său, dar Masetto care a priceput intențiile cavalerului, nutrește gânduri de răzbunare. Leporello face tot posibilul ca să-l liniștească, în timp ce stăpânul său încearcă cu abilitate s-o convingă pe Zerlina de sinceritatea sentimentelor sale. Apariția inoportună a Donnei Elvira îi strică planurile și nefericita femeie îi dezvăluie Zerlinei crudul adevăr, pe care ea însăși îl aflase de la Leporello. Donna Anna, împreună cu Don Ottavio vin să-i ceară lui Don Giovanni sprijinul pentru descoperirea ucigașului comandorului. Șovăind o clipă, cavalerul le promite cu seninătate tot concursul său. Donna Anna a recunoscut însă glasul necunoscutului care i-a adus nefericirea. În acest timp elegiacul ei logodnic o asigură încă o dată de dragostea și credința lui. În grădina palatului său, Don Giovanni e mai vesel ca oricând. Serbarea pe care o dă în cinstea Zerlinei e grandioasă. Cei doi logodnici, Masetto și Zerlina s-au împăcat, dar apariția lui Don Giovanni stârnește din nou gelozia lui Masetto. În grădină au apărut trei oaspeți mascați: Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio. Invitați de Leporello, ei pătrund în palat. Nepăsător, surâzător și ceremonios, Don Giovanni nu dă multă atenție oaspeților, preocupat de izbânda să care, de această dată însă, va întârzia să vină. Sărind în ajutorul Zerlinei, dezvăluindu-și identitatea, Donna Elvira, Donna Anna și Don Ottavio îl acuză pe cavaler de crimele săvârșite. Descoperit, Don Giovanni își face loc cu spada în mână și dispare în adâncurile palatului.

Actul II[modificare | modificare sursă]

Îmbrăcat cu hainele stăpânului său, Leporello pătrunde în apartamentul Donnei Elvira. Înșelată de cuvintele pătimașe pe care i le șoptește cel pe care îl crede iubitul ei, Donna Elvira dispare împreună cu Leporello. Nestingherit, Don Giovanni își poate adresa cuvintele de dragoste cameristei Donnei Elvira. În locul celei așteptate își face apariția Masetto cu o ceată de oameni înarmați după el. Luându-l drept Leporello, din cauza hainelor, Masetto ascultă sfaturile lui Doni Giovanni, trimițându-și oamenii care încotro, în căutarea presupusului stăpân. Dându-și seama prea târziu de eroare, Masetto încasează o bătaie strașnică de la Don Giovanni, care dispare în noapte, dar mângâierile Zerlinei îl vor consola. În acest timp Leporello a ajuns cu Donna Elvira în grădina casei comandorului. Încercând să fugă, se vede înconjurat de dușmanii stăpânului său care hotărăsc fără șovăire moartea vinovatului. Dezvăluindu-și identitatea, Leporello reușește să scape. Copleșită de durere în fața acestei noi mârșăvii pusă la cale de Don Giovanni, Donna Elvira se simte totuși cuprinsă de milă și compasiune, presimțind ca pedeapsă nu va mai întârzia. În cimitirul unde s-a ascuns împreună cu Leporello, Don Giovanni zărește statuia comandorului ucis. Bătându-și joc de el, îl invită la serbarea pe care o dă în acea seara la palatul său. Spre groaza lui Leporello, statuia pare a înclina capul în semn de încuviințare. O voce de tunet îi anunță lui Don Giovanni apropiatul sfârșit. Fără a lua în seamă cumplitul avertisment, cavalerul pleacă nepăsător. Donna Anna încearcă să explice sentimentele ce o leagă, în ciuda dorinței ei, de Don Giovanni. Jucând dubla comedie a răzbunării filiale și a fidelității față de logodnicul ei, ea nu urmărește de fapt decât să se răzbune pe seducătorul care a abandonat-o și pe care l-ar prefera oricând molatecului Don Ottavio. În palatul său, Don Giovanni ia masa. E vesel și fredonează câteva din melodiile la modă, între care și o celebră arie din opera "Nunta lui Figaro". Donna Elvira face o ultimă încercare de a redobândi dragostea cavalerului. Speranțele sale se lovesc însă de un dispreț jignitor. Retrăgându-se, Donna Elvira rămâne împietrită în prag. La fel și Leporello: statuia comandorului urcă amenințătoare scările. A venit să-și împlinească răzbunarea. Flăcările se ridică din toate părțile, zidurile se prăbușesc, ultima clipă a lui Don Giovanni a sosit. Atingându-l, mâna statuii îi transmite fiorul înghețat al morții. Viața își reia cursul ei normal. Amintirea cavalerului va dăinui însă pentru toate cele care l-au cunoscut, chiar și pentru o clipă doar, dăruirea; și în sufletul îndurerat al Donnei Elvira, și chiar în acela al Donnei Anna, care îi cere logodnicului ei răgazul unui an de gândire până la căsătorie.

Mozart : Don Giovanni (Jérémie Rhorer, Philippe Sly, Julie Fuchs ...)

EUGENIA MOLDOVEANU

Eugenia Moldoveanu
Date personale
Născută	19 martie 1944 (77 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață de operă
Activitate
Tipul de voce	soprană
Premii	Ordinul național „Steaua României”
voce[*]
Modifică date / text

Eugenia Moldoveanu (n. 19 martie 1944, Bușteni) este o soprană română.

Cuprins

• 1Biografie
• 2Înregistrări
• 3Distincții și premii
• 4Note
• 5Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]

Eugenia Moldoveanu a copilărit la Azuga. De la vârsta de 7 ani studiază pianul cu Aurel Bobescu, cel mai mare dintre frații Bobescu. Între anii 1963-1968 a studiat canto la Conservatorul de Muzică "C. Porumbescu" din București cu Arta Florescu iar la clasa de operă l-a avut ca profesor pe Hero Lupescu. În anul 1968 câștigă premiul I la concursul de la Sofia cu Traviata de Giuseppe Verdi. Imediat este angajată la Opera Națională din București unde debutează în rolul Donna Anna din Don Giovanni de Mozart. În anul 1970 câștigă premiul I la Concursurile Internaționale "G. Enescu" din București și la Toulouse în Franța. În anul 1973 obține marele premiu la concursul Madama Butterfly din Tokyo, premiu pe care îl primește de la Maria Callas, președinta juriului. Apoi începe o frumoasă carieră, ce o poartă pe toate marile scene ale lumii.

Printre scenele pe care a cântat se numără Metropolitan Opera din New York, Scala din Milano, Opera din Hamburg, Covent Garden din Londra, Arenele din Verona, Teatro Colon din Buenos Aires, Opera de Stat din Viena; alături de artiști precum Placido Domingo, Jose Carreras, Carlo Bergonzi, Alfredo Kraus, Renato Bruson, Giuseppe Taddei, Ruggiero Raimondi, Katia Ricciarelli, Nicolai Ghiaurov, sub baghetele unor dirijori ca Riccardo Muti, Claudio Abbado, Giusepe Patane, George Pretre sau Wolfgang Savallish. În repertoriul ei s-au regăsit titluri de operă ca: Don Giovanni, Idomeneo, Flautul fermecat, Nunta lui Figaro, Traviata, Luiza Miller, Simon Boccanegra, Ernani, Otello, Boema, Madama Butterfly, Turandot, Gianni Schicchi, Manon Lescaut, Freischutz, Carmen, Manon, Năpasta, Oedip; iar din repertoriul vocal-simfonic: Simfonia a IX de Beethoven, Recviemul de Verdi, Brahms, Mozart, "Stabat Mater" de Dvorak, "Missa Solemnis" de Beethoven.

S-a retras de pe scenă la vârsta de 49 de ani. A predat canto la Universitatea națională de muzică din București. A fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1994-1996), director general al Operei Române (1993-1995) și parlamentar din partea PDSR (1996-2001), respectiv PSD (2001-2004). A deținut funcția de vicepreședinte al delegației Permanente a BEx. Central al PDSR.

Înregistrări[modificare | modificare sursă]

• Madama Butterfly - cu Emil Gherman, Eduard Tumagian, Mihaela Agachi; corul filarmonicii din Cluj și orchestra filarmonicii din Satu Mare, dirijor Paul Popescu (1979), Electrecord 2CD
• Boema - cu Ludovic Spiess, David Ohanesian, Pompei Hărășteanu; corul si orchestra Operei Naționale din București, dirijor Constantin Petrovici (1982), Electrecord 2CD
• Eugenia Moldoveanu - Arii din opere (2000) - Electrecord 1CD

Distincții și premii[modificare | modificare sursă]

• Premiul I la concursul de la Sofia 1968
• Marele premiu la concursul Madama Butterfly, Tokyo 1973
• Cetățean de onoare al municipiului Ploiești
• Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[2]

VISSI D'ARTE ALL OPERA - PORTRET EUGENIA MOLDOVEANU

CONCERT EUGENIA MOLDOVEANU SI INVITATII SAI - SALA RADIO 1987