6. /19 MARTIE 2022 - POEZIE
| George Ciorănescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1918[1][2][3][4]  |
| Decedat | (75 de ani)[5] |
| Părinți | Ion Ciorănescu[*] |
| Frați și surori | Ioan Ciorănescu Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu Alexandru Ciorănescu |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | jurnalist |
Modifică date / text  | |
George Ciorănescu (n. 1918[1][2][3][4] – d. [5]) a fost un eseist, jurnalist, poet, prozator, publicist și traducător român care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în exil. A avut patru frați, toți intelectuali de calibru români, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, lingvistul Alejandro Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu.
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a stabilit inițial la Paris și apoi la München. A fost animator a numeroase cenacluri și reviste literare ale exilului și redactor șef (1955 - 1957, respectiv 1958 - 1965) la postul de radio Europa Liberă, unde a deținut și funcția de director adjunct al departamentului în limba română (1965 - 1970). A plecat, temporar, din acest post în urma unui conflict avut cu Noel Bernard, care îl angajase la Radio Europa Liberă pe fiul lui Aurel Baranga, Harry Baranga. (Despre A. Baranga v. articol Vladimir Tismăneanu în: Evenimentul zilei din 5 septembrie 2008)
A fost protagonist al mișcării pentru unitatea Europei în exilul românesc. Astfel, la 9 mai 1948, s-a ținut, la Haga, Congresul Constitutiv al Mișcării Europene, prezidat de Winston Churchill. Aici s-au constituit comitetele naționale ale Mișcării Europene, cuprinzând inclusiv statele căzute sub ocupație sovietică. Comitetul român a avut, ca figuri mai proeminente, pe George Ciorănescu, președinte, Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău și alții.
A coeditat, la inițiativa lui Ion Dumitru, revista Apoziția, a cenaclului literar omonim din München, pe care a condus-o din 1982 până în 1992.
Operă publicată (incompletă)[modificare | modificare sursă]
Eseuri[modificare | modificare sursă]
- Romanii și ideea federalistă, București, 1996
Opera poetică[modificare | modificare sursă]
- Ystud, poeme amare, Paris 1950
- Codicil, Paris 1952
- Poeme fără răspuns, Paris 1952
- Poeme prea târzii, Paris 1954
- Un român prin Grecia, Paris 1967
- Morior ergo sum, München 1981
- Catrene definitorii diezate, München 1987
- Metaerotism imaginar, München 1990
Antologii[modificare | modificare sursă]
- Spicuiri din lirica americană contemporană, 1993
- Mai aproape de ingeri, traduceri din lirica religioasă [6]
totul în lume m-a-nșelat:
Ziua ce se pierde în noapte
stelele ce apun
florile veștede
mustul ce fierbe
hoitul dospit
totul m-a-nșelat, prietenul inimii mele.
Femeia moale ca perna
fântâna sleită a setei nestinse
mi-a împletit curse din mătasea părului
acoperindu-mi cerul cu dogoarea sânilor
fii Omul păros cu răcnet și ghioagă.
Mută tăriile pe prispa casei.
Fii câinele meu și fii tată.
În lume totul m-a-nșelat, prietene.
Deces: 1968
Nascut in Bucuresti la 1 ianuarie 1891. Sef de serviciu in Ministerul Muncii. A colaborat mai cu seama la Vieala nona si Literatorul, unde a scris si cronici dramatice.
Opere: Destainuiri, poeme (ms.).
Colaborare la reviste:
Convorbiri, Convorbiri critice, Vieata noua, Literatorul, Flacara, Sburatorul, Cugetul romanesc.
Izvoare:
Surasul, «Flacara», VII, 43, 1922. - Trecator si trecatoare, «Flacara», VII, 13, 1922. -Nepatrunsul, «Flacara», VIII, 9, 1923. -Imn muzicei «Flacara», VII, 37, 1922.
Batut-am cai si piscuri prin praf si prin furtuna,
Nu m-a-ngrozit nici ploaia, nici noaptea fara luna,
Si-am cautat zadarnic ce nimeni n-a gasit.
Caci am trecut desertul si inca n-am sosit
In fata fericirii ce fuge ca o duna
Dar iata marea, marea cu tarmuri de granit,
Cu miliarde buze soptind, spre infinit
Pustiul meu si-al lumii s-a sters in urma mea,
Si sufletu-mi palpita pe tarmuri ca o stea
Talazurile-n zare mi-au risipit hotarul,
Si de pe brate-n valuri catusele-mi cazura
Topindu-se-ntr-un clocot adanc de-azur si zgura
Sunt liber si-n infernul de ape reci ascuns
Un rai sclipind de stele cu cerul a patruns,
Dar ingerii-n cadere prin valuri se pierdura
Si totusi, vreau sa-i caut sub luciul nepatruns,
Caci valurile-n zare mi-au risipit hotarul,
Si-n largul marii parca mi s-a surpat calvarul
Si sufletu-mi te roaga, o bunule ocean
Acum cand sunt departe de crangurile pline
De picurari de greieri si-aroma de sulfine,
Cand vreau o casa noua si-un vis fara hotar,
Cand sorb fara de satiu parfumul tau amar,
Oh, sufletu-mi te roaga sa se cufunde in tine,
Sa-si racoreasca ochii, sa-si stinga-al setei jar,
Sa cada frant in tine ca raza unui far
Te roaga, doar o clipa, o, bunule ocean,
Trudit sa stea din zboru-i pe-o creanga de margean
De groaza vuietului si-a luminii.
De-ncununarea ce-mi facura spinii,
Si de amarul clocotitei spume
A valului ce m-a rapit..
Din noaptea vesnica m-am rupt in zorii mei
Ce-n ochii-mi de copil au rasarit;
O, roua diminetii de atunci
Si azi luceste-n ei;
Dar tipatul salbaticilor prunci
Mi-a amutit curand in fata feeriei
Si-n coltul gurii mi-a-nflorit surasul
Ce mi-l sadise-n suflet mana vesniciei.
O, drag suras, nepriceput si fin suras
Cu tine ma inalt adesea printre lacrimi
Cum se inalta dupa ploaie stanca-n soare;
Cu tine fac sa taca-n preajma hohotul de ras
Cum tac sacalii-n fata caravanii,
Caci prin viata tu m-ai dus ca-ntr-un desert
In care-albastre oaze-mi fura anii;
Si doar cu tine-abia mai pot pe prosti sa-i iert,
Cand iti feresc de zgura lor nemarginita
Taisu-ti mic de diamant;
O, scump suras, alinator potir vibrant,
Doar tu imi vindeci rana intredeschisa de suspine
A gurii mele omenesti
Cand clipa unei fericiri o sorb din tine,
Si ca o flacara pe buza-mi izbucnesti
Cand simt ca dorm comori ascunse-n mine
Si-atunci cand vantul rau imi spulbera cununa
De visuri, tu esti floarea ce-mi ramane totdeauna,
Caci daca n-ai fi tu in coltul gurii sa te strang
Ar trebui sa rad intruna
Sau sa plang
Dar ca oricare voi tipa plecand din lume.
Si te voi pierde pentru-o clipa cald suras,
Mi te va smulge mana mortii de pe buza
C-un hohot lung de ras;
Dar tu pe chipu-mi rece ca o spuza
Vei inflori din nou incremenit.
Si vei ramane-n coltul gurii mele
Ca-ntr-o fantana parasita-un cer cu stele;
Din vesnicie doar cu tine am venit
Si doar cu tine voi pleca in vesnicie
Ca sfinxul din pustie
O, drag suras, nepriceput si fin suras
Tu mi-ai stins tipatul in pragul feeriei,
Tu mi-l vei stinge dincolo de-apus;
Dar ca sa nu te pierd in noaptea gliei
Am sa te-nalt ca pe un crin din praful meu,
Caci fara straja ta in somnul vesniciei
N-as mai putea zambi lui
Dumnezeu
Si prin noi trecu
Iubirea
Cu ochii de cicoare.
Ea ne-a suras cand mana i-am intins,
Dar vrand sa-i prindem mana-n veci ispititoare
O, biete maini, doar ale noastre s-au cuprins;
Ea ne-a-ndrumat spre culmi fara popas,
Si-i sarutaram pasii pas cu pas;
Ea ne-a mustrat cand ne-am oprit la o rascruce,
Si ochii nostri s-au inchis sub ochii ei,
Lasand-o sa ne duca cum ne-o duce;
Ca
Veronica unor
Christi sovaitori,
Ea ne-a sters fruntea cand purtam aceeasi cruce.
Ea ne-a cantat in suflete din harpa
Ca
Sapho, si cand strunele-au plesnit,
in mare de pe tarmul nostru, s-a zvarlit
De-atunci, ca doi pagani goniti din temple,
Simtim cum ea se-ascunde numai prin icoane,
Si-n lume o intalnim doar prin romane.
O, ea era iubirea
Doamnei cu camelii
Sau castitatea palidei
Ofelii
Si totusi pentru tine o chemasem
Iubirea ce-a trecut pe langa noi.
Din cerul visurilor mele o-ntrupasem,
S-o adoram deopotriva amandoi;
Dar mana ei crispata-n sufletele noastre.
Pe coardele ce nu vibrau la fel,
Ne-a rupt in graba struna dupa struna,
Si sufletele ne-au tacut astfel
Sub ochii-i reci, ca un pustiu sub luna.
Si-atunci, razbunatori ne-am recules,
Cu-acelasi gand iubirii i-am intins
Potirul nuntii noastre neatins.
Si cu otrava marelui
Neinteles
Din sufletele noastre,
Ne-am amortit
Iubirea ce nu moare.
O, eu am fost un trecator, tu trecatoare
CAROLINA ILICA
Minune
A scrie un poem e o minune!
E ceva sfînt, ca tot ce este viu.
De parcă Dumnezeu în gînd l-ar spune,
Iar eu să îl aud şi să-l transcriu.
Dar poate mai întîi l-a tot visat;
Uitîndu-l iar şi iar. închis în vis.
Iar eu să-mi amintesc şi, recitat,
Să i se pară, treaz, că El l-a scris.
Mirarea
De ce se-ntreabă un copil “De ce?”,
Uimindu-se de toate, vrînd să ştie?
Mirarea, ne-a-nvăţat un învăţat,
E începutul de filozofie.
Şi Poezia-i “fiică a mirării”
Şi el, Poetul, un copil la fire –
Precum Adam la începutul lumii –
Vorbind de unul singur, de uimire.
Clopote
Bat clopotele de vecernii
Şi mă opresc să mă închin.
Ca orişicare om, dorindu-şi
Din Cer mai mult ori mai puţin.
– O, Doamne, cetitor de gînduri,
Tu ştii mai bine decît mine
Ce vreau: să scriu atît de simplu,
încît s-ajungă pîn^ la Tine!
Cuvinte
Cînd spui minuni, vorbeşti de Dumnezeu.
Cînd spui parfum, te uiţi după o floare.
Cînd spui culori, te-aştepţi la curcubeu.
Cînd spui sărut, te laşi să te-nfioare.
Cînd spui acasă, te visezi departe,
Und^ te-ai născut; sau unde stai, în doi.
Cînd viaţă spui, te-ai şi gîndit la moarte,
Ca la o certitudine de-apoi.
Curaj
Ce de curaj e pe femei să nască,
Neştiind ce cresc în trup aproape-un an:
Prea poate un nătîng ori un tiran;
Prea poate o copilă îngerească.
Ori un poet murind prea tînăr, poate,
De poezia sa nemuritoare.
Umplînd de jale sînul maicii sale,
Cum l-a umplut la naştere cu lapte.
Ferestre
Ce vede un copil privind pe geamul
De bloc înalt, etajul nu ştiu care?
Mulţimi de oameni, alţii, tot mai mulţi
Şi tot mai mici, ca el, în depărtare.
Ce vede un bătrîn de la fereastră,
Din cuibul casei prinse de pămînt?
Aceiaşi oameni rari, cu faţa mare,
Ce-i va vedea şi mîine; ori nicicînd.
Naivitate
Ne ducem un părinte la spital,
încrezători c-o să se facă bine.
Dar nu mai des, ci rar şi tot mai rar,
Din patul de metal acas^ mai vine.
Vorbim cu medicii, sperăm, veghem
Şi disperăm văzînd cum se topeşte.
Şi ne rugăm cu lacrimi şi-l strigăm.
Iar moartea tace, face şi sporeşte.
Nemuritori
Ca la biserică mergeam la Mama
Duminica şi-n alte sărbători.
Doar cînd avem părinţi – dar ţinem seama?! –
Ne mai simţim copii; nemuritori.
Oricîte lacrimi la mormînt i-aş pune,
Nu pot să-i dau şi eu ce ea mi-a dat:
Viaţă din viaţă (şi un nume),
Cînd de la moarte chiar m-a-mprumutat.
Întrebare
Ce-i viaţa? se întreabă-un filozof.
Dar şi-un cioban, cînd oile îi fată.
Dar şi-un bolnav la pat cu vai! şi of!
Dar şi-o femeie-ntîi însărcinată.
Oricît ne-am strădui, mai mult răspuns
Nu-n cuget, ci-n simţire e. Transcende
Doar întrebarea, vie ca un puls.
Ce-i viaţa, vom afla cînd o vom pierde.
Neamuri
Mai multe neamuri am în cer
Decît cu mine, pe pămînt.
Chiar Maica mea – era ca ieri –
S-a înălţat (precum un gînd).
Să mă mai tem sau nu de moarte?
Dar nici să mă sărut cu ea!
Ce e al meu e pus deoparte.
Cînd va veni, eu voi pleca.
Cununie
Ce rudă-i soţul cu soţia,
Să-i fie milă lui de ea?
Cînd vezi cîte un fiu uitîndu-şi
De chiar zăcuta maică-a sa.
Se spune-n taina cununiei
Că legătura-i pe viaţă.
Dar vezi chiar căte-un fiu de preot
Rupînd-o ca pe-un fir de aţă.
Violet
Mi-am plîns iubitul mult mai înainte
De-a ne găsi, a ne cînta şi pierde.
Ce am cules? O rouă de cuvinte,
Bătînd în violet, pe-o nucă verde.
în faţa morţii, cînd viaţa, iată,
E-un rezumat de-o clipă,-n reluare,
Rămîn cum am tot fost de-ncredinţată
Că dragostea, din toate,-i cea mai mare.
Nufăr
Mi-a rămas dator c-un fir de nufăr,
Ascet cu care să repet, pe apă:
– Nu sunt cuvinte….
– Nu sunt cuvinte pe pămînt cînd sufăr.
– Şi nici tăceri…
– Şi nici tăceri în cer, să le conceapă.
Arhitectura lui strălucitoare,
Scăzînd treptat petalele-n stamine,
E-a altei lumi – trecute? viitoare? –
Ce ne aşteaptă; mai întîi pe mine. n
(Poemele din această pagină fac parte din Cartea de pînză, a treia dintre CăRţILE de la VIDRA – Cartea de lut şi Cartea de lînă – în memoria Mamei mele…)
Casa
Casa mea e grea şi mare.
E şi mare, e şi grea.
Simt nevoia de strămtoare,
Să mă sihăstresc în ea.
O chilie micuşoară.
Ea cochilie, eu melc –
Lumea să rămînă-afară
Şi din minte să mi-o şterg.
Naştere
Ca mamă, şi eu voi boci şi l-oi plînge
Pe Fiul unic şi stăpîn ca un Tată;
în piept, nu la pieptul de lapte l-oi strînge
Atunci pentru prima şi ultima dată.
Bătrînă voi fi? – dar ce-nseamnă bătrînă? –
Iar sufletu-mi încă tot prunc nenăscut;
Rupîndu-şi placenta, să nu mai rămînă,
L-oi naşte pe gură, să pot să-l sărut.
Timpul
Credeai că timpul ţi-e pe mînă
Şi-l dai ^nainte şi-napoi
Ca pe-un ceasornic? Dar ne mînă
Şi ne întoarce el pe noi.
Şi iar e marţi, şi iar e vineri.
Eram copii alaltăieri.
Iar mai aseară eram tineri,
De la un timp de vreme, mîine
mai mult e ieri.
Timp bolnav
Am timp să nu mai fac nimic.
Am timp ca în copilărie
Cînd toate-s la-nceput. Am timp
Să-mi port de grijă numai mie.
Din ce-ajunsesem, fără timp
De scris, de vis, de viitor,
Acum învăţ, la şcoala vieţii,
Să am tot timpul să şi mor.
***************************
Afrodita
Iat-o cum vine în car tras de vrăbii!
Chiar toiul amiezii i-l mînă încoace.
Părul pe umeri, în bucle săltîndu-i,
Bucle desface.
Iată, cum carul pieziş, se opreşte
În iarba umflată de zbor ca o coamă!
Stolul de păsări, de-acum ostenite,
Abia se destramă.
Iat-o desculţă, uitînd de sandale!
Pernă se pune, sub tălpi, minta creaţă.
Braţele goale, încrucişîndu-se,
O iau în braţă.
Iat-o păşeşte pe iarba podită
Cu fluturi şi flori şi polen şi albine!
Atît de încet şi cu grijă, de parcă
Se duce, nu vine.
Iată, se face un trup de vioară,
Prundul cu pietre ieşite la soare!
Lungul arcuş e din fire de ape
Din munţi curgătoare.
Iată se-opreşte vrăjită la rîul
Ce cîntă şi fuge de sine întruna!
Ca ploaia îi curge veşmîntul pe şolduri
Şi-i goală ca luna!
Iată, cum rîul cel prins între maluri,
Nu poate sări cum ar vrea s-o cuprindă!
Dar sare chiar ea, de pe-un dîmb cu goruni,
Cum pică o ghindă.
Atît se şi vede din ’naltul înalt
De unde chiar Zeus măritul priveşte.
Ci ea nu ia seama, cît apa o ţine
Pe piept ca pe-un peşte.
Iată, pîndită-i acum şi de-aproape
De-un tînăr… Numit Praxitele.
Flămînd de emoţii, setos de frumos
Şi hoţ de modele.
Iată, aşteaptă să iasă din unde
Aceea din spumele mării născută!
Dar el împietreşte văzînd-o; doar ochii
Îi fug de-o sărută.
Şi iată şi cum, peste-o vreme,
Zeiţa Zărindu-şi statuia, roşi de ruşine.
Căci goală-a fost prinsă de dălţile lui
Şi-o vede oricine.
Timpul
În fiecare clipă moare
Cîte-o secundă, nu mai mult.
Aşa se scutură de floare
Prezentul devenind trecut.
Iar din secunda dusă-nvie
O nouă clipă, rînd pe rînd.
Aşa s-adun-o veşnicie:
Din adineauri, spre curînd.
Din adineauri spre curînd,
Aşa s-adun-o veşnicie.
O clipă nouă, rînd pe rînd,
Chiar din secunda dusă-nvie.
Prezentul, devenind trecut,
Aşa se scutură de floare:
Cîte-o secundă, nu mai mult,
În fiecare clipă moare.
Cîte-o secundă, nu mai mult,
În fiecare clipă moare.
Prezentul devenind trecut,
Aşa se scutură de floare.
Şi-o nouă clipă, rînd pe rînd,
Chiar din secunda dusă-n vie.
Din adineauri spre curînd,
Aşa s-adun-o veşnicie.
Sărutul
Un sărut pe furate.
Deşi tot mai în noapte,
Făcîndu-mi parte
De ceva rustic şi proaspăt
Ca o răsură
din zori;
Şi dintr-un demult
Pe care, nedegustîndu-l la vremea lui,
L-am pierdut.
O, cei care cred
că timpul nu se mai poate
întoarce,
Să se roage la Parce!
Bunică
Îmi sînt pline pervazele de porumbei.
La boabe de grîu şi fărîme de pîine.
(Duhul cel Sfînt se pogoară cu ei?)
Şi se uită de-afară la mine.
Şi casa mi-e plină de fluturi de noapte
(Sau suflete moi ale celor plecaţi?)
Sînt tare urîţi, cu aripile strînse la spate,
Dar cînd se deschid, devin minunaţi!
Un flutur e broşă pe o bretea.
Doi porumbei, în pereche, intră ca hoţii,
pe după perdele.
Îşi caută cuib, să clocească în camera mea.
Să mă facă bunică: de porumbele.
Două doruri
Un dor de Mamă. Şi un dor de fiică.
De Mama, tînără. De Lana, mică.
De Mama, ca de-o soră, dar mai mare.
Iar de fetiţă-n iarbă, cît o floare.
O mie şi una de nopţi
Îmi place şi mie
Vorba aceea, aproape uitată,
A poetului octogenar: b u n ă o a r ă,
Ştiind că îţi place şi ţie.
Fardată la ochi cu cearcăne mov,
Pentru tine nu dorm;
uneori,
Aşteptîndu-te pînă în zori,
Fanîndu-mi obrazul de femeie blonzie.
Iar ziua să bîntui ca beată, apoi
Lovindu-mă
De tot ce e-n jur,
B u n ă o a r ă
Pînă şi de aura mea violetă,
ce-mi face
Din subtile vibraţii
contur.
O noapte cu tine, atît mi-am dorit,
B u n ă o a r ă!
Şi apoi să te cînt.
Dar iată că sînt
pedepsită
Cu o mie de nopţi!
Şi încă una peste o mie!
În care mă laşi grea
Cu fiecare cuvînt,
Poezie!
Vremea poeziei
„Nu mai e vremea poeziei!”
Dar oare să fi fost cîndva?!
„Nici timp nu e de poezie!”
Dar îmi pot face pentru ea:
Rupînd din somn, rupînd din mine,
Lăsînd pe alţii să-şi petreacă.
Le las şi lumea, tot nu ştiu
Nici ei cu lumea ce să facă!
*************************************
| Poeme Duble de Carolina Ilica a) Cel mai mare pictor, cea mai mare poetăCel mai mare pictor e Soarele, Zugrăvind zi-lumină – câte lumi? – în culori.Cea mai mare poetă e Luna. Muta aceea Cu burta la gură Şi capul în nori.b) Luna– Domnului Andrei Oişteanu – Ştiu dintr-un vis cum mă alese Luna. Să o moşesc, născându-se din sine; Trei nopţi la rând gemând în pat la mine, Eu trebuind să o descânt întruna,De parcă aş culege mătrăguna, Acel homuncul ce-n pământ se ţine; Chiar fără ochi uitându-se la mine, Dar poate ochiul lui e tocmai Luna. Atâta forţă mandragora are Şi-o onorează ca pe-un panaceu. Tot Luna-i cea mai mare în magie, O ţin la piept ca pe copilul meu. a) Vis Era ameţitor de bine: Ce-a zis încet, nu se cuvine De ce te-mpotriveşti, Mândrie, Şi-a râs, cu ce sălbăticie! Când m-am trezit, m-am speriat: b) El mă mângâia El mă mângâia. Şi degetele sale Plăcerea de a mângâia a) Un rai pe ape (Lacul) Mă răcoream de tine, c-un lac întreg, în vară. Pentru întâia oară peştoaice vinovate Iar trestia măreasă* tot timpul se-oglindea. Sub soarele în flăcări. Sus nici un strop de nor. * măreasă (regionalism) = făloasă, mândră şi frumoasă ca o împărăteasă (de la: Măria Sa) b) Lacul Ca moarul vânăt: ape-ape Ele-aruncau încete undiţi Dar eu, de bună voie, prinsă Părea că preajma-i dintr-o vrajă – Când lacul mă purta pe pieptu-i Mă bizuiam că nimeni, nimeni a) Căpiţe Căpiţe, sâni sălbatici, de mătasă Din altă lume, pură şi augustă, b) Melci Au moliciuni de la-nceputul lumii Sunt primitivi. Şi senzuali. Şi-atât a) Din foc şi din gheaţă Motto: Se duce de-acum tinereţea şi simţi Pui mâna pe frunte: gheaţă pe jar. Te mai uiţi printre gene? Acel Se duce de-acum tinereţea şi ştii b) Se duce vara Se duce vara. Şi n-o pot reţine. Se duce vara. Florile se lasă Se duce vara. Păsările ţipă Şi vraja şi langoarea şi dulceaţa… |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu