2. /10 APRILIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
DECESE
- 1295: Balduin d'Avesnes (n. septembrie 1219, Oizy – d. 10 aprilie 1295, Avesnes) a fost unul dintre fiii lui Bouchard al IV-lea d'Avesnes și ai soției acestuia, Margareta a II-a de Flandra.Căsătoria dintre părinții săi a fost ulterior declarată ilegală. Balduin a fost apoi declarat ca legitim de către papă, la instigarea regelui Ludovic al IX-lea al Franței. În 1246, el a primit Beaumont ca apanaj.Întreaga sa viață, Balduin a luptat, alături de fratele său, contele Ioan I de Comitatul Hainaut|Hainaut, împotriva fraților lor vitregi din cea de a doua căsătorie a mamei lor cu Guillaume al II-lea de Dampierre. Se spune că Balduin ar fi fost răspunzător pentru accidentul care a condus la uciderea fratelui său vitreg Guillaume al III-lea de Dampierre în timpul unui turnir din Trazegnies. După edictul de la Péronne și moartea fratelui său Ioan, Balduin s-a reconciliat cu mama sa, care l-a trimis împotriva Namurului pentru o expediție punitivă.Balduin este cunoscut și ca un cronicar, el scriind o Chronique Universelle. În 1243, Balduin s-a căsătorit cu Felicitas (n. 1220-d. 1307), fiică a lui Toma al II-lea de Coucy, senior de Vervins și fiu al seniorului Raoul I de Coucy. Balduin a avut următorii copii:
- Ioan (d. 1283), căsătorit cu Agnes de Valence, fiică a lui Guillaume de Valence, devenit earl de Pembroke.
- Beatrice (d. 1321), căsătorită în 1281 cu contele Henric al VI-lea de Luxemburg (d. 1288), fiul lui Henric al V-lea.
- 1533: Frederic I (n. 7 octombrie 1471 – d. 10 aprilie 1533) a fost conducătorul Regatului Danemarcei, al Norvegiei și temporar al celui suedez. În funcție de originea documentelor, ortografia numelui său respectă specificul limbii țărilor respective, adică Frederich, Frederik, respectiv Fredrik. Frederic a fost fiul primului rege Oldenburg Christian I al Danemarcei, Norvegiei și Suediei (1426–81) și a Dorothea de Brandenburg (1430–95). Minorul Frederic a fost ales co-Duce de Schleswig și Holstein în 1482, imediat după moartea tatălui său. Celălalt co-duce era fratele său mai mare cu zece ani, regele Ioan al Danemarcei. La majoratul lui Frederic, în 1490, ambele ducate au fost împărțite între cei doi frați.[1]În 1500 el și-a convins fratele să cucerească Dithmarschen, și o armată mare a fost chemată, nu numai din cele două ducate, dar și din Uniunea Kalmar pentru care fratele său a fost rege pentru scurt timp. De asemenea, au luat parte numeroși mercenari germani. Expediția a eșuat lamentabil, însă, în Bătălia de la Hemmingstedt, unde o treime din toți cavalerii din Schleswig și Holstein și-au pierdut viața. Un grup de nobili i-au oferit tronul lui Frederick cel Tânăr în 1513, după moartea Ducelui Johannis, dar refuză știind că majoritate curții nu îi este loială, și l-au încoronat în schimb pe Kristianssen I.În 1523 Kristianssen I, fiul său, numit Rege peste regatul Danemarca, Norvegia și cel suedez sub împrejurarea unei curți neloiale a fost silit să abdice, motiv pentru regele 'Frederic I' ca să ia pentru sine tronul. După numirea sa ca rege, tronul s-a mutat în cetatea Gottorf, actualul oraș Schleswig din landul Schleswig-Holstein (din Germania).După înlăturarea în siguranță a fiului său cu un an în urmă, Frederic I se confruntă în 1524 cu o serie de revolte ale țărănimii în regiunile Jutlandul de Sud și landul Skana (din Suedia) care voia reîntoarcerea lui Kristianssen I pe tron. Intrigile mereu crescânde îl forțează pe Severin Norby (n. 147_ - d. 1530), duce de Von Gotland să invadeze regiunea Blekinge într-o încercare de a se schimba ordinea de la cetatea de Scaun din ținutul Gottorf. Adunând țăranii din regiunea guvernată, el a atacat castelul Karnan din Helsingborg. Armata lui Frederik concentrată în ținutul Scania respinge cu eficiență gloata de 8000 de țărani adusă de Soren, iar generalul Johannis Rantau îl învinge la bătălia dela Lund din aprilie 1525. În urma bătăliei, răsculații au dat bir cu fugiții; au pierit însă și nevinovații care s-au găsit în calea lor. Metoda aceasta de a presăra moarte în cale și de a folosi scutul uman a fost practicată și în Europa de Est și Asia de către Imperiul Otoman, procedeu ce ni-l descrie și Mihai Eminescu [necesită citare].Se știe că Frederic, deși nu scrie daneza, acesta a încurajat publicarea primei Biblii în limba daneză, lucru făcut pentru a împăca taberele religioase ale ordinului luteran și ordinului catolic și a putea să îi controleze printr-o singură biserică (1525).Începând cu 1427 Frederic autorizează închiderea unor biserici franciscane și moare la 10 aprilie 1533, trupul fiindu-i înhumat la catedrala din Schleswig.
- 1585: Papa Grigore al XIII-lea (n. 1502)
- 1599: Gabrielle d'Estrée, metresa regelui Henric al IV-lea al Franței (n. 1571)
- 1640: Agostino Agazzari, compozitor italian (n. 1578)
- 1671: Anne Hyde, Ducesă de York (22 martie 1638 – 10 aprilie 1671[1]) a fost prima soție a lui Iacob, Duce de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) și mama a doi monarhi, Maria a II-a a Angliei și Anna a Marii Britanii.[2]Înainte de căsătorie a fost doamnă de onoare a Prințesei Regale Mary și Prințesă de Orania..
Anne Hyde Ducesă de York
Ducesă de Albany
Date personale Născută 22 martie 1638
Windsor, AngliaDecedată (33 de ani)
Londra, AngliaÎnmormântată Westminster Abbey Cauza decesului sindrom puerperal[*] 
Părinți Edward Hyde, 1st Earl of Clarendon[*]
Frances Hyde[*]Frați și surori Laurence Hyde, 1st Earl of Rochester[*]
Henry Hyde[*]Căsătorită cu Iacob al II-lea al Angliei Copii Maria a II-a a Angliei
James Stuart, Duce de Cambridge
Anna a Marii Britanii
Charles Stuart, Duce de Kendal
Edgar Stuart, Duce de CambridgeReligie anglicanism[*]
catolicismOcupație aristocrat[*]
doamnă de onoareApartenență nobiliară Titluri duce
ducesă[*]Familie nobiliară Casa Stuart - 1742: Wilhelmine Amalia de Brunswick-Lüneburg (21 aprilie 1673 – 10 aprilie 1742) a fost împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman ca soție a împăratului Iosif I. Wilhelmine Amalia a fost fiica cea mică a lui Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Benedicta Henrietta de Wittelsbach. Surorile ei au fost Charlotte Felicitas, care s-a căsătorit cu Ducele de Modena, și Henriette Marie, care nu s-a căsătorit niciodată.Wilhelmina a primit o educație catolică primită de la mătușa ei, Louise Holladine, la mănăstirea Maubuisson, și nu s-a întors la Hanovra până la vârsta de 20 de ani, în 1693. Împărăteasa Sfântului Imperiu Roman, Eleonore-Magdalena de Neuburg, a decis ca Wilhelmina Amalia să fie nora ei. Ca rezultat, la 24 februarie 1699, ea s-a căsătorit cu fiul Eleonorei, Arhiducele Joseph, moștenitorul împăratului Leopold I. La nunta lor s-a cântat opera Hercule și Hebe de Reinhard Keiser (1674–1739).Wilhelmina și Iosif au avut trei copii:
- Arhiducesa Maria Josepha (8 decembrie 1699 – 17 noiembrie 1757); ea s-a căsătorit cu August al III-lea al Poloniei.
- Arhiducele Leopold Joseph (29 octombrie 1700 – 4 august 1701); a murit în copilărie.
- Arhiducesa Maria Amalia (22 octombrie 1701 – 11 decembrie 1756); ea s-a căsătorit cu Carol al VII-lea, Împărat Roman
Wilhelmine Amalia de Brunswick-Lüneburg Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, Împărăteasă germană
Regină consort a Ungariei și Boemiei[1]
Date personale Născută 21 aprilie 1673
Hanovra, GermaniaDecedată (68 de ani)
Viena, AustriaÎnmormântată Cripta Capucinilor din Viena Cauza decesului variolă Părinți Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg
Benedicta Henrietta de WittelsbachFrați și surori Duchess Charlotte of Brunswick-Lüneburg[*] Căsătorită cu Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Copii Maria Josepha, regină a Poloniei
Arhiducele Leopold Joseph
Maria Amalia, Împărăteasă a Sfântului Imperiu RomanCetățenie 
Germania Religie catolicism Ocupație regină[*] Apartenență nobiliară Titluri duce
regină consoartă[*]Familie nobiliară Casa de Brunswick-Lüneburg
Casa de HabsburgDomnie Domnie 5 mai 1705–17 aprilie 1711
- 1807: Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel (24 octombrie 1739 – 10 aprilie 1807) a fost prințesă germană și compozitor. Ea a devenit prin căsătorie ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach; de asemenea, a fost regent al statelor Saxa-Weimar și Saxa-Eisenach din 1758 până în 1775. Anna Amalia a transformat Curtea ei în cel mai influent centrul cultural al Germaniei. S-a născut la Wolfenbüttel ca al nouălea copil al lui Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel și a Prințesei Philippine Charlotte a Prusiei. Bunicii materni au fost regele Frederic Wilhelm I al Prusiei și Sophia Dorothea de Hanovra.La Brunswick, la 16 martie 1756 ea s-a căsătorit cu Ernst August al II-lea, Duce de Saxa-Weimar. La doi ani după nuntă, soțul ei a murit, la vârsta de 20 de ani. Anna Amalia a devenit regentă pentru fiul ei minor, Karl August. A încredințat educația celor doi fii unor mari gânditori precum Wieland, Goetz sau Knebel; băieții au crescut într-o atmosferă liberală și umanistă.În timpul minoratului fiului ei ea a administrat treburile în ducat cu o notabilă prudență, consolidând și ameliorând resursele în ciuda tulburărilor din timpul Războiului de Șapte Ani. În 1775, când fiul ei a devenit major, ea s-a retras, nu înainte de a-l căsători cu Louisa de Hesse-Darmstadt, fiica cea mică a Landgrafului Ludovic al IX-lea de Hesse-Darmstadt. Căsătoria a fost în întregime în scop dinastic și a urmărit consolidarea ducatul de Saxa-Weimar în cadrul Sfântului Imperiu Roman.La Weimar veneau cei mai importanți muzicieni și scriitori ai timpului: Goethe, Herder, Lichtenberg. Pentru a reține aceste somități la curtea sa, ea le-a dat funcții oficiale: preceptori ai copiilor ei, intendenți etc.A murit în 1807 într-o Germanie ocupată de soldații lui Napoleon. Fiul ei a fost capabil să păstreze teritoriile și și-a căsătorit fiul cel mic cu sora țarului Alexandru I. Strănepoata ei, Augusta, prin căsătoria cu Wilhelm I al Prusiei, va deveni prima împărăteasa a Germaniei unificate.
- 1813: Joseph-Louis Lagrange (în italiană Giuseppe Lodovico Lagrangia; n. 25 ianuarie 1736, Torino - d. 10 aprilie 1813, Paris) a fost un matematician și astronom francez de origine italiană, care a adus numeroase contribuții în matematică și mecanică, fiind considerat cel mai mare matematician al secolului al XVIII-lea. Napoleon l-a supranumit „piramida grandioasă a științelor matematice”. S-a născut la Torino, în Italia, ca Giuseppe Luigi (Lodovico) Lagrangia. Tatăl său, care avea o funcție superioară în cadrul trupelor Regatului Sardiniei, era un om bogat și cu o înaltă poziție socială. Mama sa a fost unica fiică a unui medic bogat din Cambiano.Prin diverse speculații, tatăl său și-a pierdut multe din proprietăți, astfel că tânărul Lagrange a fost nevoit să se descurce prin propriile puteri.Încă din tinerețe, Lagrange a dovedit un interes deosebit pentru limbile clasice și astfel face cunoștință cu operele științifice ale lui Euclid și Arhimede. Dar adevăratul interes pentru matematică i se deschide la Colegiul din Torino, unde are de-a face cu o publicație de-a lui Edmond Halley care îi deschide interesul pentru acest domeniu, în special pentru geometrie, spre nemulțumirea tatălui său care dorea ca el să urmeze avocatura.La vârsta de 19 ani (în 1755) obține un post la catedra de matematică a Școlii Regale de Artilerie din Torino. Tot aici și-a publicat primele sale lucrări din domeniul ecuațiilor diferențiale și calculului diferențial. În 1757, Lagrange a figurat printre fondatorii Academiei din Torino.În 1766 Lagrange părăsește orașul natal stabilindu-se la Berlin, unde este numit în funcția de director al departamentului de matematică al Academiei din Berlin, succedându-i lui Euler. Regele Frederic al II-lea al Prusiei dorea astfel ca „cel mai mare rege al Europei” să îl aibă pe „cel mai mare matematician al Europei”.Un an mai târziu (în 1767), Lagrange s-a căsătorit, dar nu a avut copii.A urmat o perioadă de douăzeci de ani în care a publicat asiduu numeroase articole și cărți din diferite subdomenii ale matematicii și mecanicii: algebră, calcul infinitezimal, teoria probabilităților, teoria numerelor, mecanică teoretică, astronomie, mecanica fluidelor, cartografie etc. Se pot cita peste 80 de memorii științifice publicate de către Lagrange în această perioadă fecundă.Decesul soției sale (în 1783), îl deprimă însă foarte mult. Trei ani mai târziu, moartea regelui Frederic al II-lea al Prusiei, protectorul său, îl pune într-o situație dificilă. Primește însă numeroase oferte din Franța și Italia. În final, acceptă propunerea Academiei de Științe din Paris, unde se putea ocupa numai de cercetare, fără obligații didactice. Astfel, în 1787 Lagrange părăsește definitiv Berlinul, stabilindu-se la Paris.Un an mai târziu, în 1788, Lagrange publică la Paris celebra sa carte „Mecanica analitică” (Mécanique analytique). Această carte (scrisă în mare parte pe când era încă în Prusia), este „nava amiral” a operei sale, fiind punctul culminant al muncii sale în domeniul mecanicii teoretice și al analizei matematice.În 1789 izbucnește Revoluția Franceză. Lagrange nu este însă îngrijorat de evenimentele sângeroase care au loc, geniul său matematic și reputația de care se bucură în Franța fiind suficiente pentru a-l scăpa de represiunea declanșată împotriva străinilor. Comenzi speciale ale Comitetului Salvării Publice îi permit să-și continue îndeplinirea atribuțiilor sale. Începând cu anul 1791 participă la lucrările Comisiei de Măsuri și Greutăți, fiind astfel unul dintre părinții sistemului metric și al adoptării diviziunii în sistem zecimal al unităților de măsură.În 1792 s-a recăsătorit cu fiica unui coleg astronom.Academia de Științe a fost desființată în 1793 și un an mai târziu, colegul și prietenul său Lavoisier este executat, căzând victimă a regimului terorii. Acest eveniment l-a afectat mult pe Lagrange, el spunând: „A fost nevoie doar de o secundă pentru a i se tăia capul, dar va fi nevoie de un secol pentru a se mai ivi un astfel de cap”.În 1794, odată cu înființarea renumitei Școli Politehnice (École polytechnique), Lagrange a devenit primul profesor de analiză matematică, post pe care îl va ocupa (un an mai târziu) și la Școala Normală (École normale). A continuat să publice lucrări de analiză matematică, printre care: Théorie des fonctions analytiques (1797) și Leçons sur le calcul des fonctions (1800).La 25 decembrie 1799 a fost numit senator, fiind unul dintre puținii oameni de știință membri ai Senatului (alte exemple celebre au fost Monge și Laplace). A fost decorat cu Legiunea de Onoare de către Napoleon în 1808 și a devenit conte al Imperiului.Joseph-Louis Lagrange a murit la Paris, în vârstă de 77 de ani, lăsând în urma lui o operă științifică ce a dus la progrese substanțiale în toate ramurile de matematicii și fizicii din acea epocă. Cunoscut îndeosebi pentru introducerea metodelor analitice în geometrie, el a obținut rezultate remarcabile în mai toate domeniile matematicii, publicând importante lucrări de geometrie, trigonometrie și mecanică.Este îngropat în Pantheonul din Paris. În matematică, Lagrange este considerat fondator al calculului variațiilor (simultan cu Euler) și al teoriei formelor pătratice. A demonstrat teorema lui Wilson pentru numere prime și conjectura lui Bachet referitoare la descompunerea unui număr întreg în patru pătrate perfecte. Numele său apare aproape peste tot în matematică. Astfel, este celebră teorema din teoria grupurilor care îi poartă numele, o altă teoremă referitoare la fracțiile continue, precum și ecuația diferențială a lui Lagrange.În analiza matematică el a dat formula restului pentru dezvoltările în serie Taylor, formula creșterilor finite și formula de interpolare; a introdus metoda multiplicatorilor pentru rezolvarea problemei aflării extremelor condiționate.În algebră a elaborat teoria ecuațiilor (a cărei generalizare este teoria lui Galois), a găsit metoda de calcul aproximativ al rădăcinilor ecuațiilor algebrice cu ajutorul fracțiilor continue, metoda de separare a rădăcinilor ecuațiilor, algebrice, metoda de eliminare a variabilelor dintr-un sistem de ecuații.În domeniul ecuațiilor diferențiale, Lagrange a elaborat teoria soluțiilor singulare, precum și metoda variației constantelor.În fizică, precizând principiul minimei acțiuni și utilizând calculul variațiilor, el a descoperit funcția care satisface ecuațiile Lagrange, funcție care îi poartă numele.A dezvoltat mecanica analitică, introducând metoda multiplicatorilor Lagrange (1788).S-a implicat, de asemenea, în astronomie, efectuând cercetări ample cu privire la problema celor trei corpuri, unul din rezultatele sale fiind punerea în evidență a punctelor de oscilare („punctele lui Lagrange”) în 1772.O teoremă celebră îi este atribuită: Teorema lui Lagrange.
Joseph-Louis Lagrange 
Date personale Nume la naștere Giuseppe Ludovico Lagrangia Născut 25 ianuarie 1736
TorinoDecedat 10 aprilie 1813
ParisÎnmormântat Panthéon Căsătorit cu Vittoria Conti[*] Naționalitate italian / francez Cetățenie 
Regatul Sardiniei
Franța Ocupație matematician
astronom
fizician
politicianActivitate Rezidență Italia, Prusia, Franța Domeniu matematician, fizician și astronom Instituție Academia din Torino, Academia de Științe din Berlin, Academia Franceză de Științe, École Polytechnique Alma Mater Universitatea din Torino
École polytechniqueCunoscut pentru Calculul variațiilor, Teoria formelor pătratice, Teorema lui Lagrange, Teorema creșterilor finite, Ecuații diferențiale, Metoda de separare a rădăcinilor ecuațiilor algebrice, Mecanică analitică - 1872: Moses Ashley Curtis (n. 11 mai 1808, Stockbridge, Massachusetts – 10 aprilie 1872, Hillsborough, Carolina de Nord) a fost un doctor de teologie prezbiterian și un cunoscut botanist precum micolog american. Abrevierea numelui său în cărți științifice este M.A.Curtis. Moses Ashley a fost descendentul unei familii de clerici foarte veche din America care s-a stabilit deja în secolul al XVII-lea acolo. Tatăl lui, Jared, a fost și el absolvent al Williams College, negustor, director al academiei din Stockbridge, pentru mult timp capelan al închisorii de stat din Charleston, Carolina de Sud, iar mama, Thankful (1785-1860), fiica generalului Moses Ashley (1749-1791), nepoata renumitului teolog și congregaționalist Samuel Hopkins (1721-1803). Tânărul Curtis s-a căsătorit la 3 decembrie 1834 cu Mary Jane de Rosset (1813-1903), o descendentă a nobilului refugiat hughenot Armand Jean de Rosset.[1][2] Copii soților au fost: William White (1838-1843), Armand de Rosset (1839-1856), Moses Ashley (1842-1933), John Henry (1844-1865), Katharine căs. Fullerton (1845-1922), Charles Jared (1847-1931), Mary Louisa (1849-1929), Magdalen de Rosset (aprilie–septembrie 1851), Caroline (1852–1862) și Elizabeth de Rosset (1854-1928). După ce, în 1827, Curtis a absolvit studiile la Williams College, o universitate americană privată foarte prestigioasă în Williamstown, Massachusetts, unde a dezvoltat un interes de durată în domeniul științelor naturale sub influența profesorilor Chester Dewey (1784-1867) și Amos Eaton (1776-1842), a lucrat mai întâi 2 ani în Massachusetts, apoi a devenit mai întâi tutor pentru copiii fostului guvernator Edward Bishop Dudley (1789-1855) în Raleigh, Carolina de Nord. În 1833 s-a întors la Massachusetts, unde a început un studiu de teologie. După căsătoria lui, a fost ordonat în 1835 și a obținut un post de predare la școala episcopală de la Raleigh, Carolina de Nord.[1] În 1841 a fost numit rector al Bisericii Episcopale Protestante de la Hillsborough în Carolina de Nord în 1841. Din 1847 a fost responsabil pentru o parohie la Society Hill în Carolina de Sud, înainte de a se întoarce zece ani mai târziu la biserica episcopală din Hillsborough în 1857, unde a rămas activ până la moartea sa. În 1852 i-a fost acordat titlul Doctor of Divinity („doctor de teologie”) de către Universitatea din Carolina de Nord. Deja în cursul activității sale la Wilmington (1830-1833) a studiat, împreună cu medicul James Fergus McRee (1794–1869), flora variată a acestei regiuni de coastă, colectând stăruitor peste 1000 de specii. Prin urmare, a listat și descris rezultatele obținute în prima sa publicație în Journal of the Boston Society of Natural History, intitulat Enumeration of Plants Growing Spontaneously Around Wilmington, North Carolina, with Remarks On Some New and Obscure Species, („Enumerarea plantelor care cresc spontan în jurul orașului Wilmington, în Carolina de Nord, cu observații despre unele specii noi și necunoscute”) în mai 1835.[1]În calitate de botanist, Curtis a explorat Munții Apalași de sud și a pornit o expediție majoră în 1839. A creat și susținut un mare ierbar de specii uscate și a contribuit cu diverse soiuri pentru colecțiile altor botaniști, ca de exemplu cele ale lui John Torrey (1796-1873) sau ale lui Asa Gray (1810-1888). El a colectat de asemenea licheni pentru Edward Tuckerman (1817-1886), unui profesor universitar și specialist în acest domeniu. Mai departe a corespondat cu mulți alți botanici, în primul rând cu micologul Miles Joseph Berkeley (1803-1889), cu care a cooperat foarte intensiv. Astfel i-a trimis multe exemplare cu descrieri și note. Multe specii de ciuperci au fost descrise și determinate pentru prima dată de cei doi savanți împreună. Colaborarea dintre Berkeley și Curtis nu a fost numai profitabilă pentru ambii corespondenți interesați, ci de mare avantaj pentru progresul micologiei, în special în America. Curtis a transmis lui Berkeley nu numai colecțiile proprii ci de asemenea, ciupercile trimise de diverși corespondenți americani.[4] Mai departe a stat în corespondență cu faimosul Elias Magnus Fries.[5]Curtis începuse să dezvolte deja din 1846 un interes deosebit în studiul ciupercilor, dar în timpul Războiului Civil American a făcut cercetări atât de vaste, încât a devenit o autoritate recunoscută în domeniul micologiei. În acest timp a scris o lucrare detailată despre Fungi esculenti, pentru care fiul său, Charles Jared, a contribuit cu desene colorate. Cartea a fost finalizată, dar nu a fost publicată niciodată, din cauza situației financiare nefavorabile în urma marelui conflict. Savantul a încercat și valorizat singur în apropierea domiciliului său, într-un perimetru de numai 2 mile, peste 40 de specii, descoperind marea calitate a bureților ca nutrienți. În 1869, Curtis a făcut declarația necontestată că ar fi mâncat o varietate mai mare de ciuperci decât oricare altul pe continentul american.[3]În calitate de muzician, a fost apreciat de un cerc larg de prieteni din întreaga țară, cu care a jucat în mai multe rânduri. Pianul, flautul și orga erau principalele sale instrumente; dar a știut și vioara. El a lucrat uneori ca organist al bisericii și, în mod obișnuit, și-a antrenat corul pentru a cânta lucrări muzicale faimoase, ca de exemplu corul Aleluia lui Georg Friedrich Händel, Gloria lui Wolfgang Amadeus Mozart și creațiile lui Joseph Haydn. El a compus și imnuri precum cântece bisericești. Una dintre compozițiile sale, „Cât de frumos este pe munți”, a scris-o pentru propria hirotonire. Savantul, care a vorbit în afară de engleza încă 5 limbi (germana, franceza, greaca antică, ebraica și latina) și-a continuat studiile științifice până la data de 10 aprilie, când a murit brusc și mult prea devreme, probabil în urma unei boli cardiovasculare care l-a mâhnit ultimii 20 de ani ai vieții. Este înmormântat în cimitirul bisericii St. Matthews din Hillsborough. După moartea semnificativului om de știință, ierbarele colectate de el au fost împărțite și se află în prezent la Universitatea din Carolina de Nord, Universitatea Harvard, Universitatea din Nebraska-Lincoln și New York State Museum.
Moses Ashley Curtis 
Moses Ashley CurtisDate personale Născut 11 mai 1808
Stockbridge, MassachusettsDecedat 10 aprilie 1872 (63 de ani)
Hillsborough, Carolina de NordPărinți Jared Curtis și Thankful Ashley Căsătorit cu Mary de Rosset Copii 10: 5 fii, 5 fiice Naționalitate 
americanăCetățenie SUAOcupație teolog
botanist
micologActivitate Domeniu botanică - 1890: Constantin Grădișteanu (n. 17 septembrie 1833; d. 10 aprilie 1890, București) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, deputat, prefect, senator, ministru de finanțe al României între 20 aprilie 1870 și 14 decembrie 1870, în al treilea guvern condus de Manolache Costache Epureanu și Președintele Camerei Deputaților în perioada ianuarie-decembrie 1889. Constantin Grădișteanu s-a născut într-o veche familie de boieri din Țara Românească. Părinții săi au fost Șerban și Aristița Grădișteanu.[2]Constantin a studiat la Universitatea din Paris, unde a absolvit facultatea de litere, în 1852, studiind apoi și dreptul. Întors în țară după Unirea Principatelor, Grădișteanu a fost numit prefect al județului de atunci Ilfov, fiind apoi transferat ca prefect al județului Putna în luna următoare.De formație conservator, Constantin Grădișteanu a făcut parte din legislativul românesc începând cu 1866, fiind ales în Adunarea Deputaților, pentru ca în 1876 să facă parte din Senat. A ocupat funcția de ministru de finanțe al României în 1870, (între 20 aprilie și 14 decembrie), în cel de-al treilea guvern condus de Manolache Costache Epureanu.În 1873, la 24 mai, un grup de conservatori de seamă ai vremii, printre care se număra și Constantin Grădișteanu, au fondat Partidul Național Liberal. Grupul fondator a devenit și primul comitet director al PNL.[3]A decedat la București în 1890. Constantin Grădișteanu a fost căsătorit cu Elena (Sihleanu) Grădișteanu[4], sora lui Alexandru Sihleanu
- 1897: Friedric Francisc al III-lea (19 martie 1851 – 10 aprilie 1897) a fost penultimul Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. S-a născut la Schloss Ludwigslust ca fiul cel mare al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a primei lui soții, Prințesa Augusta de Reuss-Köstritz. I-a succedat tatălui său ca Mare Duce la 15 aprilie 1883, la vârsta de 32 de ani.De la o vârstă fragedă Frederic Francisc a suferit de astm și severe dificultăți de respirație. Nu putea să locuiască în nordul Europei și a locuit pe malul Mediteranei, unde clima era mai blândă. Homosexualitatea lui a fost un secret deschis.[1]Moartea Marelui Duce la Cannes, la 10 aprilie 1897 este învăluită în mister; inițial s-a raportat că s-a sinucis aruncându-se de pe un parapet de pod.[2] Versiunea oficială a decesului său a fost că se afla în grădina lui când a întâmpinat dificultăți de respirație și s-a împleticit înainte de a cădea peste un zid mic.[3] A fost succedat de fiul său, Friedrich Franz IV, care a fost ultimul Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin. Friedric Francisc s-a căsătorit cu Marea Ducesă Anastasia Mikhailovna a Rusiei la Sankt Petersburg la 24 ianuarie 1879. Soția lui era nepoata țarului Nicolae I al Rusiei. Frederic și Anastasia au avut trei copii:
- Alexandrine (1879–1952) căsătorită cu regele Christian al X-lea al Danemarcei; a avut copii.
- Friedrich Franz IV (1882–1945) căsătorit cu Prințesa Alexandra de Hanovra; a avut copii.
- Cecile (1886–1954) căsătorită cu Wilhelm, Prinț Moștenitor al Germaniei; a avut copii.
- 1904: Isabela a II–a a Spaniei (n. Madrid, Spania[1] – d. , Paris, Franța[1]) a fost regină a Spaniei. Isabela s-a născut la Madrid, în 1830, fiica cea mare a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei, cu a patra soție a lui, Maria Cristina de Burbon. Maria a devenit regină-regentă pe 29 septembrie 1833, după ce fiica sa Isabela, care avea pe atunci trei ani, a fost proclamată regină în urma morții regelui.Regina Isabela a moștenit tronul pentru că Ferdinand a convins Curțile (Cortes) să elimine Legea salică, introdusă de Burboni la începutul secolului al XVIII-lea și să restabilească vechea modalitate de succesiune în Spania. Fratele lui Ferdinand, Carol, pretendent la tron, a luptat timp de șapte ani, pe când Isabela era minoră. Susținătorii lui Carol erau cunoscuți drept „carliști” și disputa privind succesiunea a dus la mai multe războaie carliste de-a lungul secolului al XIX-lea.Drepturile Isabelei au fost apărate de armată. Curțile Generale (Cortes Generales), alături de liberali și progresiști, care atunci au instituit guvernul constituțional și parlamentar au dizolvat ordinele religioase, au confiscat proprietățile lor (inclusiv ale iezuiților) și au încercat să pună ordine în finanțe. După războiul carlist, regenta Maria Cristina i-a lăsat locul lui Espartero, cel mai de succes și mai popular general din armata elisabetană, care a fost regent timp de doi ani.A fost înlăturat în 1843, în urma unui pronunciamiento militar și politic condus de generalii O'Donnell și Narvaez, care au format un nou cabinet, prezidat de Joaquin Maria Lopez, și acest guvern a convins Curțile să o declare pe Isabela majoră, deși avea treisprezece ani.
Trei ani mai târziu, Partidul Moderat (sau Conservatorii Castilieni) a obligat-o pe regină să se căsătorească, la șaisprezece ani, cu vărul său, prințul Ferdinand I de Asis de Bourbon-Cadige (1822-1902), în aceeași zi în care sora sa mai mică s-a căsătorit cu ducele de Montpensier.Aceste mariaje au fost pe placul Franței și a lui Ludovic Filip al Franței, care a fost aproape să intre în conflict cu Marea Britanie din această cauză; dar cele două mariaje nu au fost tocmai fericite. De altfel, au circulat zvonuri că niciunul dintre copiii cuplului regal spaniol nu erau de fapt ai lui Ferdinand, care era homosexual.Dezamăgită de soțul ei, Isabela își va găsi repede consolarea în brațele altor bărbați. Regina este departe de a fi o frumusețe, însă ochii ei albaștri cu sticliri verzui îi dau o expresie de inteligență pătrunzătoare. Candidații nu lipsesc. Idila cu chipeșul general Francisco Serrano se petrece în văzul lumii ceea ce îl determină pe regele consort să se retragă la castelul El Pardo. Pentru salvarea aparențelor, Serrano este numit căpitan general al Granadei. Urmează noii favoriți: Valldemosa, maestru de muzică și alți câțiva.În octombrie 1848, Isabela îl alege pe marchizul de Bedmar, care ocupă un apartament mic sub camera reginei. În februarie 1850, primul ministru Narváez anunță în fața parlamentului că "regina este foarte probabil însărcinată în luna a cincea". Copilul se naște pe 12 iulie 1850, i se pune numele Ferdinand și moare la puțin timp după botez.La 20 decembrie 1851 regina naște al doilea copil, o fiică botezată cu prenumele său, Isabela. De doi ani favoritul ei este ofițerul José María Ruiz de Arana. Regina va mai dărui dinastiei Bourbon din Spania încă trei infanți și cinci infante. Un singur băiat va ajunge la vârsta adultă: viitorul rege Alfonso al XII-lea, a cărui paternitate este atribuită, după zvonuri, căpitanului Enrique Puig Moltó. Regina Isabela a domnit din 1843 până în 1868 iar acea perioadă a fost o lungă succesiune de intrigi, conspirații și pronunciamientos militare, dirijate de interesele partidelor politice. Moderații au guvernat între 1846 și 1854, Progresiștii între 1854 și 1856, iar Uniunea Liberală între 1856 și 1863; dominația și succesiunea rapidă a moderaților și unioniștilor liberali, în detrimentul progresiștilor, aveau să ducă la revoluția din 1868.Regina Isabela a II-a obișnuia să intervină în chestiunile politice de o manieră inoportună și lipsită de scrupule, ce o făcea impopulară. Și-a favorizat cei mai reacționari generali și oameni de stat, precum și Biserica și ordinele religioase, și a fost în mod constant unealta curtezanilor corupți și intriganți. A fost trimisă în exil la sfârșitul lui septembrie 1868, după ce rezistența slabă a generalilor săi moderados a fost înfrântă în Bătălia de la Alcolea de către mareșalii Serrano și Prim. Alte evenimente din cadrul domniei Isabelei au fost războiul cu Maroc, care s-a terminat cu un tratat avantajos pentru Spania, și cedarea de către marocani a unor teritorii; Războiul Insulelor Chincha împotriva lui Peru și Chile, lipsit de succes; revolte independentiste în Cuba și Puerto Rico, precum și ceva progres în ceea ce privește operele publice, în special căile ferate, alături de o ușoară îmbunătățire a comerțului și finanțelor.Scandaloasa ei viață privată este cunoscută de întreaga țară. La 18 septembrie 1868 regina se găsea în reședința ei de la San Sebastian, într-o întrevedere cu Napoleon al III-lea, când află de insurecția de la Cadix, condusă de generalul Juan Prim și susținută de fostul ei amant Serrano.
Exilul său din 1868 a contribuit la izbucnirea Războiului franco-prusac, deoarece spaniolii au văzut în prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen un posibil candidat. Regina Isabela a II-a provenea din Casa de Burbon (membră a vechii regalități franceze), și s-a propus atunci varianta unui rege german pentru tronul spaniol, variantă pe care francezii conduși de Napoleon al III-lea nu aveau de gând s-o accepte.Isabela a fost obligată să abdice în Paris, pe 25 iunie 1870, în favoarea fiului ei Alfonso al XII-lea în vârstă de 13 ani. Isabela divorțase de soțul ei în luna martie a anului precedent, și a continuat să locuiască în Franța și în urma restaurării din 1874. Cu ocazia unei vizite la Madrid, în timpul domniei lui Alfonso al XII-lea, a început o serie de intrigi cu unii dintre politicienii din capitală, și i s-a cerut oficial să plece din nou peste graniță. A locuit la Paris pentru restul vieții, călătorind foarte rar în alte țări, de regulă în Spania nativă. În timpul exilului s-a apropiat de fostul ei soț, cu care a menținut o prietenie ambiguă până la moartea acestuia, în 1902. Ultima parte a vieții ei a fost marcată de problemele matrimoniale ale fiicei sale cele mai mici. A murit pe 10 aprilie 1904, și este înmormântată în El Escorial. - 1919: Emiliano Zapata, revoluționar mexican (n. 1879)
- 1924: Hugo Dieter Stinnes (12 februarie 1870 - 10 aprilie 1924) a fost un industriaș și politician german. Stinnes s-a născut la Mülheim, în Valea Ruhrului, Confederația Germaniei de Nord. Tatăl său a fost numit și Hugo, iar bunicul său, Matthias Stinnes, a fondat o întreprindere modestă în Mülheim.[1]După ce și-a dat examenul de absolvire de la o școală secundară (Realschule), tânărul Stinnes a fost plasat într-un birou din Koblenz, unde a primit pregătire de afaceri. Pentru a obține o cunoaștere practică a mineritului, a lucrat câteva luni ca miner la colierul Wiethe. Apoi, în 1889, a urmat un curs de instruire la Academia de Minerit din Berlin (în 1916 a fuzionat la Institutul de Tehnologie din Berlin). În 1890, a moștenit mineritul de cărbune al tatălui său și alte întreprinderi financiare.
Hugo Stinnes 
Date personale Nume la naștere Hugo Dieter Stinnes Născut 12 februarie 1870
MülheimDecedat (54 de ani)
BerlinÎnmormântat Renania de Nord-Westfalia Cauza decesului cauze naturale[*] (boală la rinichi[*]) Părinți Hermann Hugo Stinnes[*] Căsătorit cu Cläre Stinnes[*] (din ) Copii Clärenore Stinnes[*]
Edmund Hugo Stinnes[*]
Hugo Stinnes[*]
Otto Stinnes[*]Naționalitate German Cetățenie 
Imperiul German[*] Ocupație Industrialist Activitate Cauza decesului boală la rinichi[*] Alma mater Școala de Mine din Berlin[*]
Universitatea Tehnică din BerlinPartid politic German People's Party[*] - 1950: Mustafa Fevzi Çakmak (n. 12 ianuarie[2][3] sau 24 ianuarie 1876[4] 1876, Istanbul - d. 10 aprilie 1950) a fost un mareșal și om politic turc. A fost unul dintre susținătorii și colaboratorii lui Mustafa Kemal Atatürk, fiind, împreună cu acesta și cu İsmet İnönü, fondator al Republicii Turcia). A fost singurul mareșal al Turciei.
Mareșal Mustafa Fevzi Çakmak
1311 (1895)-c-P. 7
Mareșal Fevzi Çakmak (26 octombrie 1923)[1]Date personale Născut 12 ianuarie 1876
Istanbul, Imperiul OtomanDecedat (74 de ani)
Istanbul, TurciaÎnmormântat Eyüp Cemetery[*] Cetățenie 
Imperiul Otoman
Turcia Ocupație politician
personal militar[*]Activitate Porecla Kavaklı Fevzi,
Müșir, MareșalStudii Ottoman Military College[*]
Kuleli Military High School[*]Activitate A luptat pentru 
Imperiul Otoman (1896–1920)
Turcia (1920–1944)Ani de serviciu 1896–1944 Gradul Mareșal A comandat Divizia a 2-a, V Corps, II Caucasian Corps, Armata a 2-a, Armata a 7-a, 1st Army Troops Inspectorate, Șef al Staffului General Bătălii / Războaie Albanian Uprising
Războiul Italo-Turc
Războaiele Balcanice
Primul Război Mondial
Războiul Turc de Independență
rebeliunea Șeicului Said
rebeliunea din Ararat
rebeliunea DersimOcupații ulterioare Membru al Marii Adunări Naționale a Turciei (Kozan)
Membru al Marii Adunări Naționale a Turciei (Istanbul) - 1954: Auguste Marie Lumiére, inventator francez (n. 1862)
- 1955: Oskar Lindberg, compozitor suedez (n. 1887)
- 1962: Michael Curtiz (n. 24 decembrie 1886, Budapesta - d. 10 aprilie 1962, Hollywood) a fost un regizor maghiar-american, câștigător al Premiului Oscar. Primele sale filme le-a semnat ca Mihály Kertész sau Michael Kertész. A regizat mai mult de 50 de filme în Europa și peste 100 în Statele Unite, majoritatea pelicule clasice ale cinematografiei americane, cum ar fi The Adventures of Robin Hood, Captain Blood, Dodge City, The Sea Hawk, Îngeri cu fețe murdare, Casablanca, pentru care a obținut Premiul Oscar, Yankee Doodle Dandy și White Christmas. A activat în perioada de glorie a studioului Warner Bros. Pictures, din anii 1930 și 1940.A avut mai puțin succes după sfârșitul anilor 1940, când a încercat să devină producător și independent, dar a continuat să lucreze până aproape de sfârșitul vieții sale. Michael Curtiz s-a născut Manó Kertész Kaminer într-o familie de evrei din Budapesta, la acea vreme în Austro-Ungaria. A declarat că s-a născut pe 24 decembrie 1886. Atât ziua cât și anul nașterii sale se află sub discuție: el obișnuia să inventeze povești despre prima parte a vieții sale, inclusiv faptul că a trebuit să fugă de acasă pentru a intra într-o trupă de circ și că a fost membru al Naționalei de scrimă a Ungariei la Jocurile Olimpice de vară din 1912, dar se pare că a crescut într-o familie de clasă mijlocie. A studiat la Universitatea Markoszy și la Academia Regală de Teatru și Artă din Budapesta, înainte să își înceapă cariera de actor și regizor ca Mihály Kertész la Teatrul Național Maghiar în 1912.Se cunosc puține informații despre primele sale prestații ca regizor și nu se știe ce rol a jucat în regia primelor sale filme, dar se știe că a regizat cel puțin un film în Ungaria înainte să petreacă șase luni în 1913 la studioul Nordisk din Danemarca. În timp ce se afla în Danemarca, Curtiz a lucrat ca regizor asistent al lui August Blom în primul lung-metraj danez, Atlantis. La începutul Primului Război Mondial a fost înrolat în artileria Armatei Austro-Ungare, după care s-a întors la cinematografie în 1915. În acel an sau în anul următor s-a căsătorit cu actrița Lucy Doraine. Cei doi au divorțat în 1923.Curtiz a părăsit Ungaria și s-a stabilit la Viena după ce industria filmului a fost naționalizată în 1919, în timpul scurtei Republici Sovietice Ungaria. A realizat cel puțin 21 de filme pentru Sascha Films, printre ele filmele epice biblice Sodom und Gomorrha (1922) și Die Sklavenkönigin (1924). Ultimul, lansat în Statele Unite sub numele de Moon of Israel, a captat atenția lui Jack Warner, care l-a angajat pe Curtiz la propriul său studio cu intenția de a face un film asemănător pentru Warner - Noah's Ark, care a fost lansat în 1928. A doua căsnicie a lui Curtiz, cu actrița Lili Damita, a durat din 1925 până în 1926. Când a venit în America, Curtiz a lăsat cel puțin un fiu nelegitim și o fiică nelegitimă. Curtiz a sosit în Statele Unite în 1926 (după unii pe 4 iulie, după alții în luna iunie) și și-a schimbat numele în Michael Curtiz. A avut o carieră lungă și prolifică la Hollywood, regizând peste 100 de filme aparținând multor genuri. În anii 1930, Curtiz era trecut la patru filme într-un singur an, deși nu întotdeauna era singurul regizor al acestor proiecte. În perioada dinaintea Codului Cenzurii, Curtiz a regizat filme cum ar fi Mystery of the Wax Museum, Doctor X și The Kennel Murder Case.La mijlocul anilor 1930 a început seria de succes a filmelor de aventură cu Errol Flynn ce au inclus Captain Blood (1935), The Charge of the Light Brigade (1936), The Adventures of Robin Hood (1938), Dodge City (1939), The Private Lives of Elizabeth and Essex (1939), The Sea Hawk (1940) și Santa Fe Trail (1940).La începutul anilor 1940 Curtiz a devenit destul de bogat, având un salariu de 3.600 $ pe săptămână și având o vilă echipată cu teren de polo. Unul dintre numeroșii săi parteneri de polo a fost Hal B. Wallis, pe care Curtiz la cunoscut la sosirea sa în Statele Unite și cu care a avut o relație foarte apropiată. Soția lui Wallis, actrița Louise Fazenda și a treia soție a lui Curtiz, Bess Meredyth, o actriță și scenaristă, au fost prietene apropiate de la căsătoria lui Meredyth cu Curtiz în 1929. Curtiz era în mod frecvent infidel și a avut numeroase relații sexuale cu figurantele de pe platou; Meredyth l-a părăsit la un moment dat pentru scurt timp dar au rămas căsătoriți până în 1961, cu puțin timp înainte de moartea lui Curtiz. Ea a fost ajutoarea lui Curtiz oricând acesta trebuia să citească scenarii sau alte lucruri care depășeau cunoștințele sale de limba engleză și o telefona în mod frecvent pentru a cere sfat când interveneau probleme la filmări.Exemple de filme ale lui Curtiz din anii 1940 includ The Sea Wolf (1941), Casablanca (1942) și Mildred Pierce (1945). În această perioadă a regizat și filmul de propagandă pro-sovietic Mission to Moscow (1943), un film care a fost cerut de președintele Franklin D. Roosevelt pentru a ajuta efortul de război. Alte filme ale lui Curtiz includ Four Daughters (1938), Yankee Doodle Dandy (1942), Life With Father (1947), Young Man with a Horn și The Beaking Point (ambele din 1950).Deși Curtiz a reușit să părăsească Europa înaintea instaurării nazismului, alți membri ai familiei sale nu au fost atât de norocoși. Familia surorii sale a fost trimisă la Auschwitz, unde soțul acesteia a murit. Curtiz a donat o parte din propriul salariu Fundației Europene de Film, a asociație benevolă care ajuta refugiații europeni din industria filmului să se descurce în SUA.La sfârșitul anilor 1940 a făcut o nouă înțelegere cu Warner în urma căreia studioul și propria sa companie de producție aveau să împartă costurile și profiturile filmelor sale. Aceste filme nu s-au descurcat bine, fie din cauza schimbărilor din industria filmului, fie din cauza faptului că Curtiz "nu avea aptitudinile de a șlefui integritatea unui film". Lungul parteneriat dintre regizor și studio s-a încheiat printr-un proces la tribunal.După ce afiliația sa cu Warner s-a încheiat, Curtiz a continuat să regizeze filme ca independent după anul 1954. Printre aceste filme se numără The Egyptian (1954) pentru 20th Century Fox, având în rolurile principale pe Jean Simmons, Victor Mature și Gene Tierney. A regizat multe filme pentru Paramount, inclusiv White Christmas (1954), cu Bing Crosby în rol principal, We're No Angels (1955), cu Humphrey Bogart în rol principal și King Creole (1958) cu Elvis Presley. Ultimul său film, The Comancheros, a fost lansat cu mai puțin de un an înainte de moartea sa, pe 10 aprilie 1962 în urma unui cancer.În intreaga sa carieră de la Hollywood, Michael Curtiz a acumulat patru nominalizări la premiile Oscar, pentru filmele Angels with Dirty Faces, Four Daughters, Yankee Doodle Dandy și Casablanca, câștigând premiul pentru ultimul. De asemenea, șase filme regizate de Curtiz au fost nominalizate pentru Cel mai bun film: Captain Blood (1935), The Adventures of Robin Hood (1938), Four Daughters (1938), Yankee Doodle Dandy (1942), Casablanca (1942) și Mildred Pierce (1945). În 1960, Michael Curtiz a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame. În 2007, AFI (American Film Institute) a poziționat Casablanca pe locul 3 și Yankee Doodle Dandy pe locul 98 în topul celor mai bune filme americane din istorie.
FILMOGRAFIE SELECTIVĂ
- 1935 Căpitanul Blood (Captain Blood)
- 1936 Misiunea brigăzii 41 (The Charge of the Light Brigade)
- 1938 Aventurile lui Robin Hood (The Adventures of Robin Hood)
- 1939 Elisabeta și Essex (The Private Lives of Elizabeth and Essex)
- 1939 Orașul blestemaților (Dodge City))
- 1940 Cavalcada eroică (Virginia City)
- 1940 Corsarul (The Sea Hawk)
- 1942 Casablanca
- 1945 Mildred Pierce
- 1954 Crăciun alb (White Christmas)
- 1955 Nu suntem îngeri (We're No Angels)
Michael Curtiz 
Michael CurtizDate personale Nume la naștere Kaminer Manó Născut 24 decembrie 1886
Budapesta, Austro-Ungaria[1]Decedat 10 aprilie 1962 (75 de ani)
Sherman Oaks, Los Angeles, SUAÎnmormântat Forest Lawn Memorial Park[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer) Frați și surori Gábor Kertész[*] Căsătorit cu Bess Meredyth[*] (–)
Lili Damita[*] (–)
Lucy Doraine[*] (–)Cetățenie 
Ungaria
SUA
Austro-Ungaria Ocupație Regizor
ProducătorActivitate Alte nume Michael Courtice
Michael Kertesz
Mihály KertészOrigine Budapesta, Austro-Ungaria Ani de activitate 1912-1961 Premii Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor
- 1975: Walker Evans, fotograf american (n. 1903)
- 1982: Victor Preda, biolog român, membru al Academiei Române (n. 1912)
- 1991: Kevin Peter Hall (n. 9 mai1955 - d. 10 aprilie 1991) a fost un actor american care a interpretat în filme ca Misfits of Science, Prophecy, Without Warning și Harry and the Hendersons. Datorită staturii sale foarte înalte a primit numeroase roluri de monștri sau extraterești, cel mai faimos fiind rolul Predator din filmele științifico-fantastice de acțiune Predator (1987) și Predator 2 (1990).
Kevin Peter Hall Date personale Născut 9 mai 1955
Pittsburgh, Pennsylvania[1], SUADecedat (35 de ani)
Hollywood, California, SUACauza decesului cauze naturale[*] (pneumonie) Căsătorit cu Alaina Reed Hall[*] (–) Cetățenie SUA Etnie afro-american Ocupație Actor (1979–1991) Activitate Cauza decesului pneumonie Alte nume Kevin Hall Alma mater Universitatea George Washington - 1995: Annie Fiescher, pianistă maghiară (n. 1914)
- 2001: Viktor Stepanovici Grebennikov (n. 23 aprilie 1927, Simferopol — d. 10 aprilie 2001, Novosibirsk) a fost un entomolog, specialist în reproducerea și protecția insectelor, apicultor, pictor și scriitor rus. Ecologist onorat de Rusia, membru al Asociației Internaționale a Cercetătorilor albinelor, precum și membru al Uniunii Sociale și a Fondului și Mediului Siberian. Este creatorul muzeului agroecologist și de protecție a mediului înconjurător din Novosibirsk.Autodidact, fără studii superioare. În 1946 a fost condamnat pentru falsificarea tichetelor de pâine (le-a pictat „de mână”), dar a fost eliberat prin amnistie în 1953. Din 1976 a lucrat în Novosibirsk, în Academia Rusă a Științelor Agricole[1]. A creat în satul Krasnoobsk din regiunea Novosibirsk, unde a locuit, mai multe micro-rezervații (refugii) pentru insecte.
Viktor Grebennikov Date personale Născut
Simferopol, URSSDecedat (73 de ani)
Krasnoobsk[*], RusiaÎnmormântat Novosibirsk Cetățenie 
Rusia Ocupație entomolog[*]
conservationist[*]
scriitor
ilustrator[*]
pictor - 2002: Cristian Panait, procuror român (suicid) (n. 1973)
- 2002: Yuji Hyakutake (în japoneză 百武裕司, transcris: Hyakutake Yūji, n. 7 iulie 1950 la Shimabara, prefectura Nagasaki - d. 10 aprilie 2002, la Kagoshima) a fost un astronom amator japonez care a descoperit două comete C/1995 Y1 (prima cometă Hyakutake) în decembrie 1995 și C/1996 B2 (a doua cometă Hyakutake, cea mai cunoscută) la data de 30 ianuarie 1996, folosind un binoclu de 25x150.[3]A murit la 10 aprilie 2002 suferind de un anevrism. Asteroidul 7291 Hyakutake a fost denumit în cinstea sa.
Yuji Hyakutake Date personale Născut
Shimabara, JaponiaDecedat (51 de ani)[1]
Kagoshima, JaponiaCauza decesului boli cardiovasculare Cetățenie 
Japonia Ocupație astronom Activitate Cauza decesului boli cardiovasculare Alma mater Kyushu Sangyo University[ - 2010: Lech Aleksander Kaczyński (pronunție poloneză:
/ˈlɛx alɛkˈsandɛr kaˈt͡ʂɨj̃skʲi/; n. , Varșovia, Polonia[7] – d. , Smolensk, Rusia) a fost președintele Poloniei între 2005-2010. A fost copreședintele partidului Prawo i Sprawiedliwość (română Dreptate și Justiție). Kaczyński a fost ales ca primar al Varșoviei în 2002, termenul său expirând pe 23 decembrie 2005, când a fost ales ca președintele Poloniei. A murit într-un accident aviatic la Smolensk. Lech Kaczyński s-a născut (împreună cu fratele său geamăn Jarosław, fost Prim-ministru al Poloniei și actualul președinte al partidului „Dreptate și Justiție”) în Żoliborz, Varșovia, ca fiu al lui Rajmund, un inginer care a luptat în armata teritorială (Armia Krajowa) în cel de al Doilea Război Mondial și în Insurecția din Varșovia[8] și al Jadwigei, psiholog la Academia Poloneză de Științe.[9]În copilărie, în 1962 a jucat, împreună cu fratele său geamăn, rolul a doi gemeni în filmul polonez „Cei doi care au furat Luna” (poloneză O dwóch takich, co ukradli księżyc).[10]Lech Kaczyński a absolvit dreptul și administrația la Universitatea din Varșovia. În anul 1980 și-a luat doctoratul la Universitatea din Gdańsk. În 1990 a obținut învestitura (engleză habilitation) în dreptul muncii. Ulterior a devenit profesor universitar la Universitatea din Gdańsk și Universitatea Cardinal Stefan Wyszyński din Varșovia. La sfârșitul anilor 1970 Lech și fratele său au activat amândoi în opoziția anticomunistă. După impunerea legii marțiale în decembrie 1981, Lech a fost închis, împreună cu alte câteva mii de militanți ai Solidarității. După eliberare, a devenit, împreună cu fratele său, un colaborator apropiat al lui Lech Walesa în cadrul Solidarității. Deoarece la începutul anilor 1990 între ei și Lech Walesa au apărut divergențe, Lech și Jarosław au fondat în 2001 partidul „Dreptate și Justiție”, devenit între timp cel mai important partid polonez. În 2002 Lech Kaczyński a fost ales cu o mare majoritate primar al Varșoviei. Și-a început activitatea declarând război corupției. A sprijinit construirea Muzeului Insurecției din Varșovia, iar în 2004 a numit un comitet de istorici care să estimeze distrugerile făcute în Varșovia de germani în cel de al Doilea Război Mondial (se estimează că 85 % din oraș a fost distrus în timpul Insurecției din Varșovia) ca o reacție la protestele germanilor privind expulzarea lor din Polonia după război. Comitetul a apreciat că pierderile au fost de cel puțin 45,3 miliarde de euro. De asemenea, a susținut construcția Muzeului Evreilor Polonezi prin donarea terenului necesar. Lech Kaczynski a câștigat alegerile prezidențiale la 23 octombrie 2005.[10] În primul său discurs ca președinte ales, Kaczyński a declarat că are două țeluri principale pentru termenul său: reducerea corupției, „fenomenul patologic din Polonia care este la un nivel periculos”, și astâmpărarea diviziunilor sociale care s-au făcut mai semnificative în ultimii 15 ani. Deasemenea, Kaczyński a spus că vrea să aibă relații mai strânse cu Statele Unite ale Americii. În 10 aprilie 2010, avionul Tupolev Tu-154 care îi transporta pe președintele Kaczyński și pe soția sa, Maria Kaczyńska, a decolat de la Varșovia și s-a prăbușit în apropiere de baza aeriană Smolensk la ora locală 10:56 (9:56 ora României). Accidentul a avut loc în condiții de ceață la aproximativ 1,5 km de aeroport.Guvernatorul regiunii Smolensk a declarat pentru canalul Vesti-24 că nu au existat supraviețuitori. Avionul transporta 88 de pasageri, printre care Guvernatorul Băncii naționale a Poloniei, Sławomir Skrzypek, și ministrul adjunct de externe Andrzej Kremer. Aceștia urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyń. - 2010: Manfred Reichert poreclit „Manni“ (n. 28 octombrie 1940, Königsberg; d. 10 aprilie 2010, Remscheid) a fost un fotbalist german. În Bundesliga a jucat în apărare, el a fost activ la clubul sportiv SV din Wuppertal.
- 2012: Barbara Buchholz (n. ,[1] Duisburg, Germania – d. ,[2][1] Berlin, Germania) a fost o muziciană, interpretă la teremin și compozitoare germană. S-a dedicat muzicii electronice. A trăit și a lucrat la Berlin. A studiat flautul, chitara, basul și vocea la Conservatorul Bielefeld (Germania).[3] Din anii optzeci, a activat ca interpretă și compozitoare, colaborând la diferite proiecte multidisciplinare în domeniul teatrului. A fost basistă al trupei germane de jazz Reichlich Weiblich, compusă exclusiv din femei. A produs proiecte precum „ Tap it deep tap dance dance” și muzică, Human Interactivity și Theremin: Berlin-Moscova.La sfârșitul anilor 90 a cunoscut-o pe Lydia Kavina, nepoata lui Lev Theremin, inventatorul teremínului, cu Lev studiind acest instrument. Barbara Buchholz a cântat la teremín ca instrument solo în zona muzicii de jazz, muzică contemporană și în improvizație. A dezvoltat noi posibilități de sunet și tehnici noi de a cânta la acest instrument în contextul muzicii contemporane. Împreună cu Lydia Kavina a fondat Touch! Don't Touch!, o platformă de promovare a acestuia în domeniul muzicii contemporane noi. Numeroși compozitori precum Moritz Eggert, Michael Hirsch, Caspar Johannes Walter, Juliane Klein, Peter Gahn, Gordon Kampe, Sidney Corbett etc., au creat piese pentru cele două virtuoase și ansamblurile lor.În cadrul jazz-ului și a muzicii improvizatorice a cântat cu diferite ansambluri, printre altele, trio-ul cu trompetistul norvegian Arve Henriksen și muzicianul electronic Jan Bang. A participat în turnee alături de Jazz Bigband Graz cu producția Electric Poetry & Lo-Fi Cookies (proiect care a fost lansat și pe CD). Când a interpretat în direct prezentând albumul său solo, artistul și caricaturistul Pedda Borowski a susținut-o cu proiecții.A cântat la teremin în mai multe piese de orchestră contemporană și opere, precum Mica sirenă, un balet de John Neumeier cu muzică de Lera Auerbach, Opera pentru mâna stângă lui Moritz Eggert sau Opera celui mai bun om de Alex Nowitz.Barbara Buchholz a participat în 2009 la programul de televiziune Das Supertalent din rețeaua germană RTL, unde a prezentat și a cântat la teremin în direct.A murit de cancer la 10 aprilie 2012.
PREMII ȘI RECUNOAȘTERE
- 1989: Premiul I la concursul Jazzszene NRW cu duo-ul Wilde Ehe cântă jazz.
- 1995: Amadeus de argint în concursul de muzică creativă cu duo Blech, Bass und Bellaphonie.
- 1996: Premiul I al concursului de jazz Herford cu grupul Tap It Deep.
- 1998: Premiul II la concursul de compilare în jazz și muzică improvizată de Ostwestfalen-Lippe cu Trio der Zukunft (cu trombonistul Matthias Muche și chitaristul Frank Wingold).
- 2002: Premiul special al juriului la Concursul de compoziții din orașul Bielefeld cu proiectul de muzică interactivă Waves și proiectul de muzică, cu artistul video Zeha Schröder și inginerul de sunet Sascha Kramski.
- 2003: Grant din partea Ministerului Culturii NRW cu care efectuează reședința la Centrul Theremin din Moscova.
Barbara Buchholz 
Barbara BuchholzDate personale Născută [1]
Duisburg, GermaniaDecedată (52 de ani)[2][1]
Berlin, GermaniaCauza decesului cauze naturale[*] (cancer) Cetățenie Germania Ocupație compozitoare
muzician de jazz[*]Activitate Gen muzical muzică electronică Instrument(e) theremin[*]
- 2013: Robert G. Edwards, fiziolog britanic, laureat Nobel (n. 1925)
| Frederic I | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 7 octombrie 1471 Haderslevhus |
| Decedat | (61 de ani) Castelul Gottorp |
| Înmormântat | Catedrala Schleswig |
| Părinți | Christian I al Danemarcei Dorothea de Brandenburg |
| Frați și surori | Olaf of Denmark[*] Canute of Denmark[*] Ioan al Danemarcei Margareta a Danemarcei (1456 - 1486) |
| Căsătorit cu | Anna de Brandenburg Sophie de Pomerania |
| Copii | Christian al III-lea al Danemarcei Dorothea, Ducesă A Prusiei Ioan al II-lea, Duce de Schleswig-Holstein-Haderslev Elisabeta, Ducesă de Mecklenburg Adolf, Duce de Holstein-Gottorp Anne Dorothea, Ducesă de Mecklenburg Frederic, episcop de Hildesheim și Schleswig |
| Cetățenie |  Norvegia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Oldenburg |
| Rege al Danemarcei și al Norvegiei | |
| Domnie | 1523 – 10 aprilie 1533 |
| Încoronare | 7 august 1524 |
| Predecesor | Christian al II-lea |
| Succesor | Christian al III-lea |
.jpg)
.jpg)
.JPG)
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
| Isabela a II-a | |
| Regină a Spaniei | |
 Regina Isabela, pictură de Franz Xavier Winterhalter, 1852 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Isabel de España y Cataluña |
| Născută | 10 octombrie 1830 Madrid, Spania |
| Decedată | (73 de ani) Paris, Franța[1] |
| Înmormântată | El Escorial, Spania |
| Părinți | Ferdinand al VII-lea al Spaniei Maria Christina a celor Două Sicilii |
| Frați și surori | Agustín Muñoz, 1st Duke of Tarancón[*] Infanta Luisa Fernanda a Spaniei María Amparo Muñoz, 1st Countess of Vista Alegre[*] Infanta María Isabel Luisa of Spain[*] |
| Căsătorită cu | Francis, Duce de Cádiz |
| Copii | Isabella, Prințesă de Asturias Alfonso al XII-lea al Spaniei Infanta María de la Paz Infanta Eulalia, Ducesă de Galliera |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Spania |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | conducător[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Queen of Spain[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
| Domnie | |
| Domnie | 29 septembrie 1833–30 septembrie 1868 |
| Predecesor | Ferdinand VII |
| Succesor | Amadeo I |
| Regent | Regina Maria Christina Baldomero Espartero, Prinț de Vergara |
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
SĂRBĂTORI
În calendarul creștin-ortodox: Sf. Mc. Terentie, Pompie, African, Maxim și Macarie; Sf. mc. Dima; Duminica a 5-a din Post - a Sf Cuv Maria Egipteanca - Prevestirea Pătimirilor. Cererea fiilor lui Zevedeu - Pocăința femeii păcătoase
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu