3. /9 APRILIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf. Mc. Eupsihie din Cezareea; 

Sf. Cuv. Vadim; 

Pomenirea morților

Sf. Mc. Eupsihie din Cezareea

Sfântul Eupsihie, știind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărțit săracilor averea în vremea aceea și, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoință, petrecând în post și în rugăciuni.

Sfântul Mucenic Eupsihie a fost născut și crescut în Cezareea Capadochiei, din părinți de bun neam și cu dregătorie de patrician; și a petrecut fără prihană anii tinereților lui, în întreaga înțelepciune cea creștinească. El a dus o viață fără prihană și s-a însoțit cu femeie după legea nunții, pe vremea împărăției potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă până a nu se sfârși ospățul nunții, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă și dragoste. Și era în cetatea aceea o capiște a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiștea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele își aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea.

Iar când se săvârșea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era și praznicul necuratului idol. Și văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulți în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiștea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulțime de creștini, s-au dus și au sfărâmat idolii și capiștea idolească au dărâmat-o până în temelie. Și îndată elinii aceia au înștiințat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, știind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărțit săracilor averea în vremea aceea și, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoință, petrecând în post și în rugăciuni.

Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiștei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci și asupra întregii cetăți. Apoi îndată a poruncit ca pe toți cetățenii cei cinstiți să-i prindă, și pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alții în surghiun să-i trimită și averile lor să le jefuiască; ba încă și de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar și să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetății Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăției lui Claudiu cetatea aceea și a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci așa se numea mai înainte. Și a numărat-o pe aceea printre sate, ștergând-o din numărul cetăților celor cinstite, și a pus dajdie mare asupra credincioșilor creștini, a locuitorilor de acolo; iar capiștea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creștinilor să o zidească iarăși. Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetății, nici va lăsa pe Galileeni - că așa numea el pe creștini - fără să poarte pe grumajii și pe capetele lor bucăți din capiște, până ce se va ridica iarăși capiștea cea risipită a zeilor elinești. Și ei s-ar fi încercat să săvârșească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească și să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfântul fiind ținut în legături, îl scoteau adesea la întrebare și îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiștea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostașul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăție în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire și l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe și grele munci, i-au tăiat capul cu sabia și s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte și apă, și, luând credincioșii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin țara Capadochiei asupra perșilor și se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârșit. Și a ieșit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat și aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostașilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primești de la noi fân”. Sfântul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ți-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocorești, deoarece cu puterea ta nu poți să prefaci acel fân în pâine și în hrana firii omenești”.

Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: „Să știi cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna și voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul și capiștea Fortunii, adică a Norocului”.

Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viața Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie și au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

Sf. Cuv. Vadim

Acest cuvios părinte, purtându-se cu înțelepciune dumnezeiască și fiind desăvârșit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, și a văzut fața Dumnezeului lui Iacov.

În vremea uciderii sfinților patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins și Sfântul Vadim Arhimandritul, împreună cu șapte ucenici ai săi, și din porunca împăratului Savorie au fost închiși în temniță. Acest sfânt era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat și, când a voit să se facă monah, toată bogăția sa a împărțit-o săracilor. Apoi, zidindu-și o mănăstire afară din cetate, viețuia într-însa, cu fapte bune, sârguindu-se în toate a plăcea lui Dumnezeu și a împlini voia cea sfântă a Lui; pentru că era bărbat plin de dar și de adevăr, vas ales al lui Dumnezeu.

Acest cuvios părinte, purtându-se cu înțelepciune dumnezeiască și fiind desăvârșit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit în locul cel sfânt al Lui, a luat binecuvântare de la Dumnezeu, Mântuitorul său, și a văzut fața Dumnezeului lui Iacov. Acesta era în acele vremuri în Persia, ca niște aluat la frământat, fiind din aluatul cel desăvârșit mucenicesc, al mărturisirii lui Hristos, prin care cei neputincioși s-au întărit în credință. Acesta era cu adevărat piatră credincioasă tăiată din munții aceia, care de la început au fost credincioși, preot ales al lui Dumnezeu, povățuind pe mulți la calea mântuirii, care își pusese viteazul și neschimbatul său scop către mucenicia cea către Hristos, arătând mare râvnă pentru Dumnezeul său. Și atât de curat s-a arătat, încât nici un lucru rău nu avea loc într-însul; lăcomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse într-însul, nu puteau să-l vatăme.

Mamona, cunoscând bunătatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu îndrăznea să vină înaintea feței lui, pentru că bogățiile erau disprețuite de dânsul, mândria s-a smerit înaintea lui, mintea cea înaltă ca praful s-a călcat de dânsul, iar sărăcia și blândețile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dânsul și adevărul a răsărit în el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sărutat și de dânsul s-a bucurat, o întocmire și o minte s-a sădit în el și de toate rodurile cele drepte era plin acest bărbat, că multe bunătăți erau într-însul; iar din roadele lui duhovnicești toți s-au săturat cu dulceață.

Acesta a petrecut patru luni în temniță, legat împreună cu ucenicii lui, bătut aspru în toate zilele, răbdând toate cu bărbăție, pentru nădejdea și adevărata credință, care o avea către Dumnezeu. În acea vreme era un oarecare bărbat cu numele Nirsan, boier mare al cetății, care se numea Aria, fiind în hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era creștin și fiind silit de împăratul să se închine soarelui, după ce n-a voit să se lepede de sfânta credință în Hristos Domnul, l-a încuiat în temniță. După aceea, slăbind prin împuținarea sufletului și înfricoșându-se cu inima de muncile cele ce era să pătimească, n-a stat până la sfârșit, precum începuse, în mărturisirea lui Hristos. Căci, iubind viața aceasta de puțină vreme și așteptând deșarta cinste, de la împăratul cel muritor, s-a lipsit de viața cea dumnezeiască și de cinstea cea veșnică. Însă n-a putut a se îndulci de desfătările lumii acesteia, precum mai pe urmă va arăta cuvântul, ci fugind de mucenicie, a căzut în munci; căutând slava cea pământească, a câștigat necinstea, de vreme ce pe împăratul cel de puțină vreme l-a cinstit mai mult decât pe Cel veșnic și ceresc. Și a dat știre despre sine, că toate cele ce împăratul Savorie le va porunci, este gata a face.

Împăratul auzind, s-a bucurat foarte și aducându-și aminte de Sfântul Vadim, i-a poruncit să-l elibereze din legături și să-l ducă din temniță la palatul său. Și a zis către boierii care stăteau înaintea lui: „Dacă Nirsan va ucide cu mâna sa pe Vadim, apoi să se dezlege din legături și să ia el toate averile lui Vadim”. Și i-a spus îndată lui Nirsan acele cuvinte împărătești, iar el a făgăduit, ca în toate să facă voia împăratului. Deci, a adus pe Sfântul Vadim la Nirsan și l-a pus în mijloc, iar ticălosul Nirsan luând sabia, s-a apropiat ca să ucidă pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, când a voit să lovească pe mucenic, s-a făcut ca o piatră nemișcată.

Iar robul lui Dumnezeu căutând spre el, a zis: „Până într-atât a crescut răutatea ta, o, Nirsane, încât, nu numai că te-ai lepădat de Dumnezeu, ci și pe robul Lui voiești a-l ucide? Vai ție, ticălosule, ce vei face în ziua aceea, când vei sta înaintea înfricoșatei judecăți, ca să dai un răspuns Dumnezeului Celui veșnic? Eu, o, ticălosule, mă săvârșesc în chinuri pentru Hristosul meu, însă n-aș fi voit ca din mâinile tale să fiu ucis, ci de la altul oarecare aș fi dorit, ca să sufăr moartea aceasta”. Iar Nirsan, rușinându-se de cuvintele acelea și neputând să facă porunca aceea, stătea tremurând. După aceea, făcându-și fața ca piatra și inima întărindu-și ca fierul, a lovit cu sabia în grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mâinile ucigașului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe să taie pe sfântul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia în grumaji, abia a putut săvârși tăierea. Iar Cuviosul Vadim, într-o chinuire ca aceea, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și toți necredincioșii care erau acolo, s-au mirat de răbdarea mucenicului, de vreme ce era nemișcat ca un stâlp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigașul acela îl batjocoreau ca pe un fricos și ocărându-l, se depărtau de el. Apoi, nu după multă vreme, ucigașul acela și-a luat plata cea vrednică după faptele sale, căci cu multe feluri de răutăți fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-și ucigaș în a sa deznădejde.

Sfântul Vadim s-a sfârșit prin mucenicie, în 8 Aprilie, întru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfântului mucenic, fiind aruncat afară din cetate, oamenii cei cucernici luându-l în taină, l-au îngropat cu cinste. Iar cei șapte ucenici ai lui, care rămăseseră în temniță, au petrecut patru ani acolo, până la moartea împăratului Savorie. Iar după sfârșitul aceluia s-au liberat cu pace și li s-a poruncit să petreacă în a lor credință, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Pomenirea morților

Când se fac pomeni la ortodocşi după deces

Biserica Ortodoxă a stabilit un interval de timp de la deces, când se fac parastase pentru pomenirea celui adormit.

Potrivit rânduielilor bisericeşti, zilele de pomenire a morţilor se face astfel:

• Primul parastas are loc chiar în ziua înmormântării. La trei zile de la decesul persoanei se face pomenirea sufletului. Acest parastas se face în cinstea Sfintei Treimi şi în amintirea Învierii Domnului. În această zi de pomenire este bine ca familia celui adormit să se roage pentru liniştea şi pacea sufletului. După această pomenire, sufletul trece cele 24 de vămi ale văzduhului, însoţit de şapte îngeri.
• A doua pomenire se face la nouă zile după deces. Acest parastas aduce aminte de ceasul al nouălea, când Iisus Hristos, înainte de a-şi da sufletul pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul. 
• La 40 de zile se face pomana în amintirea Înălţării la cer a Domnului. În cea de-a 40 zi, sufletul celui adormit este adus de îngeri a treia oară la Scaunul Prea Sfintei Treimi. 
• La 3, 6 şi 9 luni, se face pomenirea sufletului tot în cinstea Sfintei Treimi
• La un an, după practica creştinilor din vechime
• În fiecare an, până la 7 ani de la moarte. Acest parastas aminteşte de cele şapte zile de care a avut nevoie Dumnezeu pentru a crea lumea.