6. /9 APRILIE 2022  - TEATRU/FILM; POEZIE (2); GÂNDURI PESTE TIMP (2)

Francisc Munteanu

Biografie

Francisc Munteanu (n. 9 aprilie 1924,^[1][2] Vețel, Hunedoara, România^[2] – d. 13 aprilie 1993,^[1] București, România^[3]) a fost un scriitor, regizor și scenarist de film român.

Artistul a decedat în anul 1993 și a fost incinerat. 

FILMOGRAFIE

Ca regizor

• Valurile Dunării (1959) - regizor secund
• Soldați fără uniformă (1960)
• Drum nou (1961) (partea „Lada cu zestre”)
• Cerul n-are gratii (1962)
• La vârsta dragostei (1963)
• La patru pași de infinit (1964)
• Dincolo de barieră (1965)
• Cerul începe la etajul III (1967)
• Tunelul (1967)
• Cîntecele mării (1971)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973)
• Roșcovanul (1976)
• Melodii, melodii (1978)
• Detașamentul „Concordia” (1980)
• Un petic de cer (1983)
• Zbor periculos (1984)
• Vară sentimentală (1986)
• Duminică în familie (1988)

Ca scenarist

• Valurile Dunării (1959)
• Camera albă (1964)
• La patru pași de infinit (1964)
• Dincolo de barieră (1965)
• Cerul începe la etajul III (1967)
• Tunelul (1967)
• Cîntecele mării (1971)
• Dragostea începe vineri (1972)
• Sfînta Tereza și diavolii (1972)
• Pistruiatul (1973) - serial TV
• Evadarea (1975)
• Zile fierbinți (1975)
• Roșcovanul (1976)
• Melodii, melodii (1978)
• Detașamentul „Concordia” (1980)
• Ana și hoțul (1981)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - după o idee a lui Titus Popovici
• Buletin de București (1983)
• Un petic de cer (1984)
• Căsătorie cu repetiție (1985)
• Pădurea de fagi (1987)
• Coroana de foc (1990)

OPERA LITERARĂ

• Mecanicul și alți oameni de azi (schițe), București, 1951 (în colab. cu Titus Popovici);
• Lenta, București, 1954 (ed. revăzută, 1956; trad. sârbă, București, 1955; trad. rusă, Moscova, 1958);
• În orașul de pe Mureș (roman), București, 1954 (ed. II, 1957; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1956; trad. germană, București, 1958);
• Ciocîrlia, București, 1955 (trad. maghiară, Budapesta, 1959);
• Scrisoarea, București, 1955;
• A venit un om (nuvele), București, 1956 (ed. II, 1972);
• Statuile nu rîd niciodată (roman), București, 1957 (ed. II, 1959; ed. III, 1962; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1959; trad. rusă, Moscova, 1962);
• Fericitul negustor (roman), București, 1957;
• Hotel Tristețe, București, 1957 (trad. rusă, Moscova, 1959);
• Cerul începe la etajul 3, București, 1958 (trad. germană, București, 1964);
• Nuvele, București, 1959;
• Lenta, nuvele și povestiri, București, 1961;
• Terra di Siena, București, 1962 (trad. maghiară, București, 1962; trad. rusă, Moscova, 1963);
• Prietenul meu Adam, București, 1962;
• Hotel Tristețe și alte povestiri, București, 1965;
• Reîntoarcerea (roman), București, 1967;
• Profesorul de muzică. Nuvele de ieri și de azi, București, 1968;
• Încotro? (roman), București, 1970;
• Testamentul și alte povestiri, București, 1972;
• Strada semaforului, Cluj-Napoca, 1972;
• Pistruiatul (roman), București, 1976 (ed. II, 1981; trad. maghiară, București, 1979);
• Dacă toți copacii ar fi la fel (roman), București, 1977;
• Roșcovanul (roman), București, 1979;
• Profesorul de muzică (nuvele), București, 1979;
• Hoțul (roman), București, 1980;
• Povestiri de război, București, 1980;
• Oameni, fapte, amintiri, București, 1981;
• Filiera Prahova (roman), București, 1982;
• Patru zile fierbinți (roman), București, 1983;
• Dincolo de ziduri (roman), București, 1983;
• Cocorii zboară fără busolă (roman), București, 1984;
• Oameni, fapte, amintiri (vol. II), București, 1985;
• Prințesa din Sega (roman), București, 1985;
• Barajul (roman), București, 1986;
• Sonată în re major, București, 1987;
• Scrisori din Calea Lactee (roman), București, 1989;
• Cont secret (roman), Bucuresti, Odeon, 1993;  

  Francisc Munteanu
  Date personale
  Născut	9 aprilie 1924[1][2]  Vețel, Hunedoara, România[2]
  Decedat	13 aprilie 1993 (69 de ani)[1]  București, România[3]
  Cetățenie	România
  Ocupație	regizor de film scenarist scriitor

Camil Petrescu

Sari la navigareSari la căutare

Camil Petrescu
Camil Petrescu
Date personale
Născut	9/21 aprilie 1894[2]  București, România
Decedat	14 mai 1957 (63 de ani)[3][4]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu[5]
Părinți	Camil Petrescu, Ana Cheler
Cetățenie	România
Ocupație	dramaturg romancier[*] filozof poet critic de teatru[*]
Pseudonim	Raul D.
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1914-1957
Mișcare/curent literar	Realism, Modernism
Operă de debut	Femeile și fetele de azi
Opere semnificative	Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni, Jocul ielelor, Danton
Note
Este considerat un pionier al romanului modern.
Membru titular al Academiei Române
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894,^[2] București, România – d. 14 mai 1957,^[3][4] București, România) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.^{[necesită citare]} Membru titular al Academiei Române (din 1948).

BIOGRAFIE

S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966)^[6]: "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice". Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă "una dintre culmile literaturii noastre epice".

OPERA LITERARĂ

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

Concepte estetice

• Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
• Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
• Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
• Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
• Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
• Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.
• Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.

Teme și motive

• Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

• Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

• Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
• Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".

Personajele

• Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).
• Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
• Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“ eminescian).
• Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“
• Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
• Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
• Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
• Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil

• Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
• Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
• Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea finală.
• Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
• Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
• Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“.
• Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).

Studii

• Teze și antiteze (1936), eseuri
• Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
• Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
• Doctrina substanței 1940, editată integral postum în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și Bergson^[7]

Romane

• Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
• Patul lui Procust (1933)
• Un om între oameni (1953 - 1957, neterminat) O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil Petrescu este formulată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1968)^[8]: "Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat...Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire "fluxul amintirilor" și gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii...".

Nuvele

• Turnul de fildeș (1950)
• Moartea pescărușului (1950)
• Mănușile (1950)
• Cei care plătesc cu viața (1950)
• Un episod... (1957)

Poezie

• Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
• Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
• Transcendentalia (1931),
• Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie

• Jocul ielelor (1918)
• Act venețian (1918-1946)
• Suflete tari (1921)
• Danton (1924-1925)
• Mioara (1926)
• Mitică Popescu (1925-1926)
• Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto (1938)
• Iată femeia pe care o iubesc (1943)
• Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
• Bălcescu (1948)
• Caragiale în vremea lui (1955)

Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu (Op.cit., p.292) scrie: "Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton..." Despre personajul Danton, construit de Camil, G. Călinescu afirmă: "Danton e un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".

Însemnări

• Rapid Constantinopole – Bioram (1933), reportaje de călătorie
• Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu.

POEZII:

Primăvara

Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Și noroi,
Care curgeau la vale în șuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoșit pământul.
În tranșee

Cămăși spălate s-au întins la soare,
Prin colțuri de traverse,
Pe banchete,
Zvârlite la-ntâmplare.
Lucesc metalic tuburi de cartușe,
Baionete
Și-n dezordine
Pe jos, îți stau în cale
Saci de merinde, sape și mantale.

Căci noroiul lacom s-a zbicit
Și-a devenit,
Cu urmele-ntărite de bocanci,
O panglică de galbene tipare.
E soare.
În gropile adânci,
În care nu intrăm decât pe brânci,
În gropile întunecoase, greu mirositoare
Și încă pline de noroi,


În care am bolit întreagă iamă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi.
Ca niște bolnavi pe o terasă de spital,
Atâta cât permite șanțul.
Soldații palizi au ieșit la soare
Și fericiți ei se salută cu surâsuri:

E soare,
E peste tot o albă și fragilă sărbătoare
Timpurie,
Căci până și taluzul galben râde
Cu aere de aur bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcați de dealuri
În verde crud, minor,
Pe văi care se-aleargă și se-alintă
Cu rotunjimi de valuri,
Peste pădurea totuși înnoită,
Ori cât de înnegrită,
E o ploaie delicată de lumină.
În umbră pete-ntârziate de gheață
Par țipete.
Iar printre pietre umede,
Sclipește proaspăt apa răului în vale,

Pe când pe povârnișurile goale
Au apărut poteci nebănuite
Și-atâtea lucruri noi de sub zăpadă,
Căci sub imponderabila grămadă
De raze înmuiate, întregul peisaj
Ca un convalescent lungit pe spate,
Zâmbește către soare, mulțumit.
Prizonier,
Eu mă întreb zâmbind cum aș putea să fac
Să mă lungesc puțin
Pe coasta dulce și concavă
De pare o pânză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă
Grăbit, nervos,
De teamă
Să nu-nceteze până vin prin șanț
Miraculoasa scenă:
La doi pași de tranșee,
Pe coasta lină,
Un soldat își coase haina ruptă
Și infinit nepăsător,
Așa cum stă grecește,
Din când în când și-ntoarce față suptă
Spre cer, spre soare
Și zâmbește
În ploaia ireală de lumină.
Ascunși în șanț, soldații îl contemplă
Înspăimântați de alba nebunie,
Râzând cu prea multe mișcări nervoase.
Și-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte
Ei îl văd în fiecare clipă
Cum cade, dur plesnit în frunte.

Dar ca pe tavă,
În iarbă
La douăzeci de pași apare
Un cap bălai de neamț sfios, cu barbă
Și cu mustăți de fire de otavă.
Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad
Atâtea raze calde
Și râde luminos,
Cu fața înflorită
Stupid de fericire:
„Die
Sorine,
Kamerad!"

Când vii la mine

Când vii, atât de rar, la mine,
Micuță frumoasă
Și neastâmpărată
Ca jocul unei albe sonatine,
Faci toate poznele prin casă.

Cu o nerușinare dumnezeiesc de goală,
Cobori din pat
Și toate le arunci distrată
Că după tine, casa
Pare devastată de răscoală.

Cu gesturi curgătoare
Și încete
Dinaintea oglinzii mari cât un perete
Îmi încerci pălăriile pe rând
Surâzând vreunui lăuntric gând.

Făcându-mi cu ochiul,
Cristalul argintiu îți dedublează frumusețea.
Ceva mai serioasă,
Dar tot atât de goală,
Îmi răscolești sertarele
Și coală după coală,
Imi cercetezi cu luare-aminte,
Dar absentă,
Manuscrisele.
Adevăru-i că privești în ele
Cât ești de mititică
Așa cum uneori citește
Câte-o pisică gravă și cu aer studios
(Tu care nu știi o vorbă românește).

Și pe urmă le arunci pe jos.

Fără frică
Îți plimbi chemarea frumuseții
Nesățios nepăsătoare,
Cum își plimbă crinul strălucirea,
Tu cu cât mai mică,
Cu atât mai învingătoare.
Și când ai obosit
Și toate-n casă au devenit mai reci,
Vii iar langă mine,
Uitând că te sculaseși să pleci.
................................

Vezi, Kicsikém mi-e greu să mai aleg
Însă cu-un dram de trudă înțeleg
Cum tu mi-ai răscolit nu numai casa,
Ci cugetul întreg.

Dar iată,
Mi-ai încălcat tot rostul într-atât,
Încât când vrei să pleci de-acum,
Te-ncurci între firele gândirii mele
Ca o pisică prinsă-n firele de lână,
Pe care le-a desfăcut imprudentă,
Jucându-se cu ele.

Și târziu, când obosești,
Rămâi,
Mi-adormi în suflet
Ca un semn închis în carte,
La locul tău,
Micuță și cuminte,
Ca un mic păcat de moarte.

Patul lui Procust

Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară,
Şi de mă apără, mă şi măsoară.

Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente,
Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e?

Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt
Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine e şi se târăşte, totuşi
Împărăteşte balta, albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt, decât cei mari, şi mai
Frumos, decât un crin în miez de Mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ…
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.

CITATE:

Alexandru Kirițescu

Alexandru Kirițescu
Alexandru Kirițescu
Date personale
Născut	28 martie 1888
Decedat	9 aprilie 1961 (73 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist
Modifică date / text

Alexandru Kirițescu (n. 28 martie 1888, Pitești – d. 9 aprilie 1961, București) a fost un scriitor român interbelic care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu.

BIOGRAFIE

S-a născut pe 28 martie 1888 la Pitești în familia unui funcționar ceferist. A început școala primară la Pitești, continuând la Alexandria și terminând liceul Gh. Lazăr din București. Va urma cursurile Universității din București. După terminare obține un post de inspector pe lângă Teatrul Național din București. Debutul său în dramaturgie se produce rapid când autorul avea numai 22 de ani cu piesa Învinșii. Despre această piesă Tudor Arghezi spunea că este o ironie deoarece autorul și-a început cariera cu o piesă cu un nume de învins, apreciind piesa ca "originală, dar lipsită de originalitate". Deși nu va atinge gloria fratelui sau în materie de texte de revista Al. Kirițescu a scris multi ani pentru compania Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiretescu).

Scriitor multilateral, Kirițescu atacă problematica vieții sociale contemporane lui în "trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost Gaițele. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a scris Dictatorul.

După 1945 a făcut parte din colectivul de lectură al Teatrului National din București. A fost o muncă plină de responsabilitate, deoarece montările ce s-au făcut au trebuit să țină cont atât de faptul că Teatrului Național din București a fost grav avariat în august 1944 în urma bombardamentelor, precum și de dorința autorităților de a monta doar operele unor anumiți autori, apreciați de regimul comunist.

Ultimii ani ai vieții a trăit în imobilul de pe strada Jean Louis Calderon (fostă Al. Sahia) la nr. 40 din București.

Alexandru Kirițescu s-a stins din viață la 9 aprilie 1961.

OPERA DRAMATICĂ

• Învinșii (1910)
• Marcel și Marcel (1923)
• Florentina (1925)
• Gaițele (1932)
• Borgia (1936), prima parte a "trilogiei Renasterii"
• Dictatorul (1945)^[1]
• Michelangelo Buonaroti

TRADUCERI

• D. Furmanov, Răzvrătirea, București, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• N.V. Gogol, Jucătorii de cărți, București, 1952 (în colaborare cu Ada Petrari), Opere, IV, București, 1957 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• A.N. Tolstoi, Ivan cel Groaznic, introducere de Horia Deleanu, București, 1952 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• L.N. Tolstoi, Teatru, București, 1953 (în colaborare cu Ada Petrari și Tamara Gane), Roadele învățăturii, București, 1954 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• Leonid Leonov, Invazia, București, 1953 (în colaborare cu Ada Steinberg)
• St. Zlobin, Stepan Razin, prefață de Eugen Schileru, București, 1954 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi)
• Kiss Laszlo, Kovacs Laszlo, Furtună în munți, București, 1954 (în colaborare)
• A.V. Suhovo-Kobîlin, Trilogie, București, 1956 (în colaborare cu Sonia Filip și Tatiana Berindei)
• G. Soria, Trufia și norul, București, 1957
• Ferenc Laszlo, Vânător de zestre, București, 1957
• Moliere, Avarul, în Moliere, Opere, IV, București, 1958

CITATE:

1. Călătoriile formează spirite.

2. Tu ești pentru mine cerul spuzit de stele.

3. Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

4. Avem și noi, marii croitori, momentele noastre de lirism.

5. Unei făpturi naive îi trebuie foarte puțin ca să-și piardă mințile.