1. /18 MAI 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Evenimente

·    1096 - Prima cruciadă – circa 800 de evrei sunt masacrați în Worms, Germania.

Robert de Normandia la asediul Antiohiei 1097–1098, pictură de J.J. Dassy, 1850, “Croisades, origines et consequences.” – foto: ro.wikipedia.org

Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite în acel moment de musulmani. Cruciada germană din 1096 (numită de evrei „evenimentele din anul 4856”, Meoraot Tatnu sau Gzerot Tatnu) este parte a primei cruciade în timpul căreia cruciați țărani din Franța și Germania au atacat comunitățile evreiești.

Deși antisemitismul se manifestase de mai multă vreme în Europa, în timpul cruciadei s-a înregistrat primul pogrom organizat de masă. În unele cazuri, autoritățile și liderii religioși au încercat să-și adăpostească supușii evrei. Mai trebuie spus că Papa Urban al III-lea nu a menționat populația evreiască atunci când a propovăduit organizarea primei cruciade, iar mai târziu a condamnat orice violență împotriva evreilor, considerând că aceste atacuri sunt pervertiri ale cauzei cruciate.

·      1152 - La opt săptâmâni după anularea căsătoriei cu Ludovic al VII-lea al Franței, Eleanor de Aquitania se căsătorește cu Henry Plantagenet, Conte de Anjou și Duce de Normandia (viitorul rege Henric al II-lea al Angliei), care era cu unsprezece ani mai tânăr decât ea.

Efigia lui Eleanor de la mănăstirea Fontevraud – foto: ro.wikipedia.org

Eleanor de Aquitania (n. 1122 sau 1124 – 1 aprilie 1204) a fost una din femeile longevive și puternice din Europa în timpul evului mediu. A moștenit de la tatăl ei ducatul de Aquitania, a fost regină consort a Franței (1137–1152) și regină consort a Angliei (1154–1189). A fost membră a Casei de Poitiers.

(scenă stânga) reprezentare din secolul al XIV-lea a nunții dintre Ludovic și Eleanor; (scenă dreapta) reprezentare a lui Ludovic plecând în cruciadă – foto: ro.wikipedia.org

Henric al II-lea – foto: ro.wikipedia.org

Henric al II-lea (5 martie 1133 – 6 iulie 1189), Duce al Normandiei și rege al Angliei (1154–1189)

·    1268 - Principatul cruciat de Antiohia este infrant de mamelucii sultanului Baibars, in urma bataliei de la Antiohia, astfel încât întreaga Sirie de nord a fost imediat pierdută; 21 de ani mai târziu, Acra a fost și ea pierdută, iar statele cruciate au încetat să mai existe.

Hartă reprezentând statele cruciate – foto: ro.wikipedia.org

Principatul cruciat al Antiohiei fost unul dintre statele constituite de cruciati pe parcursul primei cruciade si a inclus părți din actualele state Siria si Turcia. El se întindea de-a lungul unghiului nord-estic al Mediteranei si nu număra mai mult de 20.000 de locuitori în sec.al XIII(-lea, majoritatea fiind formată din armeni și greci, alături de câțiva musulmani. Cei mai mulți dintre cruciatii stabiliți acolo erau de origine normanda, proveniti din Italia de sud, ca și primii conducători ai principatului (care erau membri ai dinastiei de Hauteville).

·   1291 - Cetatea Acra este cucerita de musulmani, fapt care a însemnat nu numai pierderea ultimului bastion al Regatului Cruciat al Ierusalimului, dar și a Țării Sfinte.

The Hospitalier Maréchal Matthieu de Clermont[1] defending the walls at the Siege of Acre, 1291, by Dominique Papety (1815–49) at Versailles – foto: en.wikipedia.org

·      1388 - Atestarea prin hrisov domnesc a mănăstirii Cozia, din județul Vâlcea, importantă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrîn.

Mănăstirea Cozia – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

In hrisovul voievodului Mircea cel Batrân se spunea: „…a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.” Legenda spune ca fost construită în apropierea altei mănăstiri ridicate de Negru Vodă. Zidirea bisericii începuse în primăvara anului 1387, fiind executată de un arhitect sârb chemat de însuși domnitorul Munteniei. Ansamblul mânăstiresc de la Cozia a fost cunoscut la început sub numele de „Mânăstirea Nucet”, abia mai târziu primind numele de „Mânăstirea Cozia”, după muntele din vecinătate. Conform unei legende, ar fi fost construită în apropierea unei alte mănăstiri, ridicată de Negru Vodă.

Cladirea este caracteristica stilului bizantin și a fost principalul model al arhitecturii religioase din Muntenia timp de patru secole. Biserica mare a fost construită inițial doar cu pronaos, naos și altar, pridvorul adăugîndu-se în anul 1707. De-a lungul timpului s-au efectuat o serie de modificări, dar frumusețea construcției s-a păstrat. Zidirea mănăstirii de la Cozia i-a fost sugerată domnitorului Mircea cel Batrân de către calugărul cărturar Nicodim de la Tismana. Hrisovul domnitorului Mircea cel Batrân este totodată și actul de atestare a localității Călimănești din județul Vâlcea, pe teritoriul căreia se află.

Biserica “Sfânta Treime” – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Pictura interioara a fost realizata intre anii 1390 – 1391. Mircea cel Batran s-a preocupat permanent de inzestrarea si infrumusetarea mânastirii, si i-a intarit drepturile de proprietate asupra mai multor sate si mosii. De asemenea, i-a dat dreptul de exploatare a sarii din salinele de la Ocnele Mari. Mânastirea avea robi tigani, care erau folositi atât la exploatarea sarii, cat si la spalarea nisipurilor aurifere de pe Olt si Valea lui Stan de pe Lotru.

Pe Pisania bisericii mânastirii Cozia sunt consemnate urmatoarele: „Intru slava sfintei si de viata facatoarei Troite s-au inaltat din temelie aceasta sfanta biserica, de crestinul Domn al Tarii Românesti Io Mircea Voievod, la leat 6809 si lipsindu-se de podoaba ei cea dintâi pentru multimea anilor, am luat iara aceasta infrumusetare, precum se vede, de cei ce s-au indurat, in zilele prea luminatului Domn Io Constantin B.B. Voievod, fiind mitropolit al Tarii Românesti chir Teodosie si ostenitoriu chir Antim episcopulu de Râmnic leat 7215 (1707), la iegumenia prea cuviosului chir Mihail”.

·         1565: Fortele otomane incep marele asediu al Maltei, in incercarea de a ocupa acest arhipelag  cu o pozitie strategica exceptionala in Mediterana. Cavalerii ioaniti se apara eroic, silind fortele turce net superioare numeric sa se retraga cu mari pierderi, la data de 11 septembrie a aceluiasi an. Aceasta victorie a Ordinului cavalerilor Ioaniti le intareste  prezenta in Malta si prestigiul in Europa crestina.

·   1593 - După ce a fost acuzat de către prietenul său Thomas Kyd sub ​​tortură, dramaturgul englez Christopher Marlowe primește o citație în fața Consiliului de Stat privind suspiciunea de erezie.

Christopher “Kit” Marlowe - foto: ro.wikipedia.org

Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 – d. 30 mai 1593) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

·         1652: In colonia  Rhode Island, este adoptata prima lege din posesiunile engleze nord-americane, prin care sclavia este declarata ilegala.

·         1765: Un incendiu a distrus o mare parte din Montreal, Quebec.

·    1804 - Senatul francez l-a proclamat pe Napoleon I Bonaparte, împarat al Franței. A fost încoronat de către Papa Pius al VII-lea la 2 decembrie 1804, în cadrul unei ceremonii grandioase ce a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Napoleon a domnit intre anii 1804-1814 și 1815.

Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. – foto: ro.wikipedia.org

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

“Încoronarea lui Napoleon” este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul se găsește la Muzeul Louvre, Paris – foto: ro.wikipedia.org

·         1845: Mihail Kogalniceanu a inceput, la Iasi, publicarea “Letopisetilor Tarii Moldovei”, in trei volume, prima editare a cronicilor lui Miron Costin, Grigore Ureche si Ion Neculce, la care va adauga, in editia urmatoare, cronici muntene.

·         1848: Pe fundalul afirmarii idealurilor nationale ale revolutiei de la 1848, George Baritiu a scris, in “Gazeta de Transilvania”, ca “Soarta natiunii romane se va hotari la Bucuresti si in Iasi, iar nu in Cluj, nici in Blaj, nici in Buda”.

* 1848 - (18/30): Dieta de la Cluj, în care românii, deşi majoritari, nu erau reprezentaţi decât de un singur deputat, a votat „unirea” Transilvaniei cu Ungaria.

·    1897 - A fost publicat la Londra romanul „Dracula”, al autorului irlandez Bram Stocker .

Abraham „Bram” Stoker (1847 – 1912) – foto: cersipamantromanesc.com

Abraham „Bram” Stoker (n. 8 noiembrie 1847, Clontarf, un cartier lângă Dublin — d. 20 aprilie 1912, Londra) a fost un scriitor irlandez, cunoscut în primul rând prin romanul “Dracula”. Personajul principal al romanului, contele Dracula (Graf Dracula), a devenit unul dintre cei mai renumite personaje vampir din literatura universala. Tot Bram Stoker a avut ideea să asocieze legenda domnitorului muntean cu liliacul hematofag (Desmodus rotundus) numit si „vampir”. Romanul a fost de mai multe ori transpus pe ecran, iar rolul Contelui a fost jucat de actori ca: Max Schreck, Christopher Lee, Bela Lugosi, Klaus Kinski ȘI Gary Oldman.

·         1899: La Haga, s-au deschis lucrarile primei Conferinte a Pacii, la care a participat Romania.

·       1910 - Terra trece prin coada cometei Halley. Este cel mai apropiat contact din istorie dintre Pământ și o cometă.

Cometa Halley - foto: ro.wikipedia.org

Cometa Halley este cea mai faimoasă dintre cometele periodice, putând fi văzută aproximativ la fiecare 75–76 de ani. Cometa a fost numită după astronomul englez Edmond Halley, care aplicând teoria gravitațională a lui Newton și luând în calcul efectele gravitaționale ale lui Jupiter și Saturn a reușit să stabilească data aproximativă a următoarei reîntoarceri a cometei. Din anul 240 î.Hr. și până în prezent, cometa a fost observată de aproximativ 30 de ori, următoarea sa apariție fiind în 28 iulie 2061. Chiar dacă ultimele apariții ale cometei au fost dezamăgitoare, datorită poziției sale nefavorabile față de Soare și Terra, rămâne una dintre cele mai active și mai mari comete cunoscute.

Edmond Halley (1656 – 1742) – foto: ro.wikipedia.org

Edmond Halley (n. 8 noiembrie 1656, Hackney lângă Londra — d. 14 ianuarie 1742, Greenwich) a fost un astronom, matematician, cartograf, geograf și meteorolog englez. El a descoperit metoda de măsurare a distanței dintre două stele (Deplasare de paralaxă).

·         1918: Regele Ferdinand I al României vizitează orasul Hotin din Basarabia.

·         1918: In Basarabia, este introdusă prin lege instituția jandarmeriei care funcționa în România.

·         1923: Hermann Oberth, inventator german din Transilvania, a sustinut examenul de diploma la Universitatea din Cluj, cu lucrarea “Racheta spre spatiile planetare”, care avea sa devina o opera de baza in tehnica rachetelor si teoria zborului cosmic. Hermann Julius Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu – d. 28 decembrie 1989, Nürnberg) a fost unul dintre părinții constructiei  de rachete  și  al astronauticii.

·         1944: A început deportarea masivă, din ordinul lui Stalin, a tătarilor  din Crimeea înspre Asia Centrală. „Zi pentru cinstirea memoriei jertfelor deportărilor din Crimeea", este data genocidului din Crimeea. În acea zi, toţi tătarii din peninsula aflată sub stăpânire sovietică au fost surghiuniţi de Stalin în pusta din Uzbekistan. Călătoria în trenuri sigilate, care a durat aproape două săptămâni fără oprire, s-a transformat într-un măcel.
18 mai 1944 este considerată cea mai neagră zi din istoria poporului tătar. La acea dată, Iosif Visarionovici Stalin a comandat surghiunirea populaţiei tătare din Peninsula Crimeea. Sute de mii de tătari - femei, bărbaţi, copii, bătrâni - au fost ridicaţi peste noapte din casele lor de soldaţii Armatei Roşii şi de agenţii poliţiei conduse de Lavrenti Pavlovici Beria. Încărcaţi de-a valma în vagoanele de tren, având voie cu o singură bocceluţă, tătarii au fost închişi şi trimişi în pusta din Uzbekistan. Drumul a durat aproape două săptămâni, timp în care oamenii n-au avut voie să coboare din vagoane decât o dată pe zi, în staţionări de care nu depăşeau jumătate de oră. Lipsiţi de aer, hrană, apă, de condiţii umane, deportaţii au murit pe capete. În vagoanele sigilate, supravieţuitorii au stat printre cadavre şi excremente, reuşind să le dea jos doar în minutele de staţionare, când uşile erau deschise, iar ei - supravegheaţi cu arma în mână. La destinaţie au mai ajuns doar jumătate dintre surghiuniţi. Dar şi aceştia au fost supuşi unui regim de teroare şi exterminare.
Stalin le găsise vina tătarilor de a fi susţinut nemţii în cel de-al doilea Război Mondial. Istoricii arată că acesta era un neadevăr. „Sovieticii uitau cu bună ştiinţă că până atunci pieriseră pe frontul antihitlerist mai mult de 50000 de Tătari înrolaţi în armata roşie şi că încă alţi peste 60000 luptau în armata roşie sau în detaşamentele de partizani împotriva ocupaţiei Germane. De asemenea, în armata roşie activau şi au activat până la sfârşitul războiului mii de subofiţeri şi ofiţeri de toate gradele de origine Tătară. Nici familiile lor şi ale eroilor care s-au distins în lupte nu au fost iertate, împărtăşind soarta conaţionalilor lor“, consemnează cercetătorii în Calendarul Intercultural, proiectul realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României, de Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi implementat de Institutul Intercultural Timişoara. Istoricii mai notează că timp de 23 de ani, până în 1967, tătarii crimeeni au suferit multe privaţiuni şi atunci au primit dreptul de a se strămuta, dar nu în Crimeea. „Abia după 14 noiembrie 1986, prin hotărârea Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Tătarii, ca de altfel toate comunităţile naţionale şi popoarele care au avut de suferit în timpul regimului stalinist, au primit dreptul de a se strămuta în locurile natale din zonele unde au fost surghiuniţi. Până în prezent au revenit în Crimeea în jur de 400.000 de tătari“, afirmă aceştia.
Profesorul Tasin Gemil (72 ani), istoric de etnie tătară, a fost primul ambasador musulman în România, deţinând funcţia diplomatică în dou foste state sovietice: Azebaijan şi Turkmenistan. Născut la Medgidia, profesorul universitar doctor Tasin Gemil a fost ambasador al României în Azerbaijan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). Istoricul este actualmente director al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. El a analizat raporturile dintre popoarele rus şi tătar de-a lungul secolelor şi interesul sporit pe care Peninsula Crimeea l-a avut în ochii stăpânirilor de la Răsărit. Într-un studio publicat în revista Magazin Istoric, cercetătorul originar din Medgidia vorbeşte despre formele de manifestare a agresiunii ruseşti asupra naţiei tătare. „Începând cu secolul al XVIlea, ţarii ruşi au privit Crimeea nu numai ca o bază de atac către Balcani, Caucaz şi Istanbul, dar şi ca pe o grădină însorită. Atâta vreme cât unitatea de acţiune tătaro-otomană a fost puternică, Rusia nu a îndrăznit să atace Crimeea. În secolul al XVIII-lea, în condiţiile slăbiciunii manifeste a puterii otomano-tătare, trupele ruseşti au început să atace în mod repetat Crimeea, de fiecare dată producând mari distrugeri şi masacre. Înfrântă pe toate fronturile, Poarta a trebuit să accepte Pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774, prin care Rusia proclama independenţa Hanatului din Crimeea. Agenţii ruşi au provocat permanent tulburări în hanat, astfel că, în 1782-1783, trupele ruseşti comandate de cneazul Grigori Potiomkin au bombardat sate şi oraşe din Crimeea, ucigând un mare număr de tătari. La 8 aprilie 1783, Ecaterina a II-a a proclamat anexarea Crimeii şi transformarea ei într-o provincie rusească.
Populaţia autohtonă tătară a fost supusă sistematic represaliilor, pentru a o obliga să lase locul în Crimeea coloniştilor slavi. În 1784, guvernatorul Grigorie Potiomkin a emis o poruncă prin care cerea «izgonirea din peninsulă a tuturor tătarilor localnici din regiunile de munte şi câmpie»“, scrie profesorul Gemil. Până în anul 1800, mai mult de 500.000 tătari fuseseră nevoiţi să-şi părăsească locurile de baştină, pentru a se refugia între graniţele otomane, inclusiv în Dobrogea. Alţi peste 200.000 tătari au fost izgoniţi în anii de război din 1806-1812 şi 1827-1829, iar imediat după Războiul Crimeii (1853-1856), au plecat din peninsulă, conform datelor oficiale, 192.660 tătari. „În realitate, numărul acestora era mult mai mare. Până în anul 1922, 1.800.000 tătari au fost siliţi să părăsească patria străbună. În noaptea de 18 mai 1944, din ordinul lui Stalin, au fost deportaţi toţi tătarii care mai erau în Crimeea (250.000). În acelaşi timp, autorităţile ruseşti au procedat la distrugerea sistematică a monumentelor şi documentelor istorice tătăreşti din Crimeea, inclusiv a cimitirelor şi numelor localităţilor. Moştenirea istorico-culturală tătară rămâne încă foarte bogată. În 1983, UNESCO a sărbătorit 800 de ani de la naşterea poetului Kul Ali, fondatorul literaturii tătare clasice. Rusia a urmărit să şteargă toate dovezile care atestau drepturile tătarilor la moştenirea pământurilor străbune. Aceste distrugeri continuă şi astăzi. Un cunoscut istoric şi analist ucrainean, Oleksa Haiworonski, releva recent faptul că tătarii au fost cei care s-au opus ferm noii invazii ruseşti în Crimeea, nu comunitatea ucraineană de acolo, nici guvernul şi armata ucraineană“, conchide istoricul Tasin Gemil.

·      1945 - Forțele generalului polonez Władysław Anders au capturat manastirea Monte Cassino obiectiv strategic situat in Italia, pe drumul spre Roma, după patru luni de lupte grele.

Ruinele orașului Cassino după Bătălia de la Monte Cassino
(Parte a celui de al Doilea Război Mondial, Campania din Italia) – foto: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Monte Cassino (denumită și Bătălia pentru Roma și Bătălia pentru Cassino) a fost o serie de patru bătălii grele duse în timpul celui de al Doilea Război Mondial, date de Aliați în scopul de a trece de Linia de Iarnă și de a elibera Roma. La începutul lui 1944, jumătatea vestică a Liniei de Iarnă era sub controlul ferm al germanilor care ocupaseră văile Rapido, Liri și Garigliano, precum și câteva culmi și creste din jurul lor, toate cunoscute sub numele de Linia Gustav. Germanii nu ocupaseră vechea mănăstire de pe Monte Cassino, o abație înființată în anul 524 de Benedict din Nursia și care domina orașul Cassino și intrarea în văile Liri și Rapido, deși ocupau poziții defensive pe pantele abrupte de sub zidurile abației.

La 15 februarie, mănăstirea, aflată pe un munte cu vedere spre orașul Cassino, a fost distrusă de 1.400 de tone de bombe lansate de forțele aeriene americane. Bombardamentul a fost lansat din teama ca abația să nu fie folosită ca post de observație pentru apărătorii germani. După două zile, parașutiștii germani⁠ au ocupat poziții în ruine; distrugerea provocată de bombardament și zona plină de dărâmături le-a dat soldaților protecție față de atacurile aeriene și de artilerie, făcând din acel sit o poziție defensivă mai viabilă. Între 17 ianuarie și 18 mai, apărătorii Liniei Gustav au fost asaltați de patru ori de trupele Aliate. În ultimul asalt, Aliații au desfășurat 20 de divizii pe un front de 35 km și i-au împins pe germani de pe pozițiile lor, cu pierderi grele.

·         1946: S-a incheiat procesul intentat membrilor guvernului Antonescu.

·     1956 - Prima ascensiune a vârfului Lhotse 8.516 metri, de către o echipă elvețiană.

Lhotse versantul de sud - foto: ro.wikipedia.org

Lhotse este un munte în masivul Himalaya care este situat la granița dintre Nepal și China în vecinătatea lui Mount Everest de care este despărțit prin șaua de sud cu altitudinea de 7986 m deasupra n.m.. Lhotse are altitudinea de 8516 m deasupra n.m. fiind situat după înălțime pe locul patru pe glob. In limba tibetană numele muntelui înseamnă „vârful din sud”, înspre sud muntele are pereți verticali cu o înălțime de 4000 de m, fiind unul dintre cele mai periculoase regiuni de escaladat din lume.

·         1965 - Spionul israelian Eli Cohen a fost spânzurat în Damasc, Siria.

Eliyahu Ben-Shaul Cohen (26 December 1924 – 18 May 1965) – foto: en.wikipedia.org

·      1968 - A avut loc vizita oficială a lui Charles de Gaulle la Bucureşti.

Vizita oficială a lui Charles de Gaulle la Bucureşti (18 mai 1968) – foto preluat de pe www.historia.ro

În perioada 14-18 mai 1968, Nicolae Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle însemna debutul întâlnirilor sale cu mari personalităţi. De Gaulle l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez. Pentru de Gaulle a fost ultima călătorie de purtător al simbolurilor Franţei. Studenţii baricadeseră Cartierul Latin iar contestaţiile tinerei generaţii răbufniseră în marile citadele universitare.

Nicolae Ceausescu si presedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle la Craiova (14 mai 1968) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Ziarele româneşti, în schimb, anunţau, în ajunul vizitei lui de Gaulle, o nouă manifestare a grijii partidului faţă de tânăra generaţie:legiferarea învăţământului general obligatoriu de zece ani.

  * 1969 - Programul Apollo: Se lansează Apollo 10 cu astronauții Tom Stafford, John Young și Eugene Cernan având misiunea de a simula o aselenizare.

Insigna Programului Apollo – foto: ro.wikipedia.org

Programul Apollo a fost o serie de zboruri spațiale pilotate efectuate de Statele Unite ale Americii (NASA), folosind astronava Apollo și racheta purtătoare Saturn, între anii 1961 și 1975. Proiectul, coordonat de NASA, a avut ca principal obiectiv “aselenizarea unui om și întoarcerea lui în siguranță pe Pământ până la sfârșitul decadei 1960-1970″. Acest obiectiv a fost atins cu Apollo 11 în iulie 1969.

·         1972: A intrat in vigoare Tratatul cu privire la interzicerea armelor nucleare si altor arme de distrugere in masa pe fundul marilor, oceanelor si subsolului lor.

·         1974: În deșertul Rajahstan din provincia Pokhran, India detonează cu succes prima sa arma nucleară; devine a șasea țară care posedă arma nucleară.

·     1980 - A erupt vulcanul Sf. Elena din statul Washington , SUA, omorand 57 de oameni si provocand pagube in valoare de 3 miliarde de dolari.

Vulcanul Sf. Elena – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maşina fotografului Reid Blackburn dupa erupţie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

·       1980 - Studenții din Gwangju, Coreea de Sud încep demonstrațiile, cerând reforme democratice; demonstrația este violent reprimată de guvern. În acest incident, care este acum numit masacrul de la Gwangju, potrivit cifrelor oficiale, 207 de persoane mor, aproximativ 1.000 sunt grav răniți.

18 mai 1980: Studenții din Gwangju, Coreea de Sud încep demonstrațiile, cerând reforme democratice – foto: koreabang.com

18 mai 1980: Studenții din Gwangju, Coreea de Sud încep demonstrațiile, cerând reforme democratice – foto: koreabang.com

·         1994: Patronul Ion Stoica a anuntat inchiderea jocului “Caritas”, o escrocherie care a ruinat sute de mii de romani. Caritas a fost un joc de tip piramidal, care a funcționat în România între aprilie 1992 și august 1994. A atras milioane de deponenți din toată țara, care au investit mai mult de 1.000 de miliarde de lei vechi, înainte de a da faliment în 14 august 1994. La data declarării falimentului avea datorii de 450 milioane de dolari americani. Fondatorul și proprietarul afacerii, Ioan Stoica, a fost condamnat în anul 1995 de către Tribunalul din Cluj la un total de 7 ani de închisoare, pentru fraudă, dar a făcut apel și i s-a redus termenul de pedeapsă la numai doi ani. Nemulțumit și de această sentintă, el s-a adresat Curții Supreme de Justiție și sentința i-a fost micșorată la un an și jumătate de închisoare. A fost eliberat la data de 14 iunie 1996. Nu se cunoaște nici până acum care este motivul pentru care autoritățile au permis acest joc piramidal și către ce destinații s-au îndreptat banii depunătorilor. Contabilitatea firmei era mai mult decât neglijentă, iar procesele între deponenți și compania Caritas continuă și astăzi.

·         2001: Regele Mihai s-a întors la Palatul Elisabeta, la aproape 55 de ani după ce a semnat abdicarea, sub ameninţarea armei, în biroul de lucru de atunci.

·         2009: Castelul Bran a trecut oficial în proprietatea lui Dominic de Habsburg, după ce reprezentanţii Muzeului Bran şi ai Casei de Habsburg au semnat procesul-verbal de predare-primire a obiectivului turistic, acesta funcţionând in continuare în regim privat. Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Redeschiderea oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009

* 2021 - În fotbal, CFR Cluj a cucerit trofeul de campioană a României pentru al patrulea an consecutiv. CFR Cluj și-a adjudecat cel de-al șaptelea titlu din istorie cu o etapă înainte de final.

Fotbal Club CFR 1907 Cluj, cunoscut sub numele de CFR Cluj, sau pe scurt CFR, este un club de fotbal profesionist din Cluj-Napoca, România, care evoluează în Liga I. A fost fondat în noiembrie 1907, când Transilvania făcea parte din Austro-Ungaria, iar denumirea actuală „CFR” este acronimul pentru Căile Ferate Române. După numărul de trofee, CFR este a patra cea mai titrată echipă din România, după echipele bucureștene FCSB, Dinamo și Rapid.

Nașteri

·         1048:  Omar Khayam sau Khayyam (persană ‏غیاث ‌الدین ابوالفتح عمر ابراهیم خیام نیشابورﻯ, Ghiās od-Dīn Abul-Fatah Omār ibn Ibrāhīm Haiām Nișābūrī) (n. 18 mai 1048  la Nișapur, Persia - d. 4 decembrie 1131) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.

Izvoarele cu privire la viața lui Khayam se contrazic adeseori. Numele ar putea denota proveniența dintr-o familie de fabricanți de corturi, dar nici acest lucru nu se poate afirma cu certitudine. Deși supranumele Khayam îl desemnează pe meșteșugarul care face corturi, el este, în același timp, precum și alte denumiri de meșteșuguri, tipic pentru tradiția sufistă. Conform acestei tradiții, care interpretează denumirile cu ajutorul unei mistici a numerelor asemănătoare cabalei din tradiția iudaică, numită abșad, numele învățatului s-ar traduce cu ajutorul calculului poziției literelor prin Ghãqi, Risipitorul. Pentru un sufi acest supranume desemnează disprețul pentru bunurile lumești^[9]. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și, apoi, Imam Mowaffaq de Nișapur.

A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuși Khayam a scris, mai târziu, că a fost, în perioada tinereții, „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

Ca învățăcel în Nișapur, l-a legat o prietenie strânsă de Hassan bin Sabah, întemeietorul de mai târziu al sectei asasinilor, și de viitorul vizir al Imperiului Selgiucizilor, Nesām ol-Molk. Legenda afirmă că cei trei și-ar fi jurat sprijinul în cazul în care unul dintre ei ar fi urcat scara ierarhiilor. Nesām ol-Molk uită de această promisiune, odată devenit vizir, în 1063, și îl neglijează, în special, pe bin Sabah. Unul dintre adepții acestuia îl va ucide pe vizir, în 1092, se pare că din această cauză. Învățatului Khayam i-a fost încredințată, probabil și prin intermediul lui Nesām ol-Molk, importanta reformă a calendarului, care este finalizată în 1079^[10].

După asasinatul din 1092, Khayam întreprinde un pelerinaj la Mecca, datorită, probabil, într-o oarecare măsură, și ostilităților pe care le simțise din partea cercurilor sunnite, care i-au imputat înlocuirea calendarului islamic, bazat pe fazele lunii, cu unul civil. În Nișapur domneau, la acea dată, neliniști provocate de cercuri religios-fundamentaliste. Doar după ce a dovedit, prin acest pelerinaj, dreapta sa credință, Khayam a putut activa ca profesor în orașul său natal^[11].

A peregrinat prin diverse locuri: Samarkand, Ispahan, Merv.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayam „...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”. Iată câteva expresii ale pesimismului lui Khayam:

„Am venit, de unde? Unde duce drumul?

Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.

Câte inimi pure — Roata de Azur

Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?

Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,

Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!

Fulgeră-n eternă goană-amețitoare —

Trec pe lângă tine — aștrii rotitori...”

Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.

Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale. Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii

Omar Haiām

* 1711: Ruđer Josip Bošković (n. 18 mai 1711, Dubrovnik, Republica Ragusa – d. 13 februarie 1787, Milano, Imperiul Habsburgic), cunoscut și sub numele Roger Joseph Boscovich sau latinizat: Rogerius Josephus Boscovich, a fost un matematician, fizician, astronom și filosof din Republica Ragusa.

În 1725 a intrat în ordinul iezuiților. A fost profesor de matematică la Colegiul Romanum din Roma. De asemenea, a fost membru al Academiei din Roma și al Royal Society.

A călătorit prin mai multe țări europene, fiind o persoană de mare reputație. Este ales deputat la Viena pentru apărarea intereselor republicii Lucca și stabilirea granițelor.

Ducele de Toscana l-a distins pentru meritele sale și i-a oferit funcția de profesor de matematică la Universitatea din Pavia.

Rudjer Josip Boscovich

·         1797: Frederic Augustus al II-lea (germană Friedrich August II.; n. 18 mai 1797– d. 9 august 1854) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin

A fost fiul cel mare al Prințului Maximilian al Saxoniei (care era fiul cel mic al electorului Frederic Christian de Saxonia) și al primei sale soții, Prințesa Carolina de Parma.

La 26 septembrie 1819 la Viena (prin procură) și din nou la 7 octombrie la Dresa (în persoană) s-a căsătorit cu Arhiducesa Marie Caroline de Austria, fiica împăratului Francisc I al Austriei. Nu au avut copii.

La 24 aprilie 1833 la Dresda Frederic Augustus s-a recăsătorit cu Prințesa Maria Anna de Bavaria, fiica împăratului Maximilian I Joseph de Bavaria. Nu au avut copii.

În timpul unei călătorii în Tirol, a avut un accident în Brennbüchel; a căzut de pe cal în fața acestuia iar calul l-a călcat pe cap. A murit la 8 august 1854 la Gasthof Neuner și a fost înmormântat la Katholische Hofkirche în Dresa. A fost succedat de fratele său mai mic, Ioan al Saxoniei.

* 1820: Ioan Vancea de Buteasa (n. 18 mai 1820, Vășad, Bihor, Transilvania – d. 31 iulie 1892, Blaj, Comitatul Alba de Jos, Transilvania) a fost un preot, episcop și mitropolit greco-catolic român.

Familia lui Ioan Vancea era de origine maramureșană, din Oncești(Văncești), trecută prin Buteasa (Țara Chioarului), de unde provine numele său nobiliar, de Buteasa, și stabilită apoi la Vașăd, în Bihor.

În urma decesului mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluțiu, sinodul electoral întrunit la Blaj, l-a ales în data de 11 august 1868pe episcopul Gherlei pe primul loc, cu 59 de voturi. Pe locurile următoare se clasaseră, în ordine: Timotei Cipariu, cu 49 de voturi și canonicul Ioan Fechete Negruțiu cu 36 de voturi. A fost numit mitropolit Ioan Vancea, la 21 octombrie 1868. A fost confirmat de Sfântul Scaun la 21 decembrie 1868. A fost instalat în scaun la Blaj, prin episcopul Alexandru Dobra de la Lugoj, care era delegat din partea papei Pius al IX-lea, la 11 aprilie 1869, când a fost numit și consilier intim de stat.

La 9 noiembrie 1869 a plecat la Roma, fiind însoțit de secretarul mitropolitan dr. Victor Mihali de Apșa, pentru a participa la Conciliul (Sinodul) ecumenic Vatican I.^[2] A rămas la Roma până în 30 iunie 1870. Cu acest prilej mitropolitul Ioan Vancea a fost cel care a săvârșit prima liturghie greco-catolică în limba română în Catedrala Sfântul Petru, în fața corpului episcopal din lumea întreagă, la data de 28 ianuarie 1870. I-a avut diaconi pe canonicul Ioan Sabo și pe Victor Mihaly de Apșa. A fost elogiat de către înalții prelați participanți pentru erudiția, precum și pentru perfecta cunoaștere a limbii latine.

În cadrul conciliului a apărat autonomia, ritul și limba liturgică română. A obținut dezmembrarea parohiilor române unite de la Sighetu Marmației și Slatina de la Episcopia Ruteană Greco-Catolică de Muncaci, și arondarea lor la Episcopia Română Unită de Gherla. În conciliu a luptat mult pentru autonomia Bisericii Române Unite și guvernarea ei în baza legislației canonice. A fost sprijinit în acest scop de Iosif Pop Silaghi, episcop greco-catolic de Oradea, care a participat și el la Conciliul Vatican I. În scopul îndrumării eficiente a vieții spirituale, precum și în scopul progresului Bisericii, mitropolitul Ioan Vancea a folosit căile vizitațiilor canonice și sinoadelor arhidiecezane și provinciale. Astfel, în sinoadele provinciale din anii 1872 și 1882 de la Blaj, au fost emise canoane privind organizarea bisericească, viața clerului, educația tineretului, ordinul călugăresc basilitan (al Sf. Vasile cel Mare). Au fost subliniate adevărurile de credință comune cu cele ale Bisericii Catolice romane (de rit latin), însă s-a subliniat obligația păstrării neștirbite a rânduielilor Bisericii Greco-Catolice: ritualul, disciplina bisericească, calendarul. Toate acestea au fost aprobate de papa Leon al XIII-lea.

În cadrul sinoadelor arhidiecezane, din anii 1869, 1882, 1889, s-a hotărât să fie fie sprijinită înmulțirea fundațiilor și susținuți preoții, văduvele, școlile confesionale, orfanii. S-a hotărât să se stârpească concubinajul.

Congresul scolastic Arhidiecezan de la Blaj, întrunit la 1-5 iunie 1873, a emis hotărâri importante în scopul dezvoltării învățământului românesc, în conformitate cu legea școlară cunoscută după numele inițiatorului, J. Eötvös, din 1868. S-a cerut preoților, protopopilor și învățătorilor-cantori să muncească „zi și noapte”, pentru asigurarea bunei funcționări a școlilor confesionale, inclusiv și acelor școli care au ajuns în proprietatea statului, pentru a nu se pierde de neam. Protopopii erau numiți inspectori școlari, în protopiatul lor. S-a cerut părinților să-și trimită, în mod regulat, copiii la școală, subliniindu-se că aceasta era o obligație atât față de Dumnezeu cât și față de națiunea română. „Știința luminează, ea deșteaptă, întărește și înavuțește pe popoare” (Circulara nr. 567 din anul 1876).^[3]

Mitropolitul Ioan Vancea a îmbunătățit, în mod substanțial, planurile și programele de învățământ ale studiilor teologice, secundare și elementare. La Seminariul teologic a mai adăugat, în anul 1879, în programul de învățământ câteva studii practice: ritul oriental, cântul, tipicul bisericesc, dreptul civil, economia rurală, medicina pastorală, iar în 1888, a mai adăugat filosofia, liturgica, omiletica. Profesorii de la seminariul teologic nu puteau fi decât doctori în teologie. Mitropolitul prezida examenele pe care le susținea clerul tânăr. Din banii proprii a ridicat internatul pentru băieți de la Blaj, pe care l-a transformat, începând cu anul școlar 1892–1893, în Școala civilă superioară de fete (cu nivel de liceu), iar pentru băieți a construit un internat mai încăpător: „Internatul Vancean”, precum și o sală de gimnastică, tot la Blaj.

A sprijinit tinerii teologi cu pregătire și calități intelectuale și preoțești superioare, trimițându-i la studii la Viena sau la Roma. În acesastă ordine de idei, îl numim pe Augustin Bunea, pe care mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la celebrul institut „De Propaganda Fide” din Roma, pentru studii de filosofie și teologie.

A ridicat peste 300 de clădiri școlare în satele ardelene.

S-a aflat în rândul marilor luptători pentru cauza națională a românilor ardeleni. Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa a semnat, alături de George Barițiu, Ilie Măcelariu și de dr. Ioan Rațiu Memorandumul de la Blaj din 3 iulie 1872, în care se cerea, printre altele, conducerea autonomă a școlilor, liberă și independentă de organele statului, limba română - limbă de predare în învățământul universitar, școli agronomice etc.

A respins, în mod ferm, în discursul rostit la 13 mai 1879, în Casa Magnaților, proiectul unei legi propuse de ministrul A. Trefort. Prin acest proiect de lege, se dorea introducerea limbii maghiare în toate școlile românești. Mitropolitul Ioan Vancea a arătat că Biserica nu poate să lase să-i scape din mână libertatea conștiinței. Pentru Biserica Română Unită, limba românăeste o condiție „sine qua non” a existenței sale. Mitropolitului Ioan Vancea i s-au raliat, în această privință, și mitropolitul ortodox de la Sibiu, Miron Romanul, precum și episcopul greco-catolic de la Lugoj, Victor Mihali de Apșa și episcopul ortodox de la Arad, Ioan Mețianu.

Mitropolitul Ioan Vancea a sprijinit gospodărirea și înfrumusețarea Blajului. Prin ajutorul dat de el, s-au realizat introducerea apei curente, canalizarea, trotoarele și alte lucrări de urbanism și civilizare a localității. A avut nu numai un înalt gust estetic, ci și generozitatea necesară unor mari realizări.

·     1822 - S-a născut (la Mamorniţa, azi în Ucraina) Gheorghe Sion, poet, dramaturg, traducător şi memorialist, membru titular, din 1868, al Academiei Române (m. 1892). (Dicţionarul scriitorilor români R-Z (2002), dă naşterea la data de 22 mai 1822)

Gheorghe Sion (1822 – 1892) – foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Sion (sau George Sion; n. 18 mai 1822, Mamornița, azi Ucraina, d. 1 octombrie 1892, București) a fost un scriitor român bucovinean, membru titular (din 1868) al Academiei Române. Se trage dintr-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui[1]. În 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova. În 1860 a scos „Revista Carpaților”. A scris versuri și piese de teatru fără o valoare deosebită.

Proza memorialistică („Suvenire contimporane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește” , cuprinse in volumul intitulat „Din poesiile lui George Sion” tiparit in anul 1857 la Tipografia Nationala a lui Iosif Romanov.

·         1843 - S-a născut scriitorul spaniol Benito Perez Galdos ("Dona Perfecta", "Familia lui Leon Roch") (m.04.01.1920).

* 1850: Oliver Heaviside (n. 18 mai 1850 – d. 3 februarie 1925) a fost un inginer electrician, matematician și fizician autodidact, care a adaptat numerele complexe pentru calculul circuitelor electrice, a inventat metode matematice pentru rezolvarea ecuațiilor diferențiale, a reformulat Ecuațiile lui Maxwell și în mod independent de Josiah Willard Gibbs a descoperit calculul vectorial.

Portret de Frances Hodge

·         1868: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (în rusă Николай Александрович Романов; n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm[*], Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă.

Împărăteasa Maria Feodorovnacu fiul ei Nicolae în 1870.

Nicolae al II-lea a fost fiul împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna(născută Prințesa Dagmar a Danemarcei). Pe linie paternă a fost nepot al împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei, iar pe linie maternă a fost nepot al regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei. A avut trei frați mai mici (Alexandru, George, Mihail) și două surori mai mici (Xenia și Olga).

La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său țar. Nicolae și alți membri ai familiei au asistat la acest eveniment în timpul șederii la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg,^[9] însă din motive de securitate, noul țar și familia sa s-au mutat la Palatul Gatchina, situat în afara orașului.

Nicolae era văzut ca prea blând de către durul și pretențiosul său tată care, dată fiind moartea sa prematură, nu și-a pregătit fiul pentru conducerea vastului imperiu. Acesta se pare că nici măcar nu intenționa să-l pregătească pe Nicolae pentru o astfel de funcție dificilă, considerându-l „un fel de imbecil” pe care n-are nici un sens să încerci să-l pregătești în meseria guvernării.^[10] Țarul Alexandru III își numea, de altfel, fiul, „fetița”^[11], iar atunci când ministrul lui de finanțe, contele Witte, i-a sugerat că ar fi timpul să-l inițieze pe moștenitor în afacerile tronului, împăratul s-a arătat surprins, declarând că e imposibil ca Witte să nu fi constatat deja, dacă a discutat până atunci cu țareviciul Nicolae, că acesta „este un prost.”^[12] Mai târziu, când sfetnicul apropiat al tatălui său (și mai târziu și al lui), reacționarul Pabiedonósțiev, a încercat să-l inițieze în detaliile funcționării statului, Nicolae al II-lea s-a lăsat absorbit de scobitul în nas.^[13] Pabiedonósțiev considera că Nicolae al II-lea „pricepe doar semnificația unor fapte izolate, fără legăturile lor cu restul, fără o apreciere a influenței celorlalți factori care intervin, El aderând la măruntul și nesemnificativul Lui punct de vedere.”^[14] La 26 de ani, cu mai puțin de o lună înainte de a accede la tronul Rusiei, jurnalul personal al viitorului țar Nicolae al II-lea, conține stupidități gen descrierea unor epice bătăi cu castane între el și amicul lui apropiat, prințul George al Greciei: „am început bătaia cu castane în fața casei și-am sfârșit-o pe acoperiș.” Câteva zile mai târziu, jurnalul se face mărturia unei alte bătăi, de această dată una cu conuri de pin.^[15]

Totuși în contrast cu un specimen gen împăratul Ferdinand I al Austriei, care retardat mintal fiind, declara candid că „e ușor să guvernez, mai greu e să mă semnez”^[16], se pare că Nicolae însuși realiza că sarcina conducerii unui uriaș imperiu aflat în plină fază a industrializării și a unei profunde prefaceri sociale (sau a unei Rusii aflată deja în agitație revoluționară provocată de abandonarea reformelor politice după asasinarea țarului Alexandru II de către un grup terorist de stânga), îl depășește complet:

Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov la 21 de ani.

la moartea tatălui lui, țarul Alexandru III - secerat prematur de alcool și-o maladie renală - Nicolae își întreabă cu patetism verișorul, printre lacrimi, „ce se va întâmpla acum cu mine și cu Rusia?” El declară cu această ocazie că nu este pregătit să devină țar, că în plus n-a vrut niciodată să devină țar și nu știe nimic despre cum se guvernează sau discută cu miniștrii.^[17]

Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin, o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alianță, el sperând să perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta alianță cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca Nicolae să se căsătorească cu o prințesă din Germania.

Ca țarevici, Nicolae a făcut mai multe călătorii pe tărâmuri îndepărtate, incluzând o călătorie importantă în Orientul Îndepărtat de unde s-a ales cu o cicatrice pe frunte. Un japonez considerat de unele surse nebun, altele descriind mai degrabă un ultra-naționalist.^[18], aproape că l-a omorât, dar salvarea a venit de la vărul său, Prințul George al Greciei (ziarele japoneze ale vremii considerau totuși relatarea despre intervenția prințului George drept o simplă romanțare.^[18] Fapt este că familia imperială rusă, ca și cea japoneză, i-a răsplătit pentru salvarea vieții țareviciului, îmbogățindu-i, pe doi japonezi (Mukobatake Jisaburo și Kitaga Ichitaro) care cărau o ricșă și care l-au imobilizat și lovit cu propria lui sabie pe ex-samuraiul atacant.^[18]). Nicolae s-a reîntors la Sankt Peterburg cu o ură crescută față de Imperiul Japonez.

Încoronarea Țarului Nicolae al II-lea

Nicolae s-a suit pe tron pe 1 noiembrie 1894, și la scurtă vreme după aceea s-a căsătorit cu Prințesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra Feodorovna). Ei au avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Țareviciul Alexei. Titlul de Țar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinulKaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae. Titlul său oficial era:Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat și Autocrat al Întregii Rusii, Țar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului, Poloniei ^[19], Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia și Finlanda, Prinț de Estonia, Livonia, Curlanda și Semgalle, Samogiția, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka, Bulgaria și al altor țări, Stăpân și Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov, Riazan, Poloțk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk și a toată Regiunea de Nord, Stăpân și Suveran al Ținutului Iveriei, Kartaliniei, Kabardinei și al Provinciilor Armenești, Suveran al Prinților Montani și Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn, Ditmarschen și Oldenburg, Prinț Moștenitor de Norvegia, și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe.

Nicolae și Alexandra, 1894.

La festivitățile de încoronare de la Moscova din 1896, mai multe mii de persoane au fost călcate în picioare și au murit în îmbulzeala iscată la ceremonie. Nicolae a aflat despre catastrofă mai târziu în aceeași zi și a vrut să anuleze festivitățile care urmau, dar a fost convins să nu facă asta de rude și de sfetnici. Mulți au văzut decesele ca pe o prevestire nefastă. Nicolae nu era pregătit suficient să domnească după moartea neașteptată a tatălui său. Logodna sa cu Prințesa Alix s-a făcut doar cu puțină vreme înainte de moartea tatălui său, iar căsătoria s-a făcut la scurtă vreme după funeralii. Nicolae a trebuit să facă față imediat sarcinii de a fi Autocrat al Rusiei într-o perioadă de maximă agitație politică. Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă față sarcinilor combinate ale conducerii țării în timpul unor situații agitate din punct de vedere politic și ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internațional de până atunci.

El s-a bizuit foarte mult pe sfaturile unchilor săi, Marii Duci (frații răposatului său tată), și de asemenea pe sfatul vărului soției sale, Kaiserul Wilhelm. Aceste sfaturi corespundeau mai degrabă interesului „Vărului Willy”, care spera să prevină crearea unor legături mai apropiate dintre Rusia pe de-o parte și Anglia și Franța pe de altă parte. Un război cu Japonia, prost planificat și condus, (1904–1905), a adus mari pierderi Rusiei, iar temerile de un conflict mai mare au contribuit la Antanta Ruso-Engleză, alianță de care Wilhelm se temea așa de mult.

Nicolae făcea față și unor dificultăți interne, nu numai situației internaționale tensionate. Bunicul său, Țarul Alexandru al II-lea, fusese asasinat într-un atentat pus la cale de revoluționari, deși el era cel care făcuse foarte mult să îmbunătățească situația economică și socială din Rusia. Revoluționarii nu erau dornici să obțină puterea în cadrul regimului existent, ci luptau pentru răsturnarea țarismului (în copilărie, Nicolae și familia lui au supraviețuit unei tentative de asasinat cu bombă plasată în tren).

Țarul Nicolae al II-lea citind ziarul „Sankt Petersburg”.

Radicalizarea grupurilor politice era consecința refuzului țarului Alexandru al II-lea de a accepta cererea secțiunii liberale a nobilimii de adoptare a unei forme de guvernare reprezentativă (nu un regim parlamentar și cu atât mai puțin un sistem bazat pe sufragiu universal, era vorba doar de un sistem tipic epocii, care să fie bazat pe o adunare consultativă în care să poată avea loc o dezbatere de idei între membrii claselor privilegiate și educate ale țării); refuzul țarului dealtminteri reformator din 1860, de a accepta o adunare națională, a avut consecințe extrem de grave și nefaste pe termen lung: a lipsit Rusia de acea „școală” care să ridice, în timp, nivelul politic al publicului - așa cum se întâmpla în acei ani în Prusia, de exemplu - și în același timp a lipsit administrația de serviciile a sute de oameni capabili.^[20] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, clasa privilegiată ca și împărații ruși au înțeles că fără o reformă care să modernizeze țara, aceasta va continua să piardă influență și putere în raport cu celelalte națiuni ale Vestului (țarul Nicolae al II-lea însuși a înțeles probabil asta, când conștient fiind de faptul că Rusia cea înapoiată economic și industrial nu este capabilă să producă armamentul modern de care Austro-Ungaria erau totuși capabilă, dar nici să și-l procure cumpărându-l pe piață la prețurile exorbitante cerute, a încercat să aranjeze semnarea unor înțelegeri internaționale „de dezarmare” care să interzică imperiului rival acest tip de armament.^[21]), în ciuda faptului că era țara cea mai populată, mai întinsă și bogată în resurse a Europei. Pentru țarul Alexandru al II-lea însuși, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii de către țările occidentale, a fost un semnal că fără reforme, țara nu-și va putea permite să joace un rol militar și politic pe măsura dimensiunii ei.^[22] De aceea bunicul lui Nicolae, țarul Alexandru al II-lea, a adoptat o lege de abolire a iobăgiei, dar din cauza opoziției majorității moșierilor, legea a devenit un compromis care era probabil nefavorabil țăranilor în majoritatea cazurilor, dar care a fost totuși profitabilă pentru stat.^[23] Acest fapt i-a dezamăgit enorm atât pe țărani, cât și mai ales pe membrii radicali ai intelighenției, care pledau cauza țărănimii. Pe acest fond al dezamăgirii provocate de refuzul lui Alexandru de a adopta o formă de guvernare reprezentativă și de nemulțumire provocată de o lege de abolire a iobăgiei nefavorabilă majorității populației, unii membrii ai intelighenției au concluzionat că o reformă justă ca și o veritabilă modernizare a țării nu poate avea loc decât răsturnând regimul țarist; dintre acești blazați s-au recrutat viitorii revoluționari.^[24] Ultimii doi țari care au urmat - Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea - au încercat să mențină intactă arhaica autocrație^[25]: după asasinarea țarului Alexandru al II-lea, prost sfătuiți fiind de cercurile conservatoare, succesorii acestuia - țarul Alexandru al III-lea și fiul lui, țarul Nicolae al II-lea - nu numai că n-au accelerat sau măcar stopat reformele adoptate de părintele și bunicul lor, și care erau atât de necesare pentru modernizarea și stabilizarea socială a Rusiei, și care erau deja cerute insistent de către elita intelectuală a țării, aceștia au ales să revină chiar și asupra acestor timide și insuficiente reforme deja adoptate de țarul răposat^[26]: educația, și așa neglijată de regim^[27], a devenit încă și mai des subiect al restricțiilor, activitatea oganelor de administrație locală (zemstvo-urile) a fost împiedicată, iar comunele au devenit subiect de control strict, prin adoptarea în 1889 a unei legi care introducea funcția de „zemsky nacialnik”, în timp ce funcția electivă a judecătorului de pace a fost abolită, iar guvernul a fost autorizat să asume puteri sporite în situațiile în care ordinea publică era socotită a fi în pericol; până și eforturile absolut apolitice ale zemstvo-urilor au fost obstrucționare de puterea centrală. Conflictul între societatea rusă care devenea din ce în ce mai educată, urbană și complexă, pe de-o parte, și fosilizata autocrație pe de cealaltă, s-a acutizat cu ocazia foametei din 1891, când guvernul s-a arătat incapabil să organizeze eficient ajutorarea țăranilor muritori de foame și când societatea civilă însăși s-a organizat pentru ajutorarea țăranilor calamitați.^[28][29] Faptul că guvernul țarist a pus interesul de clasă al membrilor lui (moșierimea) mai presus de supraviețuirea milioanelor de țărani victime ale foamei și holerei, atunci când a amânat în plină criză alimentară pentru o lună interdicția exporturilor de cereale (oferind astfel ocazia proprietarilor de latifundii să încheie contracte de export), a radicalizat și mai mult stratul de membrii ai profesiilor liberale.^[30]

Familia Țarului în 1904.

Înfrângerea din războiul cu Japonia a întărit și extins opoziția internă față de regim, ducând la izbucnirea Revoluției din Februarie 1905 pe parcursul căreia au avut loc greve și revolte locale. Populația și chiar și bogații industriași protejați ai regimului, îl considerau pe Nicolae al II-lea responsabil de dezastru^[31], printre altele și pentru că a trimis trupele și marina înarmate mai prost decât chiar adversarul „asiatic”. Făcând bășcălie de știrea că țarul a trimis icoane trupelor demoralizate, pentru a le încuraja, generalul Dragomirov zicea că „japonezii ne bat cu mitralierele, dar nu contează, noi o să-i batem cu icoane.”^[32] De altfel, în afară de a fi vinovat pentru că a implicat armata într-un război fără a o fi pregătit în prealabil din punct de vedere material, regimul lui Nicolae al II-lea a săpat moralul soldaților implicându-i în acțiuni de reprimare a miilor de revolte care izbucneau peste tot în vastul imperiu, fapt care în mod inerent deturna armata de la scopul ei normal și de la pregătirea ei pentru război.^[33]

Revoluția din Februarie l-a forțat pe Nicolae să accepte un parlament ales prin vot indirect, Duma, concesie făcută publică prin Proclamația din Octombrie, asta nu înainte de a masacra 200 de manifestanți (alte surse vorbesc despre mai mult de o mie de oameni masacrați pe 9 ianuarie 1905^[34]) pașnici și favorabili țarismului^[35] în 9 (22) ianuarie 1905 (dată care a rămas sub numele de „Duminica sângeroasă”, țarul însuși căpătând numele de „Nicolae sângerosul”^[36]), plus masacrarea altor 2000 de greviști la Odessa, cu ocazia procesiunii de omagiere a marinarului omorât de ofițerii de pe crucișătorul Potemkin (acostat temporar în port), pentru că s-a făcut purtătorul mesajului echipajului care nu voia să mănânce carne cu viermi.

Nicolae (stânga) și vărul său, regele George al V-lea al Marii Britanii.

Relațiile lui Nicolae cu noua Dumă nu au fost foarte bune. Prima Dumă, cu o majoritate a Cadeților, a intrat imediat în conflict cu țarul. Nicolae a hotărât demiterea premierului liberal moderat Serghei Witte și dizolvarea Dumei. După ce și în a doua Dumă au apărut probleme similare, noul prim-ministru Piotr Stolîpin a dizolvat-o în mod unilateral și a schimbat legile electorale pentru a permite alegerea mai multor conservatori în viitorele adunări parlamentare. Astfel s-a ajuns la dominația liberal-conservatorilor din Partidul Octombrist al lui Alexandr Grucicov. Stolîpin, un politician abil, avea planuri ambițioase de reformă. Acestea cuprindeau facilitarea împrumuturilor pentru populația săracă de la sate, pentru a le permite să cumpere pământ, cu intenția de a forma o clasă socială de agricultori loiali coroanei. Deși scopul ultim al reformelor lui Stolîpin era să întărească autocrația țaristă și nu să democratizeze țara,^[38]planurile sale au fost împiedicate de conservatorii de la curte care aveau mai multă influență pe lângă împărat. În preajma momentului asasinării lui Stolîpin de către un anarhist (și informator al poliției totodată) în 1911, premierul și împăratul de-abia își mai vorbeau, iar destituirea lui era considerată iminentă.

După reacția viguroasă a populației la masacrul din 9 (22) ianuarie 1905, Nicolae al II-lea publică „Decretul și Manifestul Imperial”, o proclamație în care condamnă protestele și încearcă să pună responsabilitatea pentru pierderile de vieți omenești în contul birocrației, sugerând totodată cetățenilor să-i trimită direct propuneri pentru îmbunătățirea organizării statului. Manifestul reprezenta doar o manevră tactică, unicul scop el emiterii lui fiind să cumpere timp pentru regim: nu există nici un indiciu că era o reacție sinceră din partea țarului.^[39] De altfel nu mai târziu de 6 august 1905 devine clar că țarul nu intenționează să accepte un parlament democratic și cu putere de legislator, așa cum cerea populația, ci doar unul pur consultativ și format în majoritate din nobilime.^[40] În aceste condiții protestele de masă și confruntările de stradă continuă și începând cu 20 septembrie este declanșată spontan^[41] prima grevă generală din istoria țării;^[42] cu această ocazie fiind formate primele soviete („consilii” sau „sfaturi”) muncitorești la Petrograd^[43] și Moscova, pe modelul cărora și în 1917, cu ocazia revoluției din februarie, vor apare altele în toate marile orașe ale imperiului. Greva generală îl forțează pe Nicolae al II-lea să accepte cererile populației, fapt confirmat de publicarea „Manifestului din Octombrie.”^[44] Acest document era redactat de Serghei Witte, și avea rolul de a izola stânga (și cererile ei de ordin social) prin acceptarea cererilor politice ale liberalilor: acordarea libertăților civile, un regim constituțional, un guvern (Rusia sub țarism, la început de secol XX, nu avea încă un guvern reunit permanent, format din miniștrii însărcinați cu rolul de a administra și coordona diversele arii de activitate ale administrației centrale, (Așa cum menționează și Orlando Figes în „O Istorie A Revoluției Ruse”, țarul prefera să-și întâlnească miniștrii separat^[45], fapt care se materializa în politici contradictorii, ineficiente și temporare, care produceau haosul în administrație.)^[46], nici măcar după Revoluția din 1905 și Manifestul din Octombrie Rusia necăpătând un guvern responsabil în fața legislativului.^[47]) și o adunare legislativă aleasă liber.^[48] Din păcate, țarul Nicolae al II-lea a acceptat doar de nevoie publicarea Manifestului din Octombrie, fără a avea însă intenția de a-l și respecta^[49][50] și deveni astfel un veritabil^[51] monarh constituțional.^[52][53] Dacă totuși monarh constituțional înseamnă un monarh al unui stat dotat cu o constituție pe care acesta o și respectă, Nicolae al II-lea n-a fost unul, iar Rusia n-a fost nici ea niciodată o monarhie constituțională^[54], sau dacă a fost totuși până la lovitura de stat dată de țarul Nicolae al II-lea în iunie 1907, de atunci încolo n-a mai fost.^[55][56]

Imediat după publicarea „Manifestului din octombrie”, celebrările populare au fost repede umbrite de violență: regimul lui Nicolae al II-lea a creat câteva mișcări pro-monarhiste, sprijinite din ordinul țarului însuși, atât financiar cât și logistic, de către poliție, și care ideologic erau veritabile grupări fasciste avant la letrre; acestea au declanșat un război de stradă contra grupurilor pro-reformă.^[57][58] La doar o lună și câteva zile de la publicarea Manifestului din octombrie, mai exact pe 3 decembrie 1905, guvernul țarului Nicolae al II-lea arestează conducătorii sovietului petersburghez; social-democrații răspund printr-un nou apel la grevă generală și la rebeliune armată, însă muncitorii erau slab pregătiți pentru confruntarea cu forțele de represiune, astfel că rebeliunea va fi înăbușită în sânge, districtul Presnia din Moscova fiind distrus în cea mai mare parte, mai mult de 1000 de oameni fiind uciși, cei mai mulți dintre ei civili prinși în focul încrucișat al combatanților sau victime ale incendiilor produse de lupte; vor urma arestări în masă și execuții sumare: ordinea va fi restabilită prin teroare.^[59] Regim de „monarhie constituțională” nu excludea deci, în opinia țarului Nicolae al II-lea și a curții sale, menținerea în pușcării a unei vaste cantități de deținuți politici, exact ca în vremea presupus-defunctei autocrații, și nici nu presupunea măcar vreun tratament mai uman al minorităților naționale: între 1906 și 1909 mai mult de 5000 de deținuți politici vor fi condamnați la moarte, iar în Baltica, într-o campanie de teroare de șase luni, armata țaristă execută mai mult de 1200 de oameni, distrugând cu aceeași ocazie zeci de mii de clădiri. Țarul Nicolae al II-lea s-a arătat încântat de modul în care a fost dusă la îndeplinire operațiunea, lăudând ofițerii pentru modul „splendid” în care au acționat. Nici populația Rusiei n-a cunoscut o ameliorare a tratamentului din partea autorităților: regimul țarist al lui Nicolae al II-lea nu va ezita să ducă un război de teroare chiar împotriva propriului popor: în zonele în care țăranii s-au revoltat, sate întregi au fost distruse de armată.^[60] În total, de la publicarea Manifestului la mijlocul lui Octombrie 1905 și aprilie 1906, când s-a reunit prima Dumă, regimul țarului Nicolae al II-lea a executat 15 000 de oameni, a împușcat sau rănit cel puțin alți 20 000, iar poliția politică țaristă^[61] a deportat sau exilat alți 45 000, fapt care reprezintă cu greu un debut promițător pentru un regim parlamentar.^[62] În lupta lor contra revoluției și născândului regim liberal, țarul Nicolae al II-lea și curtea sa au decis să folosească antisemitismul drept armă de predilecție, încurajând numeroase pogromuri.^[63]

Țarul Nicolae al II-lea (stânga) cu generalul Brusilov, în recent ocupata Bucovină, 1916.

De asemenea, ca și în perioada autocrației dinaintea revoluției din 1905, muncitorii au continuat să fie masacrați de regimul țarist și în noua perioadă așa-zis „constituțională”, dacă aceștia protestau în mod pașnic contra condițiilor inumane de muncă și salarizare, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu ocazia masacrării în Siberia pe data de 4 aprilie 1912 a 230^[64] de minieri greviști pașnici^[65][66] și neînarmați^[67][68] și care erau angajații companiei engleze^[69] de exploatare minieră a aurului „Lena” („Lenskoie Zoloto-promișlenoie Tovarișcestvo” - sau pe scurt „Lenzoto”). Proprietarii erau în majoritate cetățeni englezi, evrei (membrii ai familiei Ginzburg), însă și francezi, germani și americani^[70][71][72]), dar printre acționari se aflau și mulți miniștri ruși (fostul ministru de finanțe și un timp prim-ministrul contele Witte, octombristul și fostul ministrul al comerțului și industriei Timiriazev, fostul ministru al comerțului și industriei Timașev, directorul Băncii de stat Boianovski) ca și membrii ai familiei imperiale, cum era de exemplu chiar mama lui Nicolae al II-lea, împărăteasa-mamă Maria-Feodorovna.^[73]

Forțele țariste de represiune n-au tras nici măcar foc de avertisment, înainte de a trage în plin, în masa pașnică de muncitori.^[74] În 1915, masacrarea muncitorilor a continuat cu noi episoade în care armata țaristă trage în muncitori, la Kostroma și Ivanovo^[75], acest șir tragic de episoade din perioada așa-zis constituțională ruinând și ultimele speranțe ale populației într-o eventuală evoluție graduală a regimului.^[76] În opinia unor istorici, printre care se află și faimosul istoric american Leopold Henri Haimson, în 1914, la mai puțin de zece ani de la precedenta revoluție, Rusia se afla din nou pe punctul de a fi teatrul de desfășurare al unei noi revoluții, pe care doar declanșarea primului război mondial a amânat-o temporar

Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: „Lasăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron.” ^[84] Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.

Nicolae al II-lea după abdicarea sa din martie 1917

Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei aflându-se și viitorul lider comunist Imre Nagy.

S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost—cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie. În dimineața următoare—când zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspândească prin orașul Ecaterinburg—Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci când vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adâncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

Pe 4 august 2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați drept sfinți de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiți „mucenici”, atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credința lor creștină; în schimb ei au fost canonizați drept „cuvioși (supuși pătimirii)”. Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câțiva ani înaintea canonizării.

Sfinții Romanovi

Copii:

Țarul Nicolae al II-lea și împărăteasa Alexandra au avut următorii copii:

Fotografie	Nume	Data nașterii	Data morții	Note
	Marea Ducesă Olga Nikolaevna	15 noiembrie 1895, stil vechi 3 noiembrie 1895, potrivit calendarului gregorian	17 iulie 1918	Impușcați la Ekaterinburg de către bolșevici.
	Marea Ducesă Tatiana Nikolaevna	10 iunie 1897, stil vechi 29 mai 1897, potrivit calendarului gregorian
	Marea Ducesă Maria Nikolaevna	26 iunie 1899, stil vechi 14 iunie 1899, potrivit calendarului gregorian
	Marea Ducesă Anastasia Nikolaevna	18 iunie 1901, stil vechi 5 iunie 1901, potrivit calendarului gregorian
	Țareviciul Alexei Nikolaevici	12 august 1904, stil vechi 30 iulie 1904, potrivit calendarului gregorian

·        1869: Prințul Moștenitor Rupert de Bavaria (germană Kronprinz Rupprecht von Bayern) (18 mai 1869 – 2 august 1955) a fost ultimul Prinț Moștenitor al Bavariei.

Titlul său întreg a fost Înălțimea Sa Regală Rupprecht Maria Luitpold Ferdinand, Prinț Moștenitor de Bavaria, Duce de Bavaria, de Franconia și de Swabia, Conte Palatin de Rin.^[1] De asemenea, a fost moștenitorul iacobit la tronul Angliei, Irlandei, Scoției și Franței de la decesul mamei sale în 1919 sub numele de Robert I și IV.

Rupert s-a născut la München și a fost primul copil din cei treisprezece ai regelui Ludwig al III-lea, ultimul rege al Bavariei, și ai Mariei Theresa de Austria-Este, nepoata lui Francisc al V-lea, Duce de Modena.

Educația lui a început la vârsta de șapte ani și a fost condusă de FreiherrRolf Kreusser, un anglo-bavarez. În tinerețe a petrecut mult timp la Schloß Leutstetten din orașul Starnberg, și la casa familiei din apropiere de Lindau. Educația a fost tradițională și conservatoare. A devenit primul membru al Casei Regale a Bavariei care a urmat o școală publică - atunci când a fost educat la Maximilian-Gymnasium din München.

Bunicul lui Rupert, Luitpold, a devenit de facto conducător al Bavariei când atât regele Ludwig al II-lea al Bavariei cât și succesorul său Otto au fost declarați nebuni în 1886. În urma acestor evenimente, poziția lui Rupert s-a schimbat, deoarece a devenit clar că într-o zi el va moșteni tronul Bavariei.

După absolvirea liceului, a intrat ca sublocotenet în armata bavareză. Și-a întrerupt cariera militară pentru a studia la universitățile din München și Berlin din 1889 până în 1891. A fost avansat la rangul de colonel și a devenit ofițer comandant al celui de-al 2-lea Regiment de Infanterie, dar a găsit posibilitatea de a călători suficient de mult în Orientul Mijlociu, India, Japonia și China. Primele sale călătoriile au fost făcute cu subordonatul său, Otto von Stetten. Mai târziu a fost însoțit de prima lui soție.

La vârsta de 31 de ani Rupert s-a căsătorit cu Ducesa Maria Gabriela de Bavaria, cu care a avut cinci copii; Maria Gabriela a murit în 1912 la vârsta de 34 de ani.

În 1906 Rupert a fost numit comandant al corpului I de armată cu rangul de locotenent general de infanterie; a fost promovat la gradul de general în 1913.^[2]

În 1912, Luitpold a fost succedat în poziția de Prinzregent de către<fiul său Ludwig. La 5 noiembrie 1913 Ludwig a fost ales rege de senatul bavarez, devenind Ludwig al III-lea. În urma acestei decizii Rupert a devenit Prinț Moștenitor

La izbucnirea Primului Război Mondial a comandat Armata a 6-a Germană în Bătălia de la Lorena. Deși nu a reușit să străpungă liniile franceze, Rupert s-a dovedit un comandant foarte capabil.^[1] Mai târziu a comandat Armatei a 6-a în nordul Franței și a rămas pe frontul de vest în timpul impasul care va dura până la sfârșitul războiului.

Rupprecht a devenit feldmareșal (Generalfeldmarschall) în iulie 1916 și și-a asumat comanda grupului de armate Rupprecht la 28 august în același an; grupul de armate consta în armatele 1, 2, 6 și 7. Rupprecht a fost considerat de unii a fi unul dintre cei mai buni comandanți regali ai armatei imperiale germane din Primul Război Mondial.

El a ajuns la concluzia, mult mai devreme decât majoritatea celorlalți generali germani (spre sfârșitul lui 1917), că războiul nu poate fi câștigat, văzând avantajul material tot mai mare al aliaților.^[4] A demisionat de la comandă la 11 noiembrie 1918.^[2]

S-a logodit cu mult mai tânăra Prințesa Antonia de Luxemburg în 1918 însă capitularea Germaniei a întârziat căsătoria lor

Rupprecht a continuat să susțină restaurarea monarhiei bavareze dar nu a găsit nici un sprijin din partea autorităților de ocupație americane, care însă l-au tratat cu amabilitate. Generalul Dwight D. Eisenhower i-a oferit un avion special să-l ducă înapoi la München în septembrie 1945 iar el s-a întors la Schloss Leutstetten. Din 170 de membri ai parlamentului bavarez, 70 s-au declarat monarhiști în septembrie 1945, un semn clar pentru susținerea Prințului Moștenitor.^[10]

A murit la Schloss Leutstetten în 1955, la vârsta de 86 de ani; a fost tratat ca un monarh decedat și a primit funaralii de stat. A fost înmormântat la Theatinerkirche în München, lângă bunicul său Prințul Luitpold și str-străbunicul său, regele Maximilian I Iosif de Bavaria, între prima soție, Ducesa Marie Gabrielle de Bavaria și fiul cel mare, Prințul Luitpold.

Prințul Rupert în uniformă în timpul Primului Război Mondial

* 1871: Ipolit Strâmbu (cu variantele Hipolit, Strâmbescu, Strâmbulescu) (n. 18 mai 1871, Bratilovu, Baia de Aramă, România – d. 31 octombrie 1934, București, România) a fost un pictor român. Ipolit Strâmbu a fost bun prieten cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu actorul Iancu Brezianu și cu Alexandru Vlahuță

Nud

• 1871, mai, 18 – Se naște la Baia de Aramă, satul Bratilov
• 1889 – 1895 – urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase, București cu George Demetrescu Mirea
• 1895 – este profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova(Frații Buzești)
• 1896 – 1900 – câștigă o bursă la Academia Regală de Pictură din München
• 1900 – merge la Expoziția Universală de la Paris cu 3 lucrări cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă).
• 1901 – devine profesor de arte la Școala de Arte Frumoase din București.
• 1902 – participă la fondarea societății «Tinerimea Artistică» care avea ca membrii fondatori pe Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ipolit Strâmbu. Expune de acum permanent, timp de 30 de ani la toate expozițiile societății.
• 1908 – 1910 - creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism.
• 1910 (după) – abordează stilul simbolist și intimist.
• 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață
• 1921 – 1925 – organizează expoziții personale în propriul atelier.
• 1923 – lucrează tot mai greu și se înbolnăvește
• 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția
• 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris
• 1929 – organizează o expoziție retrospectivă
• 1934 – se stinge din viață.
• 1971 – i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 - 1930
• 1984 – i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin.^[4]

Galerie:

• 

  „Femeie cu umbrelă”
     
• 

  „Fetiţă cusând”
     
• 

  „Fete în grădină”
     
• 

  „Maternitate”
   
• 

  „Portretul unui ţăran”
     
• 

  „Visare”
     
• 

  „Nud culcat pe fond de covor”
     
• 

  „Cochetărie”
   
• 

  „Vas cu flori”
     
• 

  „Canceu cu trandafiri şi crizanteme”
     
• 

  „Şalul înflorat”
     
• 

  „Peisaj”
  

*  1872 - S-a născut Bertrand Russell, filosof englez, matematician, istoric şi critic social britanic (d.2 februarie 1970).

Bertrand Arthur William Russell (1872 – 1970) – foto: ro.wikipedia.org

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech – d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoric și critic social britanic. În timpul vieții s-a declarat ca fiind liberal, socialist și pacifist, dar în același timp a admis că nu a fost cu adevărat niciunul dintre aceste lucruri. Cu toate că a locuit preponderent în Anglia, Russell s-a născut în Țara Galilor, țară în care a și murit, la vârsta de 97 de ani.

La începutul anilor 1900 Russel a condus miscarea britanică împotriva idealismului. Este considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege și protejatul său Ludwig Wittgenstein, și este văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX. A fost co-autor (împreună cu A. N. Whitehead) la ” Principia Mathematica”, o încercare de a găsi bazele matematicii în logică.

Eseul său filosofic On Denoting este considerat o paradigma a filosofie. Lucrările sale au avut o influență considerabilă asupra logicii, matematicii, teoriei mulțimilor, lingvisticii și filosofiei, în special filosofia limbii, epistemologie și metafizică. Russel a fost un proeminent activist anti-război; a militat pentru comerțul liber și anti-imperialism.

În timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste , iar apoi a făcut campanie împotriva lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismul lui Stalin, a atacat Statele Unite ale Americii pentru implicarea în războiul din Vietnam și a fost un susținător declarat al dezarmării nucleare. În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință

·         1876: Hermann Müller, cancelar al Germaniei (d. 1931)
* 1880: Eliezer Steinbarg (Shtaynbarg; n. 18 mai 1880, Lipcani, Imperiul Rus – d. 27 martie 1932, Cernăuți, Regatul României) a fost un profesor de limba idiș și poet și fabulist evreu din Basarabia.
* 1881: Francesco (Frank) A. Lentini (18 mai 1881 - 22 septembrie 1966) s-a născut în Rosolini, Sicilia într-o familie cu doisprezece copii (șapte surori și cinci frați).^[1]

Deformarea lui Lentini a fost rezultatul unui geamăn unit parțial absorbit. Geamănul era atașat de corpul lui Frank Lentini, la baza coloanei vertebrale sale și era format dintr-un pelvis, un set rudimentar de organele genitale de sex masculin și un picior de dimensiuni normale care ieșea din partea dreapta a corpului, cu un picior mic suplimentar atașat în dreptul genunchiului acestui picior. Lentini avea șaisprezece degetele la picioare în total și două seturi funcționabile de organe sexuale masculine.

La vârsta de opt ani, familia lui Lentini s-a mutat în Statele Unite unde s-au apucat de afaceri cu spectacole de circ ca The Great Lentini, în cadrul Ringling Brothers Circus. Frank a obținut cetățenia americană la 30 de ani. Cariera sa s-a întins pe o perioadă de peste patruzeci de ani și a lucrat cu fiecare circ major, inclusiv Barnum and Bailey și Buffalo Bill's Wild West Show. Lentini era atât de respectat de colegii săi încât de multe ori pur și simplu era numit "Regele".

În tinerețe, Lentini a folosit al treilea picior pentru a lovi cu piciorul o minge de fotbal pe scenă, prin urmare, numele său de scenă era Fotbalistul cu trei picioare. Picioarele normale ale lui Lentini erau ușor diferite ca lungime - unul de 39 de centimetri, celălalt de 38 de centimetri, dar al treilea picior avea numai 36 de centimetri. El se plângea că, chiar și cu trei picioare, nu avea încă o pereche. S-a căsătorit cu Theresa Murray, cu trei ani mai tânără decât el, și au avut patru copii: Josephine, Natale, Frank și James.^[2]Frank Lentini a murit în Jacksonville, Florida, la 22 septembrie 1966.

Fotografie cu Lentini copil.

·         1883: Walter Adolph Gropius (n. 18 mai 1883, Berlin, Germania - d. 5 iulie1969, Boston, Massachusttes, SUA), a fost un arhitect și pedagog german, cetățean naturalizat american, fondator și director al Bauhaus, unul din marii arhitecți ai secolului 20, care a trăit și creat în Germania, până în 1934, și apoi în Statele Unite ale Americii, din 1937 până la moartea sa.

·      1886 - S-a născut Mircea Djuvara, filosof şi jurist, membru corespondent al Academiei Române din 1936; (m. 1945).

Mircea Djuvara (1886 – 1945) – foto: ro.wikipedia.org

Mircea Djuvara (n. 18/30 mai 1886, București – d. 7 noiembrie 1945, București) a fost un filozof și jurist român, membru corespondent (din 1936) al Academiei Române. A urmat la București cursurile Facultății de Drept si de Litere și Filosofie obținând licența ambelor facultăți în 1909 cu rezultate strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona cu teza: “Le fondement du phénomène juridique. Quelques réflections sur les principles logiques de la connaisance juridique“. Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: “Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică)” 1930; “Drept rațional, izvoare și drept pozitiv” 1934; “Precis de filosofie juridică” 1941.

Semnificativă pentru personalitatea lui Mircea Djuvara din perspectiva filosofiei dreptului sunt aprecierile lui Giorgio del Vecchio care în contextul prezentării scurte dar dense a preocupării privind filosofia dreptului în România, scrie despre Mircea Djuvara că este: “mai presus de toți… care prin vastitatea și profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor roman, dar și ca unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice“, care “… format pe baze neokantiene, se depărtează totuși de formalismul neokantian printr-o analiză profundă și originală a realității dreptului viu”

* 1886: Grigori Borisovici Adamov (rusă Григорий Борисович Адамов) (n. 6 mai/ 18 mai 1886, Cherson, azi Ucraina - † 14 iunie 1945, Moscova) a fost un scriitor sovietic.

Grigori Adamov

·         1888:  S-a nascut Eugeniu Speranția, poet și eseist român; (d. 11 ianuarie 1972). A fost un poet, prozator, estetician şi memorialist. Este fiul Elenei (născută Cruceanu) şi al scriitorului Theodor D. Speranţia.

·         1889: Gunnar Gunnarsson, scriitor islandez (d. 1975)

·         1891: Rudolf Carnap (n. 18 mai 1891, Ronsdorf, Germania – d. 14 septembrie, 1970, Santa Monica, California) a fost un filozof german care a trait în Europa înainte de 1935 și în SUA după aceea. A fost membru al Cercului de la Viena și susținător al pozitivismului logic.

·        1897 - S-a născut in Sicilia, Italia, regizorul american Frank Capra; (d. 3 septembrie 1991, Quinta, California).

La vârsta de 6 ani a emigrat împreună cu familia în SUA. După ce a încercat câteva meserii în industria filmului, a devenit regizor.

Frank Capra, regizor american – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Capra sa implicat ca stagiar într-un laborator cinematografic , iar ulterior a fost introdus la Hollywood de Robert McGowan, regizor de teatru de succes pentru copii,devenind angajat al studioului Hal Roach – ca autor de gaguri . Aici s-a întâlnit cu actorul Will Rogers si sase luni mai târziu, cu recomandarea acestuia , a decis să își încerce norocul ca gagman și scenarist, cu celebrul Mack Sennett, producător de comedii de la Hollywood . Cele mai apreciate filme ale sale sunt : O viață minunată, Domnul Smith merge la Washington, S-a întâmplat într-o noapte, You Can’t Take It with You, Mr. Deeds Goes to Town, Lost Horizon, Vi-l prezint pe John Doe și Arsenic and Old Lace.

·         1901 - S–a născut biochimistul american Vincent du Vigneaud, laureat al premiului Nobel pentru chimie în anul 1955 (m.11.12.1978).

·         1912 - S-a născut Perry Como (Pierino Como), cântăreţ american.

·         1912: Richard Brooks (n. 18 mai 1912, Philadelphia, Pennsylvania – d. 11 martie1992, Beverly Hills, California; de fapt Ruben Sax) a fost un scenarist, producător de film și regizor american.
Brooks a urmat cursurile școlii West Philadelphia High School, și pe urmă a studiat la universitatea Temple. Un timp scurt timp a lucrat la emisiunea unui post de radio, ca și regizor de teatru. Ulterior a scris scenarii pentru diferite filme. Din anul 1962 este regizor și producător de filme cinematografice.

Richard Brooks

·         1913: S-a nascut cantaretul francez Charles Trenet; (d. 2001).
* 1914: Alla Baianova (născută Levițchi; n. 18 mai 1914, Chișinău, Basarabia – d. 30 august 2011, Moscova, Rusia) a fost o interpretă de romanțe și de estradă moldoveancă, stabilită către sfârșitul vieții în Rusia.

Alla Baianova

* 1914: Octavian Moisin (n. 18 mai 1914, Hunedoara - d. 25 iunie 2013, Oradea) a fost un preot român unit (greco-catolic), inginer chimist, prelat papal și canonic mitropolitan care a luptat contra comunismului. A fost tatăl lui Ioan Moisin, senator PNȚCD de Sibiu.

A fost numit de către papa Ioan Paul al II-lea prelat papal. În apartamentul său din orașul Victoria a funcționat o capelă clandestină, singurul lăcaș de cult din orașul Victoria între 21 iunie 1952 - 22 decembrie 1989. Capela din apartamentul său a fost primul loc în oraș în au fost oficiate slujbe religioase, în ciuda faptului că orașul a fost construit și cu dorința de a fi primul oraș ateu din România comunistă.

Părintele Octavian Moisin a decedat la Oradea, la 25 iunie 2013, iar slujba de înmormântare a avut loc la 28 iunie 2013 la Catedrala Sf. Nicolae din Oradea.

·         1920: s-a născut Papa Ioan Paul al II-lea (cardinalul polonez Karol Jozef Woityla, arhiepiscop de Cracovia), ales ca Suveran Pontif la data de 16 octombrie 1978 (d. 2 aprilie 2005). Papă al Bisericii Catolice, episcop al Romei şi suveran pontif al Vaticanului, de origine polonez. Militant pentru pace, dreptate şi echitate socială. Considerat una dintre cele mai de seamă personalităţi ale epocii. Numele la naştere Karol Józef Wojtyła. S-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, lângă Cracovia (Polonia), ca fiu al unui ofiţer în retragere. Se stinge din viaţă la 2 apr. 2005, în reşedinţa sa papală din Vatican. A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (16 oct. 1978 – 2 apr. 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 şi 37 ani) şi a lui Pius al IX-lea (31 ani). De la vârsta de 12 ani a rămas orfan. În tinereţe a fost interesat de filozofie, de poezie şi chiar deteatru; a lucrat ca bibliotecar, reuşind să înveţe mai multe limbi străine, inclusiv greaca şi latina. După absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a înscris, în anul 1938, la cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Jagiellone din Cracovia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi al ocupaţiei naziste a Poloniei, Universitatea fiind închisă, iar cursurile suspendate (1939), a lucrat ca mesager, apoi ca muncitor într-un atelier de prelucrat pietre. Din 1942 se înscrie la un seminar clandestin condus de Arhiepiscopul din Cracovia, Cardinalul Sapieha, devenind preot catolic la 1 noiemb. 1946. Îşi continuă studiile teologice la Universitatea Papală Angelicum a Vaticanului, unde îşi va da licenţa, apoi şi doctoratul în teologie (1948).
În 1953 i se încredinţează Catedra de teologie morală şi etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia, fiind apoi numit profesor de etică la Universitatea Catolică din Lublin (1954). În acest oraş fondează un Institut de Morală Creştină, a cărui direcţie o va deţine până în 1978. În 1957 îşi ia al doilea doctorat, în filozofie, la Universitatea Catolică din Lublin. Un an mai târziu este numit epicop şi ajutor al Arhiepiscopului Baziak, fiind la doar 38 de ani cel mai tânăr episcop din Polonia. Participă în 1962 la cel de al Doilea Consiliu de la Vatican şi în dec. 1963 este numit Arhiepiscop de Cracovia, iar în iun. 1967 Papa Paul VI îl numeşte cardinal. La 22 oct. 1978, după stingerea din viaţă a lui Papa Ioan Paul I, Karol Wojtyla a fost încoronat ca Suveran Pontif, cu numele Ioan Paul II. A fost primul Papă de origine slavă. La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relaţii diplomatice cu 84 de state. Până în 2003, numărul lor era de 172 de state. A participat ca membru deplin sau ca observator în diverse organizaţii internaţionale şi regionale. A exprimat punctul de vedere catolic în toate marile foruri internaţionale; a promovat dialogul ecumenic şi interreligios. S-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne şi internaţionale: în Nigeria, în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba, în Filipine. Cele mai multe din vizitele sale internaţionale au fost realizate în dublă calitate, de şef de Stat şi de şef al Bisericii Catolice. În anumite cazuri, s-a folosit de propria imagine, de prezenţa mediatică, indiferent de riscuri şi cu un realism dezarmant: “Eu predic Evanghelia, nu Democraţia!”.
Intervenţiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale. A susţinut mişcările disidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul Solidarność din Polonia şi a avut astfel un rol hotărâtor în una dintre cele mai mari schimbări politice din istorie – căderea Cortinei de Fier în Europa de Est la sfârşitul anilor ’80. La 13 mai 1981, Ioan-Paul al II-lea a fost victima unui atentat la viaţa sa, comis de Mehmet Ali Agca, de origine turc. În 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliţia politică din acea ţară a descoperit şi contracarat un complot de asasinare a Papei, pus la cale de o grupare extremistă. La 6 ian. 1995, Poliţia din Manila, Filipine, a dejucat Operaţiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea. Doctor Honoris Causa al Universităţii Spiru Haret din Bucureşti (2004). Succesor al său a fost declarat Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea). Cercetătorii polonezi au stabilit descendenţa valahă a Papei, demonstrând, că păstorii români din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei s-au stabilit în peste 500 de localităţi de pe teritoriul polonez, timp de trei secole, unde funcţionau legile valahe – ius valachicum. În unul dintre aceste sate, Czaniec, s-a născut pe la 1788, străbunicul Papei, Vartolomei Wojtyla. Numele Wojtyla este des întâlnit în documentele medievale şi provine din românescul Voitilă.

Papa Ioan Paul al II-lea) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

·         1921 - S-a născut scriitorul George Nestor.

·         1928: Ilie Moldovan (n. 18 mai 1928, Albești, județul Mureș, d. 9 februarie 2012, Sovata) a fost un preot, profesor universitar și teolog român.

A frecventat liceul teoretic din Sighișoara (1939 - 1947), Facultatea de Agronomie din Cluj (1947 - 1952), Institutul Teologic Universitar la Cluj (1950-1952) și Sibiu (1953-1955), studii de doctorat specialitatea Dogmatică - la lnstitutul Teologic din București (1964 - 1968), cu examenul de doctorat în 1974 (teza: "Sfântul Duh în Ortodoxie și în preocupările ecumeniste contemporane")^[1].

A fost inginer agronom (1953 - 1955), preot paroh în Lisa - protopopiatul Făgăraș( 1955 - 1970) și Daneș - protopoiatul Sighișoara (1970 - 1976), spiritual II (asistent) în febr.- sept. 1976, apoi spiritual I (conferențiar) la institutul Teologic Universitar din București (1976- 1983), suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică și Simbolică (1980-1983) la același Institut, profesor titular la catedra de Morală de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (din 1 nov. 1983, acum pensionat). Vaste preocupari de etnogeneza Romanilor si ecoteologie. Iconom stavrofor (1985). Președintele de onoare al Federației PRO VITA Ortodoxă

·         1928: S-a născut la Brasov, Domokos Géza, scriitor şi publicist roman de naţionalitate maghiară, primul preşedinte al UDMR (25decembrie 1989 – 17 ianuarie 1993). Géza Domokos (n. 18 mai 1928, Brașov – d. 27 iunie 2007, Târgu Mureș) a fost un scriitor și om politic maghiar transilvănean. A fost primul președinte al UDMR, deputat în legislatura 1990-1992, ales în județul Covasna pe listele formațiunii pe care a prezidat-o. A fost membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, apoi membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București. În urma revoluției din 1989, în 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale si deputat în legislatura 1990-1992, ales în județul Covasna pe listele formațiunii pe care a prezidat-o si un un susținător al autonomiei regionale. A murit la Targu Mures, in data de 27 iunie 2007.

* 1930: Fred Thomas Saberhagen (n. 18 mai 1930 – d .29 iunie 2007^[2][3]) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică și de fantezie. Este cel mai notabil pentru seria sa de povestiri și romane SF Berserker.

Saberhagen a scris de asemenea o serie de romane cu vampiri ca protagoniști (printre care și bine-cunoscutul vampir Dracula) și o serie de romane mitologice magice postapocaliptice începând cu popularul său Empire of the East li continuând cu lunga serie de romane Swords și Lost Swords.

Saberhagen a murit de cancer, în Albuquerque, New Mexico

* 1933: Anastasie Iordache (n. 18 mai 1933, comuna Seaca de Pădure, județul Dolj – d. 1 februarie 2009, București) a fost un istoric român.

S-a născută la 18 mai 1933, în comuna Seaca de Pădure, județul Dolj.

Clasele primare le face în comuna natală, urmând Liceul Pedagogic din Craiova, după care, se înscrie la Facultatea de Istorie a Universității din București, pe care o absolvă în 1958, fiind șef de promoție.

Ca o recunoaștere a valorii și calității sale a fost repartizat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde s-a specializat și a studiat, jumătate de secol, Istoria Modernă a României pe tot parcursul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX.

Prodigioasa sa activitate științifică s-a concretizat în următoarele lucrări:

• Viața politică în România 1910-1914, Ed. Științifică, București, 1972, 367 p.
• Alexandru G. Golescu, Ed. Științifică, București, 1974, 112 p.
• Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 436 p.
• Pe urmele Goleștilor, Ed. Sport-Turism, București, 1982, 296 p.
• Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Ed. Sport-Turism, București, 1984, 350 p.
• Originile conservatorismului politic în România 1821-1882, Ed. Politică, București, 1988, 292 p.
• Sub zodia Strousberg. Viața politică în România 1871-1878, Ed. Globus, București, 1991, 360 p.
• Principii Ghica. O familie domnitoare din Istoria României, Ed. Albatros, București, 1991, 240 p.
• Ion I.C. Brătianu, Ed. Albatros, București, 1994, 592 p.
• Ion Ghica. Diplomatul și omul politic, Ed. Majadahonda, București, 1995, 352 p.

Principatele Române în epoca modernă, Ed. Albatros, București, 2 volume:

• Domniile Pământene și ocupația rusească 1821-1831, 1996, 376 p.
• Administrația regulamentară și tranziția la statul de drept (1831-1859), 1998, 354 p.
• Instituirea monarhiei constituționale și a regimului parlamentar în România 1866-1872, Ed. Majadahonda, București, 1997, 296 p.
• Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, Ed. Paideia, București, 1998, 291 p.
• Reorientarea politică a româniei și neutralitatea armată 1914-1916, Ed. Paideia, București, 1998, 248p.
• Originile și constituirea Partidului Conservator din România, Ed. Paideia, București, 1999, 272 p.
• Parlamentul României în anii reformelor și ai Primului Război Mondial 1907-1918, Ed. Paideia, București, 2001, 164 p.
• Take Ionescu, Ed. Mica Valahie, București, 2001, 307 p.
• Revoluționarii Golești, Ed. Mica Valahie, București, 2002, 360 p.
• Dumitru Brătianu. Diplomatul, doctrinarul liberal și omul politic, Ed. Paideia, București, 2003, 360 p

* 1935: Francisca Stoenescu (n. 18 mai 1935, Curtbunar) este un arhitect, scriitoare (de literatură pentru copii), ilustrator de carte

Francisca Stoenescu s-a născut pe data de 18 mai 1935 în Curtbunar / Bulgaria (teritoriu românesc în 1935). Este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu" din București, în anul 1960. În perioada 1960-1977 lucrează ca arhitect. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Între anii 1986 și 2009 locuiește în Olanda unde expune sub pseudonimul Francisca Stoia.

Francisca Stoenescu este membră "GBK" (Gemeenschap Beeldende Kunstenaars) -Uniunea artiștilor plastici Gelderland-Olanda în perioada 1995-2009.

Din anul 2010 se restabilește în București -România.

·         1937 - S-a născut scriitorul Laszlóffy Aladar.
* 1938: Michael Rockefeller (n. 18 mai 1938, se presupune că ar fi decedat la 19 noiembrie 1961) a fost al cincilea copil al guvernatorului New York-ez (mai târziu vicepreședinte) Nelson Aldrich Rockefeller, și un membru de generație a patra al familiei Rockefeller. A dispărut în timpul unei expediții în regiunea Asmat a Noii Guinee Olandeze. În 2014, Carl Hoffman a publicat o carte care a intrat în detaliile cu privire la ancheta „uciderii” lui, în care sătenii și bătrânii tribului recunosc ca Rockefeller ar fi fost ucis după ce a înotat la țărm în 1961

Michael Rockefeller

·         1939: Peter Grünberg, fizician german

·        1939 - S-a nascut Giovanni Falcone, magistrat italian, victimă a Mafiei (d. 1992)

Giovanni Falcone – foto preluat de pe it.wikipedia.org

Giovanni Falcone (n. 18 mai 1939, Palermo – d. 23 mai 1992, Capaci) a fost un magistrat Italian specializat în instrumentarea delictelor Cosa Nostra. Povestea vieții sale este similară cu cea a celui mai bun prieten al lui, Paolo Borsellino. Ambii proveneau dintr-un cartier sărac al orașului Palermo, au avut cariere ca magistrați Anti-mafia, și au avut aceeași tristă soartă: au fost uciși (la mai puțin de două luni diferență) în atacuri cu bombe în anul 1992. Ca recunoaștere a eforturilor lor în procesele anti-mafia, ei au fost numiți “eroii ultimilor 60 de ani” în numărul din 13 noiembrie 2006 al revistei Time Magazine.

Giovanni Falcone (left) and fellow magistrate Paolo Borsellino (right) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Falcone a fost unul din principalii organizatori ai Procesului Maxi care a început pe 10 februarie 1986 și s-a terminat pe 16 decembrie 1987. Din 474 mafioți acuzați inițial, 360 au fost condamnați pentru crime grave, inclusiv 119 in absentia. Unul din cei mai importanți factori în proces a fost mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian care a devenit informator. Cu Falcone a preferat Buscetta să vorbească atunci când a denunțat secretele Mafiei, pentru că, după cum însuși Buscetta a susținut ulterior, în timp ce alți magistrați și detectivi l-au luat de sus, Falcone l-a tratat cu respect.

Falcone a fost ucis împreună cu soția sa, Francesca Morvillo (ea însăși magistrat), și trei polițiști: Rocco Di Cillo, Antonio Montinaro, Vito Schifani, în Capaci pe autostrada dintre Aeroportul Internațional Palermo și orașul Palermo pe 23 mai 1992. Mașina în care călătorea a fost aruncată în aer de o bombă care fusese plasată într-un șanț săpat pe marginea drumului. Când a trecut peste bombă, conducea cu aproximativ 160 km/h.

·         1942 - S-a născut Albert Hammond, cântăreţ, chitarist şi compozitor britanic.
* 1942: Norbert "Nobby" Peter Stiles OIB (n. 18 mai 1942, Collyhurst, Manchester)^[1]este un fost fotbalist englez, care juca pe postul de mijlocaș. În timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1966 a jucat pentru Naționala Albionuluipe postul de mijlocaș. Stiles și Bobby Charlton sunt singurii fotbaliști englezi care au câștigat atât un Campionat Mondial cât și unul European.
* 1943: James Reiher Snuka (n. 18 mai 1943, Fiji – d. 15 ianuarie2017 Pompano Beach[*], SUA) a fost un wrestler profesionistamerican, mai cunoscut sub numele de Jimmy "Superfly" Snuka. Este cunoscut pentru perioada sa în World Wrestling Federation (WWF) la mijlocul anilor '80. În plus, este creditat ca primul Campion ECW, și a introdus stilul de luptă aerian în WWE. El are o fiică, Tamina și un fiu adoptat, Deuce, ambii, de asemenea, luptători profesioniști.

·         1948 - S-a născut Feliciano Tavares, vocalist american (Tavares Brothers).

*  1949 - S-a născut Rick Wakeman, claviaturist englez, compozitor și textier.

Richard Christopher Wakeman (n. 18 mai 1949) este un claviaturist englez, compozitor și textier. Este cunoscut ca fiind claviaturistul trupei de rock progresiv Yes dar și pentru cariera sa solo și ulterior pentru contribuția sa la serialul de comedie Grumpy Old Men distribuit de BBC Television. A studiat pianul clasic și a fost un pionier în ceea ce privește utilizarea claviaturilor electronice. Este gazda unei emisiuni radio pe postul Planet Rock. Pe parcursul carierei sale solo, Wakeman a produs peste 100 de albume care au vândut mai mult de 50 de milioane de exemplare.

Rick Wakeman în 2012

·         1949 - S-a născut William Wallace, basist şi vocalist canadian (Guess Who).

·         1949 - S-a născut George Weyman, baterist britanic (Edison Lighthouse).
* 1950: Petre Teodorovici (n. 18 mai 1950, Leova – d. 5 iulie 1997, Chișinău) a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova, fratele mai mare al lui Ion Aldea Teodorovici.
* 1952: Eiko Matsuda (松田暎子 Matsuda Eiko^?, n. 18 mai 1952,^[1] Yokohama, Japonia – d. 9 martie 2011, Tokyo[*], Japonia) a fost o actriță japoneză care a devenit cunoscută pe plan internațional prin filmul erotic Corida Iubirii, care a produs un scandal public la prima lui apariție în anul 1976.

·         1954 - S-a născut Wreckless Eric (Eric Goulden), vocalist, chitarist, pianist şi compozitor britanic.
* 1954: Eric Maria Gerets (n. 18 mai 1954, Rekem, Belgia) este un antrenor de fotbalși fost fotbalist belgian care juca pe postul de fundaș. Din 20 mai 2014 este antrenor principal al clubului Al Jazira Club din Emiratele Arabe Unite.^[1]

Eric Gerets este considerat unul din cei mai buni fotbaliști belgieni din toate timpurile. A devenit celebru mai ales în timpul evoluției sale la PSV Eindhoven, fiind căpitanul echipei când aceasta a câștigat Cupa Campionilor Europeni în 1988. Cu PSV el a mai devenit de șase ori campion al Olandei.

Cu naționala Belgiei Gerets a devenit vicecampion la Campionatul European de Fotbal din 1980 și s-a clasat pe locul patru la Campionatul Mondial de Fotbal 1986.

·         1957: Mihai Crețu, cunoscut ca Michael Cretu și Mihai Cretu (n. 18 mai 1957, București, România), este un muzician și producător muzical român, activ muzical în Germania și Europa de Vest, domiciliat în insula spaniolă Ibiza, cunoscut mai ales ca fiind creatorul proiectului muzical Enigma.

Mihai Crețu a studiat muzica clasică la liceul numărul 2 din București și la Paris, începând din 1968. În perioada 1975 - 1978, a urmat cursurile Academiei de muzică din Frankfurt, obținând licența în muzică. De formație pianist Crețu a lucrat ca producător și interpret la instrumente cu clape pentru Frank Farian, germanul care s-a aflat în perioada anilor 1970 - 1980, în spatele marilor succese comerciale numite Boney M și Milli Vanilli.

Mihai Crețu, cunoscut sub pseudonimul artistic de Curly M.C., a lucrat înaintea proiectului său muzical Enigma cu numeroși producători, muzicieni și artiști, printre care se numără Sandra Crețu, Frank Farian, Boney M, Goombay Dance Band, Peter Cornelius, Manfred "Tissy" Thiers și Mike Oldfield. În timpul rulării proiectului Enigma a colaborat cu alți muzicieni precum sunt Jens Gad, Frank Peterson, David Fairstein, ATB, Jam & Spoon, Peter Ries, Ruth-Ann Boyle și Andru Donalds.

Axat pe producere și aranjament muzical, Crețu lucrează în propriul său studio muzical, numit Studioul A.R.T., situat chiar la reședința personală a cuplului Michael și Sandra Cretu, din insulele Baleare, pe insula Ibiza.

Conform propriului său web site, până la finele anului 2001, Mihai Crețu ar fi vândut peste 100 de milioane de albume

Crețu a studiat muzica clasică la Liceul Nr. 2 din București în anul 1965 și în Paris în anul 1968. Mai târziu a urmat Academia de Muzică din Frankfurt, Germania din anul 1975 pînă în 1978, obținând o diplomă universitară în muzică. Crețu a fost recunoscut ca un cântăreț la pian electronic și a produs melodii pentru Frank Farian, maestrul German care s-a aflat în spatele succesului din anii 1970 și 1980 al cunoscuților cântăreți Boney M și Milli Vanilli.

In anii 80 Crețu a devenit producătorul cvartetului pop Hubert Kah și a început să scrie melodii cu liderul de formație Hubert Kemmler, scoțând numeroase hituri. Among his other work, Crețu a fost de asemenea unul dintre producătorii albumului Mike Oldfield's 1987, Islands, mai ales cea de a șasea melodie, "The Time has Come" și producătorul albumului din anul 1989 al luiPeter Schilling , The Different Story (World of Lust and Crime).

Crețu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție Sandra Lauer (mai târziu Sandra Crețu) atunci când cânta la orgă electrică în turneul live cu grupul Arabesque. În colaborare cu mai mulți membri ai formației, cum ar fi Hubert Kah, a fost co-producător și a produs mai multe albume de succes pe care i le-a dedicat ei, începând cu melodia "Maria Magdalena" care a fost pe locul 1 în top în 21 de țări. Noua formație s-a numit simplu Sandra, deși numele întreg al Sandrei este foarte des folosit în scopuri financiare. Crețu s-a căsătorit cu Sandra Lauer pe data de 7 ianuarie, 1988. Au avut doi copii gemeni Nikita și Sebastian, care s-au născut în anul 1995.

O altă formație lansată de Crețu s-a numit Moti Special ("Cold Days, Hot Nights"), cu care Crețu a produs melodii și a cântat la mijlocul anilor 80.

A fost patronul casei de muzică A.R.T. Studios din Ibiza, înainte să se mute la o nouă reședință din dealurile Ibizei. Noua lui casă din coasta vestică și romantică a insulei Ibiza este o casă de stil marocan spectaculoasă și a fost ridicată în 9 ani de către Bernd Steber și Gunter Wagner. De asemenea deține un studio de înregistrări foarte modern, care a păstrat numele inițial, din care speră să scoată mai multe albume pe viitor.

În anul 1998, Crețu a mai făcut odată echipă cu Jens Gad (în trecut au lucrat împreună la Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!) și au lansat albumul The Energy of Sound sub numele Trance Atlantic Airwaves. Crețu și Gad au lucrat de asemenea cu cântărețul Jamaican Andru Donalds, care a avut un succes în Europa cu melodia "All Out of Love" din anul (1999)..

·         1958 - S-a născut Toyah (Wilcox), cântăreaţă, compozitoare şi actriţă britanică.

·         1960: Yannick Noah, jucător francez de tenis

·         1961 - S-a născut Simon Ellis, clăpar şi compozitor britanic (Ellis, Beggs & Howard).

·         1962: Sandra Ann Lauer (n. 18 mai 1962, Saarbrücken, Germania), cunoscută profesional ca Sandra, este o cântăreață germană de muzică pop și eurodance. Înaintea de a începe o carieră solo sub numele de Sandra, până în 1984, a fost vocalista trupei Arabesque. Sandra a participat ca vocalistă și la proiectul muzical Enigma al fostului ei soț, Mihai Crețu, cunoscut și ca Michael Cretu.

Sandra a fost o „regină” a muzicii disco a anilor '80. Artista s-a născut la Saarbrücken, la 18 mai 1962. Și-a început cariera, în 1974, înregistrând piese pentru un post de radio din orașul natal. Andy mein Freund a fost primul său single, un omagiu adus câinelui său. În 1978 a înlocuit-o pe una dintre cele trei componente ale trupei Arabesque, trupă care cunoștea deja un important succes în Japonia.

Pe viitorul soț, Michael Cretu, l-a cunoscut cu ocazia unor înregistrări în studioul din Offenburg al cunoscutului producător Frank Farian, unde Crețu era keyboardist. În 1984, formația se destramă, iar Sandra începe o carieră solo. Cu ocazia Anului Nou, în 1984 Michael Crețu îi compune piesa Maria Magdalena, care era să reprezinte un veritabil succes în Europa. În scurt timp, ea a realizat numeroase albume. Pe 7 ianuarie 1988, Michael și Sandra s-au căsătorit. În 2007 cei doi s-au despărțit, iar în 2010 Sandra s-a căsătorit cu producătorul muzical Olaf Menges. Din cauza unor neînțelegeri, Sandra a divorțat în vara lui 2014.^[2]

După 1992 Sandra s-a dedicat vieții private și creșterii celor doi copii pe care-i are cu Mihai Crețu, Nikita și Sebastian, lăsând cariera muzicală pe planul al doilea. În noiembrie 2008 cântăreața a vizitat și Româniasusținând un concert la Piatra Neamț. De atunci Sandra a mai apărut de patru ori în România, când a susținut un concert în decembrie 2013 de revelion la Galați,^[3] pe 2 decembrie 2014 când a susținut un concert la Sala Palatului din București,^[4][5] pe 1 decembrie 2015 la Suceava și pe 23 septembrie la Cluj-Napoca.

Printre marile succese ale Sandrei se numără: Maria Magdalena (1985), In the Heat of the Night (1985), Hi! Hi! Hi! (1986), Everlasting Love (1987), Stop for a Minute (1987), Heaven Can Wait (1988), Hiroshima (1990), One More Night (1990), Don't Be Aggressive (1992), Such a Shame (2002), Infinite Kiss (2012), Love Start With A Smile (2012).

Sandra în concert (2007)

* 1964: Satoru Mochizuki (n. 18 mai 1964) este un fost fotbalist japonez.
* 1967: Heinz-Harald Frentzen, (n. 18 mai 1967) este un fost pilot de Formula 1.
* 1969: Antônio Carlos Zago (n. 18 mai 1969) este un fost fotbalist brazilian.
*1970: Costică Buceschi (n. 18 mai 1970, în Suceava) este un antrenor de handbaldin România. Începând din vara anului 2011, el a condus banca tehnică a echipei de handbal feminin HCM Baia Mare,^[1] fiind înlocuit, în decembrie 2014, cu slovenul Tone Tiselj.^[2] În prezent, Buceschi este antrenorul principal al echipei CS Minaur Baia Mare. Anterior, el a antrenat echipele Corona Brașov și HC Dunărea Brăila și a fost antrenorul secund al echipei naționale a Românieicu care, în decembrie 2015, a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial din Danemarca.

Costică Buceschi a început să practice handbalul la Clubul Sportiv Școlar Suceava. În cariera de handbalist el a mai jucat la HC Minaur Baia Mare, Phoenix Baia Mare, Ózdi Kézilabda Club, Tiszaföldvár Kézilabda Klub, Ceglédi Kézilabda Klub, Steaua București și HCM CSM Bistrița.

Între 2007-2010, el a fost antrenorul secund al echipei de handbal feminin HCM Baia Mare,^[1] iar în 2010 a antrenat câteva luni echipa masculină HC Minaur Baia Mare. Buceschi a fost concediat în decembrie 2010, în urma rezultatelor slabe.^[3]

Costică Buceschi este căsătorit cu fosta jucătoare a naționalei RomânieiCarmen Buceschi și este tatăl handbalistei Eliza Buceschi.

* 1970: Mariah Carey (n. 27 martie 1970) este o cântăreață de muzică pop și R&B, compozitoare, producătoare și actriță americană. Mariah Carey și-a lansat albumul de debut în 1990, sub îndrumarea lui Tommy Mottola, director la compania de discuri Columbia Records, cu care se va căsători în 1993. Carey devine cunoscută cu 5 single-uri consecutive pe locul #1 în Billboard Hot 100 (din Statele Unite). Conform revistei Billboard, albumul Mariah Carey este cel mai mare succes al ei între anii 1990-2010, în Statele Unite.

După ce a divorțat de Tommy Mottola în 1997 ea a introdus elemente hip hop în albumele sale. Popularitatea ei a scăzut când a părăsit casa de discuri Columbia în 2001 pentru Virgin Records ce-i reziliase contractul, din cauza unei despărțiri de Tommy, care îi aduce publicitate negativă. Ea face coloana sonoră pentru filmul Glitter din 2002, la Island Records. În 2002, Carey s-a mutat la o altă casă de discuri, aceasta numindu-sa Island Records. După o perioadă plină de eșecuri s-a reîntors la muzica pop în 2005. Ajunge iar pe locurile de frunte ale muzicii pop în anul 2005. Carey a fost numită cea mai bună artistă pop a mileniului la World Music Awards în 2000 după Michael Jackson și Justin Timberlake.

Mariah Carey a avut 18 piese pe primul loc în top Billboard, mai multe decât oricare alt artist alb, iar Recording Industry Association of America(Sindicatul Cântăreților Americani) a plasat-o pe locul trei cea mai bine vândută artistă, după Barbra Streisand, Mylène Farmer și Madonna. Pe lângă succesele ei comerciale, Carey a câștigat cinci Premii Grammy, 19 World Music Awards, 11 American Music Awards și 14 Billboard Music Awards.^[1]

În anul 2008 s-a căsătorit cu Nick Cannon, având împreună doi gemeni, născuți în 2011.

Carey în 1990

Carey la Edwards Air Force Base în 1998

Mariah în 1998

Mariah Carey în concert.

* 1970: Elizabeth Stamatina „Tina” Fey (n. 18 mai 1970)^[2] este o actriță, comediană, scenaristă și producătoare americană cunoscută pentru Saturday Night Live (SNL) (1997–2006), serialul 30 Rock (2006–2013) și filme ca Mean Girls (2004), Baby Mama (2008) și Date Night (2010).

Fey la Muppets Most Wanted Premiera pe 11 martie 2014.

·         1971: Dan Mihalache (nume complet: Sorin Dan Mihalache, n. 18 mai 1971, Timișoara) este un politician român, care a deținut funcțiile de deputat (2004–2008), euro-observator și eurodeputat (2007). Membru al Partidului Național Liberal, în trecut a fost în Partidul Social Democrat.
* 1971: Bradley Howard Friedel (născut 18 mai 1971) este un fost jucător de fotbal american. A jucat 82 de meciuri pentru Echipa națională de fotbal a Statelor Unite ale Americii între anii 1992 și 2005, și și-a reprezentat țara la trei Campionate Mondiale. El este în acest moment jucătorul cu cele mai multe apariții consecutive în Premier League, 310.
* 1976: Cătălin Boboc (n. 18 mai 1976) este un senator român, ales în 2012.
* 1976: Pacha Man, pe numele său real Călin Nicorici (n. 21 iulie 1976 în Timișoara, România) este un muzician român de muzică hip-hop.

Pacha Man s-a născut în 1976 în Timișoara, orașul unde și-a petrecut copilăria. Tatăl său a emigrat în Canada în 1980. A emigrat în 1990, țară care va deveni casa sa pentru următorii șapte ani, unde a început să scrie versuri. El a revenit în România în 1997. „Tot în New York a fost reținut de către autorități și încarcerat pentru jaf armat stând următorii 3 ani după gratii unde a început să facă pentru prima dată cunoștință cu muzica. Când a fost eliberat din închisoare a fost expulzat în România de unde nu a mai plecat^{[necesită citare]}” A studiat timp de 3 ani dreptul la New York. Pacha Man are 2 băieți: unul de 18 ani, domiciliat în America și unul de 10 ani (Pablo), în Timișoara.^[3]

A fost nominalizat la Romanian Music Awards 2011 pentru melodia „Love Is For Free”, interpretată în colaborare cu Smiley.^[4] Pacha Man a colaborat cu. BUG Mafia, Cheloo, Raku, Animal X, Ruby, Ștefan Bănică jr., Adda, Corina, Vizi Imre, Brighi si Alex Velea. Pacha Man a luat parte, ca și concurent,la emisiunea culinară Master Chef Proba celebrități, unde a ajuns până în finală, pe locul II

Cântece:

• Corina feat Pacha Man & Marius Moga - Noi Doi
• Smiley feat. Pacha Man - Love is For Free (2010)
• Același sânge
• Îmi aduc aminte
• Alex Velea feat. Pacha Man - Aia e
• Ștefan Bănică feat. Pacha Man - Alerg printre stele^[6]
• Cabron feat. Pacha Man & Jazzy Jo - Arată-le la toți (2012)
• Corina feat. Pacha Man - Pernele moi (2013)
• Vizi feat. Pacha Man - Jamai tare vara (2015)
• Rastafari
• Andra feat. Pacha Man - Mi-ai Luat Mințile (2017)
• Sean Norvis feat. Alexandra Mitroi & Pacha Man - Bad Girls (2018)

* 1978: Helton da Silva Arruda (n. 18 mai 1978, São Gonçalo, Brazilia), cunoscut sub numele simplu Helton, este un fost fotbalist brazilian care în prezent este antrenor.
* 1978: Ricardo Alberto Silveira de Carvalho OIH (pronounție în portugheză: /ʁiˈkaɾdu kɐɾˈvaʎu/; n. 18 mai 1978) este un fotbalist portughez care evoluează la echipa chineză Shanghai SIPG în Prima Ligă Chineză.
* 1979: Mariusz Lewandowski (pronunție în poloneză: [ˈmarjuʂ lɛvanˈdɔfski]; n. 18 mai1979, Legnica) este un fotbalist polonez ce evoluează pentru echipa PFC Sevastopol pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1979: Milivoje Novaković (n. 18 mai 1979) este un fotbalist sloven.
* 1980: Diego Fernando Pérez Aguado (pronunție în spaniolă: /ˈdjeɣo ˈpeɾes/; n. 18 mai1980 în Montevideo), poreclit "Ruso", este un fost fotbalist uruguayan care a jucat ca fundaș central.
* 1981: Mahamadou Diarra (n. 18 mai 1981 in Bamako, Mali) este un fost fotbalist din Mali. Diarra si-a început cariera la echipa greaca OFI Creta . Apoi s-a dus la Vitesse . El a jucat pentru clubul francez Lyon din 2002 până în 2006 și a format un parteneriat de succes cu mijlocasul Michael Essien . A castigat patru titluri Liga 1 în timpul său la Lyon , jucând un rol-cheie în succesul echipe.
* 1981: Alfred-Laurentiu-Antonio Mihai (n. 18 mai 1981) este un senator român din legislatura 2012-2016. La înlocuit pe 10 iunie 2014 pe Victor Ciorbea, al cărui mandat a încetat în urma numirii ca Avocatul Poporului.
* 1983: Veaceslav Gojan (n. 18 mai 1983) este un pugilist din Republica Moldova, medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din 2008 care au avut loc în Beijing. Provine din comuna Grimăncăuți, raionul Briceni. Este membru al clubului sportiv central Dinamo din Chișinău. Este antrenat de către Petru Caduc.
* 1983: Moussa Kalisse (n. 18 mai 1983, Bodegraven, Olanda) este un fotbalist olandez care evoluează în prezent la SBV Excelsior. De-a lungul carierei a mai evoluat la Sparta Rotterdam și la FCM Târgu-Mureș.
* 1983: Nadejda Kucer (n. 18 mai 1983, Minsk, Republica Sovietică Socialistă Bielorusă) este o soprană, cântăreață de operă din Belarus.

* 1984: Kamil Kopúnek (născut 18 mai 1984 în Trnava) este un jucător de fotbal slovac, care joacă pentru FC Spartak Trnava și pentru Echipa națională de fotbal a Slovaciei.
* 1985: Dalma Kovács (n. 18 mai, 1985 în Brașov, România) este o cântăreață și actriță de origine maghiară din România. Ea a devenit cunoscută în urma participării la emisiunea-concurs Faimoșii, pe care a câștigat-o în vara anului 2007. La scurt timp, fiind susținută de moderatorul radio Daniel Buzdugan, Dalma a fost cooptată în distribuția emisiunii Divertis

Primul său cântec, „Love Was Never Her Friend”, a fost înscris și s-a calificat în finala Selecției Naționale pentru concursul muzical Eurovision 2009; în urma acestei participări interpreta a obținut poziția a șasea din doisprezece locuri.

După lansarea unui nou disc single în noiembrie 2009, intitulat „Lovely Nerd”, Dalma s-a calificat pentru a doua oară în finala Selecției Naționale. Conform regulamentului oficial, interpreta a concurat în finala acestei competiții la data de 6 martie 2010, unde a obținut locul al unsprezecelea, interpretând piesa „I'm Running”, compusă de Cornel Ilie. În 2012 lansează single-ul „Fever”.

Cântăreață câștigătoare a multiple distincții și merite naționale (vezi aici), Dalma a fost aclamată pentru vocea sa „puternică, flexibilă, care o ajută în diferite genuri muzicale, timbrul curat și pronunția corectă a limbii engleze”

Dalma Kovács în finala Selecției Naționale pentru concursul muzical Eurovision 2009.

* 1990: Yuya Osako (n. 18 mai 1990) este un fotbalist japonez.

* 1992: Fernando Pacheco Flores (n. 18 mai 1992, Badajoz, Spania) este un fotbalistspaniol care evoluează la clubul Deportivo Alavés în La Liga, pe postul de portar