2. / 18 MAI 2022 - ISTORIE PE ZILȘE: Decese; Sărbători

Decese

Astăzi se împlinesc 21 de ani de când a plecat în eternitate soacra mea, Felicia Pănculescu. Dumnezeu să o odihnească în pace!

·       526 - A murit Papa Ioan I.

Papa Ioan I - foto: ro.wikipedia.org

Papa Ioan I a fost Papă al Romei din 13 august 523, pana la moartea sa, in 18 mai 526. S-a nascut cca. in anul 470 in Toscana si era era bătrân și bolnav când a fost ales ca papă. Regele ostrogot Teodoric cel Mare al Italiei l-a trimis pe Papa Ioan I, cu toate că acesta protesta, la Constantinopol , cu scopul de obține o reconciliere cu împăratul răsăritean Iustin I care îi persecuta pe schismaticii arieni prin decretul din 523. La revenirea sa la Ravenna – capitala de atunci a Italiei, Papa Ioan I a fost încarcerat din ordinul regelui ostrogot, care l-a bănuit de trădare Papa Ioan I a ramas sub stare de arest pana la decesul sau cauzat de tratamentului prost și a neglijenței. Trupul său neînsuflețit a fost transportat la Roma, unde a fost îngropat în Basilica Sf. Petru. Prăznuirea sa in Biserica Catolica este in ziua de 18 mai, ziua morții sale .

* 978: Frederic I (n. cca. 942 – d. 18 mai 978) a fost conte de Bar și duce de Lotharingia Superioară.

Frederic era fiul contelui Wigeric de Bidgau, de asemenea conte palatin de Lorena, și al Cunigundei, fiind astfel descendent la a șasea generație din Carol cel Mare.

În 954, el s-a căsătorit cu Beatrice, fiică a lui Hugo cel Mare, conte de Paris cu Hedwiga de Saxonia. Frederic a primit ca zestre veniturile abației Saint-Denis din Lorena. El a construit o fortăreață la Fains, la frontiera actuală dintre Franța și Germania, și a făcut un schimb de fiefuri cu episcopul de Toul. Astfel, el și-a creat propriul domeniu feudal, comitatul de Bar, devenind întemeietorul casei de Bar sau Casa de Ardennes-Bar, o ramură colaterală a Casei de Ardennes.

La acea vreme, ducatul de Lorena era guvernat de către arhiepiscopul de Köln, Bruno I, care purta titlul de arhiduce. În 959, acesta din urmă, de comun acord cu fratele său, împăratul Otto I cel Mare, a divizat ducatul lotharingian, numindu-i markgrafi (sau viceduci) pe Godefroi, conte de Hainaut în Lotharingia Inferioară și pe Frederic în cea Superioară. După moartea lui Bruno din 977, Frederic și Godefroi s-au autointitulat ca duci.

Din poziția de duce, Frederic a favorizat mișcările reformiste din Saint-Dié și Moyenmoutier.

Frederic a avut următorii copii:

• Henric (d. cîndva între 972 și 978)
• Adalberon al II-lea (n. 958–d. 1005), episcop de Verdun și de Metz
• Theodoric I (n. 965–d. 1026), conte de Bar și duce de Lorena Superioară
• Ida (n. 970-d. 1026), căsătorită în 1010 cu contele Radbot de Habsburg (970-1027), care a construit castelul de Habichtsburg și a devenit astfel strămoșul Habsburgilor.

* 1065: Frederic (cunoscut și ca Frederic de Luxemburg) (n. cca. 1003 – d. 18 mai 1065) a fost conte de Malmedy din 1035 și markgraf de Anvers, precum și duce de Lotharingia începând din 1046.

El era fiul cel mic al lui Frederic, senior de Gleiberg, cu Ermentrude, și nepot al contelui Siegfried de Luxemburg.

În 1044, Gothelo I, duce atât al Lorenei Superioare, cât și al celei Inferioare, a murit, iar fiul său mai mare, Godefroi al III-lea, a succedat doar în Lorena Superioară, în timp ce împăratul Henric al III-lea mai întâi l-a amenințat cu acordarea celuilalt ducat mai tânărului (și incompetentului) său frate, Gothelo al II-lea cel Leneș. Ca urmare a revoltei lui Godefroi, Henric al III-lea l-a nominalizat pe Frederic, care era rudă cu ducele în funcție de Lorena Superioară, Adalbert.

Cu ajutorul episcopului de Metz, Adalbero al III-lea, care îi era frate, Frederic și-a impus autoritatea în ducat și a purtat lupte cu Godefroi, aflat în continuă stare de revoltă. Frederic a fost loial împăratului, însă ineficient în luptă, iar Henric a început acțiunea de a diviza ducatul loren între războinici mai capabili. Frederic a murit în timp ce lupta contra cu arhiepiscopul Anno al II-lea de Köln, după care noul suveran, Henric al IV-lea a acordat ducatul lui Godefroi.

Prima soție a lui Frederic a fost Gerberga (d. cca. 1049), fiică a contelui Eustațiu I de Boulogne. Ei au avut o fiică pe nume Jutta, care s-a căsătorit cu Waleran, conte de Arlon. Cea de a doua soție (din 1055) a fost Ida (d. 1102), fiică a ducelui Bernard al II-lea de Saxonia, care se va recăsători cu contele Albert al III-lea de Namur, după moartea lui Frederic.

* 1799: Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (n. 24 ianuarie 1732 – d. 18 mai^[3] 1799) a fost un ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american). El a fost totuși cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.
Beaumarchais s-a născut Pierre-Augustin Caron, fiul unic al unui ceasornicar care mai avea cinci fiice. Familia era destul de înstărită și Caron a avut o copilărie liniștită și fericită, în contrast cu mare parte din viața lui de adult. Caron a părăsit școala la vârsta de 13 ani pentru a fi ucenicul tatălui. După câțiva ani, probabil între 1751 și 1753, a inventat un mecanism de scăpare pentru ceasuri care le permitea să le facă cu mult mai precise și compacte. Una dintre cele mai mari invenții a fost un ceas montat pe un inel, pentru Madame de Pompadour. Invenția a fost recunoscută ulterior de Académie des sciences, după o dispută cu M. Lepaute, ceasornicarul regal, care a încercat să-și asume invenția

Beaumarchais a fost căsătorit de trei ori. Prima lui soție a fost Madeleine-Catherine Franquet (născută la Aubertin), cu care s-a căsătorit pe 22 noiembrie 1756, dar care a murit, în circumstanțe misterioase, la doar 10 luni după căsătorie. Apoi, în 1768, s-a căsătorit cu Geneviève-Madeleine Lévêque (născută la Wattebled). Cea de-a doua doamnă Beaumarchais moare și ea în împrejurări neelucidate doi ani mai târziu, deși majoritatea biografilor lui Beaumarchais cred că de fapt suferea de tuberculoză. Beaumarchais a avut un fiu, Augustin, născut în 1770, din cea de-a doua căsătorie, dar și el moare în 1772. Beaumarchais trăiește cu amanta lui, Marie-Thérèse de Willer-Mawlaz, timp de doisprezece ani, după care ea devine cea dea treia sa soție, în 1786. Împreună au avut o fată, Eugénie.

Beaumarchais a fost acuzat de către inamicii lui că și-a otrăvit primele două soții, pentru a le lua moștenirile familiilor lor. Beaumarchais, deși nu ducea lipsă de amante pe parcursul vieții, era cunoscut ca un om care ținea la familia lui și la prietenii apropiați. Totuși, Beaumarchais avea o reputație de a se căsători din interes financiar, și atât Franquet cât și Lévêque au fost înainte căsătorite cu familii înstărite. Nu au existat destule dovezi pentru a susține acuzațiile.

Opere: 

• În ani 1760 - Scrie mai multe comedii dintr-un singur act pentru reprezentări scenice private.^[5]
  • Les Député de la Halle et du Gros-Caillou
  • Colin et Colette
  • Les Bottes de sept lieues
  • Jean Bête à la foire
  • Œil pour œil
  • Laurette
• 1765(?) - Le Sacristan, innterludiu (precursorul la Bărbierul din Sevilia)
• 1767 - Eugénie, dramă, cu premiera la Comédie Française.^[5]
• 1767 - L'Essai sur le genre dramatique sérieux.^[5]
• 1770 - Les Deux amis ou le Négociant de Lyon, dramă, cu premiera la Comédie Française
• 1773 - Le Barbier de Séville ou la Précaution inutile, comedie, cu premiera pe 3 ianuarie, 1775 la Comédie Française
• 1774 - Mémoires contre Goëzman
• 1775 - La Lettre modérée sur la chute et la critique du «Barbier de Séville»
• 1778 - La Folle journée ou Le Mariage de Figaro, comedie, cu premiera pe 27 aprilie 1784 la Comédie Française
• 1784 - Préface du mariage de Figaro
• 1787 - Tarare, operă cu muzica lui Antonio Salieri, cu premiera la Opéra de Paris (full-text)
• 1792 - La Mère coupable ou L'Autre Tartuffe, dramă, cu premiera pe 26, Iunie, la Théâtre du Marais
• 1799 - Voltaire et Jésus-Christ, în două articole .

·     1800 - A murit generalul rus Aleksandr Suvorov ; (n. 24 noiembrie 1729). A fost al patrulea și ultimul generalisim rus (fără a-l pune la socoteală pe Stalin ) si unul dintre puținii generali din istorie care nu a pierdut niciodată o bătălie.

Aleksandr Suvorov, general rus – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Suvorov a fondat orașul Tiraspol (capitala actualei regiuni separatiste Transnistria din R.Moldova), în anul 1792. În februarie 1799, împăratul Pavel I l-a trimis să lupte împotriva armatelor revolutionare franceze d in Italia , unde a debutat cu o serie de victorii în bătăliile de la cassano d’Adda și Novi . Guvernul francez a fost obligat să-și retragă armatele din Italia, rămânând să controleze doar o zonă redusă din Alpii Maritimi și din jurul orașului Genova. Suvorov a fost răsplătit cu titlul de „prinț al Casei de Savoya ”, de regele Chales Emmanuel al IV-lea al Sardiniei. Dar evenimentele ulterioare din acel an nu au mai evoluat în favoarea rușilor.

După ce austriecii și-au schimbat politica de alianțe, bătrânul feldmareșal rus a fost nevoit să se retragă prin pasurile montane elvețiene spre cursul superior al Rinului , reușind să-și conducă armatele slăbite, aproape fără cai sau artilerie, în tabăra de iarnă de la Vorarlberg. După traversarea Alpilor înzăpeziți, armata lui Suvorov era slăbită, dar nu pierduse nici o luptă. Traversarea Alpilor pe timp de iarnă cu o armată atât de numeroasă, nu mai fusese încercată de la expediția lui Hannibal din antichitate impotriva Romei . Pentru faptele de arme din Italia, Suvorov a fost ridicat de tarul rus la gradul de generalisim. Este faimos pentru manualul său de tactică militară „Știința victoriei”. Au rămas celebre maximele sale: „Instruiește-te din greu, luptă ușor – Тяжело в учении, легко в бою” și „Glonțul e un prost, baioneta este de treabă – Пуля дура, штык молодец”.

·      1812 - Pedeapsa cu moartea împotriva asasinului John Bellingham la doar o săptămână după asasinarea prim-ministrului britanic Spencer Perceval a fost pusă în aplicare. A fost spânzurat în public.

Spencer Perceval (1762 – 1812)  - foto: ro.wikipedia.org

Spencer Perceval (n. 1 noiembrie 1762, Londra – d. 11 mai 1812) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii în perioada 1809-1812. A fost asasinat în Camera Comunelor de către John Bellingham pe data de 11 mai 1812.

·         1829: Maria Josepha de Saxonia (7 decembrie 1803 – 18 mai 1829) a fost regină a Spaniei ca soție a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei. A fost fiica cea mică a Prințului Maximilian de Saxonia (1759–1838) și a primei sale soții, Prințesa Carolina de Parma (1770–1804). A fost membră a Casei de Wettin.
Prințesa Maria Josepha Amalia de Saxonia fost copilul cel mic al Prințului Maximilian de Saxonia și al Prințesei Carolina de Parma. Ea și-a pierdut mama când avea câteva luni, așa că tatăl ei a trimis-o la o mănăstire situată în apropiere de râul Elba, unde a fost crescută de călugărițe. Ca rezultat, Maria Josepha Amalia a avut o educație religioasă strictă și a fost o fervent romano-catolică toată viața ei.

A doua soție a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei, Maria Isabel a Portugaliei, a murit în 1818 fără să lase descendenți. Regele a început să se uite după o nouă soție și a ales-o pe Maria Josepha Amalia. Ei s-au căsătorit la 20 octombrie 1819 la Madrid. Deși noua regină era prea tânără, naivă și neexperimentată, regele s-a îndrăgostit de ea datorită comportamentului ei plăcut. În plus era mai frumoasă decât primele lui soții: Maria Antonia de Neapole și Maria Isabel. După două căsătorii fără moștenitori, era o mare presiune pentru dinastia de Bourbon a Spaniei să asigure un moștenitor. Prințesele saxone erau renumite pentru fertilitatea lor, strămoșii comuni ai Mariei Josepha Amalia și ai lui Ferdinand August al III-lea al Poloniei și Maria Josepha de Austria au avut 15 copii. Totuși mariajul a rămas fără copii.

Maria Josepha Amalia a murit la vârsta de 25 de ani ca urmare a unei febre, la 18 mai 1829, în Aranjuez, lăsându-și soțul cu inima frântă. A fost îngropată la El Escorial. Soțul ei s-a recăsătorit pentru a patra oară cu Maria Christina a celor Două Sicilii care a dat naștere în cele din urmă viitoarei regine Isabela a II-a a Spaniei.

* 1839: Maria Annunziata Carolina Murat (născută Bonaparte) (25 martie 1782 – 18 mai 1839), cunoscută sub numele de Caroline Bonaparte, a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carlo Buonaparte și a Letiziei Ramolino și sora mai mică a lui Napoleon I al Franței. Titlul ei complet era "Prințesă franceză, Mare Ducesă de Berg și Cleves, Regină a Neapole și Sicilia, Prințesă Consort Murat, Contesă de Lipona"

Caroline s-a născut la Ajaccio, Corsica. A fost sora mai mică a lui Joseph Bonaparte, Napoléon Bonaparte, Lucien Bonaparte, Elisa Bonaparte, Louis Bonaparte și Pauline Bonaparte și sora mai mare a lui Jérôme Bonaparte.

În 1793, Caroline s-a mutat cu familia ei în Franța în timpul Revoluției franceze. Acolo, s-a îndrăgostit de Joachim Murat, unul dintre generalii fratelui ei, și cei doi s-au căsătorit la 20 ianuarie 1800; Caroline avea 17 ani. Inițial, Napoleon nu a vrut să le permită căsătoria, totuși, soția lui, Joséphine de Beauharnais, l-a convins de contrariu. Caroline a fost elevă la școala din St-Germain-en-Laye fondată de Madame Jeanne Campan. A absolvit școala în același timp cu cu Hortense, fiica Joséphinei (și viitoarea soție a fratelui Carolinei, Louis).

Portyret al carolinei Murat, 1812.

La 18 ianuarie 1800, în prezența familiei s-a semnat contractul de căsătorie și Caroline a primit zestre. La 20 ianuarie, căsătoria civilă a fost celebrată la Mortefontaine. Cuplul s-a instalat la hotel Brionne și, la 27 mai, Napoléon le-a făcut cadou o parte din domeniul de Villiers.

Pentru nașterea prințului Achille la 21 ianuarie 1801, Caroline a primit de la soțul ei cadouri care proveneau ca tribut al armistițiului de la Foligno de la 27 februarie 1801. În aprilie, Carolinei i s-a permis să se alăture soțului ei la Florența. În iulie 1801, Murat a fost numit general șef al armatelor din Republica cisalpină și a fost responsabil pentru pregătirea sosirii suveranilor Etruriei, Louis și Marie-Louise, pe care i-a primit la 2 august 1801 la Palatul Vechi din Florența. Trimiși ulterior la Milano, Caroline și soțul ei au revenit la Paris pentru nașterea celui de-al doilea copil, Letizia. S-au căsătorit religios la 4 ianuarie 1802 în același timp cu cuplul Louis Bonaparte și Hortense de Beauharnais.

Între 1802 și vara anului 1803, Caroline a trăit alternativ la Paris și Milano, unde a primit mai multe personalități din Franța și Italia, a organizat spectacole și dineuri. La 23 august 1803, cuplul Murat a revenit la Paris. Joachim Murat a fost numit de Napoléon guvernator al Parisului și comandant al primei divizii militare. În aprilie 1804, Caroline s-a opus ferm ca fratele ei Napoléon să-l adopte pe Napoléon Louis Charles Bonaparte, fiul Hortensei de Beauharnais, în timp ce copiii ei nu aveau nici titluri nici terenuri.

La nașterea fiicei ei Louise, la 22 martie 1805, Caroline a primit de la Napoléon permisiunea și banii de a achiziționa palatul Élysée. Împreună cu soțul ei, ea a restaurat palatul.

A devenit Mare Ducesă de Berg și Cleves la 15 martie 1806 și Regină Consort de Neapole la 1 august 1808.

Caroline Murat și fiica ei în 1807. Pictură de Élisabeth Vigée-Lebrun

* 1856: Baronul Gheorghe Simeon de Sina (în greacă Γεώργιος Σίνας, Gheorghios Sínas), cunoscut și ca Georg Simon Freiherr Sina von Hodos und Kisdia, (n. 20 noiembrie 1782, Niș – d. 18 mai 1856, Viena) a fost unul din cei mai renumiți întreprinzători și bancheri austrieci, membru al Camerei Magnaților maghiari, precum și consul general grec la Viena în timpul Imperiului Habsburgic. A fost un susținător al artelor și al arhitecturii vieneze. Baronul a fost considerat ca cel mai bogat om din Austria după familia Rothschild.

Gheorghe (Georg) din familia Sina a fost singurul copil al lui Simeon Gheorghe (1753-1822) din prima căsătorie a acestuia cu Irene Czippe (1767-1793). El a mai avut un frate vitreg, Ioan Simeon (1804-1869), din cea de-a doua căsătorie a tatălui său cu Katharina von Gyra (1777-1843). Gheorghe Simeon a fost căsătorit cu Katharina Derra von Moroda (1792-1851), având un singur fiu, pe renumitul întreprinzător, bancher și mecena Simeon Gheorghe (1810-1876). Pe tot timpul existenței familiei în Austria, ea fost de religie greco-ortodoxă. De abia două din cele patru nepoate s-au convertit, după soții lor, la catolicism

Tânărul Sina a condus din anul 1803, alături de tatăl său, o casă de comerț angro în Niș, pe care părintele său o fondase în 1798. După mutarea familiei la Viena în 1811, cei doi au devenit supuși ai Imperiului Austriac, primind permisiunea pentru a conduce o firmă de comerț angro și în capitală. În consecință, bătrânul Sina a fondat instituția austriacă „Casa de comerț angro și bancară Sina”. Ca urmare achiziției dominioanelor maghiare Hodos și Kisdia, familia a fost înnobilată în Ungaria cu titlul „de Hodos și Kisdia”, pe 3 aprilie 1818. După moartea tatălui său în 1822, Gheorghe a preluat, în calitate de cel mai vârstnic fiu al lui Simeon Gheorghe, casa bancară sub nume propriu; fratele lui vitreg, Johann Simon, a rămas implicat în afacere.

Sina a controlat o mare parte a comerțului cu bumbac pe Dunăre și în Levant, mai târziu cu lână de oi, lemn, cărbune și sare, iar de la mijlocul anilor 1830 în principal cu tutun. Relațiile sale comerciale s-au extins în cele mai mari capitale europene, până în Egipt și India. El s-a implicat și în industrie, ca de exemplu la fabrica de filatură și fire toarse de bumbac și de in din Pottendorf, la fabrica de hârtie din Klein-Neusiedl (ambele în Austria Inferioară), dar mai ales în activități de transport, mai întâi la calea ferată cu tracțiune animală Linz-Budweis, apoi la calea feroviară sudică Viena-Gloggnitz. Astfel a invitat supremația familiei Rothschild in acest domeniu. El a fost și consilier angajat în cunoscuta societate Donau-Dampfschifffahrts-Gesellschaft (DDG).^[5]

Placa memorială din Biserica Greacă din Viena, în memoria baronului Sina

La 26 iulie 1832, el și fratele său vitreg au fost înnobilați ca baroni maghiari și la 8 martie 1838 ca baroni austrieci. Începând de atunci banca s-a denumit „Bankhaus Baron von Sina”. Pe lângă aceasta au obținut, în 1836, dreptul de a purta acest titlu în Boemia, Moravia și Silezia.^[6]

La fondarea primei societăți bancare pe acțiuni a monarhiei, K. k. privilegierte österreichische Credit-Anstalt für Handel und Gewerbe (Institutul de credit austriac privilegiat pentru comerț și meserie), Sina a trebuit să cedeze întâietatea celei mai mari familii rivale, familia Rothschild. Pe de altă parte, el a cumpărat moșii întinse, de multe ori cu sprijinul președintelui camerei imperiale Joseph von Eichhoff (1790-1866), crescând astfel bonitatea casei sale bancare.

Banca baronului de Sina a achiziționat obligațiuni de stat și a procurat fonduri pentru afacerilor monarhiei. Nobilul a fost ales deja în 1823 deputat al comitetului de afaceri en-gros, fiind directorul instituției în perioada 1825-1849. Începând din 1849 și până la decesul său (în 1856) a fost viceguvernator al Băncii Naționale a Austriei și președinte al Căilor Ferate de Stat din Austria. Baronul a mai fost și consul general al Greciei la Viena (1834–1856).^[5]

La moartea baronului, acesta a lăsat o avere estimată la 50 de milioane de florini, iar statul i-a datorat 3 milioane fl.^[7] Numele lui George Simon a fost acordat postum străzii Jägergasse din sectorul vienez 22, Leopoldstadt (1877), care a devenit Sinagasse.

Gheorghe Sina

Baronul Georg Simon de Sina, 1818

Stema baronilor Sina pe Podul cu Lanțuri din Budapesta

·         1887: A murit (la Hanau, in Germania), sculptorul român de origine germană, Karl Storck. Karl Storck (n. 21 mai 1826, Hanau, Germania – d. 18 mai 1887, București) a fost un sculptor român de origine germană, stabilit în București din 1849. A fost primul profesor de sculptură al Şcolii de Belle-Arte (fondată de pictorul Theodor Aman în 1864). Este autorul primelor sculpturi monumentale din Bucureşti. Fiii săi, Carl (1854-1926) şi Frederic (1872-1942), au fost şi ei sculptori (n. 1826). NOTĂ: Alte surse (Tribuna României 30.III.1987 sau answers.com), consemneaza decesul sau la 30 martie 1887.

* 1888: Alexandru Guran (n. 15 mai 1824, Borlovenii Vechi, comitatul Caraș-Severin - d. 18 mai 1888, Viena) a fost un Feldmarschalleutnant român în Armata Comună austro-ungară, comandant al Școlii de Război, apoi șef al Departamentului nr. 5 din Ministerul Austro-Ungar de Război. La sfârșitul carierei a îndeplinit funcția de director al renumitului Institut Geografic al Armatei. A fost de asemenea un pictor apreciat.

Lupta la Governolo 1848

Alexandru a fost un fiu al locotenentului-colonel, comandant al regimentului român bănățean nr. 13, Moise Guran, originar din Domașnea. A absolvit școala primară în satul natal, după care la Bozovici școala trivială, iar la Caransebeș școala medie. Având pe întreg parcursul școlar rezultate dintre cele mai bune, a fost primit pe ziua de 29 octombrie 1836 la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, pe care a absolvit-o cu rezultate excelente. După absolvirea cursului superior ca sublocotenent, a fost încadrat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog Franz Ferdinand d’Este nr. 32 la 30 septembrie 1844.^[1][2]

La 20 august 1848 a fost avansat la gradul de locotenent-major, în care calitate s-a distins în luptele din 1848 și 1849 în Italia la Governolo, Montanara, Curtatone și în bătălia de la Novara. De acea a fost numit la 1 decembrie 1850 căpitan de clasa II, si scurt timp mai târziu, la 24 ianuarie 1851, căpitan de clasa I și mutat la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor.^[3]

La 1 mai 1859 a fost înaintat în gradul de maior.^[4] În anul 1859, participă la războiul austro-italian, luptând pe fronturile de la Magenta și Solferino. În aceste bătălii s-a remarcat ca un bun ofițer, bine pregătit din punct de vedere militar, cu multă inițiativă și curaj, fapt pentru care a fost decorat de împăratul Franz Joseph al Austriei cu expresia de cea mai mare satisfacție și decorat cu Crucea imperială de Merit Militar.

Guran a fost numit cu rang din 29 martie 1864, locotenent-colonel la secțiunea Statului Major General pentru gestionarea trupelor și magazinelor în corpul armatei,^[5]și cu rang de la 5 iulie 1866, înainte de termen, colonel al Statului Major General. În această funcție a servit în timpul campaniei în Italia din 1866 ca șef de stat major la comandamentul militar din Istria, apoi ca șef interimar al statului major al Armatei de Sud.^[6] După terminarea campaniei, a preluat pe 26 septembrie 1866 comanda Școlii de Război și a Școlii de Administrație, până când a fost promovat ca șef al departamentului nr. 5 din Ministerul de Război la 3 ianuarie 1869. El a deținut acest post până la 31 octombrie 1872.^[7]

La 1 noiembrie 1872 a devenit pentru aproape patru ani comandant al Brigăzii I din divizia VI de infanterie și director al Secției de Topografie din Croația și Slavonia. A fost ridicat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) la 23 aprilie 1873 (rang de la 1 mai al anului).^[1][8]

În anul 1876 generalul Guran a fost numit de împăratul Franz Joseph în funcția de director superior al Institutului Geografic Militar din Viena. În această calitate a participat într-un mod remarcabil în publicarea nouă a marii hărți speciale a Imperiului Austro-Ungar, precum și în numeroase alte lucrări cartografice.^[1] Împotriva plângerilor formulate de comitetul tehnic militar, cu privire la metodele de preparare ale hărților noi în 1877, a fost apărat de șeful Statului Major General, locotenent-mareșalului Anton Maria Baron von Schönfeld, care a lăudat explicit performanța generalului.^[9] Guran s-a bucurat mereu de încrederea împăratului. A fost avansat de el în ziua de 1 mai 1878 la gradul de locotenent-mareșal în aceeași funcție.^[8]

Din motive de sănătate, Guran a cerut retragerea s-a din serviciu. Pensionarea lui a fost aprobată la 1 noiembrie 1879.^[8] În cercurile militare a fost numărat încă din timpul vieții ca unul dintre cei mai inteligenți și stimați generali din toată armata austro-ungară.

Generalul a murit necăsătorit, departe de Banat, la Viena, unde a fost înmormântat cu onoruri militare. În necrologuri a fost descris drept un om foarte educat, corect și precis, care s-a bucurat de cea mai mare cinstire în armată.

Alexandru Guran ca locotenent-colonel, 1864

Fostul Minister de Război la Viena

Institutului Geografic Militar din Viena

·     

*     1909 - A murit scriitorul englez George Meredith: "Egoistul"; "Emilia" (n. 12 februarie 1828).

·         1909: Isaac Albéniz, compozitor și pianist spaniol (n. 1860)

* 1911: Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava), unde Mahler a crescut.

În calitate de compozitor, stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute, muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări, care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei, în timpul Germaniei Naziste. După 1945, muzica sa a fost redescoperită, iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate care se menține și astăzi.

Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler - care s-a convertit de la iudaism la catolicism pentru a-și asigura postul - a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.

Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

Alma Schindler, care s-a căsătorit cu Mahler în 1902 (fotografie din 1899)

În timpul cellei de a doua stagiuni ale sale de la Viena, Mahler a achiziționat un apartament modern pe Auenbruggerstrasse și a construit o vilă de vară pe terenul pe care l-a achiziționat, lângă noul său studio de compoziție de la Maiernigg.^[63] În noiembrie 1901, a cunoscut-o pe Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll, la o întrunire socială ce l-a inclus și pe directorul de teatru Max Burckhard.^[88] Inițial, Alma nu era doritoare să-l cunoască pe Mahler din cauza „scandalurilor despre el și a fiecărei tinere ce aspira să cânte la operă”.^[89] Cei doi s-au angajat într-o neînțelegere energică despre un balet de Alexander von Zemlinsky (Alma era una din elevele lui Zemlinsky), dar ea a fost de acord ca cei doi să se întâlnească a doua zi la Operă.^[88] Această întâlnire a condus la o curtare rapidă, iar Mahler și Alma s-au căsătorit într-o ceremonie privată pe 9 martie 1902. La acel moment, Alma era însărcinată cu primul lor copil^[90], o fiică Maria Anna, care s-a născut pe 3 noiembrie 1902. A doua fiică, Anna, s-a născut în 1904.^[71]

Prietenii cuplului au fost surprinși de căsătorie și aveau dubii cu privire la înțelepciunea sa. Burckhard îl numea pe Mahler „acel evreu rahitic și degenerat”, nedemn de o asemenea fată frumoasă, de familie bună.^[91] Pe de altă parte, familia lui Mahler o considerau pe Alma ca fiind cochetă, nedemnă de încredere și prea preocupată să vadă bărbații tineri căzând pradă farmecelor sale.^[92] Mahler era de la natură schimbător și autoritar – Natalie Bauer-Lechner, partenera sa precedentă, spunea că viața cu el era „ca și când ai fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri”.^[93] Alma a devenit iritată de faptul că, la insistența lui Mahler, nu poate exista decât un compozitor în familie și a renunțat la studiile muzicale.^[94] Totuși, căsnicia a fost marcată uneori de exprimare a pasiunii, în special din partea lui Mahler.^[95]

În vara anului 1907, Mahler, epuizat de efectele campaniei împotriva sa la Viena, și-a luat familia la Maiernigg. La puțin timp după sosirea lor, ambele fiice s-au îmbolnăvit de scarlatină și difterie. Anna s-a recuperat, dar Marie a murit pe 12 iulie, după două săptămâni de luptă.^[96] Imediat după această pierdere devastatoare, Mahler a aflat că inima sa are probleme, diagnostic confirmat ulterior de un specialist din Viena, care a prescris evitarea oricărei forme de efort fizic. Nu se știe cât de mult l-a slăbit această boală pe Mahler. Alma a scris că este practic o condamnare la moarte, deși Mahler însuși, într-o scrisoare adresată ei în 30 august 1907, spunea că este capabil să trăiască o viață normală, singura diferență fiind faptul că trebuie să evite efortul fizic excesiv.^[97] Totuși, boala a adâncit și mai mult depresia. La sfârșitul verii, vila din Maiernigg a fost închisă și nu a mai fost niciodată vizitată

Mormântul lui Mahler din cimitirul Grinzing, Viena

În ciuda problemelor pe plan emoțional, în vara anului 1910 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 10, terminând mișcarea Adagio și schițând încă patru părți.^[106][107] El și Anna s-au întors la New York în noiembrie 1910, unde Mahler a intrat într-un sezon aglomerat de concerte și turnee împreună cu Filarmonica. În preajma Crăciunului anului 1910, a început să sufere de dureri de gât care au persistat. Pe 21 februarie 1911, cu o febră de 40 ^oC, Mahler a insistat să îndeplinească un angajament la Carnegie Hall, cu un program ce a cuprins Uvertura Oberon a lui Weber, „Preludiile” de Liszt, Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn (cu Frederic Fradkin solist) și Simfonia nr. 7 a lui Beethoven. Acesta avea să fie ultimul său concert.^[108][109] După săptămâni petrecute la pat, a fost diagnosticat cu endocardită bacteriană, o boală la care sunt predispuși cei care suferă de valve cardiace defectuoase și la care rata de supraviețuire în zilele dinaintea antibioticelor era aproape zero. Totuși, Mahler nu a abandonat speranța și se gândea să își reia sezonul de dirijor.^[110] Pe 8 aprilie, familia Mahler a părăsit New Yorkul la bordul navei SS Amerika, cu destinația Europa. Au ajuns la Paris zece zile mai târziu, unde Mahler a fost internat la o clinică din Neuilly-sur-Seine, dar starea sa nu s-a îmbunătățit. Pe 10 mai a fost transportat cu trenul la sanatoriul Lŏw din Viena, unde a decedat pe 18 mai la vârsta de 50 de ani.^[111]

Mahler a fost înmormântat la cimitirul Grinzing după cum i-a fost dorința. Alma, la ordinele medicilor, a fost absentă, dar printre cei care au participat la funeralii s-au numărat Arnold Schoenberg (pe a cărui coroană l-a descris pe Mahler drept „Sfântul Gustav Mahler”), Bruno Walter, Alfred Roller, pictorul secesionist Gustav Klimt și reprezentații multor instituții de operă europene.^[112] Ziarul The New York Times, în articolul despre moartea lui Mahler, l-a numit „una dintre cele mai importante personalități muzicale ale vremii sale”, dar a discutat simfoniile sale din perspectiva duratei lor, exagerând durata Simfoniei nr. 2 la „două ore și patruzeci de minute”.^[113] În Londra, The Times a spus că stilul său dirijoral era „mai desăvârșit decât al oricărei alte persoane, cu excepția lui Richter” și că simfoniile sale erau „neîndoielnic interesante în combinarea bogăției orchestrale moderne cu o simplitate melodică, adesea apropiată de banalitate” – deși era prea devreme pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare.^[114]

Alma Mahler a trăit încă 50 de ani, decedând în 1964. S-a căsătorit cu Walter Gropius în 1915, a divorțat de el cinci ani mai târziu și s-a căsătorit cu scriitorul Franz Werfel în 1929.^[115] În 1940 a publicat memoriile anilor ei petrecuți cu Mahler întitulate Gustav Mahler: Amintiri și scrisori. Această carte a fost criticată de biografii lui Mahler ca fiind incompletă, selectivă și pentru că oferă o imagine distorsionată a vieții lui Mahler.^[116] Fiica compozitorului, Anna Mahler, a devenit o sculptoriță celebră; a murit în 1988.^[117] Societatea Internațională Gustav Mahler a fost înființată în 1955 la Viena, cu Bruno Walter în calitate de primul președinte și Alma Mahler ca membru de onoare. Societatea urmărește să creeze o ediție critică completă a lucrărilor lui Mahler și comemoreze toate aspectele vieții compozitorului

Primele lucrări

• 1878-1880: Das klagende Lied
• 1880: Trei lieduri: „Im Lenz”; „Winterlied”; „Maitanz im Grünen”
• 1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge Vol. I
• 1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen (patru cântece)
• 1884: Der Trompeter von Säckingen (pierdută)

Perioada Wunderhorn

• 1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. II (patru cântece)
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. III (cinci cântece)
• 1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
• 1888-1894: Simfonia nr. 2
• 1892: „Das himmlische Leben” (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
• 1892-1901: Des Knaben Wunderhorn (12 cântece)
• 1894-1896: Simfonia nr. 3
• 1899-1901: Simfonia nr. 4

Perioada de mijloc

• 1901-1904: Rückert-Lieder (cinci cântece)
• 1901-1904: Kindertotenlieder (cinci cântece)
• 1901-1902: Simfonia nr. 5
• 1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
• 1904-1905: Simfonia nr. 7
• 1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major

Perioada târzie

• 1908-1909: Das Lied von der Erde
• 1909-1910: Simfonia nr. 9
• 1910: Simfonia nr. 10 în Fa diez major (neterminată, schiță continuă)

Gustav Mahler

* 1950: Henri Cihoski -ortografiat uneori și Cihoschi (n. 2 octombrie 1872, Tecuci - d. 18 mai 1950, Închisoarea Sighet) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. După război a avut și o carieră politică.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campaniile anilor 1916-1918.^[3]

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 10 Infanterie în Bătălia de la Mărășești.

„Pentru vitejia și destoinicia cu care a condus operațiile Diviziei în bătălia de la Mărășești, din august 1917, pe frontul Irești-râul Siret, unde a făcut față rezistând presiunei mai multor divizii germane.”

Înalt Decret no. 1137 din 3 octombrie 1917^{[4]:p. 100}

A semnat contractul celebrei afaceri "Skoda" prin care a fost prejudiciat financiar statul român iar armata română a primit armament de proastă calitate la prețuri umflate.

Henriette Cihoschi-Veron

Henri Cihoski s-a născut la Tecuci, într-o familie de origine poloneză. Părinții săi au fost inginerul Alexandru Cihoski și Eugenienăscută Dobjansky. Henri a fost al treilea copil, familia mai având alți 5 copii: Stanislas, Alexandru, Constantin-Valentin, Cornelia și Alina.^[6] Împreună cu fratele său (generalul de cavalerie Alexandru Cihoski) au urmat cariera militară.^[2] Un alt frate Stanislas Cihoski a fost profesor si rector al Academiei Comerciale , in perioada interbelică.^[7]

S-a căsătorit cu Sophie Ferhat, fiica unei familii înstărite de origine armeană, din Focșani. Împreună au avut o fiică, sculptorița Henriette Cihoschi (1911-1999) - căsătorită cu Stefan Véron , care a studiat la Școala de Belle Arte din Paris, în atelierul unui sculptor celebru în epocă, Henri Bouchard, iar în țară a studiat cu Oscar Han.^[8]

Familia Cihoski a locuit într-o casă situată pe Bulevardul Dacia din București, proiectata de arhitectul Alexandru Săvulescu și finalizată in 1934.^[9]

În noaptea de 5/6 Mai 1950, Noaptea demnitarilor, la vârsta de 78 de ani a fost arestat în lotul foștilor demnitari, murind 11 zile mai târziu în închisoarea Sighet

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Henri Cihoski a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de geniu și infanterie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Batalionului 4 Pionieri, șef al Serviciului geniului al Cetății București și comandant al Regimentului 5 Infanterie.^{[11][12][13][14]}

Grade: sublocotenent - 08.07.1894, locotenent - 01.01.1891, căpitan - 10.05.1893, maior - 10.05.1903, locotenent-colonel - 01.04.1912, colonel - 01.10.1914.

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: șef de stat major al Corpului VI Armată - în perioada 14/27 august-16/29 octombrie 1916, comandant al Diviziei 13 Infanterie - în perioada 16/29 octombrie-19 noiembrie/2 decembrie1916, comandant al Diviziei 10 Infanterie - în perioada 1/13 ianuarie 1917-28 octombrie/11 noiembrie 1918 și sub-șef al Marelui Cartier General - în perioada 28 octombrie/11 noiembrie 1918-1 februarie 1920.^[3]

După război a îndeplinit funcții în eșaloanele superioare ale armatei, cea mai importantă fiind cea de Inspector General al Armatei. A ocupat funcția de ministru al apărării naționale în guvernul condus de Iuliu Maniu - (10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1930), din care a demisionat în urma presupusei sale implicări în Afacerea Škoda.^[15] A fost senator de drept în Parlamentul României.

·         1965 - Spionul israelian Eli Cohen a fost spânzurat în Damasc, Siria.

Eliyahu Ben-Shaul Cohen (26 December 1924 – 18 May 1965) – foto: en.wikipedia.org

* 1975: Christopher S. Strachey (/ˈstreɪtʃi/ ; 16 noiembrie 1916 – 18 mai 1975) a fost un cercetător British în domeniul informaticii. A fost unul din fondatorii semanticii denotaționale și un pionier al proiectării limbajelor de programare.
* 1975: Kazimierz Fajans (anglicizat Kasimir Fajans; n. 27 mai 1887, Varșovia – d. 18 mai 1975, Ann Arbor, Michigan) a fost un chimist-fizician american de origine poloneză, pionier al științei radioactivității și descoperitorul elementului chimic protactiniu.

Kasimir Fajans

·  1981 - Prozatorul si dramaturgul american William Saroyan a incetat din viata.

William Saroyan, prozator si dramaturg american – foto preluat de pe en.wikipedia.org

William Saroyan s-a nascut in orasul Fresno pe 31 august 1908 si a decedat la Fresno la 18 mai 1981. Pentru opera sa teatrala i-a fost decernat in 1940 premiul Pulitzer.

·    1983 - A murit Alexandru Bădăuţă, prozator, memorialist şi eseist; se numără printre întemeietorii cinematografiei documentare româneşti şi ai Oficiului Naţional de Turism (a fost unul dintre cei 20 de membri ai Consiliului Superior al Turismului care funcţiona pe lângă ONT, creat în 1936); a organizat numeroase expoziţii româneşti în străinătate (n. 1901)

·         1993 - A murit traducătorul Aurel Covaci (n.13.02.1932).

·         1995: A murit tenorul Valentin Teodorian; (n. 4 iunie 1928). Valentin Teodorian (n. 4 iunie 1928, București – d. 18 mai 1995, București) a fost un tenor român. S-a născut într-o familie de muzicieni – tatăl, Constantin Teodorian, membru fondator al Societății „Opera” și, timp de un sfert de veac, prim solist al Operei Române, mama, Eugenia Teodorian, distinsa membră a celebrei Societăți corale „Carmen”. Valentin Teodorian a fost solist al Operei Române din București, unde a interpretat circa 40 de roluri. De asemenea, a apărut adesea în concerte vocal-simfonice și în recitaluri de lied. A făcut parte din legendara „distribuție de aur”, alături de Magda Ianculescu, Nicolae Herlea, Nicolae Secăreanu și Constantin Gabor, în Bărbierul din Sevilla. A scris monografiile Nicolae Lungu și Verdi Nemuritorul si a participat la numeroase emisiuni radiofonice, ca vorbitor sau ca solist de operă. A realizat importante înregistrări pentru Radiodifuziune, pentru Televiziune și pentru Electrecord.

·         1995: Elizabeth Montgomery, actriță americană (n. 1933)

·   2000 - A murit Ernö Gall, sociolog şi publicist maghiar din România. Ernő Gáll (n. 4 aprilie 1917, Oradea – d. 18 aprilie 2000, Cluj) a fost un filosof evreu din România, membru corespondent (1974) al Academiei Române. A fost licențiat în drept și filosofie la Universitatea din Cluj, unde a oținut și titlul de doctor în anul 1968. În timpul celui de-al doilea război mondial familia sa a fost exterminată la Auschwitz. El însuși a fost deportat în lagărul de la Buchenwald. Revenit la Cluj, devine redactor la „Igazság” și „Utunk”, iar din 1948 conferențiar și prorector la Universitatea Bolyai. În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Autor al unor lucrări, precum: Sociologia burgheză din România (1958), Intelectualitatea în viața socială (1965), Idealul prometeic (1970), A humanizmus viszontagságai [Peripețiile umanismului] (1972), Tegnapi és mai önismeret [Autocunoaștere ieri și azi] (1975), Az erkölcs dilémái [Dilemele eticii] (1981), Az ezerdforduló kihívása [Sfidarea sfârșitului de mileniu] (1986), A nacionalizmus színeváltozásai [Schimbarea la față a naționalismului] (1994) ș.a.. (uniuneascriitorilor-filialacluj.ro, menţionează ca dată a morţii sale data de 17 mai 2000)

·         2001: Felicia Pănculescu, soacra mea ne-a părăsit pentru totdeauna după o luptă scurtă, dar inegală cu boala care a răpus-o! Dumnezeu să o odihnească în pace!
* 2002: David "Davey Boy" Smith (28 noiembrie 1962- 18 mai 2002) a fost un binecunoscut luptător profesionist de origine britanică. Davey, a fost cunoscut mai ales datorită aparițiilor sale în Wrestling World Wrestling și World Championship Wrestling în anii '90.

Cuvântul Boy al numelui lui se datorează unei greșeli a părinților săi de a specifica sexul în certificatul de naștere.

·         2005 - A încetat din viaţă regizorul de film Ion Emil Giurgiucă, fiul actriţei Ioana Pavelescu şi fratele vedetei de televiziune Maria Marinescu (n. 1970)

·         2007: A decedat jurnalista română realizatoare de emisiuni TV, Jeana Gheorghiu; (n. 1946). Jeana Gheorghiu (n. 6 iunie 1946 – d. 18 mai 2007) a fost o jurnalistă română, realizatoare de emisiuni de televiziune și radio, și director al TVR2 între 2002 și 2004. A rămas celebră pentru reportajele sale despre trenul morții de la Timișoara, din timpul Revoluției din decembrie 1989. In anii ‘90, Jeana Gheorghiu era una dintre cele mai cunoscute moderatoare de televiziune din Romania, fiind foarte populare, in acei ani, emisiunile sale pentru tineri „Salut, prieteni” si „Gaudeamus”. Totdata, in primii ani de dupa Revolutie a realizat programul de divertisment de sambata „Ora 25. Tranzit TV”. Acolo a organizat si primul mare concurs cu premii din istoria televiziunii, cu masini drept recompense pentru castigatori.

·      2011 - A decedat la Bucuresti, prozatorul, publicistul si eseistul roman Mircea Horia Simionescu; (n. 23 ianuarie, Targoviste) . A fost caracterizat de critica literară drept un precursor al postmodernismului literar românesc.

Mircea Horia Simionescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mircea Horia Simionescu, prozator, publicist si eseist roman.

·       2014 - A decedat istoricul şi profesorul american de origine română Radu Florescu,

Radu Florescu (1925 – 2014) – foto: ro.wikipedia.org

Radu Florescu (n. 23 octombrie 1925 – d. 18 mai 2014) a fost un istoric și profesor universitar de origine română. Radu Florescu este autorul a numeroase articole academice și cărți referitoare la România și istoria României (printre acestea, şi bestsellerul „În căutarea lui Dracula”, publicat în 1972, scris împreună cu Raymond McNally, bestseller care a făcut din Dracula un adevărat brand în Statele Unite).

A obținut diplomele de licență și master de la Christ Church, Universitatea Oxford în Marea Britanie, înainte de a se muta în Statele Unite ale Americii, unde și-a completat studiile prin obținerea unui doctorat la Universitatea Indiana. A deținut poziția de profesor emerit de istorie la Boston College si a fost, de asemenea, directorul Centrului de Studii Est Europene (East European Research Center) al regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii, cunoscută sub numele de Noua Anglie (New England).

Radu Florescu se numără printre primii care au pus bazele industriei publicităţii româneşti, la începutul anilor 90 ai secolului XX. Intre cele mai cunoscute lucrari pe care le-a publicat se numara : Lupta împotriva Rusiei în principatele române (The Struggle against Russia in the Romanian Principalities); Dracula, Prințul cu multe fețe; viața și timpurile sale (Dracula – Prince of Many Faces; His Life and His Times), împreună cu Raymond T. McNally; În căutarea lui Dracula – O istorie adevărată a lui Dracula și legendele cu vampiri (In Search of Dracula: A True History of Dracula and Vampire Legends), împreună cu Raymond T. McNally. A fost consul onorific al ţării noastre pentru regiunea New England din SUA, între anii 1996 şi 2004; (n. 23 octombrie 1925).

* 2015: Ana Barbu (n. 30 octombrie 1959, Temeleuți, Florești – d. 18 mai 2015, Chișinău) a fost o cântăreață de muzică populară, romanțe și de estradă din Republica Moldova. A fost cunoscută mai ales pentru piesa „Flori de liliac”, care era ca o carte de vizită a sa.

Ana Barbu este mama cântăreței Natalia Barbu, care în 2007 a reprezentat Republica Moldova la Eurovision.

Prima oară Ana Barbu a evoluat pe scenă în clasa a treia la școala medie. La sărbătorirea zilei de 8 martie, ea a interpretat cîntecul Sofiei Rotaru„Orașul meu”. După aceasta a început să interpreteze cîntece populare din repertoriul Mariei Drăgan și al lui Nicolae Sulac.

La Bălți a absolvit Colegiul de Muzică, specialitatea canto academic. După absolvire, a venit la audiție la Veronica Garștea și a fost angajată în Capela Corală Academică „Doina”. Cîntăreața a început să-și caute calea sa în creație: inițial ea a visat să devină cîntăreață de operă, însă mai tîrziu s-a implicat în muzica populară și de estradă.

În 1993 se mută cu traiul la Chișinău, unde a apărut pentru prima dată pe scena profesionistă. În 1993 a fost angajată în orchestra de muzica populara „Fluieraș”, sub conducerea lui Serghei Lunchevici, iar mai tîrziu a trecut în ansamblul „Mugurel”, ca apoi să fie solistă a Orchestrei de Muzică Populară a Ministerului Afacerilor Interne, primind și gradul de căpitan în poliție.

A concertat activ în Republica Moldova, Canada și alte țări. A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova.^[1]

S-a stins din viață în dimineața zilei de 18 mai 2015, la vârsta de 55 de ani, în urma unei scleroze amiotrofice.^[2] La moartea sa, corpul neînsuflețit al său a fost depus la biserica Sfânta Teodora de la Sihla, apoi la la Palatul Național „Nicolae Sulac”, după care interpreta a fost înmormântată la cimitirul din Stăuceni, așa cum și-a dorit, la înmormântare cealaltă fiică a ei din SUA nu a fost prezentă

Ana Barbu

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Înjumătățirea Cincizecimii; Sf Mc Petru, Dionisie și Paulin (Dezlegare la pește) 

Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia – foto: doxologia.ro

• Ziua internaţională a muzeelor

  La 18 mai este sărbătorită Ziua internaţională a muzeelor, care îşi propune, în 2020, să devină un punct de întâlnire atât pentru sărbătorirea diferitelor perspective care formează comunităţile muzeale, cât şi pentru promovarea instrumentelor în vederea identificării şi depăşirii prejudecăţilor între ceea ce expun şi poveştile pe care le spun, potrivit http://imd.icom.museum/.