2. /19 MAI 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·  804 - A murit carturarul Alcuin, consilier al lui Carol cel Mare.

Hrabanus Maurus (stânga), ajutat de Alcuin (mijloc), îi predă lui Otgar de Mainz (dreapta) cartea sa – Ilustrație din Manuscriptum Fuldense cca. 830 – foto: ro.wikipedia.org

Flaccus Albinus Alcuinus sau Ealhwine (cca. 735 – 19 mai 804) a fost un învățat anglo-saxon, teolog, profesor la școala palatină din Aachen, colaborator al lui Carol cel Mare în domeniul culturii. A făcut reforme importante în liturghia romano-catolică și a lăsat peste 300 de scrisori în latină, o sursă importantă pentru istoria timpului său. Deși identificat, prin tradiție, ca autorul cărților caroline și creatorul minusculelor carolingiene, astăzi este recunoscut că a avut un rol mai puțin important în crearea acestora. A fost și un important consilier politic și un confident al lui Carol cel Mare.

·         1102: Ștefan al II-lea, Conte de Blois (n. c.1045)

·       1296 - A murit Papa Celestin al V-lea; (n. 1215).

Papa Celestin al V-lea – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Papa Celestin al V- A fost ultimul suveran pontif până la Benedict al XVI-lea, care a renunțat la funcția de conducător al Bisericii Catolice. Demisia din februarie 2013 a lui Benedict al XVI-lea a cauzat multe comparații între cei doi suverani pontifi.

* 1389: Dmitri Donskoi (rusă Дми́трий Донско́й) (n. 12 octombrie 1350, Moscova– d. 19 mai 1389, Moscova) a fost un cneaz rus.

În a doua jumătate a secolului XIV, Moscova a devenit centrul politic al Rusiei, Dmitri Ivanovici, cneazul Moscovei supunându-i pe toți rivalii săi. Contemporanul său, stăpân peste Hoarda de Aur era hanul Mamai.

La data de 8 septembrie 1380, pe câmpia Kulikovo, la (250 kilometri sud de Moscova), hoardele tătare-mongole au fost învinse, acesta fiind primul pas spre eliberarea poporului rus de sub jugul mongol. Moscova devine centrul definitiv al forțelor rusești ce luptau contra Hoardei de Aur.

În cinstea victoriei, cneazului Dmitri Ivanovici i s-a dat numele de Dmitri Donskoi (Kulikovo aflându-se pe malul Donului).

A fost urmat la domnie de fiul său, Vasili Dmietrievici Donskoi, (rusăВасилий I Дмитриевич), (1371 – 1425).

Dmitri a ajuns pe tronul Cnezatului Moscovei la vârsta de 9 ani, în 1359. Cât timp era minor, guvernul a fost condus de fapt de Mitropolitul Alexei al Rusiei. În 1360 la cea mai mare demnitate printre cnezii din Rusia era Marele Cneaz de Vladimir, această demnitate fiind apoi a fost transferată de către hanul Hoardei de Aur la Dmitri Konstantinovici din Nijni Novgorod. În 1363, atunci când cneazul a fost demis, Dmitri Ivanovici a fost în cele din urmă încoronat ca Mare Cneaz de Vladimir. Trei ani mai târziu, el a făcut pace cu Dmitri Konstantinovici și s-a căsătorit cu fiica acestuia, Eudoxia. În 1376, armatele lor unite au devastat Vechea Bulgarie Mare (de pe cursul inferior al fluviului Volga).

Cel mai important eveniment din primii ani de domnie ai lui Dmitri Donskoi a fost prima construcție din piatră a Kremlinului din Moscova, finalizată în 1367. Noua fortăreață a permis orașului să reziste la două asedii ale lui Algirdas din Lituania, în 1368 și 1370. În așteptarea celui de-al treilea asediu, în anul 1372 s-a încheiat pace prin Tratatul de la Liubuțk. În 1375, Dmitri a reușit să rezolve conflictul său cu Mihail II din Tver, pentru Vladimir, în favoarea lui. Alți cnezi din Rusia nordică au recunoscut, de asemenea, autoritatea sa și au contribuit cu trupele lor la lupta iminentă împotriva Hoardei de Aur. Până la sfârșitul domniei sale, Dmitri a dublat practic teritoriul cnezatului Moscovei.

Apărarea Moscovei împotriva lui Tohtamâș în 1382

Dmitri, în cei treizeci de ani zi săi de domnie, a văzut începutul sfârșitului dominației mongolilor asupra unor părți din ceea ce este acum Rusia. Hoarda de Aur era grav slăbită în războiul civil și dinastic dintre rivali.

Dmitri a profitat de aceste slăbiciuni ale autorității mongole și i-a provocat în mod deschis pe tătari.

Pe lângă faptul că a anulat dreptul hanului de a colecta taxele din Rusia (și-a anulat titlul de perceptor principal pentru han), Dmitri, de asemenea, este renumit pentru că a condus prima victorie militară rusă împotriva mongolilor.

Mamai, un general mongol și pretendent la tron, a încercat să-l pedepsească pe Dmitri pentru încercările sale de a-și mări puterea. În 1378 Mamai a trimis o armată mongolă care a fost învinsă de către forțele lui Dmitri în Bătălia de la râul Vozha.

Doi ani mai târziu Mamai a condus personal o forță mare împotriva cnezatului Moscovei. Dmitri l-a întâmpinat și l-a învins la bătălia de la Kulikovo. Mamai, învins, a fost detronat de un general rival mongol, Tokhtamysh.

Acestui han, Dmitri i-a jurat supunere și i s-a confirmat dreptul de a pune taxe în Rusia pentru mongoli (perceptor principal) și titlul de Mare Cneaz de Vladimir.

După moartea sa în 1389, Dmitri a fost primul Mare Cneaz care a lăsat moștenire titlurile sale fiului său Vasili I fără aprobarea hanului.

Dmitri Donskoi într-un afiș patriotic din Primul Război Mondial, un desen de Konstantin Korovin.

Dmitri a fost căsătorit cu Eudoxia (Evdokia) de Nijni Novgorod (fiica marelui cneaz Dmitri Konstantinovici de Suzdal și Vasilisa de Rostov) și au avut cel puțin doisprezece copii:

• Daniil Dmitrievici ( 1370 - 15 septembrie 1379).
• Vasili Dmitrievici I al Moscovei (30 septembrie 1371 - 27 februarie 1425).
• Sofia Dmitrievna. Căsătorită cu Fiodor Olegovici, Cneaz de Riazan (a domnit între 1402-1427).
• Iuri Dmitrievici, Cneaz de Zvenigorod și Galych (26 noiembrie 1374 - 5 iunie 1434). A pretins tronul de la Moscova împotriva nepotului său Vasili II-lea al Moscovei.
• Maria Dmitrievna (d. 15 mai 1399). Căsătorită Lengvenis.
• Anastasia Dmitrievna. Căsătorită cu Ivan Vsevolodovici, Cneaz de Holm.
• Simeon Dmitrievici (d. 11 septembrie 1379).
• Ivan Dmitrievici (d. 1393).
• Andrei Dmitrievici, Cneaz de Mojaisk (14 august 1382 - 9 Iulie 1432).
• Piotr Dmitrievici, Cneaz de Dmitrov (29 iulie 1385 - 10 August 1428).
• Anna Dmitrievna (născută pe 8 ianuarie 1387). Căsătorită cu Iuri Patrikievici. Soțul ei a fost un fiu al lui Patrikej, Cneaz de Starodub și soția sa Elena.
• Konstantin Dmitrievici, Cneaz de Pskov (14 mai/15 mai 1389 - 1433).

·         1526: Împăratul Go-Kashiwabara al Japoniei (n. 1464)

·         1536: A fost decapitată în Turnul Londrei sub acuzaţia de adulter și înaltă trădare, Anne Boleyn, cea de-a doua soţie a regelui Henric al VIII-lea al Angliei.  Anne Boleyn a fost trimisă pe eşafod deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu moştenitor, asta deşi ea era deja mama celei ce urma să devină regina Elisabeta I a Angliei. Însă având în vedere că Henric VIII-lea era îndrăgostit de o doamnă de onoare de la curte, pe nume Jane Seymour, iar vina de a nu oferi un moştenitor nu constituia o motivaţie suficientă pentru decapitare, prin ameninţări cu tortura Henric a creat dovezi că Anne comisese adulter. În timpul procesului ei, Anne a fost acuzată că ar fi avut relaţii şi cu alţi bărbaţi, fiind  acuzată şi de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea prin decapitare. Interesant este faptul că Henric al VIII-lea și Anne s-au căsătorit doar la câteva zile după ce Henric divorțase de prima soție Caterina de Aragon. Cum însă divorțul nu se putea face fără permisiunea Papei, Henric a cerut anularea acestei căsătorii. Papa însă s-a opus și la scurt timp, a semnat sentința de excomunicare a lui Henric al VIII-lea. Ca rezultat al acestei excomunicări, a avut loc ruptura dintre Papalitate și biserica din Anglia, în urma acestui conflict, biserica din Anglia trece sub controlul regelui, înființându-se Biserica Anglicană. În ziua de 19 mai a anului 1536, imediat după prânz, Anne a fost urcată pe eşafod și după cea refuzat să recunoască învinuirile care i se aduceau, a fost decapitată cu sabia de către un călău francez din orașul Calais. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină foarte populară, după execuția ei, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric al VIII-lea.  În ceea ce privește pe regele Henric al VIII-lea, el a intrat în istorie ca fiind regele ce a avut șase soții, dintre care a executat două dintre ele. Astfel, Henric a fost căsătorit prima dată cu Caterina de Aragon, apoi cu Anne, mama viitoarei Elisabeta I, executată după cum am mai spus, pentru adulter. Cea de-a treia soţie Jane Seymour a murit  la scurtă vreme după ce dă naştere singurului fiu al regelui, pe nume Edward, urmează apoi Anne de Cleves, de care regele s-a despărțit repede deoarece  o considera respingătoare din punct de vedere fizic. A urmat apoi foarte tânăra Catherine Howard, executată şi ea tot în urma unor acuzații de adulter şi în sfârşit, ultima căsătorie, cea cu Katherine Parr împreună cu care regele a rămas până la moartea sa din 27 ianuarie 1547. Anne Boleyn (1501/1507 – 19 mai 1536), a fost a doua soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, cu care s-a căsătorit în ianuarie 1533, la numai patru luni după ce acesta a divorțat de Caterina de Aragon. Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa. După ce în ianuarie 1536 Anne pierde sarcina, in martie 1536, Henric o curta pe Jane Seymour iar la 2 mai 1536 o acuză pe Anne de înaltă trădare, o aresteză și o închide în Turnul Londrei. „Crima” de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați atât de adulter cât și de complot pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. Anne Boleyn a murit executată pe 19 mai 1536. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină populară, după arestarea ei, procesul și execuția, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric. După numai 11 zile de la execuția ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa. Jane Seymour (1508/1509 – 24 octombrie 1537), a fost a treia soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Ca regină a Angliei i-a succedat lui Anne Boleyn. Palatul Regal și Cetatea Majestății Sale, denumit și Turnul Londrei, este un castel istoric aflat pe malul nordic al Tamisei în centrul Londrei. El se află în burgul londonez Tower Hamlets, separat de marginea estică a City of London de un spațiu deschis denumit Dealul Turnului (Tower Hill). Construcția sa a început spre sfârșitul lui 1066 în contextul cuceririi normande a Angliei. Turnul Alb, de la care își trage numele întreg castelul, a fost construit de William Cuceritorul în 1078, și a fost disprețuit ca simbol al oprimării locuitorilor Londrei de noua elită conducătoare. Castelul a fost utilizat ca închisoare din 1100 (Ranulf Flambard⁠(en)) până în 1952 (gemenii Kray), deși nu era acesta scopul său principal. Mare palat la începutul istoriei sale, el a servit drept reședință regală. În ansamblu, Turnul este un complex de mai multe clădiri aranjate în două inele concentrice de ziduri de apărare, cu șanț. Au existat mai multe faze de extindere, în principal în timpul regilor Richard Inimă-de-Leu, Henric al III-lea și Edward I în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Aranjamentul general stabilit spre sfârșitul secolului al XIII-lea se păstrează în ciuda activităților ulterioare din zonă.

Anne Boleyn

Anne a fost fiica lui Thomas Boleyn, mai târziu Conte de Wiltshire și Conte de Ormonde și a soției lui, Lady Elizabeth Howard, fiica lui Thomas Howard, al 2-lea Duce de Norfolk. Thomas Boleyn a fost un diplomat respectat. A fost favorit al regelui Henric al VII-lea care l-a trimis în misiuni diplomatice peste graniță.

Anne a fost crescută în Europa; a fost doamnă de onoare a reginei Maria Tudor(sora lui Henric al VIII-lea) care se căsătorise cu Ludovic al XII-lea al Franței, apoi a reginei în vârstă de 15 ani, Claude a Franței, în slujba căreia a stat vreme de șapte ani.^[1][2] La curtea reginei, și-a îmbunătățit franceza și a devenit interesată de modă și de filosofia religiei. De asemenea a căpătat cunoștințe de cultura Franței și de etichetă.^[3]

Anne a fost rechemată în Anglia în 1522 să se mărite cu vărul ei irlandez, James Butler, un tânăr cu câțiva ani mai mare decât ea și care locuia la curtea engleză ^[4] în încercarea de a soluționa un litigiu asupra titlul și moșiilor ducatului de Ormond. Sora sa mai mare, Mary Boleyn, fusese rechemată în Anglia la sfârșitul anului 1519, din cauza aventurii ei cu regele Franței. S-a căsătorit cu William Carey, un nobil minor, în februarie 1520 la Greenwich; la puțin timp după nuntă Mary Boleyn devine metresa regelui Henric al VIII-lea.

Anne și-a făcut debutul la Chateau Vert (Castelul Verde) jucând rolul "Perseverenței" într-o piesă dată în onoarea ambasadorilor imperiali la 4 martie 1522. În 1525, Henric al VIII-lea s-a îndrăgostit de ea însă ea i-a rezistat și a refuzat să-i devină metresă așa cum o făcuse sora ei, Mary Boleyn. Una dintre principalele dorințe ale lui Anne a fost ca regele Henric sa anuleze căsătoria sa cu Caterina de Aragon pentru a fi liber să se căsătorească cu ea. Când a fost clar că Papa Clement al VII-lea nu va anula căsătoria, în Anglia a început ruperea puterii bisericii romano-catolice.

Cardinalul Thomas Wolsey a fost demis din funcția de arhiepiscop de York (se presupune că la instigarea Annei Boleyn), iar mai târziu, capelanul familiei Boleyn, Thomas Cranmer, a fost numit arhiepiscop de Canterbury.

La 1 septembrie 1532, regele i-a acordat Annei titlul de marchiză de Pembroke,^[5] astfel că ea a devenit cea mai importantă femeie care nu făcea parte din familia regală, din regat.^[6] Titlul Pembroke era semnificativ pentru familia Tudor deoarece unchiul lui Henric, Jasper Tudor, deținuse titlul de Conte de Pembroke^[7]

Și familia Annei a profitat de această relație. Tatăl ei a fost numit viconte Rochford și Conte Wiltshire. La marele banchet pentru a sărbători noul titlu al tatălui ei, Anne a avut prioritate în fața Ducesei de Suffolk și Norfolk (sora regelui), ocupând locul de onoare de lângă rege, loc ocupat de obicei de regină.^[8] Datorită intervenției Annei, sora sa Mary, devenită văduvă, a primit o pensie anuală de 100 £, iar fiul ei, Henry Carey, a fost educat la o prestigioasă mănăstire cisterciană.

Portret al lui Anne Boleyn din epoca elisabetană târzie, o posibilă copie a unui original pierdut din 1533–36.^[9]

Henric și Anne s-au căsătorit la 25 ianuarie 1533. La 23 mai 1533, Cranmer a declarat nulă căsătoria regelui Henric cu Caterina; cinci zile mai târziu el a declarat validă căsătoria dintre Henric și Anne. La scurt timp, Papa a semnat sentința de excomunicare împotriva lui Henric și Cranmer. Ca rezultat al acestei căsătorii și al acestei excomunicări, a avut loc prima ruptură dintre biserica din Anglia și Roma, iar biserica din Anglia a trecut sub controlul regelui.

Pictură de la începutul secolului XX reprezentând pe regele Henric al VIII-lea și Anne Boleyn la vânătoare.

Anne a fost încoronată regină a Angliei, la 1 iunie 1533, printr-o fastuoasă ceremonie la Westminster Abbey. A fost ultima soție a unui monarh al Angliei, încoronată separat de soțul ei. Spre deosebire de orice altă regină a Angliei, Anne a fost încoronată cu coroana Sf. Edward, care până atunci fusese folosită numai la încoronarea monarhilor.^[10]

După încoronare, Anne s-a stabilit în reședința favorită a regelui, Palatul Greenwich, pentru a se pregăti de naștere. Copilul s-a născut prematur, la 7 septembrie 1533. Spre dezamăgirea lui Henric, Anne a născut o fată, care a fost botezată Elisabeta (viitoarea Elisabeta I a Angliei), probabil în onoarea mamei lui Henric, Elisabeta de York.

Anne Boleyn acorda petiții, primea diplomați, prezida întâlniri. A jucat un rol important în poziția internațională a Angliei, prin solidificarea alianței cu Franța. Avea o relație foarte bună cu ambasadorul francez Gilles de la Pommeraie. După un avort în jurul Crăciunului din 1534, Henric a discutat cu episcopul Cranmer posibilitatea de a o părăsi pe Anne, fără să trebuiască să se întoarcă la Catherine.^[11] Totuși, cuplul regal s-a împăca,t iar în octombrie Anne era din nou însărcinată.

Anne Boleyn cheltuia sume mari pe rochii, bijuterii, pălării, pene de struț, echipamente de călărie, mobilier și tapiserie, menținând ostentația cerută de statutul său. Numeroase palate au fost renovate pentru a fi potrivite extravagantelor gusturi ale cuplului regal.^[12] Mottoul ei era "Cea mai fericită", iar pentru blazon și-a ales un șoim alb.

Anne era acuzată de tirania guvernării soțului ei, iar oamenii se refereau la ea ca "târfa regelui" sau "prostituată obraznică.^[13]Popularitatea ei a scăzut și mai mult după execuția dușmanilor ei, Sir Thomas More și episcopul John Fisher.

După ce în ianuarie 1536, Anne pierde sarcina, Henric declară că a fost sedus să se căsătorească. În martie 1536, Henric o curta pe Jane Seymour, iar la 2 mai 1536 o acuză pe Anne de înaltă trădare, o arestează și o închide în Turnul Londrei. „Crima" de care a fost acuzată se referea la presupuse legături amoroase cu cinci bărbați, din care unul era chiar fratele ei, George. Deși nu au existat dovezi, toți șase au fost găsiți vinovați atât de adulter, cât și de complot, pentru a-l ucide pe Henric al VIII-lea. A murit executată pe 19 mai 1536. Cu toate că în timpul vieții n-a fost o regină populară, după arestarea ei, procesul și execuția, opinia publică a început s-o simpatizeze și să dezaprobe comportamentul lui Henric.

După numai 11 zile de la execuția ei, Henric al VIII-lea s-a căsătorit, pe 30 mai 1536, cu Jane Seymour, cea de-a treia soție a sa.

"Anna Boleyn", pictură după Hans Holbein cel Tânăr, Castelul Hever, Kent.

·         1637: Isaac Beeckman, filosof, savant olandez (n. 1588)

·     1825 - Moare Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, teoretician social francez (n. 1760). Este fondatorul curentului filosofic Saint-Simonist. Ideile sale au avut o mare influenta asupra multor filosofi materialisti si socialisti utopici din secXIX.

Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, teoretician social francez – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

* 1859: Josip Jelačić, conte de Bužim (n. 16 octombrie 1801, Petrovaradin – d. 19 mai 1859, Zagreb) a fost ban al Croației și general al Imperiului Austriac, adversar al Revoluției de la 1848. Alături de generalul Alfred Candidus Ferdinand zu Windisch-Graetz a pus capăt revoluției la Viena. În Croațiaeste considerat erou național, iar piața centrală din Zagreb îi poartă numele. Este de asemenea reprezentat pe bancnota de 20 de kune.

Josip Jelačić

·    1895 - A murit José Martí, scriitor și om politic cubanez; (n. 28 ianuarie 1853).

José Martí, scriitor și om politic cubanez – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

José Julián Martí Pérez este eroul național cubanez și o figură importantă în literatura latino-americana. A fost poet, eseist, jurnalist, filosof revoluționar, traducător, profesor, editor și un teoretician politic. Prin scrierile sale și activitateasa politică, el a devenit un simbol al luptei pentru independență a Cubei, împotriva Spaniei în secolul al 19-lea.

* 1896: Arhiducele Karl Ludwig Joseph Maria al Austriei (30 iulie 1833 – 19 mai1896) a fost fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei (1830-1916) și tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei (1863-1914), a cărui asasinare a dus la izbucnirea Primului Război Mondial

Arhiducele Karl Ludwig Joseph împreună cu frații săi. De la stânga la dreapta: Arhiducele Karl Ludwig, împăratul Franz Joseph al Austriei (șezând), Arhiducele Ferdinand Maximilian (mai târziu împărat al Mexicului) și Arhiducele Ludwig Viktor, 1863.

S-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena. A fost al treilea fiu al Arhiducelui Franz Karl al Austriei(1802–1878) și a soției lui, Sofia a Bavariei (1805–1872).^[2] Frații lui mai mari au fost împăratul Franz Joseph al Austriei și împăratul Maximilian al Mexicului (1832–1867).

După decesul nepotului său, Prințul Rudolf al Austriei (1858–1889), a devenit moștenitor al imperiului austro-ungar însă a renunțat la drepturile sale câteva zile mai târziu în favoarea fiului său mai mare Franz Ferdinand.^[3]

S-a căsătorit de trei ori.

Prima lui soție, cu care s-a căsătorit la 4 noiembrie 1856 la Dresda, a fost verișoara lui primară Margareta de Saxonia (1840–1858), fiica regelui Ioan al Saxoniei (1801–1873) și al Amaliei Auguste de Bavaria (1801–1877). Ea a murit la 15 septembrie 1858 și nu au avut copii.^[2][4]

A doua soție, cu care s-a căsătorit prin procură la 16 octombrie 1862 la Roma și în persoană la 21 octombrie 1862 la Veneția, a fost Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii (1843–1871), fiica lui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii (1810–1859) și a Mariei Tereza a Austriei (1816–1867).^[2]

Au avut patru copii:

• Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (1863–1914). S-a căsătorit morganatic cu Sophie Chotek; au avut copii.
• Arhiducele Otto Franz al Austriei (1865–1906). S-a căsătorit cu Maria Josepha de Saxonia; au avut copii inclusiv pe Carol I al Austriei.
• Arhiducele Ferdinand Karl al Austriei (1868–1915). S-a căsătorit morganatic cu Bertha Czuber; nu au avut copii.
• Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei (1870–1902). S-a căsătorit cu Albrecht, Duce de Württemberg; au avut copii.^[5]

Maria Annunciata a murit la 4 mai 1871.^[6]

A treia soție, cu care s-a căsătorit la 23 iulie 1873 la Kleinheubach, a fost Infanta Maria Tereza a Portugaliei (1855–1944), fiica lui Miguel I al Portugaliei (1802–1866) și a Adelaidei de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1831–1909).^[2]

Au avut două fiice:

• Arhiducesa Maria Annunziata a Austriei (1876–1961). Stareță la mănăstirea Theresia din Praga.
• Arhiducesa Elisabeta Amalie a Austriei (1878–1960). S-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein; au avut copii inclusiv pe Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein.^[7]

Karl Ludwig a murit de febră tifoidă la Schönbrunn în Viena la 19 mai 1896. Văduva lui, Maria Teresa a murit la 12 februarie 1944

·      1898 - A murit William Ewart Gladstone ( n.29 decembrie 1809) , om de stat liberal britanic. A fost de patru ori prim ministru al guvernului Marii Britanii.

William Ewart Gladstone om de stat liberal britanic – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

* 1928: Max Scheler (n. 22 august 1874, München, Imperiul German – d. 19 mai 1928, Frankfurt pe Main, Republica de la Weimar) a fost un filozof german, cunoscut în primul rând pentru contribuțiile sale în domeniul fenomenologiei, filozofiei valorilor, sociologiei cunoașterii și antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filozofiei religiei.

Scheler a dezvoltat metoda filozofică a lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei și a fost numit de filozoful spaniol José Ortega y Gasset„primul om care a intrat în paradisul filozofic”. În 1954 Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, și-a susținut teza de doctorat „O evaluare a posibilității de fundamentare a unei etici creștine plecând de la baza sistemului lui Scheler”.

A fost profesor la universitățile din Jena, München și Köln. Discipol a lui Rudolf Eucken, a simpatizat teoriile vitaliste ale lui Bergson, și este, alături de Heidegger, unul dintre primii fenomenologi care au supus criticii metoda lui Husserl. Scheler a utilizat fenomenologia pentru a studia fenomenele emoționale și intenționalitatea lor respectivă (valorile). Scheler distinge trei modalități de cunoaștere : cea inductivă, cea a structurii esențiale și cea metafizică.

Cunoașterea inductivă este cea a științelor pozitive. Se bazează pe dominarea mediului înconjurător. Obiectul ei este realitatea și are drept obiectiv să o folosească prin intermediul tehnicii. Facultatea cognoscitivă singură nu este suficientă pentru ca noi să posedăm realitatea, deoarece realitate este tocmai ce opune rezistență efortului nostru. Prezența acestui efort este mărturia existenței realității.

Cunoașterea structurii esențiale este cea care ne permite captarea „ce”-ului lucrurilor. La acest tip de cunoaștere ajungem când ne abținem de la atitudinea impulsivă și facem abstracție de existența reală a lucrurilor. Obiectul ei este ceea ce este a priori.

Este de acord cu Immanuel Kant în faptul că există cunoaștere a priori, și că au acest caracter propozițiile ideale, care există independent de subiectul care le gândește. În ciuda acestei asemănări cu Kant, există cinci diferențe :

1. Nu sunt judecățile, ci esențele, cele care constituie ceea ce este „a priori”.

2. Regiunea „a priori” nu coincide cu regiunea formală, deoarece dându-se esențele în regiune aprioristică, există de asemenea un „a priori” material.

3. În locul întrebării „Cum este posibil ca ceva să fie dat ?”, întrebarea fundamentală, spune Scheler, este mai degrabă „Ceeste aceea ce se dă ?”

4. Scheler consideră falsă teoria kantiană conform căreia tot ceea ce e a trebuit să fie produs de intelect. El afirmă că nu intelectul stabilește legile naturii. El poate stabili cel mult convenții.

5. Nici nu este de acord că ceea ce e „a priori” e echivalent cu ceea ce e rațional. Toată viața noastră spirituală (iubirea, simțirea, etc.) are conținut „a priori”. Urmându-l pe Pascal, Scheler afirmă că „există o ordine a priori a inimii, o logică a inimii”, independentă de ordinea rațiunii.

Cunoașterea metafizică, numită de asemenea a salvării, este rodul îmbinării rezultatelor științelor pozitive cu cele ale filozofiei, atunci când aceasta e orientată spre cunoașterea esențelor. Obiectul ei imediat îl constituie problemele de la granița științelor, cum ar fi „Ce este viața ?” și finalitatea ei este instaurarea omului în domeniul metafizicii.

Max Scheler

·     1939 - A murit poetul George Petcu; iniţiază (1938), împreună cu prietenii apropiaţi (şi colegi de studii) Ştefan Baciu şi Laurenţiu Fulga, o „Grupare a scriitorilor tineri”, la care şi-a dat adeziunea Maria Banuş, Magda Isanos, Ion Frunzetti, Radu Stanca ş.a. Aceasta iniţiativa a eşuat , dar la începutul lui 1939 reia proiectul, sub forma revistei literare, „Contrapunct”, având la bază aceeaşi idee de solidarizare a tinerei generaţii, proiect întrerupt de moartea prematură a poetului (n.13 ianuarie 1917)

·    1950 - A decedat in inchisoarea comunista de la Sighet, patriotul român Daniel Ciugureanu (n. 9 decembrie 1885, Șirăuți, Basarabia), om politic, prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești și ministru fără portofoliu în patru guverne ale României.

Daniel Ciugureanu în ținuta de gală, purtând decorațiile oferite de Regii României – foto: ro.wikipedia.org

Medic de profesie, Daniel Ciugureanu a fost unul din fruntașii Partidului Național Moldovenesc, și unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director a fost dizolvat și a fost înlocuit de Consiliul de Miniștri, iar ca prim-ministru al noii republici a fost numit Daniel Ciugureanu. După Unire a fost ministru fără portofoliu, reprezentând Basarabia, în patru guverne în perioada 9 aprilie 1918 – 30 noiembrie 1919. La 5/6 mai 1950 a fost arestat, și potrivit lui C.C. Giurescu, ar fi murit – la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foștilor demnitari spre penitenciarul Sighet. În duba care-l transporta la Sighet a suferit un atac de congestie cerebrală. A fost dus la Spitalul din Turda, unde a decedat. Securitatea l-a înregistrat ca mort la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet. Moartea lui Daniel Ciugureanu a survenit în circumstanțe necunoscute, având în vedere faptul ca a fost unicul politician român condamnat la moarte în contumancie în anii 1920 de către Regimul Bolșevic, ulterior 1950 fiind arestat împreună cu alți foști membri ai elitei politice din perioada interbelică. Actul de deces a fost întocmit de către securitate cu 15 zile înaintea morții sale.A fost îngropat în cimitirul comun al deținuților la Sighet. Locul real unde se află rămasitele sale pamantesti nefiind cunoscut până în prezent, pentru ca informațiile oficiale privind decesul său, s-au dovedit a fi false.

* 1958: Ronald Charles Colman (n. 9 februarie 1891 – d. 19 mai 1958) a fost un actor englez

Născut în Richmond, Surrey, Anglia, ca Ronald Charles Colman, viitorul actor a fost al doilea fiu și al patrulea copil  al lui Charles Colman și al Marjory Read Fraser.Ronald Colman a decedat la vârsta de 67 de ani, din cauza enfizemei, în Santa Barbara, statul California, unde se stabilise. A fost înmormântat în Santa Barbara Cemetery. Benita Hume și Ronald Coleman au o fată, Juliet Benita Colman (născută în 1944).

Imagină publicitară a actorului Ronald Colman

* 1962: Gabriele Münter (n. 19 februarie 1877, Berlin - d. 19 mai 1962, Murnau am Staffelsee) a fost o pictoriță germană din cadrul expresionismului german și reprezentantă de frunte a curentului avant-garde de la începutul secolului al XX-lea.

A urmat Școala Phalanx din München unde îl cunoaște pe directorul acesteia, Vasili Kandinski, cu care ulterior s-a căsătorit.

În 1911 împreună cu Vasili Kandinski, Franz Marc și alții a înființat grupul "Der Blaue Reiter".

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ascuns de naziști lucrările lui Kandinski și ale celorlalți membri ai grupării.

Gabriele Münter în 1900

·         1970: Tadeusz Breza (n. 31 decembrie 1905 - d. 19 mai 1970) a fost un romancier polonez.

Opera:

• 1946: Zidurile Ierihonului ("Mury Jerycha");
• 1950: Cerul și pământul ("Niebo i ziemia");
• 1952: Ospățul lui Baltazar ("Uczta Baltazara");
• 1936: Adam Grywald ("Adam Grywald");
• 1960: Poarta de bronz ("Spiżowa brama");
• 1960: Audiență la Roma ("Urząd").

• 1984: Sir John Betjeman (n. 28 august 1906 – d. 19 mai 1984) a fost un poet, scriitor și distribuitor englez.

Betjeman in 1961

·   1994 - A incetat din viata Jacqueline Kennedy Onassis, sotia presedintelui american John F. Kennedy, asasinat in 1963.

A fost una dintre cele mai mediatizate Prime Doamne de la Casa Alba, aceasta reusind sa se faca placuta de intreaga lume prin personalitatea si eleganta sa. S-a nascut in 28 iulie 1929, numele sau de fata fiind Jacqueline Lee Bouvier. In primii ani de viata a locuit la Ney York si East Hampton, iar apoi a studiat la cele mai bune scoli private. S-a angajat ca fotograf la un ziar local din Washington, ocazie cu care l-a intalnit pe Kennedy, pe atunci senator. Intre ei s-a infiripat o relatie, cei doi casatorindu-se in 1953. Dupa ce s-a mutat la Casa Alba, Jackie si-a sprijinit enorm sotul si a trecut cu vederea barfele care circulau pe seama lui. Dupa asasinarea lui JFK, s-a stabilit in New York, iar in 1968 s-a casatorit cu celebrul om de afaceri Aristotel Onassis. Armatorul grec a incetat din viata in 1975, iar Jackie, in ciuda averii mostenite, a preferat sa lucreze. Din 1978 si pana la moartea sa a lucrat ca editor la Doubleday. Funeraliile sale au fost simple, doar membrii familiei fiind prezenti. Jacqueline Kennedy Onassis a fost inmormantata in cimitirul national Arlington din New York la patru zile dupa ce s-a stins din viata.

Fotografie oficială de la Casa Albă, ianuarie 1961

* 1994: Jacques Ellul (6 ianuarie 1912 – 19 mai 1994) a fost un filozof, sociolog și teolog francez. “Pacatul” care i se imputa celui supranumit “omul care a prezis aproape totul” este refuzul lui de a se specializa intr-un domeniu si insistenta de a se pronunta cu egala competenta in domenii ca istoria institutiilor, drept, teologie, sociologie, filozofia “tehnologiei”, mass-media. A fost unul dintre putinii intelectuali francezi anticomunisti influentati de Marx, fiind catalogat ca marxist, calvinist, determinist, tehnofob, pesimist sau anarhist. Ellul nu este usor de clasificat si nici una din etichetele de mai sus nu ii pot descrie opera. El este mai cunoscut in Statele Unite decat in Franta, fiind recomandat de Aldous Huxley, care spunea ca Ellul a reusit sa faca prin a sa La Technique ou l’ enjeu du siècle (1954) – The Technological Society (1964) ce nu a reusit el prin Brave New World (1932).^[2] A fost unul dintre primii ecologisti alaturi de bunul sau prieten Bernard Charbonneau, iar una dintre trasaturile scrierilor lui, de la cele teologice pana la cele de filosofie a tehnologiei sau mass-media, este o exegeza mereu surprinzatoare a ceea ce el numeste "locuri comune". Practic, Ellul pune sub semnul intrebarii tot ceea ce e clar si stabilit, reusind sa rastoarne modul in care intelegem lucrurile. A fost descris ca "pionierul gandirii ecologice inainte de Michel Serres. Ca specialist in propaganda a descoperit ca nu exista realitatea opiniei publice inainte lui Pierre Bourdieu. Cu exegeza locurilor comune pe care o face, el anticipeaza Mythologies a lui Roland Barthes. A denuntat ura de sine a sustinatorilor lumii a treia si tradarea Occidentului inainte de Pascal Bruckner.”^[3]

Unele din cartile sale au fost traduse in engleza, italiana, spaniola, portugheza, coreeana, japoneza, germana, turca, rusa, greaca, olandeza, suedeza, finlandeza, daneza, croata, maghiara.

Jacques Ellul

* 1995: Paul Anghel (n. 8 august 1931, Recea, Bacău - d. 19 mai 1995, București) a fost un dramaturg, publicist, prozator, eseist și romancier român.

Debutează ca dramaturg la Cluj, în 1968 cu drama istorică Săptămâna patimilor, dedicată lui Ștefan cel Mare.^[1] Din volumul „Teatru premiat de Academie", face parte și piesa „Viteazul" (premiul Uniunii Scriitorilor).

A fost redactor la Contemporanul și apoi redactor-șef la Tribuna României (1972 - 1974). Debutează cu volumul Șapte inși într-o căruță. Povestire dintr-o toamnă bogată (1961), urmat de reportajele monografice Victoria de la Oltina (1961) și Arpegii la Siret. Itinerar moldav (1964), Arhiva sentimentală (1968).

Din ciclul românesc „Zăpezile de acum un veac" au apărut Scrisoare de la Rahova (Cartea a V-a, 1977), Te Deum la Grivița(Canea a IV-a, 1978), Noaptea otomană (Cartea a III-a, 1979), Fluviile (Cartea a II-a, 1980), Ieșire din iarnă (Cartea I, 1981), Noroaiele (Cartea a IV-a, 1982).

VOLUME DE ESEURI ȘI ARTICOLE

• Șapte inși într-o căruță (1961);
• Victoria de la Oltina (1961);
• Arpegii la Siret (1964);
• Arhivă sentimentală (1968);
• Sfaturile motanului Grigore (1969);
• Mor-mor și fetița portocalie (1969);
• Alfabet sonor (1972);
• Efemeride (1972);
• Convorbiri culturale (1972);
• Recitind o țară (1972);
• Teatru (1972);
• Noua arhivă sentimentală (1975);
• Scrisoare de la Rahova (1977);
• O clipă în China (1978);
• Te Deum la Grivița (1978);
• Noaptea otomană (1979);
• Săptămâna patimilor (1979);
• Popasuri între arme (1979);
• Fluviile (1980);
• Ieșirea din iarnă (1981);
• Noroaiele (1982);
• Zăpezile (1984);
• Cutremurul (1986);
• Întorcerea morților (1987);
• Ieșirea la mare (1988);
• Fascinația ierbii (1988);
• Zăpezile de-acum un veac I-II (1996);
• O istorie posibilă a literaturii române. Modelul magic (2002);
• Obârșie și perenitate (2003);

·        2006 - A murit inginerul geofizician roman Marius Petre Visarion; s-a preocupat pe prospectarea geofizică a subsolului României; a fost membru corespondent al Academiei Române din 1991 (n. 1929)

* 2011: Paul Mocanu (n. 7 februarie 1924, Viișoara, județul Teleorman - d. 19 iunie2011, Sibiu) a fost un actor român ce a avut o lungă colaborare artistică cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu.

A urmat școala primară la Aiud, Liceul Militar la București, probabil îndreptându-se spre o carieră militară. Însă nu a fost așa, fiind atras de artă, a urmat Conservatorul ASTRA iar în 1947 a intrat prin concurs la Teatrul Național din București. La vârsta de 13 ani făcea vioară în București, iar profesorul dânsului de atunci, domnul Teodorescu l-a invitat la Ateneul Român la niște repetiții, iar după repetițiile respective „a apărut un domn aranjat, cu părul pieptănat, având cărarea pe mijloc și a venit la mine și mi-a zis «Felicitări! Îți urez succes!»” - spune domnul Paul.^[1] Era George Enescu.

În anul 1956 a venit la Sibiu, la tânărul teatru înființat aici, pentru a avea posibilitatea să joace în mai multe piese și pentru a juca alături de Radu Stanca^[1]. A devenit un cetățean al Sibiului și a rămas aici până la finele vieții.

În anul 1984 s-a pensionat dar activitățile sale culturale au continuat. A făcut recitaluri din poezia foștilor deținuți politici, spre exemplu Radu Gyr sau Nichifor Crainic. A ținut un recital în cimitirul din Sibiu la mormântul grupului Dabija. A realizat „Marșul Revoluției din decembrie 1989” și „Imnul Sibiului” - foarte apreciat de maestrul Petre Sbârcea.^[1]

A scris două volume: „Din culisele teatrului românesc” și „Am dat mâna cu George Enescu”; el declarând: „Am scris cele două cărți de memorii cu gândul că aceia care le vor citi vor fi interesați de marile figuri ale teatrului românesc, de întâmplările din această lume a scenei (...)”.^[2]

Printre piesele în care a jucat se numără „O scrisoare pierdută” - în rolul prefectului Tipătescu, „Vlaicu Vodă” - în rolul principal, „Viforul”, „Gaițele”.^[1]

Este recunoscut faptul că nu agrea teatrul modern, un teatrul vulgar care nu mai ține seama de opera autorului. „Nu mai pot sta în sală să văd vulgaritatea teatrului actual. Spre exemplu „Nora” lui Ibsen este o femeie pură, dar când este pe scena sibiană ea devine simbolul femeii obscene.”

* 2012: Vasile Pătruț (n. 18 decembrie 1940, Botești, județul Roman, în prezent în județul Neamț - d. 19 mai 2012, Pașcani) a fost un economist, profesor universitar, fondator al învățământului superior economic în Bacău.

S-a născut în satul Botești, județul Roman (azi județul Neamț), la 18 decembrie 1940, al doilea fiu al eroului Neculai Pătruț, căzut în războiul antibolșevic și al viceprimarului Catrina Pătruț. Descendent al unei familii care a dat țării jertfa de sânge a șase eroi.

Studii la Școala generală din satul și comuna natală, apoi la Școala Tehnică de Cooperație din Buzău (1956-1960) și la Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Finanțe-Contabilitate (1960-1965).

Doctor în Economie, Specialitatea Contabilitate, la Academia de Studii Economice din București, în 1988, cu teza: Posibilități de perfecționare a organizării contabilității cheltuielilor de producție și calculației costurilor la întreprinderile integrate de pielărie și încălțăminte, sub coordonarea profesorului Victor Puchiță.

Repartizat la terminarea facultății pentru învățământ și cercetare, optează pentru a fi profesor de contabilitate la Școala Tehnică de Cooperație din Buzău (1965-1966). A continuat activitatea didactică la Grupul școlar comercial Bacău (1966- 1968), la Liceul economic Bacău (1968-1991), unde a ocupat și funcția de director. A ocupat ulterior poziția de conferențiar universitar (1991-1996), iar apoi pe aceea de profesor universitar (1996-2009) la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, unde a dețínut și funcția de șef al Catedrei de Științe Economice și al Ctedrei de Contabilitate și Finanțe (1995-2008). ^[2]

Vasile Pătruț a înființat programul de studii de licență Contabilitate și informatică de Gestiune (CIG) și programul de masterat postuniversitar Contabilitatea și Auditul afacerilor (CAA). A fost primul titular al disciplinei Contabilitate la Universitatea „George Bacovia” din Bacău, contribuind și la dezvoltarea învățământului particular băcăuan, prin cursuri predate în cadrul filialelor din Bacău și Onești ale Institutului de Învățământ Superior „Mihai Eminescu” din Botoșani (1991-1998).^[3]

A fost expert contabil din 1995 și în cadrul CECCAR activează ca lector și examinator. Participă în șapte comisii de doctorat la Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. ^[4]

A fost redactor șef al Revistei Studii și cercetări Științifice din cadrul Universitățíi „Vasile Alecsandri” din Bacău

Activitatea științifică se concretizează în 16 cărți, 33 manuale și cursuri universitare și peste 100 de articole și studii științifice, apreciate de cercetătorii în domeniu. Profesorul universitar Rusalim * Petriș afirma „aparițía, în lumea scrisului contabil românesc, a oricărui produs având marca Vasile Pătruț, constituie un moment de bucurie”.

Dintre lucrările profesorului Vasile Pătruț se pot menționa:

• Contabilitatea financiară a intreprinderii (1992)
• Contabilitate și diagnostic financiar
• Manualul expertului contabil și al contabilului autorizat (coautor cu Emilian Drehuță, Aristița Rotilă ș.a.)
• Noi contribuții la teoria și practica contabilă
• Monografia comunei Botești (co-autor cu Ion Țuțuianu, (2015)
• Inițiere în limbajul universal al afacerilor (Editura EduSoft Bacău, 2010)
• 10 ani de învățământ superior contabil la Bacău (2001)
• Didactica contabilității

·         2014: Jack Brabham, (n. 2 aprilie 1926 - d. 19 mai 2014) a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1959, 1960 și 1966. În 1966 a câștigat titlul mondial pilotând pentru propria sa echipă, Brabham.

* 2018: Vincent McEveety, regizor și producător american de film și televiziune (n. 1929)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Patrichie, episcopul Prusiei și cei împreună cu el 

  Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, Episcopul Prusei - Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași – foto: doxologia.ro

• Ziua Mondială de Luptă Împotriva Hepatitei