1. /24 IUNIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         109: Împăratul roman Traian  inaugurează  Aqua Traiana, un apeduct prin carea  apa din Lacul Bracciano  aflat la 40 km  nord-vest era adusa la Roma.

·         474: Iulius Nepos il forteaza pe uzurpatorul Glicerius sa abdice de pe tron si se proclama imparat al Imperiului Roman de Apus. Iulius Nepos (430 480) era fiul împăratului bizantin Leon I  si a fost împărat roman între anii  474-475. La început a domnit peste tot Imperiul Roman, dar a fost deposedat de tron  și a rămas doar la conducerea Dalmatiei. Unii istorici il considera pe Nepos ultimul imparat al Imperiului Roman de Apus, in timp ce altii considera sfarsitul acestui imperiu in anul 476, odata cu detronarea imparatului Romulus Augustulus de către Odoacru,  căpetenia herulilor (un neam germanic din uniunea de triburi a gotilor).

·         637:  Are loc bătălia de la Moira  dîntre armata  regelui  Irlandei Domnall al II-lea  şi  cea a regelui  Congal  al Ulsterului sustinut de  aliatul sau  Domnall Brecc al  Dalriadei. Este considerata cea mai mare batalie din  istoria Irlandei. Bătălia s-a purtat in apropierea satului de Moira si a dus la moartea lui  Congal şi retragerea  lui Domnall Brecc.

·         843 - Vikingii distrug orasul Nantes.

·         972: Se desfasoara Bătălia de la Cedynia. Este cea mai veche bătălie menționata în documentele referitoare la istoriaPoloniei si este consemnata in Cronicile lui  Gallus Anonymus in „Gesta principum Polonorum” și in „Chronicon Merseburg” a  lui Thietmar. Polonezii, condusi de Mieszko I și fratele său Czcibor, au zdrobit armata lui  OdoI,  (c 930 -13 martie 993), margraful Marcii saxone de Est a Sfântului Imperiu Romano – German (din 965 până la moartea sa). Această victorie a permis Poloniei să-si  asigure granița de vest. După al doilea război mondial, un monument de comemorare a bătăliei a fost ridicat în orasul Cedynia. Bătălia de la Cedynia este comemorata si la în Mormântul Ostașului Necunoscut,  din Varșovia, prin inscripția „Cedynia 24 VI 972„.

·         1128: Are loc Bătălia de la São Mamede, in apropiere de de Guimarães, intre o armata condusa de Alfonso I si cea condusa de mama sa Tereza de León și iubitul ei Fernando Pérez de Traba. După această bătălie, viitorul rege  Alfonso I isi ia titlul de „Print de Portugalia”, primul pas spre  independența  oficiala a tarii, care va fi  implinitaîn 1139, după bătălia de la Ourique.

·         1314: Batalia de la Bannockburn se incheie cu o victorie decisiva a fortelor scotiene conduse de Robert the Bruce impotriva celor engleze. Regele  Eduard al II-lea al Angliei avea o armata de  circa 20.000-25.000 de soldați, de două ori mai mare decat cea a lui Robert Bruce si a  fost cu greu salvat în iureșul bătăliei de către câțiva cavaleri credincioși, fiind dus la castelul Dunbar și de aici, cu o corabie, la Londra. În urma lui au rămas pe câmpul de luptă aproape zece mii de morți, mai puțin de o mie fiind scoțieni, restul englezi. Anglia a recunoscut independenta Scotiei in 1328, prin Tratatul de la Edinbourgh – Northampton.

·         1322 - evreii sunt expulzaţi din Franţa pentru a 3-a oara. 

·         1340: Bătălia de la Sluys.  A fost o importantă bătălie navală a Războiului de 100 de ani, care a asigurat Angliei și aliaților săi supremația  navală asupra Franței și controlul asupra Canalului Mânecii. Pierderile francezilor au fost aproximativ 16 – 20.000 de oameni, fiind ucis în luptă însăși comandantul francez Quiéret. Ca urmare a bătăliei englezii și-au asigurat superioritatea pe mare si  în același timp, i-au privat pe francezi de posibilitatea de a debarca în Anglia. Cu privire la această bătălie britanicii glumeau  spunand ca  „Dacă Dumnezeu le–ar fi dat peștilor posibilitatea de a vorbi, ei ar fi vorbit în franceză, fiindcă au mâncat o mulțime de francezi”.

·         1441: A fost fondat Colegiul Eton - școală publică pentru băieți, localizată în Anglia

·         1497: John Cabot declară Canada de Est drept proprietate a Angliei. Marinarul venetian  Giovanni Caboto  (sau John  Cabot),  descoperă Canada. La cinci ani după călătoria triumfătoare a lui Cristofor Columb, el l-a convins pe regele Angliei sa-i  finanteze o expediţie maritimă. Nava sa de 50 de tone,  Matthew, avand un echipaj de 18 marinari printre care si fiul sau Sebastian, pleaca din portul englez Bristol pe 2 mai, traversează Oceanul Atlantic si  descoperă insulele Cape Breton şi Terra Nova, de la gura de varsare a raului St Lawrence din Canada de azi.  Cabot și membrii expediției au fost primii europeni care au pășit în America de Nord, după călătoriile desfășurate cu jumătate de mileniu în urmă de  vikingii lui Leif Ericson (circa 1003).

·         1509: Henry VIII este încoronat ca Rege al Angliei

·         1540 – Henric al VIII-lea divorţeaza de a 4-a sa soţie, Anne de Cleves.

·         1571: Spaniolul  Miguel Lopez de Legazpi  fondeaza orasul  Manila, actuala capitala a Republicii  Filippine.

·         1610: Preotul Jessé Fléché il boteaza pe  Membertou  primul autohton din America de Nord crestinat  impreuna cu  21 de membri ai familiei  sale. Membertou a fost  ”sagamo” (Seful) unui trib de indieni Micmac care traia in apropierea actualului  Port-Royal, in Noua Scotie. A luat numele de « Henri », in onoarea regelui Frantei,  Henric al  IV-lea.

·         1610 - Bătălia de la Klushino: regele Sigismund al II-lea invinge Rusia si Suedia.

·         1622: Batalia pentru Macao: Portughezii, in inferioritate numerica si fara fortificatii adecvate, au  reuşit să-i  respingă  pe olandezii care inccercau sa preia controlul acestei colonii aflate pe coasta de sud-est a Chinei.

·         1711: Petru I, țarul Rusiei, sosește la Iași, unde se întâlnește cu domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Intai intrase  in Moldova   pe la Tutora un corp de oaste rusesc condus de generalul Seremetev, cu 4000 de soldati. La 13 aprilie 1711, Dumitrascu Voda ( Dimitrie Cantemir), semnase   cu tarul Petru al Rusiei un tratat formal, in care se prevedea si ajutorul militar pe care-l ofera Rusia, precum si contributia Moldovei cu oaste si hrana. Efectiv, tarul Petru si Dimitrie Cantemir au stat  in Iasi 10 zile zile, dupa care au plecat in zona luptelor pe Prut. Ion Neculce, care era la acea vreme hatman (comandantul oastei moldovene), a descris in amanunt ospetele stropite din plin cu vin de Cotnari si sampanie frantuzeasca, tarul fiind cunoscut ca un mare iubitor de bauturi. De altfel, oastea rusa si moldoveneasca era deja la Tutora si se pregateau de lupta, facand lucrari de fortificatii ..” atunce sau facut trei obuze” spune Neculce, ..”in gura Jijiei” langa Stanilesti. In aceste “obuze”, de fapt niste redute pentru artilerie si infanterie era concentrata oastea. In  luptele cu turcii, oastea moldo rusa a fost   nevoita sa ceara  pace, iar in urma  Pacii de la Vadul Huşilor (12/23 iulie 1711), i se permitea ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele.  Dimitrie Cantemir renunta la domnie si a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Pe 16 iulie Tarul Petru si Dimitrie Cantemir cu intreaga curte, incusiv Ion Neculce, parasesc zona si pleaca pe Prut in sus, inspre Polonia si Rusia. La 24 iunie 1711, Petru I sosea în capitala Moldovei. Era prima vizită a unui ţar rus pe pământ românesc. Cu două luni înainte, se încheiase Tratatul de alianţă de la Luck, prin care Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, se angaja să sprijine militar pe ţar contra Imperiului otoman. În bătălia de la Stănileşti (iulie 1711) însă, cei doi aliaţi erau înfrânţi şi Cantemir începea lunga pribegie, fără de întoarcere, în Rusia. În lucrarea Histoire des relations russo-roumaines (Istoria relaţiilor ruso-române), apărută în 1917, Nicolae Iorga descrie astfel vizita ţarului. Ţarul s-a dus de îndată la palat, unde, puţin mai târziu, prinţesa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino [şi soţia lui Cantemir] a făcut onorurile apartamentelor sale pentru Caterina, însoţitoarea lui Petru. El a vizitat baia turcească, o clădire veche ce data de la sfârşitul secolului al XVI-lea. La întoarcere, l-a găsit pe Cantemir la piciorul scării. Primind din partea lui sărutarea mâinii, nu s-a mărginit doar să îl sărute pe frunte şi i-a arătat printr-un singur gest puterea lui politică şi personală, ridicându-l în aer cu o singură mână.

·         1793 - A fost adoptată prima Constituţie republicană a Franţei.

·         1812:  Avangarda trupelor franceze ale lui Napoleon Bonaparte atacă Imperiul Rus, forțând râul Niemen. La campanie au participat peste 600.000 de soldati  si se va transforma intr-un dezastru pentru armata franceza, odata cu venirea iernii. La  30 decembrie armata lui Napoleon, redusa la 50 000 de oameni  se va retrage  trecand in sens invers raul  Niemen, (azi Kaunas, Lituania). La   momentul invaziei  întreaga Europă era la picioarele lui Napoleon I și singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Chiar dacă armatele țarului Alexandru I, opun rezistență, numeroasa armată napoleoniană avansează rapid ocupînd localitate după localitate, pînă și Moscova (14 septembrie 1812). Totuși armata rusă, retrasă anteror din luptă, sub conducerea generalului Kutuzov atacă puternic armata franceză pe 18 octombrie 1812. Lipsa proviziilor și venirea iernii îl impun pe Napoleon să se retragă pentru iarnă la Smolensk, dar nu ajunge acolo drumul fiind-ui blocat. Practic toată cavaleria franceză piere de foame din lipsa furajelor, fapt care l-a făcut pe Napoleon să abandoneze și artileria. Condițiile vitrige ale Rusiei au învins cea mai mare armată a Europei și au silit-o să se retragă. Eșecul Campaniei din Rusia a constituit începutul sfărșitului lui Napoleon. Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I şi iniţial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic şi militar al Franţei, ale cărui acţiuni au influenţat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

·         1821: Se desfasoara batalia de la  Carabobo intre trupele coloniale spaniole si revolutionarii condusi de  Simon Bolivar. Venezuela obţine independenţa faţă de Spania.

·         1851 - A aparut ultimul numar al periodicului “Foae sateasca a Printipatului Moldovii”; s-a editat, la Iasi, din 2.02.1839 sub conducerea lui Gheorghe Asachi.

·         1859: Se desfasoara in  nordul Italiei  bătălia de la Solferino (Bătălia de la trei suverani): Sardinia şi Franţa înfrâng  Austria

·         1862 - S-a format un guvern condus de Nicolae Kretzulescu.

·         1884 - John Lynch primul negru ales preşedinte al Convenţiei republicane.

·         1901 - Prima expozitie de pictura a spaniolului Pablo Picasso, la Paris.

·         1910: Japonia invadează Coreea

·         1918: A fost inaugurată prima cursă poștală, pe calea aerului, între Montreal și Toronto

·         1926 - S-a inaugurat prima linie aeriană civilă, pe ruta Bucureşti-Galaţi.

·         1927: In Romania a  luat naştere Legiunea Arhanghelului Mihail din initiativa lui  Corneliu Zelea Codreanu, a lui Ion I. Mota, Ilie Garneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici. Ulterior, din legiune a aparut organizatia de extrema dreapta Garda de Fier.

·         1931 - URSS si Afganistan semneaza Tratatul de neutralitate.

·         1941: Al doilea război mondial: 2.000 prizonieri polonezi sunt evacuați din închisoarea Wilejka de către mai multe sute de colaboratori și de NKVD. Prizonierii sunt împușcați și trași în baionetă de către escortele lor și atacați apoi de către avioanele germane. Aproximativ 547 de prizonieri lipsesc cinci zile mai târziu.

·         1941 - Ruperea relaţiilor dintre România şi U.R.S.S.

·         1945:  S-au desfăşurat, la Bucureşti, lucrările primului Congres general al Frontului Plugarilor. Petru Groza a fost reales preşedinte.

·         1947 - Guvernul Statelor Unite ale Americii a trimis guvernului Petru Groza o notă în care îşi exprima îngrijorarea faţă de "arestarea arbitrară fără mandat de arestare sau acuzare a sute de membri ai opoziţiei, cât şi a altora care nu fac parte din partidele opoziţioniste".

·         1948: Blocada Berlinului; reforma monetară, ce urma să introducă o singură monedă pentru cele trei zone occidentale de ocupație, a provocat blocada totală asupra Berlinului de Vest de către sovietici care au întrerupt complet comunicațiile cu zona occidentală pe uscat și pe apă; de la 26 iunie 1948, pentru aprovizionarea orașului, a început să funcționeze un „pod aerian" american; blocada a fost ridicată la 11 mai 1949

·         1968 - Marea Adunare Nationala adopta Legea privind controlul provenientei unor bunuri ale persoanelor fizice dobandite in mod ilicit, considerata o masura de combatere a coruptiei si abuzurilor si de asanare a moralitatii publice.

·         1981 - S-a produs miracolul crestin de la Medjugorie, Hertegovina; au fost semnalate aparitii ale Fecioarei Maria.

·         1983: Yasser Arafat este expulzat din Damasc, Siria

·         1983: Prima femeie americana astronaut, Sally Ride, a revenit pe pamant.

·         1991: Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939

·         1994 - Rusia şi Uniunea Europeană au încheiat Acordul de parteneriat şi cooperare.

·         1995: Alpiniștii Constantin Lăcătușu și Sorin Daciu escaladează culmea Batian (5.199 m) din Kenya, iar la 4 februarierealizează cea de-a doua ascensiune românească pe vârful Kibo (5.895 m) din masivul Kilimanjaro din Africa.

·         1995:  A fost adoptată, la Roma, Convenția privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (a intrat în vigoare la 22 iulie 1998; România a depus instrumentele de ratificare la 21 ianuarie 1998)

·         1999: Credit Bank a fost declarata, de catre instanta judecatoreasca, in incetare de plati, dupa trei ani de procese cu Banca Nationala a Romaniei, prin care a contestat decizia.

·         1999: Chitara cu care Eric Clapton a înregistrat Layla a fost vândută pentru 497.500 dolari

·         2004: În statul american  New York, este declarată neconstituţională pedeapsa capitală.

·         2005: In Iran,  Mahmoud Ahmadinejad  castiga alegerile prezidentiale,  obtinand 61% din voturile exprimate de cei 22 de milioane de alegatori prezenti la scrutin, in confruntarea cu fostul  presedinte Hasemi Rafsandjani.

·         2007 - Gordon Brown a fost desemnal oficial noul lider al Partidului Laburist din Marea Britanie.

Nașteri

* 1314: Filipa de Hainault sau Philippe (d'Avesnes) de Hainaut (24 iunie^[1] 1314– 15 august 1369) a fost regină consort a regelui Eduard al III-lea al Angliei.^[2] Eduard, Duce de Guyenne, viitorul ei soț, a promis în 1326 să se căsătorească cu ea în următorii doi ani.^[3] S-a căsătorit cu Eduard întâi prin procură, când Eduard l-a expediat în octombrie 1327 pe episcopul de Coventry "pentru a se căsători cu ea în numele său" la Valenciennes (al doilea oraș ca importanță din Hainaut).^[4] Căsătoria a fost celebrată formal la York Minster, la 24 ianuarie 1328, la câteva luni după ascensiunea lui Eduard pe tronul Angliei. În august 1328 el a fixat zestrea soției sale.^[5]

Filipa a acționat ca regentă în câteva ocazii când soțul ei era departe de regat și adesea l-a însoțit în expedițiile sale din Scoția, Franța și Flandra. Filipa a câștigat popularitatea poporului englez pentru bunătatea și compasiunea ei pe care le-a demonstrat în 1347 când ea l-a convins pe regele Eduard să cruțe viața burghezilor din Calais. Cel mai mare dintre cei 14 copii ai ei a fost Eduard, Prințul Negru care a devenit un renumit lider militar. Filipa a murit la vârsta de 55 de ani de o boală strâns legată de hidropizie. The Queen's College Oxford a fost fondat în onoarea ei.

Filipa de Hainault

·         1322 - Johanna, ducesă de Brabant / Limburg.

·         1343 - Jeanne de VALOIS, Regina de Navarra (m. 1373).

·         1386 - Giovanni da Capistrano, sfânt italian (m. 1456).

·         1400: Johann Gutenberg, inventator german al tiparului cu litere mobile din metal (d. 1468)
* 1485: Elizabeta a Danemarcei, Norvegiei și Suediei (24 iunie 1485 – 10 iunie 1555) a fost o prințesă scandinavă care a devenit Electoare de Brandenburg ca soție a lui Joachim I Nestor, Elector de Brandenburg. A fost fiica regelui Ioan al Danemarcei, Norvegiei și Suediei și a reginei Cristina de Saxonia.

În copilărie Elisabeta a avut o relație apropiată cu fratele ei, viitorul rege Christian al II-lea al Danemarcei. A învățat să scrie și să citească în daneză și germană. La 10 aprilie 1502 s-a căsătorit cu Joachim I Nestor, Elector de Brandenburg, într-o ceremonie de nuntă dublă, alături de unchiul ei, viitorul rege Frederic I al Danemarcei și cumnata sa Anna de Brandenburg. Elisabeta și Joachim au avut un mariaj armonios în timpul primilor douăzeci de ani de căsătorie.

Soțul ei a fost un adept al ortodoxiei romano-catolice în timpul Reformei. În 1523, ea a asistat la o predică a lui Martin Luther împreună cu fratele și cumnata ei și a devenit o protestantă convinsă. În 1527 ea a primit comuniunea protestantă în public: aceasta a însemnat o ruptură publică de Biserica Catolică, lucru care a provocat un conflict cu soțul ei. În 1528 soțul ei a întrebat în scris Consiliu cleric al Bisericii Catolice dacă ar trebui să divorțeze, să o execute sau s-o izoleze dacă ea refuză să renunțe la noua ei convingere. Consiliul bisericii a răspuns că el ar trebuit să-o închidă.

Elisabeta a scăpat de la curtea unchiului ei, Johann, Elector al Saxoniei și a izbucnit o dezbatere publică: monarhii protestanți și fratele ei au sprijinit-o, Luther i-a sprijinit libertatea de a-și părăsi soțul pentru religia ei, iar ea a declarat că se va întoarce numai în cazul în care va fi lăsată șă-și pătreze convingerea religioasă și daca soțul ei va renunța la adulter și la interesul pentru astrologie. În caz contrar, ea a sugerat că ar trebui să se separe. Elisabet a primit o reședință în apropiere de Wittenberg. Soțul ei a refuzat să-i acorde vreun venit și a interzis fiilor lor să o viziteze. În 1532, unchiul ei a murit și fratele ei a fost închis, iar ea a pierdut, astfel, sprijinul lor.

În 1535 soțul ei a murit și fiii ei au rugat-o să se întoarcă la Brandenburg, dar s-au răzgândit atunci când ea le-a cerut ca parohiile din ținuturile ei de zestre să devină protestante. În cele din urmă ea a revenit în 1545 și a rămas în Spandau.

Elisabeta a Danemarcei

·         1485 - Johannes Bugenhagen, reformator german (m. 1558).

·         1542: Ioan al Crucii, (San Juan de la Cruz, pe numele laic: Juan de Yepes Álvarez) n. 24 iunie 1542 - d. 14 decembrie 1591 a fost un scriitorspaniol și preot călugăr din Ordinul Carmelit, fondator al Ordinului Carmelitanii desculți și este venerat ca sfânt în Biserica Catolică.
Creația sa poetică, influențată de Teresa de Jesús, se caracterizează prin fervoare contemplativă, speculația gândirii, preferința pentru antitezăși metaforă, simbol și alegorie, spontaneitatea sensibilității, muzicalitatea suavă a versului, rafinament stilistic. Proza sa este alcătuită din comentarii la propriile sale poeme și o culegere de sentințe.

Sfântul Ioan al Crucii

* 1621: Jan Andrzej Morsztyn s-a născut pe 24 iunie 1621 și a murit pe 8 ianuarie 1693, în Paris. A fost politician, poet, reprezentant al barocului regal polonez și al stilului marinist, vistiernic al Marii Coroane, staroste de Tuchola, conducătorul grupării profranceze și strămoșul lui Stanisław August Poniatowski, ultimul rege al Poloniei.

Jan Andrzej Morsztyn s-a născut în anul 1621 în Wiśnicz, în apropiere de Cracovia, într-o familie calvinistă, cu blazonul Leliwa. Rădăcinile familiei Morsztyn erau de origine germană - strămoșii lui Morsztyn s-au stabilit pe teritoriile polone în secolul al XIV-lea, dobândind ulterior titlul de nobili.

În anii săi de tinerețe, Morsztyn a studiat la Universitatea din Lejda (Leiden). A călătorit prin Italia și Franța, împreună cu fratele său. După întoarcerea sa, stabilește relații mai strânse cu familia de magnați Lubomirski, iar, datorită acestora, are acces la diverse cercuri sociale, ce includ curtea regală. Începând cu anul 1649, devine curtean, în anul 1656 secretar al regelui. Începând cu anul 1658 îndeplinește funcția de stolnic. În 1660, devine staroste de Małogoszcz, iar in anul 1668, vistiernic al Marii Coroane. În acea perioadă, a participat la multe misiuni diplomatice și negocieri – în Ungaria (165), Suedia (1655), Austria (1656). Semnătura sa apare în Tratatul de la Oliva. Între anii 1667-1683, Morsztyn devine staroste de Tuchola.

A luptat în seria de războaie de la sfârșitul secolului al XVII-lea, denumită ''Potopul'', precum și în Răscoala lui Hmielnițki.

Se căsătorește în 1659 cu Katarzyna Gordon, fiica lui Henryk Gordon, colonel în armata regală. Câțiva ani mai târziu, trece la catolicism.

În domeniul politic, a reprezentat gruparea profranceză. După abdicarea lui Jan Kazimierz al II-lea, în 1668, îl susține la candidatura coroanei polone pe prințul francez Ludwik Burbon (Wielki Kondeusz)^[6]. Împreună cu Ludovic al XIV-lea, pregătește un complot pentru detronarea regelui Jan al III-lea Sobieski. A fost descoperit, fiind acuzat de înaltă trădare și de folosirea vistieriei în scopuri personale. Deși Morsztyn jură că nu va părăsi țara, nu își respectă jurământul și fuge în Franța, unde acceptă poziția de secretar al lui Ludovic al XIV-lea, primind titlul de conte de Châteauvillain.

Jan Andrzej Morsztyn moare pe 8 ianuarie 1693, în Paris.

Jan Andrzej Morsztyn

·         1700: Inocențiu Micu-Klein, iluminist român, episcop al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) din Transilvania, militant pentru drepturile românilor ardeleni (d. 1768)

·         1704 - Jean-Baptiste de Boyer, Marchizule d'Argens, scriitor francez (m. 1771).
* 1748: Jean Florimond Boudon de Saint-Amans (n. 24 iunie 1748, Agen – d. 28 octombrie 1831, Agen) a fost un naturalist francez care s-a preocupat în cărțile sale de botanică, agricultură, cultura antică și antichități. Abrevierea numelui său în cărțile științifice este St.-Amans.

Tânărul Jean Florimond a intrat la vârsta de 18 ani în regimentul de infanterie din Vermandois, în cadrul căruia a participat la întreprinderi militare în Caraibe (1767-1769).^[4] În 1773, el a părăsit armata, s-a căsătorit pe 22 iunie al anului cu o moștenitoare bogată, Marie Gertrude de Guilhem de Lallié (n.1754, cu care a avut 7 copii) și s-a mutat înapoi în orașul natal Agen.^[5] La 1 ianuarie 1776 a fondat acolo, împreună cu 8 prieteni, societatea științifică La Société des Sciences, Belles-Lettres et Arts d’Agen.

Ca om politic, el a fost numit consul al Agen-ului în 1779 și 1783, iar în 1791 comisar al regelui Ludovic al XVI-lea cu misiunea formării unui departament Lot-et-Garonne. Deși respins ca nobil în 1793, el totuși a fost numit numai un an mai târziu membru al consiliului de administrație al agriculturii în Ministerul de Interne, înainte de a fi stabilit membru al Consiliului Central de Educației și, în 1796, a devenit profesor de istorie naturală la École Centrale de la Lot-et-Garonne. Ca profesor de botanică, el a creat o grădină botanică în Agen, pentru a oferi posibilități de a extinde cultivarea plantelor, pentru a prezenta-o agricultorilor, funcționarilor de sănătate, farmaciștilor precum botaniștilor, dând astfel și tuturor cetățenilor posibilitatea de a dobândi cunoștințe. În anul 1800, data înființării departamentului, Boudon de Saint-Amans a fost ales președinte al Consiliului general de Lot-et-Garonne, o funcție pe care a deținut-o până la moartea sa în 1831

Jean Florimond Boudon de Saint-Amans

·         1795 - Ernst Heinrich Weber, anatomist şi fiziolog german (m. 1878).

·         1797 - John Hughes, arhiepiscop, a fondat Universitatea Fordham din Bronx.
* 1799: Jean Baptiste Alphonse Déchauffour de Boisduval (n. 24 iunie 1799– d. 30 decembrie 1879) a fost un entomologist, botanist și fizicianfrancez.^[1] A inventat și dezvoltat scara Boisduval și a identificat multe specii noi de fluturi. Fiind unul dintre cei mai renumiți specialiști în domeniul lepidopterelor din Franța, a fost co-fondator al Société Entomologique de France (Societatea Entomologică Franceză).

La începutul carierei a fost interesat de studiul coleopterelor și a colaborat cu Lacordaire și Latreille. A fost custodele colecției Pierre Françoise Marie Auguste Dejean din Paris și a descris multe specii de gândaci, fluturi și molii în urma călătoriilor de la bordul navei franceze Astrolabe.

Specii din Général des Lépidoptéres, planșa 17

Deși este cunoscut în străinătate pentru activitatea sa în domeniul entomologiei, el și-a început cariera în botanică, colecționând un număr mare de exemplare de plante franceze și scriind pe larg despre acest subiect de-a lungul carierei sale, o lucrare fiind Flores française (din 1828)

Jean Baptiste Boisduval

Jean-Baptiste Alphonse Déchauffour de Boisduval în 1874

* 1801: Ioan Alexi (n. 24 iunie 1801, Pericei sau, conform altor surse, Mălădia, Ținutul Sălajului - d. 29 iunie 1863, Gherla) a fost episcop greco-catolic al Diecezei de Gherla între 1854-1863, cu preocupări serioase și în filologie.

Ioan Alexi s-a născut la Mălădia, tatăl său era morar, (iar după alte surse, la Pericei, în Ținutul Sălajului, tatăl său fiind păstor din Mălădia).^[1]Privind biografia acestuia, dascălul Daniil Graur a scris în 1932:

“

Episcopul Ioan Alexi, după cum ne spune tradiția, s-a născut în Mălădia. În strâmtoarea numită Sorușa era o moară. Trecând episcopul romano-catolic din Oradea cu trăsură prin Sorușa, cu oare care canonic, au poposit puțin la moara respectivă. Băiatul, care era de 4-5 ani, s-a așezat pe scândura din dosul trăsuroi unde a adormit. Când a plecat trăsura, nu a fost observat de cei din trăsură. Ajungând la Nușfalău, s'au trezit cei din trăsură, cum ar auzi plâns de copil. Stând în loc au aflat că pe scândură stă un băiat plângând și ținându-se de scândură. Întrebându-l că de unde este, nu a știut spune decât că îl chiamă Ioan Alexuțan. Neștiind ce să facă cu băiatul l-au dus cu ei la Oradea și l'au crescut la școli. Din acest băiat cu timpul a ajuns de a fi episcopul de Gherla în Diecesa înființată din nou. În Mălădia sunt mulți țărani cu numele Alexuțan Episcopul Ioan Alexi s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat la 29 iunie 1863, la Gherla. Este înmormântat în cimitirul greco-catolic din Gherla. Ioan Alexi

·         1818: Ion Ionescu de la Brad, agronom și economist, întemeietorul școlii românești de agronomie, membru al Academiei Române; a organizat primul serviciu de statistică din Moldova (d. 1891)

* 1818: Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxonia (24 iunie1818 – 5 ianuarie 1901) a fost conducător de Saxa-Weimar-Eisenach din 1853 până la moartea sa.

Născut la Weimar, el a fost al doilea fiu însă singurul fiu care a atins vârsta maturității al lui Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Maria Pavlovna a Rusiei. Mama lui a angajat ca tutore pentru Karl pe savantul elvețian Frédéric Soret care a devenit o cunoștință apropiată a lui Johann Wolfgang von Goethe.

Când era Mare Duce Ereditar, Karl Alexander a stabilit puternice relații de prietenie cu Fanny Lewald și Hans Christian Andersen, însă aceste relații apropiate s-au terminat în 1849 din cauza războiului împotriva Danemarcei pentru ducatele Schleswig-Holstein. La 8 iulie 1853 tatăl său a murit iar Karl Alexander a devenit Mare Duce.

Karl Alexander a renovat castelul Wartburg și și-a lăsat urma în multe locuri din Eisenach. A fost protectorul lui Richard Wagner și Franz Liszt, a păstrat tradiția de perioadă clasică la Weimar, și-a dat părții vechi a Weimar un aspect nou și mai bun.

A murit la Weimar în 1901, la vârsta de 82 de ani. După moartea sa a fost succedat ca Mare Duce de nepotul său Wilhelm Ernst.

Karl Alexander

* 1824: Prințesa Frederica Amalia Agnes de Anhalt-Dessau (24 iunie 1824 – 23 octombrie 1897) a fost fiica cea mare a lui Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt și a soției acestuia, Frederica Wilhelmina a Prusiei.^[1][2] A fost membră a Casei de Ascania prin naștere, și prin căsătoria cu Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg, a devenit ducesă consort de Saxa-Altenburg.

Tatăl lui Agnes, Ducele Leopold, a fost fiul lui Frederic, Prinț Ereditar de Anhalt-Dessau și a soției acestuia, Amalie de Hesse-Homburg. Mama ei, Prințesa Frederica, a fost fiica Prințului Louis Carol al Prusiei (frate al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei) și a Prințesei Frederica de Mecklenburg-Strelitz.

Agnes a fost sora mai mare a lui Frederic I, Duce de Anhalt și a Mariei Anna, Prințesă Frederic Carol a Prusiei. Prin Maria Anna, Agnes a fost mătușa Elisabetei Anna, Mare Duce de Oldenburg și a Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn.

Agnes și soțul ei Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg

La 28 aprilie 1853, Agnes s-a căsătorit cu Ernst de Saxa-Altenburg.^[2][3] El era fiul Ducelui Georg de Saxa-Altenburg și a Ducesei Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin.

Agnes și Ernst au avut doi copii:

• Prințesa Marie Friederike Leopoldine Georgine Auguste Alexandra Elisabeth Therese Josephine Helene Sophie (2 august 1854 – 8 octombrie 1898); s-a căsătorit la 19 aprilie 1873 cu Prințul Albrecht al Prusiei.
• Prințul Georg Leopold Ernst Joseph Alexander Friedrich Ludwig Johann Albert (1 februarie 1856 – 29 februarie 1856).

Cum singurul lor fiu a murit în copilărie, ducatul urma să fie moștenit de vărul ducelui, Ernst.

Agnes a fost privită ca o pictoriță cu talent.^[4]

Ca multe nobile din timpul ei, era interesată de caritate, în special de asistență medicală și de îngrijire a răniților în Războiul franco-prusac.

Agnes a murit la 23 octombrie 1897, la vârsta de 73 de ani. În orașul Altenburg, Agnesplatz a fost numit după ea.

Agnes de Anhalt-Dessau

Ducesă consort de Saxa-Altenburg

·         1825 - Marea Ducesa Alexandra Nikolaevna a Rusiei (d. 1844).
* 1842: Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842^[3] – 1914?^[1]) a fost un editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric Dicționarul diavolului. Vehemența sa ca și critic, mott-ul său „Nimic nu contează” și viziunea sardonică asupra naturii umane reliefată în scrierile sale i-au atras porecla "Bitter Bierce"^[4].

În ciuda reputației de critic feroce, Bierce este cunoscut pentru încurajarea tinerilor scriitori, inclusiv a poetului George Sterling și a scriitorului de ficțiune W. C. Morrow. Bierce și-a dezvoltat un stil de scriere distinct, cu un început abrupt, imagini sumbre, referințe vagi la timp, descrieri limitate, evenimente imposibile și teme de război.

În 1913, Bierce a călătorit în Mexic pentru a exprimenta în direct Revoluția mexicană. A dispărut fără urmă în timp ce călătorea alături de trupele rebele.

Bierce s-a căsătorit cu Mary Ellen "Mollie" Day pe 25 decembrie 1871 și au avut trei copii: doi fii, Day (1872–1889)^[3] și Leigh (1874–1901)^[3] și o fată, Helen (1875–1940). Ambii fii ai lui Bierce au murit înaintea sa: Day s-a sinucis în urma unei depresii din dragoste^[6], iar Leigh de o pneumonie cauzată de alcoolism^[3]. În 1888, Bierce s-a separat de soția sa după ce a descoperit un schimb de scrisori compromițătoare cu un admirator. Ei au divorțat în 1904^[3], iar Mollie Day Bierce a decedat în anul următor.

Bierce a fost agnostic^[7] și a suferit întreaga sa viață de pe urma astmului^[3] și a complicațiilor de pe urma rănilor dobândite în război

Ambrose Bierce, pictat de J.H.E. Partington

În octombrie 1913, pe atunci în vârstă de 71 de ani, Bierce a plecat din Washington D.C. pentru un tur al vechiului câmp de luptă din Războiul Civil American. Până în decembrie străbătuse Louisiana și Texasul, de unde a trecut prin El Paso în Mexic, teatrul unei revoluții. În Ciudad Juárez, el s-a alăturat armatei lui Pancho Villa în calitate de observator, fiind martor al Bătăliei de la Tierra Blanca.

Se știe că Bierce a însoțit armata lui Villa până în localitatea Chihuahua. Ultima său contact cunoscut cu lumea a fost o scrisoare trimisă jurnalistei Blanche Partington, prietenă apropiată a scriitorului, datată 26 decembrie 1913^[10][8][11]. După ce a încheiat scrisoarea cu cuvintele "În ceea ce mă privește, plec mâine de aici cu o destinație necunoscută", a dispărut fără urmă. Dispariția sa a devenit una dintre cele mai faimoase în istoria literară americană. Scepticul Joe Nickell a atras atenția că n-a fost găsită nicio scrisoare^[12]; există doar o notă a secretariei și însoțitoarei sale, Carrie Christiansen, care conține un rezumat al presupusei scrisori și afirmația ei că originalul a fost distrus.

Tradiția orală din Sierra Mojada, Coahuila, transcrisă de preotul James Lienert, afirmă că Bierce ar fi fost executat de un pluton de execuție în centrul acelui oraș^[13]. Din nou, Nickell^[12] este de părere că povestea este greu de crezut. El îl citează pe prietenul și biograful lui Bierce, Walter Neale, care spunea că, în 1913, Bierce nu mai călărea de ceva vreme, suferea de astm și îl critica vehement pe Pancho Villa. Neale concluziona că ar fi foat puțin probabil ca Bierce să fi mers în Mexic pentru a i se alătura lui Villa.

Toate anchetele desfășurate pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu el s-au dovedit infructuoase, iar Nickell declară că, deși există prea puține dovezi în sprijinul afirmației că Bierce ar fi mers în Mexic, nu există niciuna care le infirme^[12]. Prin urmare, în ciuda unui mare număr de speculații (printre care se numără și cele privitoare la suicid), sfârșitul său rămâne înconjurat de mister.

·         1848 - Brooks Adams, filosof american (Theory of Social Revolutions).

·         1852 - Victor Adler, ministrul de Externe al Austriei (1918).

·         1854: Konstantin Jireček, politician, diplomat și istoric ceh

·         1860: María de las Mercedes d'Orléans y Borbón (24 iunie 1860 – 26 iunie1878) a fost regină a Spaniei și prima soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei. S-a născut la Madrid și a fost fiica lui Antoine d'Orléans, Duce de Montpensier și a infantei Luisa Fernanda a Spaniei.

María de las Mercedes în 1874

Prin tatăl ei, Mercedes a fost nepoata regelui Ludovic-Filip al Franței și a reginei Maria Amalia. Prin mama sa, Mercedes a fost nepoata regelui Fernando al VII-lea al Spaniei prin nepoata și cea de-a patra soție, María Cristina de Bourbon, Prințesă a celor Două Sicilii. Deci, Mercedes a fost descendenta dinastiei de Bourbon prin toți cei patru bunici.

S-a născut la Palacio Real din Madrid (Palatul Regal). Isabela a II-a și soțul ei Francisco au fost nașii ei de botez când a primit numele: María de las Mercedes Isabel Francisca de Asís Antonia Luisa Fernanda Felipa Amalia Cristina Francisca de Paula Ramona Rita Cayetana Manuela Juana Josefa Joaquina Ana Rafaela Filomena Teresa Santísima Trinidad Gaspara Melchora Baltasara et omni sancti.

Deși pe linie paternă Mercedes a fost prințesă franceză, ea a fost oficial, de asemenea, infantă spaniolă. În afară de faptul că era nepoata Isabelei a II-a, Mercedes avea dreptul la titlu de infantă deoarece tatăl ei Antoine, la căsătoria cu infanta Luisa Fernanda a Spaniei, a fost numit Infantele Antonio al Spaniei. Copilăria și-a petrecut-o în cea mai mare parte la palatul lor din San Telmo, Sevilia, în Andaluzia (sudul Spaniei).

A fost apopiată de toți frații ei, în special de fratele ei Fernando, care a murit când ea avea 13 ani. De asemenea, a fost apropiată de surorile ei mai mari Prințesa Isabela (care s-a căsătorit cu vărul ei primar Filip, Conte de Paris în 1864) și Prințesa María Amalia (care a murit la vârsta de 19 ani în 1870) ca și de sora mai mică, María Cristina.

María de las Mercedes de Orleans

În anii 1860, Spania a trecut printr-o criză de cereri democratice. În final, mătușa lui Mercedes, regina Isabela a II-a a fost detronată. Familia lui Mercedes a fost exilată. În 1872, la vârsta de 12 ani, în exil, și-a întâlnit vărul primar, Alfonso, Prinț de Asturias, de care s-a îndrăgostit.

În 1876, la o perioadă după restaurare, Alfonso în vârstă de 19 ani, și-a declarat intenția de a se căsători cu Mercedes în vârstă de 16 ani. Căsătoria nu a întrunit acordul întregii famiii regale - în special, fosta regină Isabela s-a înfuriat: planul ei era ca Alfonso să se căsătorească cu Infanta Blanca a Spaniei (1866-1935), fiica rivalului ei carlist, Carlos, Duce de Madrid. Totuși, cuvântul final l-a avut Alfonos care era rege. Logodna a avut loc printr-un mare bal în decembrie 1877. Căsătoria a avut loc la 23 ianuarie 1878 printr-o ceremonie la biserica Atocha din Madrid.

La scurtă vreme după luna de miere, a devenit evident că Mercedes are tuberculoză. Căsnicia lor a durat numai șase luni, timp în care Mercedes a avut un avort spontan. Disperat, regele n-a putut face nimic pentru a preveni decesul soției sale. Regina Mercedes a murit la Madrid la două zile după ce a împlinit 18 ani.

Corpul reginei Mercedes a fost îmbrăcat în veșminte albe și negre de călugăriță și a fost înmormântată la Escorial, însă nu în cripta regală deoarece acolo sunt înmormântate numai regine care au dat naștere unui moștenitor regal.

Mercedes

Regină a Spaniei

* 1862: Maximilian Maria Carl Joseph Gabriel Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis,^[1][2] (germană Maximilian Maria Carl Joseph Gabriel Lamoral Fürst von Thurn und Taxis^[1][2]; 24 iunie 1862^[1][2] – 2 iunie 1885^[1][2]) a fost al șaptelea Prinț de Thurn și Taxis, șef al Casei de Thurn și Taxis de la 10 noiembrie 1871 până la moartea sa la 24 iunie 1885
* 1869: Prințul George al Greciei și Danemarcei (în greacă Πρίγκιπας Γεώργιος; 24 iunie 1869 – 25 noiembrie 1957) a fost al doilea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. El a servit ca înalt comisar al Cretei în timpul tranziției spre independența de sub dominația otomană și unirea cu Grecia.

Prințul George și-a petrecut copilăria în Grecia, alături de părinți și de cei șase frați la Palatul din Piața Syntagma și Palatul Tatoi, la nord de Atena, la poalele Muntelui Parnes. Așa cum a fost prevăzut de Constituție, copiii au fost crescuți în religia ortodoxă greacă, religie care nu era și a tatălui lor.

Educația lui George și a fraților săi a fost dirijată de trei tutori străini: un prusac, un francez și un englez. Prima limbă pe care au învățat-o a fost cea engleză; în engleză vorbeau între ei copiii și cu părinții lor, însă tatăl lor George I a insistat ca ei să vorbească limba greacă la cursuri. Ei au învățat și franceza, germana și daneza.^[1]

Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos).

Din 1883 George a locuit la Palatul Bernstorff situat în apropiere de Copenhaga, împreună cu prințul Valdemar al Danemarcei, fratele mai mic al tatălui său. Regele l-a trimis pe George în Danemarca pentru a-l înscrie în Marina Regală Daneză și l-a dat în grija lui Valdemar, care era amiral al flotei daneze. Simțindu-se abandonat de tatăl său, George îi va mărturisi mai târziu logodnicei sale profundul atașament pentru unchiul său.^[2]

În 1891 George l-a însoțit pe vărul său țareviciul Nicolae în călătoria sa din Asia și l-a salvat dintr-o încercare de asasinat în Japonia în ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea „incidentul de la Ōtsu”.

În 1896, George, împreună cu doi din frații săi, prințul moștenitor Constantin și prințul Nicolae s-au implicat în organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne. Cu experiența sa în marină, prințul George a fost numit președintele al subcomitetului pentru sporturi nautice.^[3] În timpul probelor a fost președinte al arbitrilor. Statura sa impresionantă, forța sa și apartenența la familia regală greacă au dat mai multă greutate deciziilor arbitrilor.^[4]

Aceste jocuri, care au fost o reușită pentru Grecia, au impulsionat sentimentul de mândrie națională al grecilor. La victoria păstorului Spiridon Louis în proba de maraton, George și frații săi au fugit din tribune pe pistă pentru a parcurge ultimii metri, alături de alergător.^[5]
Ca președinte al arbitrilor, Georges a examinat plângerea sportivului maghiar situat pe locul patru, Kellner, împotriva sportivului de pe locul trei, adolescentul grec Spiridon Belokas, acuzat că a făcut o parte din probă în spatele unei căruțe. În cele din urmă, prințul l-a descalificat pe Belokas.

Marie Bonaparte și George

În urma unui prânz parizian între regele George I al Greciei și prințul Roland Bonaparte în septembrie 1906 în cursul căruia regele este de acord cu căsătoria copiilor lor, la 19 iulie 1907, prințul George o întâlnește pe fiica lui Roland, prințesa Marie, la reședința familiei Bonaparte din Paris.^[7] Deși ea aparținea unei ramuri non-imperiale a dinastiei Bonaparte, Marie era, prin mama ei, moștenitoarea averii cazinoului de la Monte Carlo.^[8]

Odată ce cererea în căsătorie a fost acceptată, tatăl miresei a fost uimit când George a renunțat la clauza contractuală care îi garanta o alocație sau moștenirea averii Mariei; ea își va administra averea și numai copiii lor vor fi moștenitori.^[9]

Prințul George în uniformă.

Căsătoria civilă a avut loc la 21 noiembrie 1907, iar cea religioasă la 12 decembrie 1907.^[10] Bucuria cuplului nu a durat mult. George era de fapt homosexual, în timp ce soția sa era o femeie care suferea de frigiditate.^[11] Noaptea nunții nu a fost o reușită, cu toată încercarea prințului Valdemar (unchiul patern) de a-l convinge pe George să-și îndeplinească datoriile conjugale.^[12] În ciuda acestui eșec și a numeroaselor relații adulterine reciproce, între ei a fost o prietenie profundă care a durat până la moartea lui George în 1957.^[13].

Din 1913 până în 1916, soția lui George are un intens flirt, apoi o aventură până în mai 1919 cu primul ministru francez, Aristide Briand.

Prințul George și Marie au avut doi copii:

• Petros al Greciei (1908–1980), care a devenit antropolog; s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
• Eugénie a Greciei (1910–1989), s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948, iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986), de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.

La 21 februarie 1957 prințesa Marie și soțul ei au serbat nunta de aur. Prințul George a murit la 25 noiembrie 1957, la vârsta de 88 de ani.

Prințul George

Prințul George al Greciei și Danemarcei

* 1881: Grigore Cotovschi sau Grigori Kotovski (în rusă: Григорий Иванович Котовский; n. iunie 24 [S.V. iunie 12] 1881 – 6 august 1925) a fost un conducător militar și activist politic comunist din Basarabia. Presupus a fi originar din nobilimea poloneză, dar ucrainean dinspre mamă, s-a născut în orașul Hîncești, în familia unui inginer mecanic.

În timpul Primului Război Mondial a fost trimis pe frontul din România. În cursul Revoluției Ruse, Cotovschi a devenit bolșevic. La întoarcerea în România a lucrat în aparatul de propagandă al PMR^[1], dar de acolo, a trecut înapoi în URSS, unde a fost realizatorul pe teren al RSSA Moldovenească formată din opt raioane din regiunea Odessa, în Transnistria, în cadrul Ucrainei. Conform politicii sovietice de atunci, această nouă republică trebuia să propage comunismul în Basarabiavecină, existând șanse să aducă revoluția comunistă în România și chiar în Balcani^[2]. Conform versiunii oficiale, Cotovski, mare amator de femei, ar fi murit asasinat (de un soț gelos aflat printre cadrele Partidului), în 1925, la vîrsta de 44 de ani.

Corpul lui Cotovschi după asasinat

Este posibil ca GPU-ul să nu fi fost străin de moartea lui ^[3], întrucât autorul crimei - un oarecare Maiorov (după alte surse Meer Zaider) - , nu a stat decât trei ani în închisoare.

Cotovschi a fost împușcat pe 6 august 1925, în timp ce se odihnea la dacea din satul Ceabanca (pe litoralul Mării Negre, la 30 km de Odesa) de către Meyer Zayder, numit Maiorcik, care în 1919 a fost adjutant al lui Mișca Iaponcic.^[5] Potrivit unei alte versiuni, Zayder nu avea legătură de serviciul militar și nu era un adjutant al "autorității criminale" din Odesa, ci fostul proprietar al bordelului din Odesa, unde Cotovschi se ascundea de poliție în 1918.^[4][6] Documentele privind cazul asasinării lui Cotovschi au fost ținute în secret. Meyer Zayder nu s-a ascuns de investigație și a anunțat imediat infracțiunea comisă. În august 1926, ucigașul a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Fiind încarcerat, aproape imediat a devenit șeful clubului penitenciarului și a primit dreptul de acces liber în oraș. În 1928, Zayder a fost eliberat cu pretextul "Pentru un comportament bun". A lucrat ca un cuplaj pe calea ferată.

În toamna anului 1930, a fost ucis de trei veterani ai diviziei Cotovschi. Anchetătorii au motive să creadă că, autoritățile competente aveau informații despre pregătirea asasinării lui Zayder. Lichidatorii lui Zaider nu au fost condamnați

Grigore Cotovschi

·         1883: Victor Hess, fizician austriac (d. 1964)
* 1883: Jean Metzinger (n. 24 iunie 1883, Nantes – d. 3 noiembrie 1956, Paris) a fost un pictor, teoretician, scriitor, critic de artă și poet francez. Lucrările sale dintre 1900 și 1904 par a purta influența neoimpresionismului unor Georges Seurat și Henri Edmond Cross. Între 1904 și 1907, a creat în stilurile divizionist și fauvist. Din 1908 a trecut la cubism, atât ca artist, cât și ca teoretician, devenind unul dintre gânditorii principali ai curentului. Jean Metzinger și Albert Gleizes au scris primul tratat major despre această direcție artistică, intitulat Du "Cubisme" (în românăDespre cubism) în 1912. Metzinger a fost unul dintre membrii fondatori ai grupului artistic Section d'Or. Opere ale sale au fost prezentate de către regimul nazist în cadrul expoziției denigratoare Artă degenerată.

Jean Metzinger

* 1884: Prințul Heinrich de Bavaria (24 iunie 1884 – 8 noiembrie 1916) a fost membru al Casei de Wittelsbach din Bavaria și un ofițer al armatei extrem de decorat în Primul Război Mondial.

Heinrich s-a născut la München, Bavaria. A fost singurul copil al Prințului Arnulf de Bavaria și a Prințesei Therese de Liechtenstein. A crescut la München, unde a fost elevul lui Joseph Gebhard Himmler, tatăl lui Heinrich Himmler.

Himmler senior a fost un regalist fervent care, după nașterea celui de-al doilea fiu al său, a trimis o petiție prințului pentru a-i permite să-l numească după el - Heinrich. Prințul a fost de acord și, de asemenea, a devenit nașul lui Heinrich Himmler.^[1] Heinrich nu s-a căsătorit dar a avut o relație de lungă durată cu fiica unui proeminent om de afaceri din München. Fiul lor numit Heinrich s-a născut postum (mai 1917). Prințesa Therese, mama Prințului Heinrich, a fost de acord să-l susțină material și a făcut acest lucru până ce copilul a împlinit 21 de ani.

După izbucnirea primului război mondial, regimentul prințului Heinrich a luptta pe frontul de vest, unde prințul a fost grav rănit. După recuperare, s-a întors la vechiul său regiment de infanterie și în luna iunie 1915 a fost promovat la gradul de maior. În același timp, el a fost pus la conducerea batalionului III. La sfârșitul anului 1916, batalionul a fost transferat în România unde a luptat la Pasul Turnu Roșu.

În timpul ofensivei germane în Carpații Meridionali, la 7 noiembrie 1916, Prințul Heinrich a fost rănit mortal de un lunetist și a murit din cauza acestei răni o zi mai târziu, la 8 noiembrie 1916. Corpul Prințului Heinrich a fost transportat la München, unde a fost înmormântat alături de tatăl său, la Theatinerkirche. Postum, la 6 martie 1917, pentru curajul său excepțional, Prințul a fost decorat cu Crucea Cavalerului a Ordinului Militar Max Joseph.

Prințul Heinrich de Bavaria

·         1886: Ion Gigurtu, inginer și politician român (d. 1959)

* 1890: Milunka Savić-Gligorević (Милунка Савић-Глигоревић; n. 24 iunie 1890, Koprivnica, Serbia – d. 5 octombrie 1973, Belgrad, RSF Iugoslavia) a fost o eroină sârbă a Primului Război Mondial, cu grad de sergent în Regimentul 2 Infanterie al Armatei Sârbe, decorată de patru țări (Serbia, Franța, Regatul Unit, Rusia). Ea a fost cea mai decorată femeie-soldat a Serbiei^[2] și una dintre cele mai celebre femei care au luptat în Primul Război Mondial. A fost rănită în lupte de nouă ori și a fost poreclită „Ioana d'Arc a Serbiei”.

Milunka Savić

* 1893: Roy Oliver Disney (n. 24 iunie 1893 - d. 20 decembrie 1971) a fost fratele lui Walt Disney și co-fondatorul companiei Disney. Tatăl celor doi străluciți antreprenori americani a fost canadianul (ulterior devenit cetățean al Statelor Unite) Elias Disney.

* 1904: Tadao Takayama (24 iunie 1904 - 1 iulie 1980) a fost un fotbalist japonez.

Roy Oliver Disney

·         1911: Ernesto Sabato, scriitor argentinian

·         1927 - Ileana Predescu, actrita a Teatrului Bulandra din Bucuresti pe a carui scena a intruchipat personaje memorabile: Ofelia din “Hamlet”, Cleopatra din “Cezar si Cleopatra”, Anfisa din “Trei surori ” ( m. 12.12.1996).

·         1927: Ion Pavalache, dirijor român (d. 2007)

·         1927:  Martin Lewis Perl, fizician American
* 1929: Carolyn Jean Spellmann Shoemaker (n. 24 iunie 1929) este o astronomă americană, co-descoperitoarea Cometei Shoemaker–Levy 9.^[1] Ea a deținut un timp recordul pentru cele mai multe cometedescoperite de o persoană.^[2]

Shoemaker și-a început cariera în astronomie în 1980, și, până în 2002, ea a descoperit 32 de comete și peste 300 de asteroizi

Carolyn S. Shoemaker

·         1930: Claude Henri Jean Chabrol (n. 24 iunie 1930, Paris, Franța^[6] – d. 12 septembrie 2010, Paris, Franța) a fost un producător de filme, regizor, scenarist și actor francez. Chabrol se numără printre cei mai buni regizori francezi. El este cunoscut prin filmele sale, care conțin critici la adresa societății burgheze. Claude Chabrol a fost influențat în filmele sale de regizorul britanic Alfred Hitchcock.

Claude Chabrol

* 1930: Pierre Restany Hundertwasser (n. 24 iunie 1930,^[1] Amélie-les-Bains-Palalda, Franța – d. 29 mai 2003,^[1][2] Paris, Franța) face parte din acea categorie de artiști a căror lucrări, aparent paradoxale, dețin niște explicații neașteptate dar care se potrivesc cu viziunea lor umanistă, cu logica lor interioară, cu generozitatea lor ingenuoasă și cu instinctul lor practic. Acest pictor îndrăgostit de frumusețe își petrece o mare parte din timp lucrând ca arhitect, predicând ecologia și detestând liniile drepte la fel de mult pe cât detesta Uniunea Europeană.

Hundertwasser s-a născut la Viena în data de 15 decembrie 1928. Astăzi el e cu siguranță cel mai cunoscut și cel mai controversat artist din Austria. Reputația sa internațională a fost stabilită cu fermitate după o carieră haotică începută printr-o ședere lungă la Paris, urmată de un lung șir de expoziții și happenning-uri. Faima sa a fost consolidată pentru totdeauna printr-un tur expozițional la scară mondială, în muzeele celor cinci continente, între 1975 și 1983. Prietenia sa cu Joram Harel, care era totodată și impresarul acestuia, l-a scutit pe acesta de la vreo grijă materială și i-a oferit posibilitatea să trăiască conform dorințelor și principilor sale. Moartea mamei sale, în 1972, față de care el era foarte atașat, a fost un alt moment de turnură din cariera sa. Arta sa a devenit treptat din ce în ce mai identificabilă cu viziunea sa despre lume. În 1968 Hundertwasser a devenit proprietarul unei ambarcațiuni de lemn pe care a renumit-o „ Regentag”(„zi ploioasă”). Între 1968 și 1972, barca a devenit unul din atelierele artistului, care nu numai că lucra în această barcă dar o folosea și pentru a face lungi croaziere pe coasta mării Adriatice. Într-una din aceste plimbări pe mare, Hundertwasser a fost însoțit de regizorul Peter Schamoni și împreună, cei doi au realizat un film purtând același nume cu ambarcațiunea „Regentag”, film ce a fost prezentat chiar la Festivalul de la Cannes în 1972.

Tot în 1972 Hundertwasser a publicat manifestul său: Your Window Right – Your Tree Duty și a avut deasemenea o apariție spectaculară la un post de televiziune, unde a pledat pentru un habitat de o calitate superioară: acoperișuri acoperite cu vegetație și pentru fațade cu un design indivdual. După manifestul: „Mould Manifesto Against Rationalism in Architecture” din 1958, în care și-a prezentat atitudinea sa fundamentală asupra sociologiei habitatului, care a culminat cu discursul său „Naked Speech”și cu manifestul „Los von Loos” (Departe de Loos), Hundertwasser își completează sistemul filosofiei sale moralizatoare După ce a restabilit ciclul materiei vii și a specificat procesul armoniei cu natura în punctele cheie ale planului său ideologic în artă, arhitectură și mediu înconjurător, Hundertwasser a declarat război poluării in toate formele ei: aer contaminat, pericolul nuclear, distrugerea naturii, distrugerea moștenirii planetei. În 1973 Hundertwasser a descoperit Noua Zeelandă și Australia printr-un maraton de expoziții ale operelor sale. Tot în acest an artistul își inaugurează primul său album de litografe japoneze, „Nana hyaku mizu”, și devine primul european a cărui opere au fost gravate de maeștrii japonezi.

În 1976 se îmbarcă din nou într-o călătorie pe Regentag cu destinația Noua Zeelandă care devine cea de a doua sa casă. În 1977 Hundertwasser părăsește Noua Zeelandă și pleacă pe Amazon până pe Rio Negro, ca peste un an să se întoarcă în Veneția unde concepe „Steagul pentru pace in Orientul Mijlociu”, după care pleacă din nou, de data aceasta în Senegal, la invitația președintelui senegalez Senghor, unde realizează o serie de timbre pentru Serviciul Poștal din Senegal. Pe lângă toate aceste angajamente, el nu încetează să lucreze la o serie de noi picturi pentru o altă expoziție internațională având ca punct de plecare New York-ul.(expoziția se intitula „Hundertwasser pictează”). Primarul capitalei americane, Marion Barry Jr. Proclamă, în 1980, data de 18 noiembrie „Ziua Hundertwasser”, ca urmare a unei acțiuni ecologice în care artistul însuși a plantat primii doisprezece copaci din Judiciary Square. Tot în Washington, Hundertwasser ține o serie de discursuri în favoarea ecologiei ca scut împotriva pericolului nuclear și pentru o arhitectură în concordanță cu natura și cu specia umană. Mai presus de toate, anul 1980 a fost un an cu totul special în cariera lui Hundertwasser, consiliul orășenesc al Vienei fiind de acord cu construirea unei case proiectată de artist. În acest timp expozițiile sale itinerante continuau să cutreiere lumea întreagă, prezentând nu doar tablouri și gravuri ci și machete arhitecturale. Proiectele sale se succed unul după celălalt, discursuri după discursuri și campanii, toate acestea ducând la creșterea vertginoasă a faimei artistului, ale cărui proiecte încep sa fie puse în practică tot mai des.

De la pictarea primei spirale în 1953, în studioul prietenului său Renè Brô, Hundertwasser își pecetluiește realitatea exterioară cu viziunea sa asupra lumii. Această relație era una de osmoză, care pornește de la nivele succesive ale conștientului, și înaintând concentric în inconștientul său. Simbolul pictorial ilustra o metaforă biologică. Pentru Hundertwasser omul are trei straturi de piele: epiderma, hainele și casa în care locuiește. În 1967 și 1968 artistul iși prezintă manifestul intitulat „Naked” prin care proclama dreptul omului la cel de-al treilea strat al pielii. După 1972, Hundertwasser își da seama de existența unui cel de-al patrulea strat, și anume societatea înconjurătoare, iar mai târziu își face apariția și cel de-al cincelea strat, stratul planetar.

Pierre Restany

* 1934: Ion Ilie Dediu (n. 24 iunie 1934, Rediul Mare, Dondușeni, Soroca, România) este un biolog moldovean, specialist în ecologie din Republica Moldova, fost membru PCUS, care a fost ales ca membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

* 1934: Dumitru Mazilu (n. 24 iunie 1934, Bacău) este un om politic și dizidentromân, având un rol cheie în evenimentele din decembrie 1989.

Între anii 1985-1992, Dumitru Mazilu deține funcția de raportor special al Națiunilor Unite pe problemele drepturilor omului și ale tineretului din lume. În calitatea sa de raportor ONU scrie un raport critic despre situația drepturilor omului în România. Informate de către serviciile secrete cu privire la intenția lui Dumitru Mazilu de a-și publica raportul, autoritățile de stat din România i-au interzis să părăsească țara pentru a-l împiedica să se prezinte la locul său de muncă de la Organizația Națiunilor Unite și să-și publice raportul [10].

Între anii 1986-1989, a fost pus sub stare arest la domiciliu, ca urmare a criticilor cu privire la încălcarea drepturilor omului aduse regimului comunist din România. Este concediat din Ministerul Afacerilor Externe în anul 1987 și i se retrage pașaportul diplomatic. Este împiedicat să se ducă la sesiunile Subcomisiei ONU pentru a-și prezenta rezultatele raportului. În mai 1987, guvernul României trimite o scrisoare la ONU, în care arată că Dumitru Mazilu a suferit un atac de cord și este grav bolnav.^[3]

Dumitru Mazilu a scris o scrisoare secretarului general al ONU în care afirma că a fost spitalizat de două ori, fiind forțat să se retragă la 1 decembrie 1987 din posturile guvernamentale deținute și că în ciuda presiunilor la adresa sa și a familiei sale nu va satisface cererea guvernului român de a renunța să-și trimită raportul. La data de 1 septembrie 1988, Subcomisia ONU a solicitat secretarului general al ONU să facă o nouă încercare către guvernul român, invocând Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile ONU, adoptată la 13 februarie 1946 și cerând României să coopereze.

Fluturaş de ameninţare din partea Securităţii la adresa diplomatului român (1988)

Într-un răspuns din 6 ianuarie 1989, guvernul României declara că Dumitru Mazilu ar fi fost examinat "în conformitate cu legile României" de către un grup de medici care au decis plasarea sa pe lista diplomaților care au fost pensionați pe caz de boală. Guvernul a negat aplicarea Convenției în cazul său și a subliniat că "nu pot fi incluși în categoria celor cărora li se aplică Convenția ONU din 1946 raportorii, ale căror activități sunt doar ocazionale, cu experții misiunilor Națiunilor Unite".

Cu toate acestea, Dumitru Mazilu reușește să-și trimită clandestin raportul la Geneva în aprilie 1989. Raportul este publicat ca document oficial al Națiunilor Unite la data de 10 iulie 1989 [11]. Anexa la document, intitulată O privire specială asupra cazului României, prezintă o imagine foarte critică la adresa regimului Ceaușescu, subliniind că "foamea, frigul și frica au fost puse în slujba subjugării oamenilor și a distrugerii valorilor umane" [12].^[4]

În mai multe rânduri, ONU a încercat prin toate mijloacele să-și contacteze raportorul special, dar fără nici un rezultat. În septembrie 1989, patru diplomați ai ambasadelor Marii Britanii, Olandei, Statelor Unite ale Americii și Canadei au fost împiedicați de către Securitate să-l viziteze pe raportorul special Dumitru Mazilu la domiciliul acestuia unde se afla în stare de arest [13]. Posturile de radio Europa Liberă, BBC, Deutsche Welle, RFI și Vocea Americii au relatat pe larg aceste evenimente de-a lungul celor aproape 5 ani de captivitate în care a fost ținut expertul Națiunilor Unite ^[5][6].

Națiunile Unite au decis să prezinte acest caz în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga ^[7]. Instituția de la Haga a judecat în perioada octombrie-decembrie 1989 cazul său și, prin Decizia nr. 81/15 decembrie 1989, elaborată în unanimitate [14], a cerut autorităților române să-l elibereze imediat, subliniind faptul că Mazilu se bucura de imunitatea diplomatică a Națiunilor Unite, prevăzută prin articolul 22 al Convenției ONU cu privire la privilegii și imunități

Dumitru Mazilu, Ion Iliescu și Petre Roman (de la stânga la dreapta), liderii de facto ai CFSN (23 decembrie 1989)

Revoluția română este declanșată la Timișoara în ziua de 16 decembrie 1989. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în plină revoltă populară la adresa regimului comunist, Dumitru Mazilu este ridicat de la domiciliul său din București, împreună cu soția și fiul său, de către organele de represiune ale Securității și dus la închisoarea din Alexandria [16]. La 22 decembrie 1989, regimul Ceaușescu este înlăturat, iar Dumitru Mazilu este eliberat din închisoare.

În aceeași zi, Dumitru Mazilu ajunge la clădirea CC după grupul condus de Ion Iliescu. Mazilu a luat cuvântul din balcon, afirmând că vine din beciurile Securității. Discursul său este catalogat de către istoricul Alex Mihai Stoenescu ca un discurs "coerent, emoționant și foarte penetrant – adică exact ce dorea mulțimea – despre momentul pe care îl trăiau." ^[10] [17]

„Profund emoționat, cu fața tumefiată de loviturile primite, am spus oamenilor de unde vin și am subliniat caracterul anti-comunist al Revoluției Române. Le-am amintit că noi ne-am aflat sub cea mai opresivă cizmă totalitară 45 de ani și că țara n-a fost și nu va fi niciodată comunistă. Am propus ca patria noastră să se numească simplu ROMÂNIA, fără nici un fel de adjective socialiste sau comuniste, iar drapelul țării să fie eliberat de însemnele comuniste. Încurajat de aprobarea celor peste 200.000 de oameni (estimarea realistă a mulțimii din Piata Palatului este de pana la 50.000 de persoane – n.a.) prezenți în imensa piață, am dat citire platformei-program a Revoluției, structurată în cele 10 puncte analizate mai sus și am propus ca noul organism al puterii să fie FORUMUL CIVIC, constituit ca o putere democratică a cetății românești... Iar în încheiere am implorat ajutorul Domnului, rostind cuvintele «Așa să ne ajute Dumnezeu!», de 45 de ani interzise nu numai în Piața Palatului, ci în toate piețele și celelalte locuri publice din România...^[11]”

—Dumitru Mazilu

Cele zece puncte ale programului Forumului Civic (propuse de către Dumitru Mazilu) au fost următoarele ^[12][13]:

• Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare;
• Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil;
• Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, respectiv pentru cinci sau cel mult zece ani. Puterea nelimitată îmbracă forme patologice. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viață;
• Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei initiațive și a competenței în toate sectoarele economice;
• Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în mâinile celor care-l muncesc, care sunt adevărații săi stăpâni;
• Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane;
• Reașezarea structurilor culturii românești pe baze democratice și umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciunii și imposturii și statornicirea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate. Trecerea presei, Radioului și Televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului;
• Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi;
• Reorientarea întregului comerț exterior al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. Interzicerea transferului resurselor economiei naționale pentru obținerea de valută forte cu orice preț. Adoptarea măsurilor necesare pentru efectuarea unui comerț exterior cu respectarea integrală a cerințelor eficienței economice;
• Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume.

Dumitru Mazilu apare apoi la Televiziunea Română, fiind desemnat la 26 decembrie 1989 în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, organism care a preluat conducerea României după înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Proclamația FSN citită la televiziune în 22 decembrie 1989 de Ion Iliescu a fost de fapt scrisă de Dumitru Mazilu, unele schimbări fiind efectuate în text de către Silviu Brucan.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu afirmă că : "Faptul este incontestabil: Ion Iliescu și grupul său și-au asumat răspunderea preluării puterii de la Ceaușescu, în condiții de haos și vid de putere, având și un program, cel al lui Mazilu, mult avansat față de alternativele propuse de Dăscălescu și Verdeț".^[14]

În data de 12 ianuarie 1990 (proclamată zi de doliu național pentru eroii Revoluției), are loc o mare manifestație populară în București în care se cere reintroducerea pedepsei capitale și scoaterea în afara legii a PCR. Cu acea ocazie, Dumitru Mazilu a încercat să profite de nemulțumirea mulțimii pentru a prelua conducerea Consiliului FSN și a-l înlătura pe Ion Iliescu de la putere. Preluând una din cerințele contestatarilor din piață, el s-a urcat pe un tanc și a strigat "Moarte securiștilor!", cerând înlăturarea foștilor activiști comuniști din conducerea Frontului Salvării Naționale.

După ce această încercare a dat greș, a doua zi cotidianul România liberă publică o serie de date necunoscute din biografia politică a lui Mazilu. Dezvăluirile din presă despre trecutul său, în care este menționat faptul că a fost la un moment dat (în 1965) șeful Școlii de la Băneasa, își ating scopul, pentru că Mazilu apare astfel discreditat în opinia publică. Acesta își dă demisia din CFSN la data de 26 ianuarie 1990, acuzând practici comunist-staliniste în cadrul puterii politice nou constituite.

A publicat în 1991 cartea "Revoluția furată. Memoriu pentru țara mea" în care afirmă că revoluția a fost furată de Ion Iliescu, pe atunci președinte al României. Cartea s-a bucurat pe acea vreme de un real succes de librărie.

În luna martie a aceluiași an 1991 este victima unei agresiuni care are loc la Geneva, concomitentă cu devastarea la București a sediilor unor partide politice, a agresării unor lideri și ziariști din opoziție ^[15] și a asasinării la Chicago (în Statele Unite) a profesorului Ioan Petru Culianu, succesorul lui Mircea Eliade la Catedra de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago ^[16]. Profesorul Mazilu a lăsat atunci să se înțeleagă că puterea de la București ar fi fost și în spatele agresării sale, într-o tentativă de a-l reduce la tăcere.

După Revoluție, pleacă pentru o perioadă în Elveția. În anul 1990, este ales ca președinte al Institutului Român pentru Drepturile Omului și Tineret. Apoi, în perioada 1991-1993, după câștigarea procesului intentat autorităților române pentru eliminarea sa abuzivă din Ministerul de Externe (pe timpul regimului Ceaușescu), Mazilu își reia funcția ocupată anterior (până în 1986), de Director al Departamentului juridic în Ministerul Afacerilor Externe, fiind în paralel și profesor de drepturile omului și drept maritim.

Ulterior a reintrat în diplomație, devenind șef al Misiunii Diplomatice a României în Filipine (1993-1994). Apoi este numit ca ambasador la organizațiile internaționale cu sediul la Viena și reprezentant al României la OSCE (1994-1997)[18].

Dumitru Mazilu, Vicepreşedinte al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Utilizarea Paşnică a spaţiului cosmic (Viena, 1997)

Printre alte funcții deținute de Mazilu amintim: vicepreședinte al Organizației Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (1995), vicepreședinte al Comisiei Națiunilor Unite pentru Utilizarea Pașnică a spațiului cosmic (1995-1997), președinte al Grupului de lucru al Conferinței Generale al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (1996-1997), vicepreședinte și ulterior președinte al Comisiei Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional (1998-2000), membru al Academiei diplomatice internaționale (2002).^[17]

În prezent, Dumitru Mazilu este profesor titular la mai multe universități din București (Universitatea Creștină "Dimitrie Cantemir", Universitatea Hyperion, Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza) și din Constanța (Universitatea "Ovidius" și Universitatea Maritimă). Este autorul a mai multor cărți de specialitate (drept, comerț, diplomație).

În anul 2003, Dumitru Mazilu a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru pace de către Academia diplomatică internațională.^[18]

Din anul 2003, Dumitru Mazilu este membru al Consiliului științific al ONU pentru învățământ la distanță. De asemenea, deține și titlul de conducător de Doctorat în domeniul Dreptului Internațional. În anul 2004 a fost numit de către Ion Iliescu în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române.

Dumitru Mazilu vorbește fluent limbile engleză, franceză, rusă și italiană.

Dumitru Mazilu

* 1936: Robert John Downey, Sr. (n. Robert John Elias; 24 iunie 1936) este un actor, scriitor, regizor și producător de film american, și tatăl actorului Robert Downey, Jr.

·         1939: Sânziana Pop, prozatoare română

Este fiica Alexandrei Pop (născută Lupan), profesoară, și a medicului și ziaristului Gavril Pop, director al revistei „Tribuna" din Brașov.

Absolventă a Liceul German din Brașov (1950-1953), apoi la Liceul nr. 3 din același oraș (1953-1956) și a Facultății de Filologie la Universitatea din București (1956-1960). După o perioadă de colaborări la „Gazeta literară", „Scânteia tineretului" și „Luceafărul", se angajează redactor la „Luceafărul", unde în 1964 devine șef de secție. Debutează editorial cu volumul „Nu te lăsa niciodată”, apărut în 1966 și distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În 1990 înființează revista Formula AS, care devine repede un fenomen de succes, comercial, dar și sociocultural, atingând un tiraj puțin obișnuit.

Pop este unul dintre cei mai înzestrați reporteri literari ai perioadei 1970-1980, formându-se la școala (și în fascinația) lui Filip Brunea-Fox și Geo Bogza. Cea mai mare parte a scrisului i-a rămas în paginile revistelor. Reportajele din coloanele „Luceafărului" anilor '70 (multe semnate în colaborare cu Gabriela Melinescu) erau adevărate sărbători sociostilistice, descoperind fețele sensibile ale realității, universul poetic inocent al copiilor handicapați, lumea pescarilor din Deltă (ființe fabuloase, din specia personajelor lui Panait Istrati și Ștefan Bănulescu), a oamenilor de la munte (îndeosebi din regiunile Brașovului, Făgărașului, din defileul Rucăr-Bran).

Deși uneori corodată de exigențele propagandistice ale ceaușismului, formula reportajului scris de Pop rezistă cu succes la proba timpului, în special grație substanței sufletești a autoarei: romantică, frumoasă, pe cât de suavă, pe atât de energică, ziarista adoră drumețiile, peisajul viforos și amalgamat, știe să extragă ce e de preț în peisajul uman, stilul este cald, alert, proaspăt și franc, nerefuzându-și patetismul de calitate. O parte din această frenetică activitate va fi selectată în volumele „Viața cere viață” (1974, în colaborare cu Gabriela Melinescu), „Propuneri pentru paradis” (1975) și „Scrisori din linia întâi” (1984), iar rezonanțele ei se vor simți din plin în paginile revistei „Formula AS".

Ca prozator, Pop se remarcă în nara­țiunile din „Nu te lăsa niciodată”, prin percepția vitalist-panteistă și senzualismul adolescentin, afine cu cele întâlnite în proza din acești ani scrisă de Gabriela Melinescu. Cele două autoare au în comun frenezia trăirii, un aer băiețesc, dezinvolt, naturalețea stilului. Pop accentuează latura nonconformistă a feminității încă „neîncepute" și totuși provocatoare (Vară). Personajul-narator oscilează între copilărie și adolescență, dar erosul stă în centrul universului său: de la erosul încă nedefinit - în deambulări nesfârșite, soarele, iarba, dealul exercită o atracție misterioasă - la autooglindire sau dorință orientată către un partener real. Sunt consemnate mici întâmplări din viața unei fete de vârstă incertă (între 10 și 15 ani), circumscrise sferei familiale sau burgului, un Brașov încă dominat de modelul lumii rurale, de cultul libertății, de un „fais ce que tu voudras" întru totul caracteristic.

Autoarea preia limbajul și perspectiva perso­najului, ceea ce îl va face pe Ovid S. Crohmălniceanu să trimită la Din veghe în lanul de secară de J.D. Salinger. Narațiunea nu este totuși simplistă, în parte și datorită construcției de tip puzzle: realitate cotidiană, reverie, miraculos. Trecerile sunt alunecări bruște dintr-o lume în alta, din real în poezie ori într-un tărâm al absurdului, cu pasaje onirice de un fior poetic intens.

Ritmul alert al epicului, stilistica netrucată, concretețea și vibrația descripției sunt atuuri prezente și în romanul „Serenadă la trompetă” (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), apa­riție de succes în epocă, echivalând farmecul unui Alain-Fournierautohton. Proză tipică a tinereții explozive, Serenadă... captează trăirile juvenile din Șcheii Brașovului, cu iubiri adolescentine în descendența „Heidelbergului de altădată", cu tristeți ploioase și o sportivitate incandescentă, amestec de senzualism amețitor, lirism nobil, de freamăt introspectiv și frondă înduioșătoare. Cum s-a remarcat, autoarea nu are suflu epic, talentul ei se desfășoară pe spații reduse, cu o spontaneitate și o „grație lirică" specială, care definește o generație de tineri scriitori de la mijlocul anilor '60.

Romanul se va întâlni, în anii '80, cu Îngereașa cu pălărie verde, cartea Adinei Kenereș, iar în anii '90 cu Brașovul Simonei Popescu, în linia unei feminități insurgent-evocative.

Opera:

• Nu te lăsa niciodată, prefață de Gh. Achiței, București, 1966;
• Serenadă la trompetă, București, 1969;
• Viața cere viață (în colaborare cu Gabriela Melinescu), București, 1974;
• Propuneri pentru paradis, București, 1975;
• Scrisori din linia întâi, București, 1984.

* 1939: Annette Andre (n. 24 iunie 1939, Sydney, New South Wales) este o actriță australiană.

Andre a debutat în anul 1960 cu rolul jucat în filmul "The Slaughter of St Theresa's Day". Cele mai multe roluri le-a avut în filme TV ca: Whiplash, The Avengers, Adam Adamant Lives!, The Troubleshooters, The Baron, Sfântul (The Saint), Maigret și The Prisoner.

·         1942 - S-a născut Mick Fleetwood, baterist britanic (John Mayall's Bluesbreakers, Fleetwood Mac).

·         1944 - S-a născut Jeff Beck, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (Yardbirds, Jeff Beck Group, Beck, Bogart & Appice).

·         1944 - S-a născut Arthur Brown, vocalist şi compozitor britanic (The Crazy World Of Arthur Brown).

·         1944 - S-a născut Charlie Whitney, chitarist britanic (Family, Streetwalkers, Rhead Brothers, Roger Chapman, Axis Point).

·         1944 - S-a născut Chris Wood, flautist, saxofonist, pianist şi vocalist britanic (Traffic, Ginger Baker's Air Force).

·         1945: Bujor Voinea, poet roman

* 1946: Napoleon Săvescu (n. 24 iunie 1946, București) este un medic româno-american, cunoscut pentru emiterea unor teorii controversate asupra istoriei dacilor și etnogenezei românilor. Napoleon Săvescu este absolvent al Institului de Medicină și Farmaceutică (1973).^[1] A emigrat în SUA în 1977, unde a fondat organizațiile „Dacia Revival International Society” și „The Romanian Medical Society of New York”. Începând din anul 2000 organizează anual câte un congres de dacologie,^[2] deși nu are nici o calificare în istorie^[3] și este respins de comunitatea academică din domeniu

* 1946: Ellison Shoji Onizuka (24 iunie 1946 – 28 ianuarie 1986) a fost un astronaut american originar din Kealakekua, districtul Kona, Hawaii, care a zburat cu succes în spațiu cu naveta spațială Discovery în misiunea STS-51-C (1985). A murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist. El a fost primul american de origine asiatică ^[2] și prima persoană de origine japoneză care a ajuns în spațiu

Ellison Shoji Onizuka

·         1947: Dinu Flamand (n. 24 iunie 1947, Susenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud) este un poet, eseist, jurnalist francez, diplomat, originar din România. Este de asemenea un traducător inspirat din literatura franceză, spaniolă, italiană și portugheză, precum și comentator politic al actualității în presa românească și în cea internațională. În ianuarie 2011a fost distins cu Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.
Este licențiat al Facultății de Filologie a Universiății „Babeș-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei Echinox. A lucrat in diverse redacții de ziare si reviste din București, între care Amfiteatru și Secolul 20. În anul 1971 a fost transferat disciplinar de la Centrala cartii pentru ca a refuzat sa participe la acțiunea de epurare ideologica a cărților ;^[2] În anii 80 pleacă din țară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, in presa scrisă și in emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. Locuiește pînă în 2010 în Franța. A fost jurnalist bilingv la Radio France Internationale, între aprilie 1989 și aprilie 2009. Ulterior a început să realizeze emisiuni de pe teme de actualitate românească și internațională la diverse posturi de televiziune din România, mai cu seamă la B1 tv, în emisiunea de analiză social-politică "Pasul următor". Din august 2011 devine consilier al Ministrului de externe. Este numit în 2013 ministru consilier la Ambasada României de la Paris și reprezintă România la Organizația Internațională a Francofoniei până în noiembrie 2014. După căderea regimului comunist a fost reintegrat în literatura țării sale de origine. Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale si internaționale. I s-au atribuit burse si participari la programe internaționale de creație: Yowa City,SUA,1983; Fundația Kalouste Gulbekian, Lisabona, Portugalia,1985; La Naplouse,Franța, 2002; Centro di studi ligure, Bogliasco, Italia, 2005; Sacatar Organisation, Salvador de Bahia, Brazilia, 2008. Doctor Honoris Causa al Universității de vest "Vasile Goldis" din Arad, 25.05.2010. Cetățean de onoare al mai multor localități, între care al comunei natale. În 2019 i s-a atribuit premiul Nichita Stănescu.
Volume de poezii:

• Apeiron, Ed. Cartea Românească, București, 1971
• Poezii, Ed. Cartea Românească, București,1974
• Altoiuri, Ed. Eminescu, București, 1976
• Stare de asediu, Ed. Cartea Românească, București, 1983
• Viață de probă, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998
• Dincolo/De l’autre côté, ediție bilingvă româno-franceză, în românește de Pierre Drogi, cu desene ale sculptorului Neculai Păduraru, Ed. Universalia, București 2000
• Tags, Ed. Dacia Internațional, col. „Poeții Echinoxului”, Cluj-Napoca, 2002
• Migrația pietrelor, antologie cu o prefață de Ion Pop, Buc., Ed. Cartea Românească, București, ed. I, 2000, ed. a II-a, 2003
• Grădini/ Jardins, ediție bilingvă, traduceri în franceză de Claudia Fontu, Ed. Idea, Cluj-Napoca, 2005
• Frigul intermediar, Ed. Paralela 45, col. „Biblioteca românească”, Pitești, 2006^[3]
• Opera poetică, 2 vol., col. „Poesis”, Ed. Cartier, Chișinău, 2007
• Umbre și Faleze, ediție ilustrată de Savina Tarsitano, Ed. Brumar, Timișoara, 2010
• Biopoeme, antologie de autor 1970-2010, prefață de Eugen Negrici, Colectia 101 Poeme, Ed. Academiei Române, București, 2010
• Stive de tăcere, antologie și postfață de Ion Pop, Colecția Poeți laureați ai Premiului național de poezie MIHAI EMINESCU, Ed. Paralela 45, Pitești, 2011
• Stare de asediu, ediția a II-a, revizuită, prefață de Mircea Martin, Cluj-Napoca, Ed. Școala ardeleană, Cluj-Napoca, 2015
• Veghea și Somnul, un an de sonete, viziune grafică de Mircia Dumitrescu, tehnoredactare & editare imagini Orbán Anna-Mária, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016
• Primăvara la Praga, elegii, epigrame, satire, Editura Tracus Arte, București, 2017.
• Descos și țes, antologie de autor 1971-2017, vol.I,II, desene și coperta de Marcel Lupșe, „Colecția Echinox”, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Dinu Flămând

Dinu Flămând la Göteborg, 2013

·         1948 - S-a născut Patrick Moraz, clăpar elveţian (Mainhorse, Refugee, Yes, Moody Blues).
* 1949: Ion Răducanu este un deputat român, membru al Partidului Social Democrat, ales în județul Timiș la alegerile din 2012.

·         1949: John Illsley, basist britanic (Dire Straits)
* 1955: Parviz Parastui (născut Parviz Parastui la 24 june 1955, Hamedan, Iran) este un actor iranian.

Parviz Parastui

·         1957 - S-a născut Astro (Terence Wilson), trompetist britanic (UB 40).

·         1957: Ilie Bărbulescu (n. 24 iunie 1957, Pitești, România) este un fotbalist român, care a jucat la Echipa națională de fotbal a României. A câștigat Cupa Campionilor Europeni în anul 1986.

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a

* 1958: Thomas Duane "Tom" Lister, Jr. (n. 24 iunie 1958, Compton, SUA) este un actor american de film, televiziune, și voce.

Tom Lister

·         1959: Tania Filip, actriță română

·         1959 - S-a născut Andrew McClusky, clăpar, vocalist, basist, chitarist şi compozitor britanic (Orchestral Manoeuvres In The Dark).
* 1961: Mario Mauro este un om politic și profesor italian. În 1985, termină cursurile Facultății de Litere și Filozofie a Universității Cattolica del Sacro Cuore din Milano. Din 2008 este profesor universitar în istorie la Universitatea Europea di Roma. Din 1999 până în 2013, a fost europarlamentar din partea Italiei, ales pe listele Forței Italia, apoi ale Partidului Poporul pentru Libertate (PdL), fost membru al grupului europarlamentar al Partidului Popular European. În 2013, demisionează din PdL și se înscrie în Alegerea Civică, partidul fostului premier Mario Monti. La alegerile parlamentare din 2013, obține un mandat de senator în colegiul 1 din Lombardia, pe listele coaliției de centru Cu Monti pentru Italia, și este învestit în funcția de ministru al Apărării.

Mario Mauro

·         1961 - S-a născut Curt Smith, vocalist, basist şi compozitor britanic (Tears For Fears).
* 1966: Paul Drew Clement (n. 24 iunie 1966) este jurist american, care a îndeplinit funcțiile de Avocat General al Statelor Unite (Solicitor General) Statelor Unite și de Procuror general al Statelor Unite (Attorney General), profesor de științe juridice la Universitatea Georgetown. El a fost nominalizat de Președintele George W. Bush pe 14 martie 2005 la postul de Solicitor-General, confirmat de Senatul Statelor Unite pe 8 iunie 2005, și a depus jurământul pe 13 iunie. Clement l-a înlocuit în aceasta funcție pe Theodore Olson.

Paul Clement a demisionat pe 14 mai 2008, efectiv pe 2 iunie 2008,și s-a alăturat Centrului Juridic al Universității Georgetown

Paul Clement

* 1967: Richard Z. Kruspe (n. 24 iunie 1967, Wittenberge, Germania) este un muzician german, fondator și chitarist al trupelor Rammstein și Emigrate. Pentru un timp a fost cunoscut sub numele de Bernstein, după numele fostei sale soții sud-africane, Caron Bernstein. Au fost împreună 5 ani, până în anul 2004.

Kruspe s-a născut în Wittenberge, Germania de Est. El a primit inițial numele de Zven Kruspe, dar și-a schimbat numele în Richard, având convingerea că fiecare ar trebui să-și poată schimba numele.^[1] Are două surori mai mari și un frate mai mare (Gordon Kruspe). Părinții lui au divorțat când era mic. Mama sa s-a recăsătorit, dar nu s-a întâlnit cu tatăl său vitreg. S-a mutat în satul Weisen când era tânăr. Din cauza relației proaste cu tatăl său vitreg, Kruspe a fugit adesea de acasă în adolescență și a dormit pe băncile din parc. Mai tarziu a inceput să lupte ca o modalitate de a-și canaliza furia.

La vârsta de 16 ani, Kruspe și câțiva prieteni au vizitat Cehoslovacia, unde și-a cumpărat o chitară. El a planificat inițial să o vândă, deoarece era foarte scumpă și credea că ar putea face un profit bun. Cu toate acestea, odată ce s-a întors în Germania de Est, o fată de la o tabără în care locuia l-a rugat să îi cânte la chitară. El i-a spus că nu știe să cânte, dar a continuat să insiste și Kruspe s-a înfuriat și a început să schimbe șirurile. "Cu cât mai tare am cântat", a spus Richard, "cu atât mai entuziasmat a primit-o. Ceva mi-a dat în cap și mi-am dat seama că fetelelor le plac tipii care cântă la chitară." Acest lucru l-a făcut interesat de chitară și, ca rezultat, a început să cânte în fiecare zi și noapte pentru următorii doi ani.

Kruspe s-a căsătorit cu actrița sud-africană Caron Bernstein în data de 29 octombrie 1999. Ceremonia a fost evreiască și Kruspe a compus muzică pentru ea. A luat numele Richard Kruspe-Bernstein în timpul căsătoriei lor. În 2001, s-a mutat din Berlin la New York pentru a trăi mai aproape de Caron Bernstein. Ei s-au despărțit în 2004. Numele său este acum înapoi la versiunea originală "Kruspe", deoarece divorțul a fost finalizat. În 2011, a plecat din New York pentru că "nu este mediul potrivit pentru următoarea parte a vieții mele" și s-a mutat înapoi în Berlin.^[2] De asemenea, în acest moment, Richard a anunțat că a devenit a treia oară tată.

Are o fiică, Khira Li Lindemann (născută la 28 februarie 1991). Numele ei este "Lindemann", deoarece mama ei a fost căsătorită cu vocalistul din trupa Rammstein, Till Lindemann. Mama lui Khira a păstrat numele de familie "Lindemann" când a divorțat. Mai târziu, ea și Kruspe au avut-o pe Khira. Cei doi nu s-au căsătorit, lăsând-o pe Khira cu numele de familie Lindemann.

Fiul său, Merlin Esra Besson s-a născut la 10 decembrie 1992.

Cea de a doua fiică a lui Richard, și al treilea copil, este Maxime Alaska Bossieux. S-a născut la 28 septembrie 2011. Mama ei este Margaux Bossieux, basist al trupei punk Dirty Mary din New York. Bossieux a fost implicată în înregistrarea albumului de debut al lui Emigrate.^[3]

Vorbește engleză fluent și cântă în limba engleză cu Emigrate.

Richard Z. Kruspe

Kruspe în 2010

·         1970 - S-a născut Glenn Allan Medeiros, cântăreţ american.
* 1971: Ji Jin-hee (n. 24 iunie 1971) este un actor sud-coreean cunoscut pentru rolurile sale din diferite seriale de televiziune sud-coreene, cum ar fi Miss Kim's Adventures in Making a Million, Love Letter, Spring Day, și foarte popularul și de succes, Giuvaierul palatului ("Dae Jang Geum"). El a debutat în 1999 în videoclipul muzical Like A Trash Movie al lui Jo Sung-Bin.^[1] Primul său rol l-a avut în serialul TV Juliet's Man, în care a jucat alături de actrița Ye Ji-Won.

În 2004, el s-a căsătorit cu partenera sa de șase ani, Lee Su-yon (Su-yon Lee).

Ji Jin-hee

* 1972: Lucian Cristian Marinescu (n. 24 iunie, 1972) este un fost fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998.^[1] După retragerea din activitate a devenit impresar
* 1973: DJ Tonka (pseudonimul lui Thomas-René Gerlach, n. 24 iunie 1973, Mainz, Germania) este un artist german de muzică electronică. El este, de asemenea, cunoscut sub numele de Tonka, Chip Tunes și Thomastic.

La începutul carierei sale, Thomas-René Gerlach lucrat cu producătorii Ian Pooley în trupa Outrage, Space Cube, iar T'N'I. Împreună au produs mai multe înregistrări în techno, progressive house și breakbeat. În 1996, parteneriatul a fost dizolvat (un EP cu piese nelansate a fost totuși lansat în 1997).

Ca artist solo, Gerlach a luat numele de DJ Tonka și a început să producă muzica house, cu influențe de la synthpop și de la stilul American garage house. El a realizat o oarecare notorietate ca și remixer, refăcând melodii cum ar fi "Trapped" pentru artistul disco Colonelul Abrams, "Love Shack" pentru The B-52's și [1]"Push It" pentru Salt-N-Pepa.

Tonka îi menționează pe Grandmaster Flash și Depeche Mode în rândul celor care îl influențează. El a fondat, de asemenea, două case de discuri: Uplifting Records în 1997 și Vivienne Records în anul 2000.

DJ Tonka

·         1975: Nouria Nouri, actriță română

* 1976: Claudia Bogdana Cetățeanu (n. 24 iunie 1976, în Baia Sprie)^[1] este o handbalistă din România ce joacă pentru clubul CSU Oradea pe postul de portar

* 1976: Ricardo Alexandre dos Santos (n. 24 iunie 1976) este un fost fotbalistbrazilian.

* 1977: Stelian-Cristian Ion (n. 24 iunie 1977) este un deputat român, ales în 2016 pe listele USR.

* 1977: Amir Talai (n. 24 iunie 1977) este un actor și comediant american.

* 1978: Luis Javier García Sanz (n. 24 iunie 1978 în Badalona, Barcelona, Catalonia) este un fotbalist spaniol care în prezent joacă pentru Panathinaikos Atena. Deși este stângaci, șutează bine cu ambele picioare și are un joc de cap bun, chiar dacă este mai scund.

* 1978: Shunsuke Nakamura (中村 俊輔 Nakamura Shunsuke^?, n. 24 iunie1978, Yokohama, Japonia) este un fotbalist japonez care evoluează în prezent la Yokohama F. Marinos. 

* 1978: Juan Román Riquelme (pronunție în spaniolă: /ˈxwan roˈman riˈkelme/; n. 24 iunie 1978) este un fotbalist argentinian retras din activitate.

·         1980 - Ruxandra Novac, poeta (“Ecograffiti”).

* 1980: Cícero João de Cézare, cunoscut mai mult ca Cicinho, (pronounție în portugheză: /siˈsĩɲu/; n. 24 iunie 1980 în Pradópolis, São Paulo, Brazilia), este un fotbalist brazilian, care în prezent evoluează în Super Lig la clubul Sivasspor.

El a reprezentat Brazilia la Campionatul Mondial de Fotbal 2006.

* 1981: Robert Iacob (n. 24 iunie 1981) este un jucător de fotbal român liber de contract.

* 1981: Damaschin Luchian (n. 24 iunie 1981, Dornești, Suceava) este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu rangul de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Părintele Damaschin (Ioan-Daniel) Luchian s-a născut în data de 24 iunie 1981 în comuna Dornești, județul Suceava, fiind cel de-al doilea copil al părinților Constantin și Elena Luchian.

Formarea teologică a dobândit-o la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Mitropolit Dosoftei” Suceava, apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, secția Pastorală, fiind licențiat în urma susținerii lucrării Paternitate și filiație duhovnicească în Ortodoxie. Continuitate și înnoire, alcătuită sub coordonarea Pr. Prof. Dr. Ioan-Cristinel Teșu.

Între anii 2006-2008 a urmat cursuri postuniversitare de masterat în cadrul Facultății de Teologie „Patriarhul Justinian” din București, secția Doctrină și Cultură, finalizate cu lucrarea de disertație Paternitate și filiație duhovnicească în scrisorile Sfinților Varsanufie și Ioan din Gaza, îndrumător Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă.

Din 2015 este doctorand al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, cu o lucrare despre Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Elemente de antropologie teologică, sub coordonarea Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr.

În anii 2009 și 2010 Părintele Damaschin Luchian a urmat cursuri de training manager proiecte cu finanțare externă, organizate de Asociația Profesională de Management Regional, Suceava, iar între 2014-2016 a urmat cursuri de formare de formatori, organizate de Centrul de Formare și Inovare al Fundației Varlaam, Iași și Institutul de Dezvoltare Personală, București.

Hirotesia întru protosinghel a avut loc în data de 9 noiembrie 2009, iar cea întru arhimandrit în 25 martie 2012.

În ceea ce privește ascultările pe care le-a avut în Biserică, părintele Damaschin a fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria Putnei în data de 19 iulie 2004, apoi tuns în monahism pe 18 decembrie 2005. A fost hirotonit ierodiacon de către Preasfințitul Calinic Botoșăneanul în 25 martie 2006, după care, în 28 aprilie 2006 a fost hirotonit preot de către Înaltpreasfințitul Pimen, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

Slujba de ipopsifiere a noului episcop vicar ales al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților a avut loc în seara zilei de 22 iulie 2017, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, la finalul slujbei Vecerniei, în jurul orei 18:30. Ipopsifierea reprezintă slujba specială prin care se face anunțarea și chemarea la treapta de arhiereu a episcopului ales. Slujba Vecerniei va începe la ora 17:00.

Duminică, 23 iulie 2017, de la ora 07:00, va fi oficiată în Catedrala Arhiepiscopală slujba Utreniei, în cadrul căreia episcopul-vicar ales al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților va citi înaintea ierarhilor prezenți mărturisirea de credință, după care va semna actul oficial prin care își asumă mărturisirea, slujirea și misiunea ce vor urma.

Sfânta Liturghie a fost prezidată, începând cu ora 09:00, de Înaltpreasfințitul părinte Teofan. Alături de mitropolitul Moldovei și Bucovinei vor sluji mai mulți ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preoți și diaconi. În cadrul Sfintei Liturghii, candidatul va fi hirotonit episcop după rânduiala liturgică.

La finalul slujbei se va da citire Actului Patriarhal, prin care noul episcop este  recunoscut ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, cu titulatura de „Dorneanul”, după care vor fi rostite alocuțiuni din partea ierarhilor, a invitaților și a autorităților centrale și locale.

În ședința din 4 iulie 2017, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe părintele Damaschin Luchian în postul de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, cu titulatura „Dorneanul”.

* 1982: Dragoș Chircu (n. 24 iunie 1982, București) este un cântăreț român cunoscut pentru participarea sa în primul sezon al emisiunii-concurs Vocea României.

Dragoș Chircu s-a născut pe 24 iunie 1982 în București. Este absolvent al Liceului de Muzică George Enescu, secția Percuție. Primul său contact cu scena a fost în cadrul festivalului International „George Grigoriu” din anul 2005, unde a obținut locul trei.

În 2011, Chircu a participat la primul sezon al emisiunii-concurs, Vocea României, unde a fost în echipa Loredanei. În cadrul acestei emisiuni, Dragoș a ocupat locul al doilea

După Vocea României, Dragoș Chircu a colaborat cu Loredana pentru piesa "Ochii din vis". Pe 25 septembrie 2012, Dragoș a lansat piesa "Catch My Love"^[7] Tot în 2012, alături de Chris Mayer și Adi Cristescu, a compus piesa "Without you"

·         1982: Rafał Grzelak (n. 24 iunie 1982, Łódź, Polonia) este un jucător polonezde fotbal, care joacă pe post de mijlocaș stânga la echipa Chojniczanka Chojnice. A jucat două meciuri și pentru echipa națională de fotbal a Poloniei. În sezonul 2009-2010 a evoluat sub formă de împrumut la Steaua București.
* 1982: Florin Hidișan (n. 24 iunie 1982, Râmnicu Vâlcea, România) este un fotbalist român care evoluează, pe postul de mijlocaș ofensiv, la clubul FC UTA . A evoluat și pentru CS Otopeni între 2004 și 2006. În prezent este liber de contract.
* 1983: Albert Maria Lamoral Miguel Johannes Gabriel, al 12-lea Prinț de Thurn și Taxis (n. 24 iunie 1983, Regensburg, Germania) este prinț german și socialist. De la moartea tatălui său în 1990, ALbert este pe lista celor mai tineri miliardari din lume. A apărut prima dată pe această lista la vârsta de opt ani. Mama sa, Prințesa Gloria, a fost o figură populară în media în anii 1980 și a păstrat averea lui până când Albert a fost suficient de mare pentru a o moșteni. Albert are două surori mai mari: Prințesa Maria Theresia și Prințesa Elisabeta.

Albert

Prinț de Thurn și Taxis

Prințul Albert în 2011

* 1984: Valentin Lemnaru (n. 24 iunie 1984) este un jucător de fotbal româncare evoluează la clubul Universitatea Cluj.

* 1984: Osvaldo Noé Miranda (n. 22 iunie 1984, Luján de Cuyo, Argentina) este un jucător de fotbal care evoluează pe postul de atacant la Gimnasia de Jujuy.

* 1985: Diego Alves Carreira (n. 24 iunie 1985, Rio de Janeiro), cunoscut sub numele de Diego Alves, este un fotbalist brazilian care joacă pentru Flamengo, în Brazilia, ca portar.

* 1986: Solange Piaget Knowles (n. 24 iunie 1986), este o cântăreață și actriță americană din Houston, Texas, este sora cântăreței Beyoncé Knowles.

Solange Piaget Knowles

Solange cântând în Oslo, 2017

* 1986: Tomi Petrescu (n. 24 iunie 1986, Jyväskylä) este un fotbalist finlandez de origini române, care evoluează pe posturile de aripă dreapta și mijlocaș ofensiv pentru echipa din țara sa natală, FC Ilves. Acesta a reprezentat naționalele U-17 și U-21 ale Finlandei.

* 1986: Bojana Stamenov (n. 24 iunie 1986) este o cântăreață sârbă care a reprezentat Serbia la Concursul Muzical Eurovision 2015 cu piesa „Beauty Never Lies”.^[1] Ea participă și la spectacole pentru copii organizate în Teatrul Boško Buha din Belgrad

Bojana Stamenov

Stamenov in 2015

·         1987: Lionel Andrés Messi (n. 24 iunie 1987,^[2] Rosario, Argentina^[3]) este un fotbalist argentinian care în prezent evoluează la clubul FC Barcelona în Primera División. Messi este considerat drept cel mai bun jucător din generația sa, și unul dintre cei mai buni din istoria fotbalului,^[5][6][7] fiind nominalizat la Jucătorul anului până la vârsta de 21 de ani. El a fost desemnat de FIFPro cât și de World Soccer Magazine "tânărul jucător al anului" timp de trei ani consecutiv în perioada 2003-2005. Stilul său de joc a atras comparații între el și legenda fotbalului Diego Maradona,^[8] chiar Maradona declarându-l pe Messi succesorul său.^[9]

Messi a început să joace fotbal încă de la o vârstă fragedă, potențialul său fiind foarte repede observat de Barcelona. În 2000, Messi s-a mutat cu toată familia în Europa, plecând de la Newell's Old Boys deoarece Barcelona s-a oferit să plătească tratamentul pentru deficiența hormonului de creștere (acum măsurând 1,69 m). Și-a făcut debutul în La Liga în sezonul 2004-2005, fiind cel mai tânăr jucător care a jucat și marcat un gol în campionatul Spaniei. Barcelona a câștigat titlul în sezonul de debut al lui Messi. Sezonul în care a ieșit la suprafață a fost 2006-2007: a devenit titular, a marcat un hat-trick în El Clásico și a terminat cu 14 goluri în 26 de meciuri de campionat. Cel mai de succes sezon a fost 2008-2009, când Messi a marcat 38 de goluri având un rol principal în câștigarea trofeelor obținute de catalani: Liga Campionilor, Campionatul și Cupa Spaniei.

Messi a fost golgheterul Campionatului mondial de tineret din 2005 marcând două goluri chiar în finală. La scurt timp după, a devenit un membru cu drepturi depline la prima reprezentativă. În 2006 el a devenit cel mai tânăr jucător care a evoluat la Campionatul Mondial, și a câștigat medalia de argint la Copa América în anul următor. La Olimpiada din Beijing el a câștigat primul trofeu cu naționala mare, medalia de aur cu echipa olimpică de fotbal a Argentinei.

În 2009, 2010 și în 2011 a primit premiul Balonul de Aur pentru cel mai bun fotbalist al anului egalând performanța lui Michel Platini, singurul jucător din istorie care reușise să câștige până în acel moment 3 baloane de aur consecutiv. În 2012 depășește această barieră, fiind singurul jucător din istorie care câștigă al patrulea balon de aur consecutiv.^[10] Iar în 2015 câștigă al 5-lea balon de aur din cariera sa, fiind jucătorul cu cele mai multe baloane de aur câștigate din lume, 5 la număr.^[11] În iulie 2016, Lionel Messi anunța public că se va retrage de la echipa națională la numai 29 de ani, după ce a ratat la loviturile de departajare în finala Copa America, astfel pierzând a treia finală consecutivă cu țara sa în 3 ani. Din fericire, se răzgândește o lună mai târziu, și începe pregătirea cu Argentina pentru Campionatul Mondial de Fotbal din 2018. Messi și-a atras de-a lungul timpului porecle ca: Messidona, Messia, Messigician, La Pulga, Goat (greatest of all time = cel mai bun din toate timpurile).

* 1988: Micah Lincoln Richards (n. 24 iunie 1988) este un fotbalist englez, care joacă la echipa Aston Villa. Un fundaș dreapta puternic, debutează în naționala Angliei în noiembrie 2006. A fost cel mai tânăr apărător englez convocat la echipa Angliei, pentru care a jucat până în prezent în 13 meciuri. A jucat în echipa Marii Britanii la turneul de fotbal de la Jocurile Olimpice de vară din 2012.

* 1990: Sergiu Muth (n. 24 iunie 1990, Târnăveni) este un fotbalistromân retras din activitate,^[1] care a evoluat pe postul de fundaș central la clubul din Liga I, ASA Târgu Mureș.

* 1992: David Alaba (n. 24 iunie 1992, Viena, Austria) este un fundaș stânga aflat sub contract cu FC Bayern München.
* 1997: Serghei Tarnovschi (în ucraineană Сергій Тарновський; n. 24 iunie1997, Lviv, Ucraina) este un canoist moldovean de origine ucraineană.

Fratele său mai mare, Oleg, este și el un canoist de performanță. Amândoi au fost naturalizați de Republica Moldova în anul 2013