2. /24 IUNIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

·         238: A murit imparatul roman  Maximinus Thrax;  (n. 173). Maximinus Thrax (173-238),  cunoscut si  sub numele de Maximin I, a fost impărat roman din anul  235, pana  in anul  mortii sale - 238. Potrivit  Historia Augusta, Maximinus s-a născut în Tracia sau Moesia. Jordanes în lucrarea sa Getica relateaza ca  a fost deosebit de iubit de  geţi (daci) si ca  în plus, ca  el ar fi fost ‘ unul din ei “A murit la Aquileia  în timp ce încerca să inabuse  o revoltă senatorială.

·         1398: A murit  Împăratul Hongwu, fondatorul dinastiei Ming din China; (n. 1328).

·         1519: A murit  Lucrezia Borgia, ducesa de Ferrara (n. 1480).
* 1718: Ludwig Friedrich I de Schwarzburg-Rudolstadt (25 octombrie 1667 – 24 iunie 1718) a fost prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt, Conte de Hohenstein, Lord de Rudolstadt, Blankenburg și Sondershausen din 1710 până la moartea sa. Ludwig Friedrich a fost fiul lui Albert Anton, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, poeta Emilie Juliane de Barby-Mühlingen.

Între mai 1687 și octombrie 1688, el a făcut un mare tur însoțit de Johann von Asseburg. A fost primit la Palatul Versailles de regele Ludovic al XIV-lea și la Viena de împăratul Leopold I. De asemenea, a fost primit de Ducele Frederick I de Saxa-Gotha-Altenburg, cu a cărui fiică Anna Sofia se va căsători la 15 octombrie 1691 la Castelul Friedenstein din Gotha. Cuplul va avea 15 copii.  

Ludwig Friedrich I, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt
Date personale
Născut	25 octombrie 1667 Rudolstadt
Decedat	24 iunie 1718 (50 de ani) Rudolstadt
Părinți	Albert Anton, Prince of Schwarzburg-Rudolstadt[*] Countess Emilie Juliane of Barby-Mühlingen[*]
Căsătorit cu	Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg
Copii	Frederic Anton Prințesa Amalie Magdalene Sophie Louise Sophie Juliane William Louis Christiane Dorothea Albert Anton Emilie Juliane Anna Sophie Dorothea Sofie Louise Friederike Magdalene Sibylle Louis Günther II
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schwarzburg

·         1768: Maria Karolina Zofia Felicja Leszczyńska^[1] (23 iunie 1703 - 24 iunie 1768) a fost soția regelui Ludovic al XV-lea al Franței și bunica regilor Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. În Franța era numită Marie Leczinska. A fost a doua fiică a regelui Stanisław Leszczyński al Poloniei (mai târziu Duce de Lorena) și al lui Katarzyna Opalińska. Sora ei mai mare, Anna Leszczyńska (1699–1717) a murit la vârsta de 18 ani de pneumonie.

Viața Mariei a fost tulburată de nenorocirea politică a tatălui ei. În mod ironic, cariera politică cu mici șanse a regelui Stanisław a fost în cele din urmă motivul pentru care fiica lui Maria a fost aleasă ca mireasă a regelui Ludovic al XV-lea al Franței.

S-a născut la Trzebnica cu un an înainte ca tatăl ei să fie făcut rege al Poloniei de Carol al XIII-lea al Suediei care a invadat țara. Foarte apropiată de tatăl ei, Maria a împărțit exilul cu el la Wissembourg în provincia franceză Alsacia, loc sugerta de Filip al II-lea, Duce de Orléans, nepot de frate al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și regent în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea. 

Maria Leszczyńska în 1730, de Alexis Simon Belle.

În 1721, la vârsta de 11 ani, Ludovic al XV-lea a fost logodit cu verișoara sa primară, infanta Mariana Victoria a Spaniei, care avea trei ani. Pentru că regele era fragil și au existat mai multe alerte cu privire la starea sa de sănătate iar Infanta Spaniei era prea mică pentru a produce moștenitori, Cardinalul Fleury, primul ministru al lui Ludovic al XV-lea, a vrut să îi găsească regelui o mireasă care nu ar trage Franța în complicate alianțele politice. Deoarece puterea regală a lui Stanisław nu mai exista, Maria a fost aleasă pentru căsătoria cu regele francez.

Căsătoria prin procură a avut loc la 15 august 1725 la catedrala Strasbourg, Ludovic al XV-lea fiind reprezentat de vărul său, Ducele de Orléans, Ludovic Piosul. Ludovic și Maria s-au întâlnit prima dată în ajunul nunții, care a avut loc la 5 septembrie 1725 la Palatul Fontainebleau. Maria a câștigat popularitate în rândul populației de la început, atunci când a aruncat bani pe drum la nunta ei în Fontainebleau.

Tânarul cuplu căsătorit a fost inițial fericit și au avut mulți copii. În august 1727, la Palatul Versailles, Maria a născut primii copii, două fete gemene, Louise Élisabeth și Henriette Anne. Cea mai mare dintre gemene, Louise Élisabeth, s-a căsătorit cu Infantele Felipe al Spaniei și a devenit Ducesă de Parma. Prin Louise Élisabeth, Maria a devenit strămoașa regelui Juan Carlos I al Spaniei.

Maria i-a dăruit lui Ludovic 10 copii în zece ani, opt fiice și doi fii; doar unul din cei doi băieți, Delfinul Louis-Ferdinand a supraviețuit copilăriei. Nașterea lui Madame Septième (1737) urmată de un avort spontan în anul următor a marcat sfârșitul fericirii cuplului regal. Ludovic care avea 28 de ani s-a plictisit de o soție matură, epuizată de numeroasele sale sarcini. În ciuda scrupulelor sale morale și religioase, regele și-a luat ca metresă pe contesa de Mailly, prima dintre "surorile Mailly".

Ludovic XV era un notoriu afemeiat și a avut numeroase metrese dintre care cea mai cunoscută este Madame de Pompadour. Maria a fost o devotată romano-catolică. Contribuția ei majoră la viața de la Versailles a constat în concertele corale poloneze săptămânale. Din căsătoria de la 4 septembrie 1725 cu Ludovic al XV-lea al Franței au rezultat zece copii:

Nume	Naștere	Deces	Note
Louise-Elisabeth	14 august 1727	6 decembrie 1759	Ducesă de Parma, a avut copii
Henriette-Anne	14 august 1727	10 februarie 1752	murit celibatară, fără copii
Marie-Louise a Franței	28 iulie 1728	19 februarie 1733	murit în copilărie
Ludovic, Delfin al Franței	4 septembrie 1729	20 decembrie 1765
Philippe al Franței	30 august 1730	17 aprilie 1733	murit în copilărie
Adélaïde	23 martie 1732	27 februarie 1800	murit celibatară, fără copii
Victoire-Louise	11 mai 1733	7 iunie 1799	murit celibatară, fără copii
Sophie-Philippine	17 iulie 1734	3 martie 1782	murit celibatară, fără copii
Thérèse-Félicité	16 mai 1736	28 septembrie 1744	murit în copilărie
Louise-Marie	5 iulie 1737	23 decembrie 1787	murit celibatară, fără copii

DECES

Maria a murit în 1768, cu șase ani înaintea soțului ei. Noua lui metresă era o fostă prostituată, Madame du Barry. Copiii Mariei și nepoții ei au regretat sincer moartea mamei și a bunicii lor. Doi ani mai târziu, nepotul său, viitorul Ludovic al XVI-lea s-a căsătorit cu Maria Antoaneta, o tânără arhiducesă austriacă.  

Maria Leszczyńska
Portret al Mariei Leczinska, de Maurice Quentin de La Tour.
Date personale
Nume la naștere	Maria Karolina Zofia Felicja Leszczyńska
Născută	23 iunie 1703 Trzebnica, Polonia
Decedată	24 iunie 1768 (65 de ani) Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Stanisław Leszczyński Catherine Opalińska
Frați și surori	Anna Leszczyńska[*]
Căsătorită cu	Ludovic al XV-lea al Franței
Copii	Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Henriette-Anne a Franței Ludovic, Delfin al Franței Marie Adélaïde a Franței Prințesa Victoria a Franței Sophie-Philippine a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței
Cetățenie	Franța  Uniunea Polono-Lituaniană
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitoare
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Leszczyński
Regină a Franței
Domnie	4 septembrie 1725 – 24 iunie 1768

* 1798: Maria Christina Johanna Josepha Antonia von Habsburg-Lothringen (13 mai 1742 – 24 iunie 1798), a fost a patra fiică și al cincilea copil al Mariei Tereza a Austriei și al împăratului romano-german Francisc I. În familie i se spunea „Mimi”. A fost regentă a Olandei austriece în perioada 1781-1793. 

Maria Cristina

Născută la 13 mai 1742 la Viena, Austria, Maria Cristina a fost a patra fiică însă a doua în viață a împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A fost copilul favorit al mamei sale deoarece împărțeau aceeași zi de naștere. Mimi nu era numai frumoasă ci și inteligentă și cu har artistic.

Prima soție a fratelui ei împăratul Iosif al II-lea, Isabela de Parma a devenit prietena ei cea mai bună. Isabela și-a numit a doua fiică după ea. Maria Cristina era o femeie foarte inteligenta, care a știut cum să-și manipuleze părinții, mai ales pe mama ei. Moartea neașteptată a tatălui ei, Francisc I, și depresia care a urmat în viața Mariei Tereza a însemnat că Maria Cristina a reușit să-și convingă vulnerabila și sentimentala mamă să-i permită ei să se căsătorească din dragoste decât din motive de stat. A fost singurul copil căruia i s-a permis să facă acest lucru.

Ea l-a ales pe vărul ei de-al doilea Prințul Albert de Saxonia, care nu deținea nici o mare avere nici nu oferea un tron; el a fost numit arhiduce, guvernator al Ungariei, iar cuplului i s-a dat ducatul de Teschen. în 1780, cei doi au fost numiți guvernatori ai Țărilor de Jos austriece. Căsnicia a fost una fericită. 

Împărăteasa Maria Tereza cu familia, 1776.

Una dintre surorile ei, arhiducesa Maria Amalia, a fost îndrăgostită de un prinț minor, Carol de Zweibrücken, dar a fost forțată să se căsătorească cu Ferdinand de Parma. Norocul Mariei Cristina de a se căsători cu bărbătul pe care l-a iubit le-a deranjat pe celelalte fiice ale Mariei Tereza. Nu numai că ea s-a căsătorit cu persoana iubită dar a primit și o zestre mare cum a fost ducatul de Teschen.

Maria Amalia, fiica cea mai afectată, s-a înstrăinat de mama ei pentru tot restul vieții împărătesei. Deși Maria Antoaneta i-a scris scrisori din Franța, Mimi nu s-a bucurat de aceeași apropiere pe care Maria Antoaneta a acordat-o celorlalte surori ca Maria Amalia și Maria Carolina, care toate au făcut nu numai schimb de scrisori dar și de rochii, portrete și alte cadouri. Este interesant de notat că nu numai surorile ei au fost afectate de favoritismul mamei lor.

Fratele lor Leopold o displăcea pe Mimi din cauza limbii ei ascuțite și mai presus de toate, din cauza obiceiul ei de a spune totul împărătesei; în felul acesta Mimi crea probleme și era răutăcioasă cu frații ei. A folosit preferința și slăbiciunea pentru ea a cumnatei sale Isabela de Parma pentru a avea control asupra fratelui ei și moștenitorul mamei sale, Iosif.

Frații Mariei Cristina, în special surorile ei, n-au iertat-o niciodată, nici chiar după decesul mamei lor. Regina Maria Antoaneta a Franței, sora ei mai mică, a ignorat-o în timpul vizitei ei în Franța și a tratat-o ca pe orice oaspete de stat atunci când a vizitat Palatul Versailles.

Maria Cristina a avut un singur copil, prințesa Cristina de Saxonia, care a murit la 17 mai 1767, la o zi după naștere. Cuplul l-a adoptat pe nepotul Mariei Cristina - fiul fratelui ei Leopold și a Mariei Ludovica a celor Două Sicilii (ambii au murit în 1792 de foarte tineri) - Arhiducele Carol de Austria.

Maria Cristina a fost înmormântată la Viena împreună cu soțul și fiica ei.  

Arhiducesa Maria Christina
Ducesă de Teschen
Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen
Date personale
Născută	13 mai 1742 Viena, Austria
Decedată	24 iunie 1798 (56 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tifos)
Părinți	Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei
Frați și surori	Maria Antoaneta, regină a Franței Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Arhiducesa Maria Anna a Austriei Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Arhiducele Maximilian Franz a Austriei
Căsătorită cu	Prințul Albert de Saxonia, Duce de Teschen
Copii	Princess Maria Theresia[*][1]
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] prințesă
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Regent

* 1860: Jérôme Bonaparte, (născut Girolamo di Buonaparte); 15 noiembrie 1784 - 24 iunie 1860) a fost fratele mai mic a lui Napoleon, a fost rege al Westfaliei, prinț francez, general și mareșal al celui de-al Doilea Imperiu.  

Jérôme I
Rege al Westfaliei Prinț de Montfort
Portret al lui Jérôme Bonaparte de François Gérard.
Date personale
Nume la naștere	Jérôme-Napoléon Bonaparte
Născut	15 noiembrie 1784 Ajaccio, Corsica
Decedat	24 iunie 1860 (75 de ani) Villegenis, Franța
Înmormântat	Cathédrale Saint-Louis-des-Invalides[*]
Părinți	Carlo Buonaparte Letizia Ramolino
Frați și surori	Napoleon I José I al Spaniei Louis Bonaparte Elisa Bonaparte Caroline Bonaparte Pauline Bonaparte Lucien Bonaparte
Căsătorit cu	Elizabeth Patterson Bonaparte Catharina de Württemberg Giustina Pecori-Suárez
Copii	Jérôme Napoleon Bonaparte-Patterson Jérôme Napoléon Charles Bonaparte, al 2-lea Prinț de Montfort Mathilde Bonaparte, Prințesă de San Donato Napoléon Joseph Charles Paul Bonaparte
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician ofițer personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Bonaparte
Rege al Westfaliei
Domnie	8 iulie 1807 - 26 octombrie 1813
Predecesor	Nimeni Regat nou
Succesor	Nimeni Regat abolit

* 1908: Stephen Grover Cleveland, cunoscut mai ales ca Grover Cleveland, (n. 18 martie 1837 - d. 24 iunie 1908) a fost cel de-al douăzeci și doilea (1885 - 1889) și cel de-al douăzeci și patrulea (1893 - 1897) președinte al Statelor Unite ale Americii și singurul președinte care a servit în funcție în două mandate neconsecutive.

Cleveland a fost, de asemenea, singurul președinte american membru al Partidului Democrat ales într-o epocă marcată de dominarea politică incontestabilă a Partidului Republican, între 1860 și 1912. Criticii săi îi reproșează că a fost lipsit de imaginație și că a fost copleșit de problemele economice ale națiunii, mai ales în cel de-al doilea mandat al său. În 1896, Grover Cleveland a pierdut controlul propriului său partid în favoarea fracțiunilor care favorizau interesele agrare și promulgau argintul ca monedă de schimb  

Stephen Grover Cleveland
Date personale
Nume la naștere	Stephen Grover Cleveland
Născut	18 martie 1837 Caldwell⁠(d), New Jersey
Decedat	24 iunie 1908 Princeton, New Jersey
Înmormântat	cimitirul Princeton[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Richard Falley Cleveland[*] Anne Neal[*][1]
Frați și surori	Rose Cleveland
Căsătorit cu	Frances Folsom Cleveland
Număr de copii	5
Copii	Ruth Cleveland[*] Esther Cleveland[*] Richard F. Cleveland[*][1] Francis Cleveland[*][1] Marion Cleveland[*][1]
Naționalitate	american
Cetățenie	SUA
Religie	prezbiterianism
Ocupație	politician avocat om de stat
al 22-lea președinte, al 24-lea președinte Președinte al Statelor Unite
În funcție 4 martie 1885 – 3 martie 1889 4 martie 1893 – 3 martie 1897
Vicepreședinte	Thomas A. Hendricks (1885, decedat în funcție) Adlai E. Stevenson (1893 - 1897)
Precedat de	Chester A. Arthur (1885) Benjamin Harrison (1893)
Succedat de	Benjamin Harrison (1889) William McKinley (1897)
Partid politic	Democratic
Alma mater	Universitatea Princeton

·         1915: Matilda Coxe Evans, etnolog american (n. 1849)
* 1922: Walther Rathenau (n. 29 septembrie 1867,^{[1][2][3][4][5][6][7]} Berlin, Regatul Prusiei^[8][9] – d. 24 iunie 1922,^{[1][9][2][3][4][5][6][7]} Berlin, Statul Liber Prusia[*], Republica de la Weimar^[10][9]) a fost un industriaș, scriitor și politician liberal german. Ca urmare a semnării Tratatului de la Rapallo în calitate de ministru de externe al Republicii de la Weimar, a devenit la două luni după semnarea acestuia victima unui asasinat politic al Organisation Consul. Walther Rathenau a fost fiul cel mai mare al industriașului germano-evreu Emil Rathenau (fondatorul firmei AEG) și al soției acestuia, Mathilde (născută Nachmann), din Berlin. El a crescut acolo împreună cu frații săi Erich (1871-1903) și Edith (1883-1952) și a urmat liceul Königliche Wilhelm-Gymnasium. Între 1886-1889 a studiat la Straßburg și Berlin fizica, filosofia și chimia, până la absolvire cu lucrarea de licență „Absorbția luminii în metale”. În 1889-1890 a studiat disciplina construcții de mașini la Școala Tehnică din München.  

Walther Rathenau
Walther Rathenau
Date personale
Născut	29 septembrie 1867 Berlin, Prusia
Decedat	24 iunie 1922 (54 de ani) Berlin-Grunewald, Republica de la Weimar
Înmormântat	Waldfriedhof Oberschöneweide[*]
Cauza decesului	omor (plagă împușcată[*])
Părinți	Emil Rathenau[*] Mathilde Rathenau[*]
Frați și surori	Edith Andreae[*] Erich Rathenau[*]
Cetățenie	Regatul Prusiei  Imperiul German  Republica de la Weimar  Germania
Etnie	evrei
Religie	iudaism
Ocupație	politician inginer scriitor antreprenor scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
Ministru de externe al Republicii de la Weimar
În funcție 31 ianuarie 1922 – 24 iunie 1922
Precedat de	Joseph Wirth
Succedat de	Joseph Wirth
Partid politic	DDP
Alma mater	Universitatea din Strasbourg Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea Tehnică din München

* 1946: Paul Nicorescu (n. 29 iunie 1890, Joseni, azi Dărmănești, județul Bacău - d. 24 iunie 1946, Iași) a fost un istoric român și arheolog român, profesor la Universitatea din Iași. A obținut licențele în Drept (1913) și Litere (1914) la Universitatea din București și a fost numit asistent onorific (1913) și apoi titular (1916) la Muzeul Național de Antichități de pe lîngă Universitatea din București. A participat la săpături arheologice în Dobrogea, la Ulmetum și Histria, alături de Vasile Pârvan. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1922-1924.^[1]

După susținerea tezei de doctorat în litere și filosofie la Universitatea din București, în 1925, a fost numit, în 1927, profesor titular de istorie antică, epigrafie și antichități la Facultatea de Litere din Iași. Pe lângă activitatea didactică și științifică, a fost director al Muzeului de Antichități al Universității din Iași după moartea lui Orest Tafrali și director al Seminarului pedagogic universitar din Iași (1933-1938). 

* 1957: Ioan Aurelian (Aurel) Racovitză (n. 29 mai 1890, Botoșani - d. 24 iunie 1957, București), descendentul unei vechi familii boierești și domnești, a fost un diplomat și general român, comandant al brigăzii nr. 6 de cavalerie. Racoviță a fost o mare familie de boieri originară din Moldova, ai cărei membri dintr-o ramură au fost domni în Țara Românească iar din alta au deținut importante dregătorii, mai ales în Moldova. Înainte de secolul 16 se numea „Cehan”.

Primele informații genealogice, pe linia Racovitză (Racoviță), apar la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu menționarea lui Cehan Vătaful, mare proprietar de pământuri din zona Prutului. Pe la 1662, Marele Logofăt Cehan și-a luat numele de Racovitză. Îl întâlnim apoi pe Mihai Vodă Racovitză, cu domnie dublă, între 1704 și 1727 în Moldova, și între 1741 și 1744, în Țara Românească, domn pământean, nu venit din Imperiul Otoman. Constantin Voievod Racovitză, în 1763, și Ștefan Voievod Racovitză, în 1764, fiii lui Mihai Vodă Racovitză din căsătoria cu Elisabeta Cantemir, au fost principii Țării Române. Mihalache Racovitză (Mare Dragoman 1773), fratele lui Ștefan Voievod, a fost strămoșul lui Aurel. Aurel a fost cel de-al doilea fiu al soților Ion și Adela (născută Iurasco). Băiatul a dus o copilărie grea, rămânând devreme orfan de mamă, iar anii de școală frecventându-i departe de casă. El urma primele clase primare la "Școala de Băieți Nr. 1" din Târgu Ocna, județul Bacău (1897-1901), iar clasele de gimnaziu întâi la "Liceul Principele Ferdinand" din Bacău (1901-1905), apoi la Liceul Militar din Iași (1905-1908). Ca urmare a vizitat pentru doi ani Școala militară de Cavalerie, pe atunci la Târgoviște. După absolvirea școlii a fost repartizat la 1 iulie 1910 ca sublocotenent la Regimentul de Cavalerie 7 Roșiori "Cuza Vodă", unde primise calificarea pentru "Școala specială de Cavalerie", absolvind-o primul din 28 de cursanți pe 21 iunie 1913. Revenit la regimentul său, a participat la campania din Bulgaria în vara anului 1913. Aurel s-a remarcat în această perioadă prin cercetarea întreprinsă la nord de Sofia in defileul Petrihon, raportând valoroase informații din teren. Din cauza asta a fost avansat la excepțional la gradul de locotenent și comandant de pluton in cadrul Regimentului 7 Roșiori. Ulterior a lucrat ca ofițer adjutant de regiment și la "Biroul Mobilizări". Din 1 aprilie 1915 a fost mutat la Regimentul 8 Călărași, staționat la Roman, fiind acolo ofițer adjutant al regimentului și șef-adjunct la "Secția de Mobilizare". Pentru serviciul său distins, generalul Brigăzii IV Călarăși, David Praporgescu, l-a propus a fi admis la concursul pentru intrare la "Școala Superioară de Război", dar Racovitză trebuia sa aștepte sfârșitul Primului Război Mondial, pentru a se putea prezenta la admitere la aceasta școală. La începutul războiului pentru România la 27 august 1916 ofițerul se afla in serviciu la Regimentul de Escortă Regală din București (1. iulie 1916) și intra in campanie ca ofițer detașat la Biroul de Operații din comandamentul Diviziei 18 Infanterie la Călugăreni. În tot acest timpul urmea și Școala Superioară de Război, ce conta in pregătirea sa ca ofițer de stat major. La data de 1 noiembrie 1916 a fost înaintat la gradul de căpitan și repartizat la Comandamentul Diviziei a 7-a Infanterie in zona Bacău. În următorul timp Racovitză s-a remarcat prin culegerea de informații pe front și in misiuni de recunoaștere. A fost numit maior pe 1 septembrie 1917, și de la 8 ianuarie 1918 ofițer de stat major la Comandamentul Armatei a II-a la Biroul de Operațiuni, apoi șef al Biroului de Informații și Operații la comandamentul Diviziei 15 Infanterie (iunie-octombrie 1918). 

Legitimația atașatului Aurel Racovitză

Aurel Racovitză ca locotenent-colonel și diplomat, 1928

Aurel Racovitză și președintele Masaryk 1928

Colonelul Aurel Racovitză ca comandant al Școlii Militare, 1934

Având caracterizări elogioase din timpul războiului, Racovitză era îndreptățit să frecventeze Școala Superioară de Război, unde a fost admis (octombrie 1919) direct in anul II, absolvind cu promoția de ofițeri 1920.

După absolvirea acestei școli, ofițerul a servit la diferite posturi, între altele ca ofițer de stat major la Marele Stat Major, apoi, pentru a-și îndeplini stagiul de comanda la trupa, la Regimentul 11 Roșiori în Cernăuți, din 1923 șef al Biroului 1 și subșef de Stat Major. La 10 august 1927 a fost avansat prin decret regal la gradul de locotenent-colonel de cavalerie și transferat la Marele Stat Major, Secția II-a, informații.

Din dispozițiile Marelui Stat Major, Aurel Racovitză a îndeplinit in perioada 31 august 1927 – 1 noiembrie 1930, ca bun observator politic și militar, funcția de atașat militar în Cehoslovacia, fiind acreditat și in Austria. Informațiile pe care locotenent-colonelul le trimise în țară au fost apreciate la justa lor valoare. În calitatea sa de atașat militar s-a preocupat de realizarea unei bune cooperări militare dintre România si Cehoslovacia; trimiterea de informații privind noile dotări cu armament și tehnica de luptă a armatei ungare. Și în baza acestor informații Marele Stat Major român a desprins ideea unui posibil conflict cu Ungaria și a propus constituirea unei forte comune de apărare, compusă din 20 divizii cehoslovace, 12 divizii iugoslave și 8 divizii române (România având 15 mari unități pregătite sa riposteze eventual împotriva Bulgariei. De abia prin bunele raporturi între România și Cehoslovacia a fost posibila asocierea, în Mica Antanta (Mica Înțelegere) împreună cu Iugoslavia.^[7][8] La aniversarea a zece ani de la Armistițiu și crearea statului cehoslovac, președintele Tomáš Garrigue Masaryk la întâmpinat pe atașatul militar român Racovitză cu o strângere de mână la 11 noiembrie 1928.

A fost repartizat la Inspectoratul General al Cavalerie în funcția de subșef de Stat Major și s-a implicat în acest timp in rezolvarea unor probleme specifice, ca de exemplu conceperea și redactarea unui nou regulament al trupei, în concordanță cu noile legi militare.

Aflându-se din 1 octombrie 1932 ca comandant adjunct la unitatea de elită al Regimentul de Gardă 4 Roșiori, „Regina Maria”, a fost mutat doi ani mai târziu, pe 1 octombrie, la comanda Școlii de Ofițeri de Cavalerie Târgoviște, care a condus-o pâine la 30 iunie 1936. În acest timp a fost avansat colonel la 1 ianuarie 1935.

La 1 iulie 1936 colonelul a fost numit comandant al Regimentului de Garda 4 Roșiori, „Regina Maria”, unde s-a remarcat cu ocazia Manevrelor Regale în anii 1937 și 1938. Pe lângă comandatura a urmat cursurile Școlii Ofițerilor de Garnizoană, dovedind acolo cunoștințele necesare în comanda diverselor situații tactice.

În perioada 1 noiembrie 1938 – 1 iulie 1939 Racovitză îndeplinește funcția de șef al Statului Major la Inspectoratul special al Cavalerie și a absolvit cursul de comandament, obligatoriu pentru aspiratorii la gradul de general. La 25 octombrie, când comanda Brigada 6 Cavalerie (1 iulie 1939), a fost numit general de brigadă. 

Aurel Racovitză ca General, al 2-lea, st., la inspecția trupelor, Chișinău 1939

Timpul între septembrie 1939 și iunie 1940 a fost marcat pentru Brigada sa (formată în principal din Regimentul 4 Roșiori, „Regina Maria” și Regimentul 9 Roșiori, „Regina Elena”), dislocata la Chișinău, de o intensă activitate de instruire și pregătire pentru război. Generalul Constantin Pantazi nota despre el: „Adevărat general sub toate raporturile.” În cadrul regrupării unităților a condus după acea Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 35 de Infanterie, Divizioanele 3 si 4 de Cavalerie pe jos și un Divizion de artilerie călăreață la Cetatea Albă.

Din cauza ultimatelor sovietice de la 26 si 28 iunie 1940, Armata Romana trebuia sa se retragă din Basarabia și Nordul Bucovinei. Racovitză a pregătit și condus retragerea trupelor sale la vest de Prut. Generalul Nicolae Ciupercă nota: „Mă asociez in totul in aprecierile elogioase care i se fac generalului Racovitză. A comandat in condiții foarte bune Brigada 6 de Cavalerie și cred ca va comanda in același bune condiții o divizie de cavalerie.”

Între 1 septembrie 1940 si 10 ianuarie 1941 generalul a asigurat comanda Diviziei 3 Cavalerie. Apoi unitățile de cavalerie au fost reorganizate, diviziile de cavalerie fiind desființate. Brigada sa 6 Cavalerie mixtă a avut în compunere: Regimentul 9 Roșiori, Regimentul 10 Roșiori Purtat, Regimentul 5 Călărași, Regimentul 4 Artilerie Călăreață și unitatea 43 auxiliară. A început campania din vara anului 1941 la comanda acestor trupe.

Brigadierul a fost alăturat Corpului XI Armată German, aflat sub comanda generalului de infanterie Joachim von Kortzfleisch.^[9] Intrând în luptă a ocupat un cap de pod la Călinești (Bălți). Pe 4 iulie brigada sa a ajuns pe linia Edineț (Edinița) – Blescenăuți (Hotin), iar la 7 iulie a ocupat zonele aflate la vest de Moghilev, pe malul Nistrului, pe linia Ocnița – Secureni – Clocușna – Corestăuți (Hotin). Au urmat lupte grele pentru respingerea în zonele Leodora și Pădurea Vili (17-20 iulie), apoi la fel de crâncene la Alexandrovca și Odaia (22-23 iulie), după care Brigada 6 Cavalerie a urmărit inamicul în retragere. În plina desfășurare a acțiunilor militare, pe data de 24 iulie, a fost demis de la comanda Brigăzii sale fiind pus la dispoziția Ministerului Apărării Naționale. Justificarea generalului Ioan Mihail Racoviță, unui văr îndepărtat, a fost „…Pentru lipsa de prevedere, pentru lipsa de inițiativă și energie in operațiuni…”. Brigadierul a fost de părere divergenta cu Generalul superior privind forțarea trecerii Prutului în orice condiții, pentru a nu-și masacra soldații,^[10] de asemenea n-a vrut să se implice in uciderea de persoane civile, pentru că a vrut sa rămână soldat onorabil. La 26 august 1941 brigadierul a fost informat personal de generalul Ion Boițeanu în care i se solicita in decurs de 24 de ore demisia. În acest fel și Racovitză împărtășește destinul unor alt zeci de generali și ofițeri superiori, acest subiect rămânând in continuare a fi cercetat și documentat de către istorici. A fost trecut în rezervă pe 31 august 1941, pe bază de demisie.^[11] Racovitză s-a retras la 1 septembrie 1941 cu conștiința curată. 

Soția Florica de Flondor după 1930

Atitudinea sa și providența l-au scutit de traiul camarazilor săi, anchetați după război, adesea oră torturați, condamnați la mulți ani de pușcărie sau la moarte. A locuit la Bucuresti in mod modest împreună cu familie sa, cea de a doua soție Florica, născută Flondor (1897-1983) și cei doi copii Maria Georgeta (n. 1926) din prima sa căsătorie cu Elena Ionescu și Constantin (1936-1999) din a doua legătură. Bolnav de cancer s-a stins din viață in patul Spitalului CFR 2 la vârsta de numai 67 de ani. Astăzi nepotul lui Aurel, Alexandru-Christian (n. 1969), trăiește împreuna cu soția sa Carmen și fiul lor tot la București.  

Aurel Racovitză
Aurel Racovitză
Date personale
Născut	29 mai 1890  Botoșani, România
Decedat	24 iunie 1957 (67 de ani)  București, Republica Populară Română
Cetățenie	România
Ocupație	soldat
Activitate
Gradul	general de brigadă
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial

* 1957: František Kupka n. 23 septembrie 1871, Opočno[*], Cehia^[9] – d. 24 iunie 1957, Puteaux, Franța, cunoscut, de asemenea, sub numele de Frank Kupka sau François Kupka,^[11] a fost un pictor și artist grafic ceh. El a fost un pionier și un cofondator al fazei timpurii a mișcării de artă abstractă și a cubismului orfic (orfism). Lucrările abstracte ale lui Kupka au apărut dintr-o bază realistă, dar mai târziu au evoluat într-o artă abstractă pură. Kupka a lucrat ca ilustrator de cărți și afișe și, în primii ani la Paris, a devenit cunoscut prin desenele sale satirice pentru ziare și reviste. În 1906 s-a stabilit în Puteaux, o suburbie a Parisului, și în același an a expus pentru prima dată la Salon d'Automne. Kupka a fost profund impresionat de primul Manifest Futurist, publicat în 1909 în Le Figaro. Pictura sa Claviatură de pian/Lac (1909) a marcat o pauză în stilul său de reprezentare. Opera lui a devenit din ce în ce mai abstractă în jurul anilor 1910-1911, reflectând teoriile sale cu privire la mișcare, culoare, precum și relația dintre muzică și pictură (orfism). În 1911 a participat la întâlnirile Grupului de la Puteaux (Section d'Or). În 1912 a expus pictura Amorpha. Fugue à deux couleurs la Salon des Indépendants în camera cubistă, deși el nu voia să fie identificat cu nici o mișcare. Creation in the Plastic Arts, o carte finalizată de Kupka în 1913, a fost publicată la Praga în anul 1923.

În 1931, el a fost un membru fondator al mișcării Abstraction-Création. În 1936 opera sa a fost inclusă în expoziția Cubism and Abstract Art de la Muzeul de Artă Modernă din New York și într-o expoziție importantă cu un alt pictor ceh Alphonse Mucha la Jeu de Paume din Paris. O retrospectivă a operei sale a avut loc la Galeria Mánes din Praga în 1946. În același an, Kupka a participat la Salon des Réalités Nouvelles, unde a continuat să expună în mod regulat până la moartea sa. La începutul anilor 1950, el a dobândit o recunoaștere generală și a avut mai multe expoziții personale la New York.

Între anii 1919 și 1938 Kupka a fost susținut financiar de către bunul său prieten, colecționarul de artă și industriașul Jindřich Waldes care a adunat o colecție substanțială de lucrări ale sale. Kupka a murit în 1957 la Puteaux, Franța. Kupka a avut un interes puternic față de teoria culorilor și de eliberarea culorilor din asociațiile descriptive (care se crede că s-ar datora influenței altor artiști precum Robert Delaunay).^[12] Margit Rowell a descris tabloul Scara galbenă (c. 1907) ca "prima încercare a lui Kupka de a se împăca cu teoria culorilor în care rezultatul este atât personal, cât și unul de succes".^[13] Deși un auto-portret, subiectul picturii a fost culoarea galbenă.^[14] În jurul anului 1910, el a început să dezvolte propriile sale roți de culoare, adaptând un format explorat anterior de către Sir Isaac Newton^[12] și Hermann von Helmholtz. Acest lucru l-a determinat pe Kupka să execute o serie de picturi pe care le-a numit "Discurile lui Newton" (1911-1912).^[12]

• Planuri de culori
• Coloratul
• Reminiscență a unei catedrale
• Spațiu albastru

Lucrări în Colecția Peggy Guggenheim, Veneția, Italia:

• Studiu pentru Femei la cules de flori (Femme cueillant des fleurs), cca 1910
• Studiu pentru Amorpha, Cromatică caldă, Chromatique chaude și pentru Fugă în două culori (Fugue a deux couleurs), ca 1911-1912
• Planuri verticale (Plans verticaux), 1911-1912
• Studiu pentru Organizarea de motive grafice I (Localisations de mobiles graphiques I), ca 1911-1912
• În jurul unui punct (Autour d'un point), ca 1920-1925

Printre alte lucrări se află Catedrala (Katedrála).  

František Kupka
František Kupka
Date personale
Născut	23 septembrie 1871[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Opočno[*], Cehia[9]
Decedat	24 iunie 1957 (85 de ani)[3][4][5][6][7]  Puteaux, Franța
Înmormântat	Crématorium-columbarium du Père-Lachaise[*][10]
Cetățenie	Cehoslovacia  Austro-Ungaria
Ocupație	pictor grafician[*] profesor universitar[*] desenator[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Studii	Academy of Fine Arts, Prague[*], Academia de Artă din Viena
Mișcare artistică	Orfism

·         1987: Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanța - d. 24 iunie 1987, București) a fost un poet, prozator, eseist și traducător român, reprezentant al mișcării literare de avangardă, parte a onirismului și suprarealismului românesc, membru corespondent al Academiei Române. S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere și Filozofie din București, pe care o termină în 1935. Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareș. În 1932 editează la Constanța revista de avangardă Liceu, împreună cu Tașcu Gheorghiu și Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română și în limba franceză, precum și într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată și influența lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârșitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce rețin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu sau precum Leonid Dimov (care, alături de ceilalți oniriști, l-a recunoscut drept un model,^{[necesită citare]} dar acesta respinsese onirismul într-un articol^{[necesită citare]}).

A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România între 1974 și 1978.^[3]

În paralel cu opera sa, a tradus din numeroși autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.  

Poezii și poeme în proză

• Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), București, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei și un glosar)
• Diamantul conduce mâinile, Colecția suprarealistă, București, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost și Paul Păun)
• Blănurile oceanelor, Editura "Tiparul Universitar", Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
• Butelia de Leyda, Colecția suprarealistă, București, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
• Au lobe du sel (La lobul sării), Colecția Infra-Noir, București, 1947
• La provocation (Provocarea), Colecția Infra-Noir, București, 1947
• Scriu negru pe alb, București, 1955
• Drepturi și datorii, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958
• Semicerc, Editura pentru literatură, București, 1964
• Rocadă, Editura pentru literatură, București, 1966
• Corp comun, Editura tineretului, București, 1968
• Blănurile oceanelor și alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, București, 1969 (copertă executată de autor)
• Vîrsta cretei, Colecția "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, București, 1970 (cu prefață de Al. Protopopescu și un portret al autorului de Marcela Cordescu)
• Repaosul vocalei, Editura Eminescu, București, 1970
• Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, București, 1971 (coperta după o idee a autorului)
• Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, București, 1972 (copertă și ilustrații de Mihai Sînzianu)
• Sentinela aerului, Editura Eminescu, București, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
• Heraldica mișcării, Editura Eminescu, București, 1973 (copertă și ilustrații de Mihai Gheorghe)
• Poezie neîntreruptă, Colecția Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1976 (prefață de Nicolae Balotă)
• Repos de la voyelle, Editura Eminescu, București, 1976 (ediție bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
• Ancore lucii, Editura Eminescu, București, 1977
• Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, București, 1977
• Culminația umbrei, Editura Cartea Românească, București, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
• Legea gravitației, Editura Junimea, Iași, 1979
• Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, București, 1983
• Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu șase silamancii, Editura Cartea Românească, București, 1984

Proză și eseu

• Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Paul Păun, Colecția suprarealistă, București, 1945
• Spectrul longevității. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecția suprarealistă, București, 1946
• L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun și Dolfi Trost, Colecția Infra-Noir, București, 1947
• Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, București, 1947

Teatru

• Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
• Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuși, 1976  

  Virgil Teodorescu
  Date personale
  Născut	15 iunie 1909 Cobadin, Constanța, România
  Decedat	24 iunie 1987, (78 de ani) București, Republica Socialistă România
  Părinți	Nicolae Teodorescu și Elena Drăgulescu[2]
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	poet, prozator, eseist, traducător
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Facultatea de Litere și Filozofie din București
  Activitatea literară
  Influențe[ascunde] Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Éluard, Nichita Stănescu, Leonid Dimov
  Membru corespondent al Academiei Române

* 1987: Jackie Gleason (n. 26 februarie 1916 - d. 24 iunie 1987) a fost un comediant, actor și muzician american, cunoscut pentru rolul său din The Honeymooners și pentru The Jackie Gleason Show. A câștigat un premiu Tony și un Peabody 

Jackie Gleason
Date personale
Născut	26 februarie 1916[1][2][3][4][5][6][7]  Brooklyn, New York, SUA[8]
Decedat	24 iunie 1987 (71 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Fort Lauderdale, SUA[9]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
Copii	Linda Miller[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	actor de film muzician scenarist actor de teatru[*] actor de televiziune[*] compozitor producător de film
Premii Tony
Tony Award for Best Actor in a Musical[*] (1960)
Alte premii
Peabody Award[

·         1988: Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mihai Beniuc este cunoscut în general ca poet proletcultist, al regimurilor comuniste din România^[4], alături de autori ca Alexandru Toma, Dan Deșliu, Eugen Frunză, A.E. Baconsky sau Maria Banuș, între alții, urmărind cu interes direcțiunile Partidului Comunist Român. A activat, de asemenea, ca psiholog (specialist în psihologia animalelor), profesor la Universitatea din Cluj. Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară din Arad între 1921-1927, unde Alexandru T. Stamatiad îi este profesor de literaturǎ. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă. Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul intitulat Un om așteaptă răsăritul, și pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în țară și se stabilește la București.

Într-un articol publicat în revista Viața Românească (nr. 3 din 1951), Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferea definiția poetului realist-socialist: “Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin [...], un activist în slujba respectivelor idei”^[5]. Mihai Beniuc renunță la promovarea cărții sale de versuri din 1951, „Cântec pentru tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej”, și se reprofilează, începând să scrie câteva poeme pentru liderul comunist de atunci, Nicolae Ceaușescu.

Publică în medie câte o carte pe an; își reeditează unele lucrări; altele îi sunt traduse în străinătate.

În 1965 este înlăturat din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din București.

Mormântul lui Mihai Beniuc în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti

În ultimii ani de viață se stabilește în vila sa din cartierul Primăverii și își continuă activitatea de poet, pe formula realismului socialist. Poemele sale se publică în principalele ziare și reviste ale epocii.

Moare la 24 iunie 1988 și este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din București.  

Volume de versuri (selectiv)

• Cântece de pierzanie, 1938
• Cântece noi, 1940
• Orașul pierdut, 1943
• Un om așteaptă răsăritul, 1946
• Mărul de lângă drum, 1954
• Steaguri, 1951
• Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951
• Partidul m-a învățat, 1954
• Trăinicie, 1956
• Azimă, 1956
• Inima bătrînului Vezuv, 1957
• Cu un ceas mai devreme, 1959

Romane

• Pe muche de cuțit, 1959
• Dispariția unui om de rând, 1963
• Explozie înăbușită, 1971

Mihai Beniuc
Date personale
Născut	20 noiembrie 1907  Sebiș, România
Decedat	24 iunie 1988 (80 de ani)[2]  București, RS România[3]
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	poet, prozator, psiholog
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Proletcultism
Specie literară	Poezie, Proză
Operă de debut	Cântece de pierzanie - 1938
Membru titular al Academiei Române

* 1988: Nicolae Lascu, născut Laslo, (n. 20 aprilie 1908, Benic, județul Alba - d. 24 iunie 1988, Cluj-Napoca) a fost un istoric literar român, traducător și profesor universitar la Universitatea din Cluj, specialist în istoria literaturilor latină și greacă și al influențelor clasiciste în cultura română.^[1] A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1932-1934.

A fost căsătorit cu Viorica Lascu. Debut publicistic in Anuntul Liceului „Mihai Viteazul" din Alba Iulia (1923). La indemnul prof. sai, Th. Naum si St. Bezdechi, se consacra studiilor clasice, publicind lucrarile:

• Cum traiau romanii (1965)
• Ovidiu. Omul si poetul (1971)
• Clasicii antici in Romania (1974) - cea mai complexa bibliografie, precedata de un amplu studiu istoric si critic.
• Culegerea de texte a lui Ovidiu (1977)
• Călători și exploratori în Antichitate
• Clasicii antici în România
• Horațiu în literatura română

A tradus (in volume distincte, antologii si in revista) din Ovidiu,Tibul, Horatiu, Herodot, Stra-bo, Plutarh, Xenophon, Polybiu, Arrian, C. Rufus, Tacit. A ingrijit si prefatat/postfatat ed. din opera lui Ovidiu (1957), Tacit, Sallustiu s.a. A colaborat la Societatea de maine: Transilvania, Tara noua. Revista clasica: Ausonia. Studii literare. Maia (Florenta, Italia), Studi ovidiani (Roma), Circolo Letterario (Sulmo-na, Italia) etc. Membru in Societe des Etudes Latines (Paris) si al altor societati stiintifice.

O mai veche preocupare a lui Nicolae Lascu este si aceea de a urmari viata si destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis. Ovidiu. Omul si poetul (1971) urmareste viata reala si cea postuma a creatorului, ca erou si subiect de transfigurare artistica. Culegerea de texte Lui Ovidiu (1977) fixeaza spatiul de circulatie al poetului ostracizat.

Ambele lucrari sint, in felul lor, unice la noi si s-au bucurat de ecouri favorabile peste hotare (cea dintii apare si in versiune italiana). Din aceasta activitate se desprinde si interesul lui Nicolae Lascu pentru istoria antica, si crestomatiile, manualele si culegerile sale de texte latine si grecesti cu un rol bine determinat in reintroducerea spiritului umanist in in-vatamintul romanesc din deceniile al saselea si al saptelea.

* 1990: Germán Suárez Flamerich (n. 10 aprilie 1907, Caracas, Venezuela - d. 24 iunie 1990, Caracas, Venezuela) a fost un om politic, președintele Venezuelei în perioada 27 noiembrie 1950-2 decembrie 1952 și ministru de externe în perioada 1949-1950. 

Germán Suárez Flamerich
Germán Suárez Flamerich
Date personale
Născut	10 aprilie 1907  Caracas, Venezuela
Decedat	24 iunie 1990 (83 de ani)  Caracas, Venezuela
Cetățenie	Venezuela
Religie	catolicism
Ocupație	avocat diplomat profesor universitar[*] politician
Președinte al Venezuelei
În funcție 27 noiembrie 1950 – 2 decembrie 1952
Precedat de	Carlos Delgado Chalbaud
Succedat de	Marcos Pérez Jiménez
Membru al Camerei Deputaților din Venezuela
Alma mater	Central University of Venezuela[

* 2000: Vintilă Cossini (n. 21 noiembrie 1913, Constanța - d. 20 iunie 2000) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1938.

·         2002 - A murit Pierre Werner, om politic, una din cele mai importante personalităţi juridice, economico–financiare şi ştiinţifice din ţara sa, iniţiator al Integrării Monetare Europene, autor al „Planului Werner”, concretizat în introducerea monedei EURO; în 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române; din 25.06.2002, Centrul de Studii şi Documentare România–Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele (n.29.12.1913).

·         2009: Matei Călinescu, critic și teoretician literar român, stabilit în Statele Unite al Americii (1973) (n. 1934).

* 2009: Octavian Iliescu (n. 22 august 1919, Craiova— d. 24 iunie 2009, București) a fost un celebru numismat român, cu o activitate prodigioasă și în medalistică și sigilografie. A avut un rol esențial în clarificarea tabloului emisiunilor monetare ale statelor medievale Țara Românească și Moldova. A descoperit și publicat numeroase tipuri și variante monetare noi.

Octavian Iliescu este, alături de Dimitrie A. Sturdza, Constantin Moisil și Nicolae Docan, unul dintre cei mai de seamă numismați români și europeni. Interesul său științific a acoperit întregul domeniu al numismaticii, de la cea greacă, dacică, celtică, romană, bizantină, medievală balcanică și vest-europeană, islamică, până la cea modernă și contemporană, ca și arta medaliei, dar și al unor domenii surori, cum ar fi heraldica și sigilografia. Deși are contribuții esențiale privind numismatica antică, Octavian Iliescu poate fi considerat ca adevăratul întemeietor al cercetărilor privind numismatica bizantină și islamică în România, multe dintre studiile sale în acest domeniu fiind fundamentale pentru cercetarea modernă a acestor subiecte și sunt citate în marile sinteze occidentale.

Octavian Iliescu a adus o contribuție deosebită în domeniul său favorit, cel al numismaticii medievale românești (muntenești, moldovenești și dobrogene). În acest câmp vast al cercetării a continuat, a extins și mai ales a modernizat studiile începute de Sturdza, Docan, Severeanu și Moisil, aducându-le la nivelul atins de investigațiile savanților europeni ai secolului al XX-lea.

În anul 2003 Octavian Iliescu a fost decorat cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Ofițer. Octavian Iliescu a urmat cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova (seria 1930-1938). Este licențiat în Drept al Universității din București (1942) și înscris ca avocat în Baroul de Ilfov (1942-1948) și apoi în Colegiul Avocaților București (1948-1950). Este cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Române din București (1951-1954), apoi pe rând șef al Cabinetului Numismatic din Biblioteca Academiei Române (1954-1978) și cercetător principal la Muzeul Național de Istorie a României (1978-1982).

Este colecționar de monede din 1928; în 1934 ia parte la al II-lea Congres Național de Arheologie și Numismatică de la Craiova. În 1938 este ales membru activ al Societații Numismatice Române și începe o lungă activitate de cercetare în domeniul numismaticii și al istoriei economice. Participă la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale.  

Octavian Iliescu
Date personale
Născut	19 august 1919 Craiova
Decedat	24 iunie 2009 (89 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	avocat, numismat

* 2011: Tomislav Ivić (n. 30 iunie 1933 - d. 24 iunie 2011) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal croat.

În aprilie 2007 curierul italian La Gazzetta dello Sport l-a numit cel mai de succes antrenor de fotbal din istorie,^[1][2] pentru cele 7 titluri naționale câștigate în 5 țări diferite.

Ivić a antrenat echipe din 14 țări diferite, inclusiv 4 echipe naționale, cucerind titluri și cupe în 6 țări (Iugoslavia, Olanda, Belgia, Grecia, Portugalia și Spania). El a câștigat 7 campionate naționale (3 în Iugoslavia, și câte 1 în Grecia, Portugalia, Olanda și Belgia), 6 cupe naționale (4 în Iugoslavia și câte 1 în Spania și Portugalia), o Supercupă a Europei și o Cupă Intercontinentală.

Tomislav Ivić a decedat pe 24 iunie 2011, cu o săptămână înainte de cea de-a 78-a sa aniversare, în orașul său natal Split. S-a anunțat că el suferea de probleme cardiace și diabet

* 2012: Arthur Claudiu David (n. 2 iunie 1977, Baia Mare - d. 24 iunie 2012, Baia Mare) a fost un pugilist român, de patru ori campion național (1996, 1997, 1998, 2001) și de trei ori vicecampion național. Fostul boxer a fost licențiat în Educație Fizică și Management în Sport și era master în Științe Economice (ambele obținute la Universitatea "Bogdan Vodă", Baia Mare).

·         2014: Eli Wallach, actor american (n. 1915)

·         2014: Ramón José Velásquez, președinte al Venezuelei (n. 1916)

·         2015: David Rockefeller, mason american (n. 1915)

Sărbători

·       În calendarul ortodox: (+) Nașterea Sf Pr Ioan Botezătorul (Sânzienele – Drăgaica)

+ Aducerea moaștelor Sf M Mc Ioan cel Nou de la Suceava

+ Sf Ier Niceta de Remesiana (Dezlegare la pește)

·       Sânzienele (Drăgaica) – este una dintre cele mai cunoscute serbări câmpenești, Drăgaica fiind o zeiță agrară, protectoare a holdelor semănate și a femeilor măritate (România)

·       Ziua națională a Republicii Malta. Aniversarea Zilei Sf. Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ioanit.