3. /13 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
(+) Sfânta Treime
Învățătura despre Sfânta Treime - termen care nu apare în Sfânta Scriptură - își face simțită prezența în filozofia creștină prin intermediul crezurilor postniceene. Unul dintre acestea este exprimat în simbolurile de credință creștine, mai cu seamă în Simbolul atanasian:
- Tatăl este creator, dar co-mântuitor, co-sfințitor;
- Fiul este mântuitor, dar co-creator, co-sfințitor;
- Duhul Sfânt este sfințitor, dar co-creator, co-mântuitor.
Trinitarienii susțin că această dogmă este clar exprimată în Sfânta Scriptură, dar că dogma Sfintei Treimi a fost des atacată de către diverși eretici, cum sunt numiți de aceștia adversarii trinității, precum Arie și Macedonie, ca să amintim doar doi dintre marii contestatari ai Sfintei Treimi.
Trinitarianismul este o doctrină religioasă care se bazează pe credința în Sfânta Treime (contrar binitarianismului și unitarianismului bazate pe credința într-un Dumnezeu în două ipostaze și respectiv o ipostază). Această credință este acceptată de multe din mișcările creștine contemporane.
Teofil al Antiohiei este primul autor patristic care folosește termenul de „Treime”.[1]
Primele două concilii ecumenice (Niceea - 325 și Constantinopol - 381) au statornicit definitiv învățătura de credință a Bisericii, inclusiv dogma Sfintei Treimi, astfel că din secolul al IV-lea după Hristos se poate vorbi de o "adevărată cinstire în toată lumea creștină a Sfintei Treimi."
Doctrina Sfintei Treimi exprimată în forma: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice” într-adevăr face deosebire în mod fundamental de majoritatea celorlalte religii politeiste, în care dumnezeul/dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
În același timp această accepțiune a Sfintei Treimi se diferențiază net și de viziunea monoteistă a evreilor nominali, care în 1500 de ani până la Hristos nu au primit niciodată vreo mărturie ce i-ar fi putut duce la o asemenea accepțiune.
Problema trinității rămâne destul de controversată, la fel cum a fost și la Conciliul de la Niceea. Un efect indirect al adoptării acestei dogme ca oficială de către bisericile creștine a dus la reacții adverse în lumea orientală.
Se pot observa remarci de condamnare și în scrierile musulmane referitor la această dogmă, ținând cont că și islamul are la bază credința monoteistă iudaică și îl acceptă pe Iisus Hristos drept un profet foarte important, la fel ca Moise.
Din acest punct de vedere mulți exegeți susțin că "acest cuvânt simplu al adevărului despre mântuire și despre viața veșnică a devenit tot mai greu de răspândit printre necredincioși datorită acestei dogme, din punct de vedere logic, complicate a trinității".
Sociologi ai religiei, precum protestantul Max Weber, consideră învățătura Sfintei Treimi a fi o formă timpurie și imatură a teologiei creștine, fantasmagorice și iraționale în caracter; pentru că credințele trinitariene apar după iudaism, așa cum se întâmplă în creștinism, Weber le consideră a fi niște regretabile întoarceri la desuete idei primitive (citat din Werner Stark (“The place of Catholicism in Max Weber’s Sociology of Religion”, Sociological Analysis 29 (winter), 1968, pp. 202–10) în Capitolul 24 din “The Blackwell Companion to Eastern Christianity” [2], redactat de Peter McMylor și Maria Vorojișceva). Printre teologii occidentali antitrinitarieni se numără Isaac Newton și Miguel Servet (ultimul plătind cu viața respingerea acestei învățături, fiind ars pe rug de către protestanți).
DOCTRINA TREIMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Conform religiei creștin-ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt.
- Dumnezeu Tatăl este singurul Creator și Atotputernicul.
- Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toții suntem considerați fiii lui Dumnezeu, însă Iisus este "Fiul Omului" trimis spre a ridica "păcatul strămoșesc".
- Sfântul Duh, ne este precizat în Sfânta Scriptură, că a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină: "Taina Sfantului Botez".
Cei trei formează o singură ființă în trei persoane (sau în trei ipostaze).
Dogma Sfintei Treimi a fost rezultatul unui proces istoric complex, în care teologii proto-ortodocși au fost treptat forțați să o adopte de propriile lor alegeri, pentru că ei combăteau în egală măsură dogme pe care le priveau drept erezii și care epuizaseră toate posibilitățile logice de a defini natura lui Isus Hristos (simplu om, simplu Dumnezeu care doar părea om, atât om cât și divin, dar două persoane diferite, atât om cât și divin, dar o singură persoană) și relația între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul.[3] Au fost abandonate modele proto-ortodoxe de înțelegere acestei relații pe care proto-ortodocșii le găsiseră anterior drept progrese teologice în înțelegerea acestei relații, dar care, în urma dezbaterilor teologice ulterioare cu cei înfierați drept eretici, au fost găsite drept lipsite de nuanțarea necesară.[3] Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[4]
Conform lui Bart Ehrman, Sfânta Treime este un mister teologic și nu a fost menită să fie înțeleasă rațional: „Dacă îți închipui că o înțelegi, de fapt o înțelegi greșit”.[5] Un articol al BBC confirmă ideea că nu poate fi înțeleasă rational.[6] Cu alte cuvinte, Sfânta Treime este o taină dumnezeiască și nu poate fi înțeleasă de mintea omului.[5]
REFERINȚE DESPRE SFÂNTA TREIME ÎN BIBLIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Singurele versete biblice care fac referire directă (explicită, clară) la Sfânta Treime sunt I Ioan 5:7-8. Aceste versete sunt numite Comma Johanneum, ele fiind o falsificare a manuscriselor grecești ale Bibliei, falsificare care a apărut (se zice) pentru prima oară într-un manuscris grecesc menit să-l facă pe Erasmus din Rotterdam să includă dogma Treimii în ediția tipărită a Noului Testament în greaca veche.[7][8][9] Unii cercetători sunt de părere că ea nu apare în manuscrise grecești dinaintea lui Erasmus,[8][9] Erasmus incluzând-o în textul Noului Testament pentru a nu fi trecut la index, deși știa că adăugirea nu face parte din Noul Testament, în timp ce alții afirmă că Erasmus nu și-ar fi dat seama că a fost păcălit.[7] Mai concret, prima apariție care conține Comma în greacă în text este minusculul 629 (în numerotarea Gregory-Alland), manuscrisul fiind bilingv (greco-latin). El a fost datat paleografic ca fiind scris în secolul al XIV-lea. Există manuscrise anterioare care cuprind Comma (88, 221, 429 și 636), dar nu în text, ci ca nota laterală, notele fiind adăugate în secolele XV-XVI.
Noua Traducere în Limba Română (Biblica, Inc. 2006) nu conține referirea la Sfânta Treime.[10]
Unii teologi creștini cred că pasajul din cartea Facerea, capitolul 18, în care Avraam și soția sa Sarra le oferă ospitalitate celor „trei Oameni”, la stejarul Mamvri, se referă la revelarea Sfintei Treimi:
„Domnul i S’a arătat [lui Avraam] la stejarul Mamvri, pe când el ședea în pragul cortului său sub zăduful amiezei. Și ridicându-și el ochii, s’a uitat: și iată, trei Oameni îi stăteau în față; și de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s’a închinat până la pământ. Și a zis: „Doamne, dac’am aflat har în ochii Tăi, nu-l ocoli pe robul Tău! Să se aducă puțină apă! Spălați-Vă picioarele și odihniți-Vă sub acest copac; eu voi aduce pâine și veți mânca, după care Vă veți duce’n calea Voatră, de vreme ce-ați trecut pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă precum ai zis!” [11]”
Pasajul este ilustrat de Icoana Sfintei Treimi a pictorului / iconarului rus Andrei Rubliov.
Ce este Sfânta Treime?
Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.
Tot cu ajutorul meditației și al judecății sănătoase putem dezvălui și pricepe și alte taine din marele adevăr al dumnezeirii creștine. Dogma credinței creștine învață că Fiul se naște din Tatăl și Duhul Sfânt purcede din Tatăl mai înainte de toți vecii, adică din eternitate. Cum se poate aceasta? Nu este cu neputință de răspuns: Fiul s-a născut din Tatăl cum se naște cuvântul din minte și Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voință. Cuvântul se naște din minte, nu purcede; și fapta purcede din voință, nu se naște. La fel se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt din Tatăl... Dumnezeu Tatăl e soarele universului, care există din veșnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veșnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile și să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina și căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Preasfânta Treime.
Aceasta e, foarte pe scurt, învățătura creștină despre Dumnezeu, pe care o crede și o mărturisește Biblia întreagă – cea mai importantă capodoperă și mărturie a adevărului existenței lui Dumnezeu; învățătura pe care o cred și o mărturisesc cei peste opt sute de milioane de creștini, câți numără astăzi sub aripile lui creștinismul.
Dacă adăugăm acest argument, de cea mai mare autoritate, la toate celelalte dovezi și probe despre existența lui Dumnezeu, concluzia generală care se impune minții și inimii noastre, cu o impresionantă forță de convingere, aceasta este: Dumnezeu există. La concluzia, convingerea și mărturisirea adevărului existenței lui Dumnezeu ne duc lumea întreagă și omenirea întreagă, natura și istoria, judecata logică și conștiința morală, mintea și inima, rațiunea și revelația, Biblia și Biserica creștină. Toate sunt monumente și temple ale credinței în Dumnezeu, toate ne răspund în cor: Dumnezeu este Creatorul lumii, Dumnezeu este Părintele nostru iubitor!
Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce crede în numele Domnului!
(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 138-139)
Creștinii ortodocși slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh — Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți, Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură (grec. ousia). Această credință poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanțiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeași esență (gr. homoousios) și coeterne. Nu a existat niciodată un timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo și înainte de timp și totuși lucrează înăuntrul timpului, mișcându-Se și vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu nu este o substanță impersonală sau doar o mare forță, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, și cu creația, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt - Exodul 3, 14).
Sursa și unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naște fără de timp Fiul și din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în același timp, fundamentul unității Sfintei Treimi, cât și al distincției. A încerca să înțelegi nenașterea (Tatăl), nașterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul[citare / referință critică necesară], și, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulțumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu și să realizeze, în același timp, neputința minții umane de a-L înțelege.
Afirmația principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.
DOGMA SFINTEI TREIMI [2]
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește. Creează toate făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină. Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârșire. Ea delimitează toate începătoriile și toate cetele și stă mai presus de orice începătorie și ceată, este mai presus de ființă, de viață, de cuvânt, de idee. Este însăși lumina, însăși bunătatea, însăși viața, însăși ființa, pentru că nu are existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților. Cunoaște toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd.
Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui, înțelepciunea și puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din veșnicie și fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui. Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume ca nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem și în unul Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei. El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește dar nu se împărtășește; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zidește prin El însuși, dă ființă universului, sfințește și ține.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și Fiul, având toate câte are Tatăl și Fiul afară de nenaștere și naștere. Tatăl este necauzat și nenăscut, căci nu este din cineva: El își are existența de la El însuși și nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul și cauza modului de existență a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere. Noi cunoaștem că există deosebire între naștere și purcedere, dar care este felul deosebirii nu știm deloc. Nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Așadar, toate câte le are Fiul și Duhul, le are de la Tatăl, și însăși existența. Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul și nici Duhul. Și dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Și din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există și Fiul și Duhul. Și din cauza Tatălui, și Fiul și Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaștere, de naștere și de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârșită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârșită din trei ipostase nedesăvârșite, ci o singură ființă, în trei ipostase desăvârșite, simplă, mai presus de desăvârșire și mai înainte de desăvârșire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârșite este negreșit compus. Dar din ipostase desăvârșite este cu neputință să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârșite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârșit din ele. Piatra, lemnul și fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârșite; dar raportate la clădirea făcută din ele, fiecare este nedesăvârșită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.
† Sfânta Treime (prima zi după Rusalii)
În fiecare an, în prima zi după Rusalii, sărbătorim Sfânta Treime. Această sărbătoare a fost așezată imediat după Pogorârea Sfântului Duh, când se descoperă oamenilor și a treia Persoană a Sfintei Treimi, pentru a arăta că mântuirea oamenilor de păcat este opera Sfintei Treimi, adică a Tatălui, prin hotărârea și făgăduința Răscumpărării, a Fiului, prin Patimi și Înviere, și a Duhului Sfânt, prin venirea Sa la Cincizecime.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
SĂRBĂTOAREA - SFÂNTA TREIME
Învățătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinței creștine. Această taină a Ființei divine depășește rațiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credință. Încă din rai, omul a putut să se bucure de iubirea infinită care leagă cele trei Persoane divine: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Modelul suprem de viață, pe care ni-l oferă Sfânta Treime, este principiul după care a fost creată întreaga lume. Ne putem desăvârși duhovnicește numai dacă urmăm acest model de iubire și de trăire. Deoarece la Cincizecime se descoperă oamenilor și a treia Persoană a Sfintei Treimi, Biserica a stabilit o zi de cinstire deosebită a Sfintei Treimi.
Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude și cântări duhovnicești Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică și sfințitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârșește în numele și spre slava Preasfintei Treimi.
Praznicul Sfintei Treimi sau a doua zi de Rusalii - cum mai este cunoscut în popor, este sărbătoare legală, fiind zi nelucrătoare în România.
ÎNTEMEIEREA COMUNITĂȚILOR CREȘTINE – BISERICA VĂZUTĂ
După Pogorârea Sfântului Duh s-a întemeiat prima comunitate creștină și a luat ființă Biserica văzută. Biserica în care este prezent Iisus Hristos prin Sfântul Duh, aduce pe pământ Sfânta Treime, pentru ca oamenii să intre în comuniune cu ea. De aceea, botezul, adică actul de intrare în Biserică, se face în numele Sfintei Treimi. Orice rugăciune începe cu formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime: "în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". De asemenea, orice slujbă a celor șapte Sfinte Taine începe cu binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…". Acest lucru arată că orice slujbă adresează primele laude Sfintei Treimi. Cultul Sfintei Treimi este mult mai important decât cel închinat sfinților, pentru că fiecare Persoană divină este cinstită ca Dumnezeu, în timp ce sfinții sunt cinstiți ca oameni care s-au desăvârșit.
De asemenea, credincioșii fac semnul Sfintei Cruci și rostesc formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi să sălășluiască în sufletele lor, pentru a le desăvârși.
SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
Credința în Preasfânta Treime este învățătura principală a Bisericii Ortodoxe. Însă învățătura despre Sfânta Treime nu a fost formulată de la începutul existenței creștinismului. Ea a fost descoperită în Sfânta Scriptură, dar mai ales a Noului Testament. Iisus a mărturisit adesea pe Tatăl și a promis Apostolilor că va trimite pe Duhul Sfânt pentru a continua lucrarea Sa.
De aceea, primele mărturisiri de credință creștine se concentrau asupra învățăturii despre o Ființă divină care se ipostaziază în trei Persoane. Cu timpul, au apărut erezii legate de această învățătură și, de aceea, s-a simțit nevoia unei dogme, a unui Simbol de credință, care să formuleze succint credința în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceasta a fost formulată în cadrul primelor două Sinoade Ecumenice de la Niceea și Constantinopol, unde episcopii prezenți au condamnat ereziile apărute în sânul Bisericii.
Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt - Exodul 3, 14).
În Simbolul credinței (Crezul), mărturisim că noi credem "întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului…, și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii…, și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit…"
În formularea acestei învățături, Sfinții Părinți au pornit de la cele descoperite în Sfânta Scriptură referitor la Sfânta Treime sau la Persoanele Acesteia.
Sfânta Treime în Vechiul Testament
În Vechiul Testament găsim unele texte care mărturisesc despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră"(Facere 1, 26), iar înainte de alungarea primilor oameni din Rai, a spus: "Iată că Adam s-a făcut ca unul din Noi, cunoscând binele și răul" (Facere 3, 22). De asemenea, la amestecarea limbilor celor ce voiau să construiască Turnul Babel, Dumnezeu a zis: "Să Ne pogorâm și să amestecăm limbile lor"(Facere 11, 7).
La stejarul din Mamvri, Preasfânta Treime S-a arătat sub chipul a trei Îngeri lui Avraam (Facere 18), iar în cântarea întreită a îngerilor din jurul Tronului dumnezeiesc, din vedenia lui Isaia se zice: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot" (Isaia 6, 3), adică se repetă "Sfânt" de trei ori.
Sfânta Treime în Noul Testament
În Noul Testament cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi se descoperă în mod vădit. La Buna Vestire, arhanghelul îi spune Sfintei Fecioare Maria: "Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1, 35).
La Botezului Domnului, când Fiul lui Dumnezeu Se botează în Iordan de către Ioan, Duhul Sfânt Se pogoară în chip de porumbel, iar Tatăl mărturisește din cer, zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17). Sfânta Treime este mărturisită atunci când Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici la propovăduire, zicându-le: "Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Matei 28, 19).
Învățătura despre Sfânta Treime era propovăduită și de către Sfinții Apostoli. Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit: "Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și Aceștia Una sunt" (1 Ioan 5, 7), iar Sfântul Apostol Pavel, îi binecuvintează pe corinteni prin cuvintele: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!" (2 Corinteni 13, 13).
Sfinții Părinți și teologii Bisericii au explicat, în scrierile lor, învățătura creștină ortodoxă despre Sfânta Treime: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl.
Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea și comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate exista numai acolo unde este comuniune de persoane divine. Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire și comuniune. El ne-ar arăta doar cum se poate trăi drept. De aceea, în Vechiul Testament virtutea principală a fost dreptatea și nu iubirea. În Noul Testament, Dumnezeul Treimic își manifestă iubirea față de oameni prin Întruparea Cuvântului.
SFÂNTA TREIME ÎN ICOANĂ
Iconografia ortodoxă a surprins artistic și spiritual imaginea revelată a Sfintei Treimi. Icoana este un fapt compus, constituit din chipul ipostatic al persoanei sfinte reprezentate și modul artistic (morfologia) prin care acest chip este prezentat simțurilor privitorului.
Această definiție este valabilă și în ceea ce privește problema reprezentării Sfintei Treimi, a Persoanelor dumnezeiești. Nu poate fi reprezentat decât ceea ce s-a descoperit oamenilor, într-un fel sau altul. Este, în fond, problema cunoașterii lui Dumnezeu Cel întreit-ipostatic. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18).
Biserica Ortodoxă dintotdeauna a avut acest adevăr de căpătâi drept călăuză. În registrul iconografic, a stabilit că singura icoană adevărată a Sfintei Treimi este icoana Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Lui Dumnezeu-Tatăl, Cel indescriptibil și inefabil, omul ce icoană să-I facă? La fel și Duhului Sfânt. Singurul lucru pe care iconografia ortodoxă a putut să-l facă, pentru a nu cădea în capcana agnosticismului, a fost să propună niște intervenții formale sau elemente pe care pictorul le adaugă chipului, ca să interpreteze teologic persoana sau evenimentul iconomiei dumnezeiești. Aceste adaptări sunt o înlesnire față de privitorul credincios, pentru ca acesta să înțeleagă un adevăr dogmatic.
Filoxenia lui Avraam - Icoana Sfintei Treimi
În iconografia Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxă a preferat ca icoană a Sfintei Treimi scena biblică a apariției celor trei îngeri în fața patriarhului Avraam, la stejarul din Mamvri (Facere 18). Cea mai veche reprezentare a Sfintei Treimi o întâlnim în catacomba de pe Via Latina din Roma (c.320‑350).
Un secol mai târziu, tema are deja toate datele unei compoziții elaborate, așa cum o putem vedea în mozaicul din Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În registrul de sus apar cei trei tineri, cu haine albe, întâmpinați de Avraam, iar în registrul inferior vedem scena cunoscută: tinerii stau sub stejar, Avraam și Sara pregătesc mâncarea și le‑o aduc la masă. Unele particularități ale personajelor conferă deja imaginii un caracter dogmatic: tinerii au aureole, cel din mijloc e înconjurat de o mandorlă cu raze de lumină, în secvența de la masă tânărul din dreapta întinde degetul spre pâinea din față, cel din stânga ridică mâna în semn de binecuvântare, iar cel din mijloc își îndreaptă privirea și mâna spre animalul jertfit de Avraam. Hrana‑sacrificiu este situată în punctul central al compoziției, ceea ce arată că interesul artistului a fost de a muta totul în sfera semnificației simbolice.
Dar cei trei îngeri, redați, la început, fără aripi, apoi cu aripi, nu constituie icoana propriu-zisă a Sfintei Treimi, așa cum spunem despre icoana Domnului Hristos că este icoană a Fiului întrupat. De aceea, în vechile reprezentări, scena de la stejarul din Mamvri se numește "Filoxenia lui Avraam" și, pentru a fi valabilă, trebuie să conțină toate elementele istorice (prezența lui Avraam și a Sarei, care slujeau îngerilor, stejarul etc.).
Tema se regăsește în secolele următoare, cu mici variații compoziționale, în Capela Palatină din Palermo, unde tinerii capătă deja aripi (sec. XII), în domul din Monreale (sec XII‑XIII), în Bazilica San Marco din Veneția (sec. XIII). Toate aceste reprezentări aparțin spațiului apusean, dar și arta răsăriteană cunoaște, începând cu secolul al XI‑lea, o serie de imagini ale Treimii veterotestamentare (din vechiul testament), chiar dacă nu atât de elaborate și de celebre. Astfel, o întâlnim într‑o Psaltire grecească (Cod. Barb. gr. 372, c. 1092), în relieful în bronz de pe poarta sudică a Bisericii Nașterii Maicii Domnului din Suzdal (c. 1230), în fresca bisericilor Tokali Kilise și Elmali Kilise din Capadoccia (sec. XI), în mozaicul care împodobește Biserica Sfânta Sophia din Kiev (sec. XI).
Cât despre prezența lui Dumnezeu-Tatăl într-o scenă iconografică, El este totdeauna simbolizat printr-o mână care iese dintr-o mandorlă, cel mai adesea în gestul binecuvântării. La fel este socotit și Duhul-Sfânt sub chipul porumbelului. Este doar un mod în care s-a arătat a treia Persoană dumnezeiască la Botezul Domnului, și nu o icoană ființială. Dovadă că, la Cincizecime, icoana Sfântului Duh este limba de foc, pictată în icoană ca rază sau ca flacără peste Sfinții Apostoli.
În tradiția ortodoxă, mai există o icoană a Sfintei Treimi, cea a "Etimasiei (pregătirii) tronului". Are același caracter simbolic. Este vorba despre un tron pe care stau Sfânta Evanghelie și porumbelul. Uneori, în spatele tronului este și crucea. Desigur, tronul este, aici, icoana Tatălui, Evanghelia și crucea icoana Fiului, iar porumbelul cu nimb, icoană a Sfântului Duh.
Treimea, în arta Renașterii
În perioada Renașterii, în Apus, s-a încetățenit ca scenă a Sfintei Treimi, icoana Bătrânului cu barbă, a "Celui Vechi de zile", Dumnezeu-Tatăl, care Îl ține în brațe pe Fiul, adeseori răstignit, și a porumbelului. Ea a influențat și țările ortodoxe, prin înrâurirea pe care Renașterea a avut-o asupra artei, în general, dar nu a fost acceptată de Biserica Ortodoxă drept canonică, din cauza antropomorfizării lui Dumnezeu-Tatăl. Un sinod ținut la Moscova, în 1667, pe vremea când Rusia era influențată de arta renascentistă, spune că: "A-L reprezenta în icoane pe Dumnezeu-Savaot cu barbă albă, cu unicul Său Fiu în poală și cu un porumbel între Ei, este nemaipomenit de absurd și de necuviincios, pentru că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu-Tatăl".
Pentru iconografia Bisericii Răsăritului, icoana Sfintei Treimi rămâne de aceea cea a Ospitalității/Filoxeniei lui Avraam la stejarul de la Mamvri. În timp, ea a cunoscut o evoluție specifică, personajele primind noi roluri și atribute. Îngerul central ia tot mai mult înfățișarea lui Iisus, fiind reprezentat cu veșmintele și atributele caracteristice, e mai mare decât cei laterali, uneori are aureolă crucigeră. Dispunerea semicirculară devine treptat imaginea consacrată, iar în tradiția bizantină târzie se observă tendința de a unifica cei trei îngeri, prin ușoara înclinare a capului celor din margini spre cel central. În epoca paleologă(în care împărații bizantini făceau parte din familia Paleologul 1259-1460), arhitectura capătă o importanță mai mare, oferind figurilor abstracte un cadru istoric, masa devine din circulară pătrată, pe masă pot apărea diferite elemente pentru a sugera ospățul.
Sfânta Treime a Cuviosului Andrei Rubliov
Pentru arta creștină răsăriteană icoana cea mai reprezentativă a Sfintei Treimi este cea pictată de iconarul rus (canonizat în 1988 ca Sfânt) Andrei Rubliov, cândva în anii 1411‑1427, icoană aflată acum la Galeria Tretiakov din Moscova. A fost pictată pentru Mănăstirea Sfintei Troițe, vestită lavră monahală și centru al spiritualității rusești medievale, întemeiată de Sfântul Serghei de Radonej la 1337.
Compoziția redă casa lui Avraam, stejarul și un munte, dar Avraam și Sara lipsesc. Iconarul reduce la esențial aspectul istoric, mutând accentul de la evenimentul biblic la înțelesul său dogmatic. Chipurile și siluetele aproape identice ale îngerilor subliniază natura unică a celor trei Persoane dumnezeiești, fără a căuta individualizarea fiecăreia, și aceasta pentru că acolo nu este o reprezentare a celor trei Persoane dumnezeiești, întrucât Dumnezeirea în esența ei nu poate fi reprezentată, ci este reprezentarea Treimii însăși.
Prin gesturile și pozițiile celor trei îngeri se sugerează unitatea lor: sunt adunați într‑un cerc, legați printr‑o ușoară înclinare a capului, iar mâinile le sunt îndreptate spre Potirul care conține capul unui animal. Potirul, simbol al Jertfei de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu, se află în centrul compoziției și adună gesturile celor trei îngeri, sugerând unitatea de voință și de lucrare a Sfintei Treimi.
MĂRTURISIREA CREDINȚEI ÎN SFÂNTA TREIME
Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională.
Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19).
Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.
De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să o preamărim și să I ne închinăm Ei, zicând: "Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut și prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești, Treime Sfântă, slavă Ție!".
DOGMA SFINTEI TREIMI
Dogma Sfintei Treimi este adevărul de temelie al învățăturii creștine, proprie și caracteristică creștinismului, ea stând la baza tuturor mărturisirilor de credință ale Bisericii și totodată, condiționând întreaga ordine morală creștină, conduita personală și socială, având ca temelie, ca principiu și ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine.
Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi constă în afirmarea de bază a credinței, anume că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiești alcătuiesc Sfânta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească și împărtășită nouă prin Descoperirea dumnezeiască.
Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul Sfânt, având fiecare întreaga ființă și toate atribuțiile dumnezeiești, fără însă să fie trei Dumnezei, adică fără împărțire sau despărțire a ființei și, totodată, fără să se amestece sau să se contopească persoanele dumnezeiești întreolaltă.
Dumnezeu-Tatăl este nenăscut. El nu primește existența de la nimeni, nu are cauză. El este izvorul celorlalte două persoane divine. Sfântul Grigorie de Nissa ne învăța că Dumnezeu e Tata din veci. El nu este Tată în felul omenesc. El nu a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariția puterii de a naște, asemenea oamenilor și altor viețuitoare. Dumnezeu este Tată deodată cu veșnicia, este dintotdeauna Tatăl.
Dumnezeu-Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veșnic cu Tatăl și de o ființă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului și dintotdeauna. El nu și-a început cândva existența, ci de când e Tatăl e și Fiul. Fiul și Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veșnicie, ca voință, ca lucrare, ca bunătate etc, dar se deosebesc ca ipostasuri (persoane): unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privință, Tatăl este izvorul și cauza Fiului. Numele propriu al Fiului este "Cuvântul". El se numește și "Înțelepciunea lui Dumnezeu". El e Cuvântul, Strălucirea și Chipul Tatălui.
Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune Însuși Mântuitorul: "Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Însușirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl și de a Se face cunoscut după Fiul și împreună cu Acesta. El e sfințenia însăși și prin aceasta izvorul Sfântului Har, Care desăvârșește opera Mântuitorului, după înălțarea Sa la cer: "Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul… Acela pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti vouă" (Ioan 16, 13-14).
Treimea este nedespărțită, dar deosebit este al Tatălui planul lucrărilor și hotărârea de a fi îndeplinite, deosebit este al Fiului, executarea sau împlinirea, deosebit Duhului Sfânt desăvârșirea lor. Astfel Tatăl este creatorul lumii ( "De la El ..sunt toate" Rom 11, 36), și autorul planului mântuirii, "mai înainte de întemeierea lumii" (Efes. 1,4), ca prin Hristos toate să le împace cu Sine" (Col. 1,20), împăcarea cu Sine fiind mântuirea înfăptuită de către Fiul. Fiul este Cel prin care s-au făcut toate (Ioan, 1,3), inclusiv mântuirea, și "dreptate și sfințire și răscumpărare" (I Cor. 1, 30).
Duhul Sfânt este desăvârșitorul lucrărilor Tatălui și Fiului, este însuflețitor al sfințeniei, pregătitor al mântuirii ca grăitor prin profeți, "oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt" (II Petru, 1, 21), Duhul a fost activ în întruparea și arătarea Domnului, desăvârșitor al mântuirii și sfințirii în oameni, prin har (Ioan, 14, 26; 1 Cor. 12,11: "Toate..le lucrează unul și același Duh, împărtășind fiecăruia deosebit, după cum hotărăște"), Mângâietor care rămâne pururea cu credincioșii (Ioan, 14-17; Gal. 4, 6), firește, în neîntrerupta legătura cu Tatăl și cu Fiul.
Lucrarea proprie a fiecărei persoane dumnezeiești nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte persoane, ca și cum persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiași voințe a lui Dumnezeu.
Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem și inepuizabil al iubirii și care îl considera pe om tot persoană, îl prețuiește ca atare pe om și vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voință, deci numai dacă omul voiește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu