6. /30 IUNIE 2022 - POEZIE
Gheorghe Bengescu-Dabija
Biografie
Gheorghe Bengescu-Dabija (30 iunie 1844, Bucureşti - 13 ianuarie 1916, Bucureşti) este un dramaturg. Este fiul austriecei Louise Galviny von Uffmann şi al lui Titus Bengescu. Cognomenul Dabija şi l-a adăugat după căsătorie. A făcut studii militare în Franţa, intrând apoi în armata română, unde ajunge la gradul de general. Membru al Junimii încă din 1868, a colaborat la „Convorbiri literare" timp de aproape două decenii.
Debutează în 1870, când i se joacă piesa Amorul unchiului, prelucrare după E. Sue. A tradus libretele câtorva dintre cele mai apreciate operete din epocă. Astfel, în 1875, ajutându-l pe Edgar Th. Aslan să înjghebeze primul spectacol românesc de operetă, el traduce libretele operetelor Fata mamei Angot de Ch. Lecocq şi Princesa de Trebizund de judeţul Offenbach. Tot atunci, a tălmăcit libretul operetei Girofle-Girofla de Ch. Lecocq.
În 1880, a transpus în româneşte libretul scris de Fr. Zell şi R. Gene pentru opereta Fatiniţa a lui Fr. Suppe. A mai tradusCorabia Salamandra de Ch. de Livry, Deforges şi A. de Leuven, Domnu' Choufleury de Saint-Remy şi Martira de A. d'Ennery şi Ediţia Tarbe Des Sablons. Fără a avea strălucire, tălmăcirile sale sunt plastice şi scutite de prezenţa unor neologisme stridente, în anul 1896, a tradus Macbeth de Shakespeare. Bengescu-Dabija este şi unul dintre întemeietorii operetei naţionale româneşti.
Dacă libretul scris de el în 1876 pentru opereta Scaiul bărbaţilor nu a avut succes, în schimb, cu Olteanca (1880), a cărei muzică a fost compusă de G. Otremba şi Ediţia Caudella, Bengescu-Dabija îşi leagă numele de începuturile operetei româneşti. Libretul are la bază o piesă franceză care a inspirat şi nuvela lui N. Gane Două nebunii, dar prelucrarea este atât de iscusită, încât textul emană un incontestabil specific autohton, evident în intrigă şi atmosfera de şezătoare. În 1893, a scris libretul pentru o nouă operetă, Insula florilor, pe muzică de M. Cohen-Lânaru.
Bengescu-Dabija a fost şi un dramaturg prolific. Ca autor de piese originale, a debutat în 1871 cu O palmă la bal mascat,reuşită comedie de situaţii, publicată în „Convorbiri literare". A doua piesă a lui Bengescu-Dabija, Radu III cel Frumos, preia subiectul dintr-o nuvelă istorică a lui N.D. Popescu, fără a reuşi să depăşească mediocritatea modelului. Cucoana Nastasia Hodoronc se înscrie printre cele mai reuşite comedii româneşti de moravuri din secolul al XIX-lea. Îmbrăcată în haina vodevilului, satira este îndreptată împotriva micii boierimi şi a parveniţilor. Se distinge personajul titular, o variantă mahalagească a Chiriţei lui V. Alecsandri.
În istoria dramaturgiei româneşti, Bengescu-Dabija a rămas cunoscut mai ales ca autor al piesei Pygmalion, regele Feniciei,a cărei premieră, în februarie 1886, a constituit un adevărat triumf. Subiectul a fost împrumutat din Les Aventures de Telemaque de Fenelon. Personajele sunt înrobite unei singure trăsături de caracter, sub impulsul căreia acţionează aproape orbeşte. Acţiunea stă sub semnul destinului eroilor, iar impresia pe care o produce este puternică. Condusă foarte strâns, fără scene de prisos, intriga face totuşi concesii spectaculosului, ca, de altfel, întregul limbaj al piesei, orientat către declamaţia pompoasă.
A doua tragedie, Amilcar Barca, generalisim al Cartaginei (1894), a împrumutat subiectul din romanul lui Flaubert,Salammbo. Încercând să compună o piesă de meditaţie, autorul nu realizează decât o firavă însăilare de monologuri. Ceva mai reuşită, Silvina Doamna (1897) reia subiectul unei piese mai vechi, Despina, reprezentată cu peste 20 de ani mai înainte. Prefigurare a Doamnei Clara din Vlaicu-Vodă a lui Al. Davila, eroina continuă şirul unor personaje tradiţionale ale teatrului românesc, precum Vidra din Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu sau Carmina din Despot-Vodă de V. Alecsandri. Bulevardieră este Crimă sau virtute (1901). Ultima piesă, Mustrare de cuget (1913), e o reuşită idilă în mediu rustic,Bengescu-Dabija realizând aici un tablou de un pitoresc robust, susţinut de un dialog vivace, cu replici iuţi.
Opera
• Radu cel Frumos, Iaşi, 1875;
• Olteanca, Iaşi, 1880;
• Pygmalion, regele Feniciei, Bucureşti, 1886;
• Amilcar Barca, generalisim al Cartaginei, Bucureşti, 1894;
• Cuminţenia fetelor, Bucureşti, 1894;
• Criza şi armata, Bucureşti, 1901;
• Mustrare de cuget, Bucureşti, 1913.
Traduceri
• Ch. Nuitter şi E. Trefeu, Princesa de Trebizund, Iaşi, 1875;
• Clairville, P. Siraudin şi Koening, Versuri din „Fata mamei Angot", Iaşi, 1875.
Alexandru Grigore
Biografie
GRIGORE Alexandru, se naste la 1 sept. 1940, comuna Filfani. judetul Arges - moare in 30 iun. 1981, Bucutesti.
Poet.
Fiul lui loan Grigore si al Constantei (n. Vasilescu).
Liceul la Pitesti (terminat in 1957); Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti (licentiat in 1965). A debutat cu versuri in Luceafarul (1968); debut editorial cu Tagade (1970), urmat de volum Ceremoniile (1978).
Colaboreaza la Viata Romaneasca, Luceafarul. Romania literara etc. A publicat, pe linga poemele orig., traduce din Evtusenko, Ma-iakovski si Blok. inainte de moarte, pregatise pentru tipar volum de versuri La marginea imparatiei, aparut postum (1983).
Intr-o latura definitorie a liricii sale, Alexandru Grigore descinde din Bacovia. Atit de evidenta este, pe alocuri, afinitatea, incit un text (Colocviu) are aspectul unei replici la cunoscutele versuri din Decembre. „Replica" este perfect autonomizata estetic, apropierile ce se pot face dovedind nu o traditionala influenta literara, ci exploatarea independenta a aceluiasi filon liric.
„Golul" coroziv, capabil sa erodeze pina la surpare sufletul poetului, corespunde - in Colocviu -pustiului amenintator din poezia bacoviana. Atmosfera liricii simboliste a fost filtrata prin sensibi litatea unui Fundoianu, ale carui Privelisti au un ecou neasteptat intr-o antologica Elegie in alb. Daca primele versuri ale poemului reinvie, dupa decenii, tonul lui Fundoianu", celelalte contureaza universul liric al lui Alexandru Grigore Teama, nelinistea, tacerea sint definitorii pentru acest univers amenintat permanent de „golul" amintit, care nu este un vid, ci mai degraba domeniul necunoscutului, infricosator tocmai prin tainele pe care le ascunde.
El devine, prin aceasta, misterios si amenintator, atragind totusi, precum frumoasele ciuperci mustind de otravuri necrutatoare. Obsesia fundamentala a artistului este somnul, lucru evident indeosebi in volumele Ceremoniile (1978) si La marginea imparatiei (1983). Somnul este opus de catre poet ratiunii si cuvintului. in al treilea volum se face chiar o referire semnificativa la „somnul de molusca", intreaga evolutie biologica anterioara aparitiei gindirii fiind pusa sub semnul somnului.
Sub acelasi semn este asezata, in Ceremoniile, si dezvoltarea umana pina la maturitate, artistul vorbind despre „somnul de aur al copilariei" care preceda, in mitologia interioara a poetului, manifestarile specific umane: gindirea si rostirea.
De aceea, in acest univers liric disparitia este echivalata cu adormirea gindirii si cu tacerea. Somnul ii apare poetului drept domeniu al latentelor, in el salasluind idealurile si, deopotriva, angoasele, asa cum in clopote dorm sunete grave, adinci (Alexandros).
Pentru Alexandru Grigore , poetul este constiinta pururi treaza a colectivitatii in mijlocul careia traieste. O constiinta care poseda arma cea mai eficace impotriva somnului: sunetul articulat, cuvintul.
Simbolul triumfului vietii asupra letargiei preconstiente sau asupra mortii ii pare logosul. inca din primul volum, cuvintul la obsedat pe Alexandru Grigore , fascinindu-l si amenintindu-l totodata. Obsesia a generat respect impletit cu teama; este vorba insa, in mod paradoxal poate, de o obsesie cathartica, dat fiind ca suprema (si permanenta) speranta este logosul distrugator al tacerii, asociata cu anorganicul, cu vietuirea neconstienta si cu moartea.
Poet.
Fiul lui loan Grigore si al Constantei (n. Vasilescu).
Liceul la Pitesti (terminat in 1957); Facultatea de Filologie a Univ. din Bucuresti (licentiat in 1965). A debutat cu versuri in Luceafarul (1968); debut editorial cu Tagade (1970), urmat de volum Ceremoniile (1978).
Colaboreaza la Viata Romaneasca, Luceafarul. Romania literara etc. A publicat, pe linga poemele orig., traduce din Evtusenko, Ma-iakovski si Blok. inainte de moarte, pregatise pentru tipar volum de versuri La marginea imparatiei, aparut postum (1983).
Intr-o latura definitorie a liricii sale, Alexandru Grigore descinde din Bacovia. Atit de evidenta este, pe alocuri, afinitatea, incit un text (Colocviu) are aspectul unei replici la cunoscutele versuri din Decembre. „Replica" este perfect autonomizata estetic, apropierile ce se pot face dovedind nu o traditionala influenta literara, ci exploatarea independenta a aceluiasi filon liric.
„Golul" coroziv, capabil sa erodeze pina la surpare sufletul poetului, corespunde - in Colocviu -pustiului amenintator din poezia bacoviana. Atmosfera liricii simboliste a fost filtrata prin sensibi litatea unui Fundoianu, ale carui Privelisti au un ecou neasteptat intr-o antologica Elegie in alb. Daca primele versuri ale poemului reinvie, dupa decenii, tonul lui Fundoianu", celelalte contureaza universul liric al lui Alexandru Grigore Teama, nelinistea, tacerea sint definitorii pentru acest univers amenintat permanent de „golul" amintit, care nu este un vid, ci mai degraba domeniul necunoscutului, infricosator tocmai prin tainele pe care le ascunde.
El devine, prin aceasta, misterios si amenintator, atragind totusi, precum frumoasele ciuperci mustind de otravuri necrutatoare. Obsesia fundamentala a artistului este somnul, lucru evident indeosebi in volumele Ceremoniile (1978) si La marginea imparatiei (1983). Somnul este opus de catre poet ratiunii si cuvintului. in al treilea volum se face chiar o referire semnificativa la „somnul de molusca", intreaga evolutie biologica anterioara aparitiei gindirii fiind pusa sub semnul somnului.
Sub acelasi semn este asezata, in Ceremoniile, si dezvoltarea umana pina la maturitate, artistul vorbind despre „somnul de aur al copilariei" care preceda, in mitologia interioara a poetului, manifestarile specific umane: gindirea si rostirea.
De aceea, in acest univers liric disparitia este echivalata cu adormirea gindirii si cu tacerea. Somnul ii apare poetului drept domeniu al latentelor, in el salasluind idealurile si, deopotriva, angoasele, asa cum in clopote dorm sunete grave, adinci (Alexandros).
Pentru Alexandru Grigore , poetul este constiinta pururi treaza a colectivitatii in mijlocul careia traieste. O constiinta care poseda arma cea mai eficace impotriva somnului: sunetul articulat, cuvintul.
Simbolul triumfului vietii asupra letargiei preconstiente sau asupra mortii ii pare logosul. inca din primul volum, cuvintul la obsedat pe Alexandru Grigore , fascinindu-l si amenintindu-l totodata. Obsesia a generat respect impletit cu teama; este vorba insa, in mod paradoxal poate, de o obsesie cathartica, dat fiind ca suprema (si permanenta) speranta este logosul distrugator al tacerii, asociata cu anorganicul, cu vietuirea neconstienta si cu moartea.
OPERA: Tagade, Bucuresti, 1970; Ceremoniile, Bucuresti, 1978; La marginea imparatiei, postfata de M. Scarlat, Bucuresti, 1983. |
REFERINTE CRITICE: L. Ulici, in Contemporanul, nr. 46,1970; H. Badescu, in Steaua, nr. 2.1971; A. Popescu, in Tribuna, nr. 8,1971; Lucia Fenesan, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1971; D. Laurentiu, in Luceafarul, nr. 8, 1971; D. Al. Condeescu, ibidem, nr. 21, 1979; Florenta Albu, in Viata Romaneasca, nr. 10, 1979; Eugenia Tudor Anton, in Romania literara, nr. 15, 1983. |
Şi tu aştepţi încă de la naştere
Desigur, pe toate drumurile
de-o moarte frumoasă se moare
iată vînzătorii de pămînt strigîndu-ne
prin pieţele publice numele
iată morţiidinaintea amiezii
îşi spală faţa pentru întoarcere
iată morţi frumoşi, iată
cea mai dreaptă seninătate.
Şi creanga morţilor tăi
se răsuceşte în pămînt
murind pentru a doua oară
şi tu porţi golul lor
prin lume încă de la naştere
şi tu aştepţi încă de la naştere
şi încerci să uiţi
cum se moare de unul singur.
(din volumul "La marginea împărăţiei"-Cartea Românească/colecţia Hyperion/1983)
de-o moarte frumoasă se moare
iată vînzătorii de pămînt strigîndu-ne
prin pieţele publice numele
iată morţiidinaintea amiezii
îşi spală faţa pentru întoarcere
iată morţi frumoşi, iată
cea mai dreaptă seninătate.
Şi creanga morţilor tăi
se răsuceşte în pămînt
murind pentru a doua oară
şi tu porţi golul lor
prin lume încă de la naştere
şi tu aştepţi încă de la naştere
şi încerci să uiţi
cum se moare de unul singur.
(din volumul "La marginea împărăţiei"-Cartea Românească/colecţia Hyperion/1983)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu