7. /26 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv David din Tesalonic;

Sf Ier Ioan, episcopul Goției - dezlegare la pește

Duminica a 2-a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli -  Lumina faptelor bune și mărturisirea lui Hristos

Sf Cuv David din Tesalonic

De mic a defăimat toată odihna trupească și lepădându-se de lume și de cele din lume, a părăsit prietenii și rudeniile, cinstea și slava cea vremelnică.

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pământesc și omul cel ceresc, s-a născut și a crescut în strălucita și marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească și lepădându-se de lume și de cele din lume, a părăsit prietenii și rudeniile, cinstea și slava cea vremelnică, banii, averile și orice altă norocire vremelnică, încă și sufletul său, după porunca Evangheliei, și a urmat Stăpânului, luând crucea din tinerețe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci și-a tăiat perii capului, călugărindu-se, și a rămas în mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, care se numea Cunuliaton.

Acolo a petrecut în liniște, nevoindu-se mai presus de om și păzind toată fapta bună cu multă sârguință. Și îndeosebi dădea întâietate înfrânării și smereniei decât celorlalte, știind bine că săturarea pântecelui gonește privegherea și întreaga înțelepciune, iar slava deșartă prăpădește toate faptele bune în chip desăvârșit. Pentru aceasta se sârguia să câștige smerita cugetare ca un înțelept. Și citind dumnezeieștile Scripturi ziua și noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinților de mai dinainte de Lege și după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dânșii, pentru că I-au slujit și I-au bineplăcut cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credință, pe Iosif pentru înțelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil și pe cei trei tineri i-a păzit nevătămați de foc și de lei.

Petrecerea acestora socotind-o Cuviosul David, se sârguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dânșii moștenitor în împărăția cerească. Și citind și viețile cuvioșilor care s-au pustnicit după întruparea Mântuitorului și au săvârșit atâtea minunate nevoințe și vitejii, se înspăimânta mai ales de Simeon din muntele minunat, și de cel de un nume cu dânsul, și de Daniil și Patapie, stâlpnicii, care și-au petrecut viața fără acoperământ, muncindu-se de vânturi, de ploi și zăpezi. Viețile acestora citindu-le pururea pomenitul, plângea și se umilea într-atâta, încât a luat hotărâre să petreacă cu aceeași strâmtorare, câtă vreme va putea, ca astfel să afle lărgime după moarte.

Și într-o zi s-a înfierbântat tare și s-a umilit inima lui, de aceea, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, a rămas pe o creangă a copacului, pe care și-a făcut un pat mic, cum a putut; și acolo se pustnicea cu îngăduire și cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi și zăpezi, arzându-se de căldura soarelui din timpul verii și de alte strâmtorări chinuindu-se cumplit. O, îngăduire și răbdare minunată a mult pătimitorului și mucenicului de fiecare zi! Și cum răbda el atâta pătimire rea? Ceilalți stâlpnici aveau cel puțin întărire, căci stâlpii erau zidiți și stăteau; iar când dormeau, ori își făceau altă trebuință de care aveau nevoie, erau nemișcați. Iar acest diamant se mișca totdeauna pe creanga copacului și nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi și chinuindu-se cumplit de zăpadă.

Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător, nu s-a lenevit câtuși de puțin, nu s-a împuținat cu sufletul și nu s-a trândăvit; iar fața lui cea cu chip de înger nu s-a schimbat, nici nu s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvânt:Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul din Liban se va înmulți, căci și el a înflorit cu faptele ca și finicul, dând rod bine potrivit lui Dumnezeu, mai dulce și mai folositor decât migdalul și finicul, de vreme ce copacul făcea flori și rod stricăcios, spre veselia și îndulcirea omenească, iar cuviosul cu roduri de privire și de faptă veselea în tot ceasul pe Dumnezeu, lăudându-L neîncetat pe Dânsul și slăvindu-L.

El avea și câțiva ucenici evlavioși și iubitori de Hristos, ostenindu-se și trudindu-se împreună cu dânsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la pășune mântuitoare. Iar el le răspundea, zicând: „Fraților și fiii mei, eu sunt om păcătos și nevrednic, dar Stăpânul Hristos, Păstorul cel bun, Care își pune sufletul pentru oi, Acela, ca un prea bun ce este, să vă păzească de bântuielile diavolului și să vă învrednicească împărăției Sale celei veșnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, până ce se vor sfârși trei ani, și atunci numai cu porunca Lui; că fără a fi voia lui nu mă pogor nicidecum de aici”. Atunci ei, văzând neschimbarea voinței lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.

Deci când s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dânsul și i-a zis: „Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, și-ți dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător și înfrânat, să te temi de El și să-L cinstești cu evlavia cuviincioasă; deci pogoară-te din copac și liniștește-te într-o chilie, binecuvântând pe Dumnezeu, până vei sfârși și altă iconomie; și atunci vei afla odihnă de ostenelile trupești și mângâiere sufletului”. Și cât timp a vorbit îngerul cu dânsul, cuviosul a ascultat cu frică și cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcându-se nevăzut, cuviosul mulțumea lui Dumnezeu, zicând „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care a primit rugăciunea mea și m-a miluit!”.

Atunci, chemând pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia și le-a spus să-i zidească o chilie după porunca stăpânească; iar ei au făcut cu sârguință după cum li se poruncise, înștiințând despre aceasta pe prea sfințitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luând pe cei mai cucernici cle­rici, bucurându-se și suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat și l-au dat jos din copac cu multă cucernicie și, slujind, l-au dus în chilia lui, săvârșind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniștindu-se și binecuvântând neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atâta dar, încât gonea diavolii, lumina orbii și orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredințarea celorlalte, precum leul se cunoaște după unghii și țesătura după margine.

Un tânăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului și stând afară la ușă, striga: „Slobozește-mă, Davide, robule al veșnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta și mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzând mâna prin fereastra sa, a zis, apu- cându-l pe tânăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îți poruncește ție, duh necurat, să ieși din zidirea Lui”. Acestea zicând, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Și toți cei de față, văzând o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăvește pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultați și o altă minune, tot asemenea.

O femeie oarecare era cu totul oarbă și nu vedea deloc. Deci auzind de faptele cele bune ale cuviosului și minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mână; și, mergând la chilia lui, a căzut la pământ afară de ușă, plângând și zicând cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvântat, ajută-mi, urmând bunătatea Stăpânu­lui Hristos. Izbăvește-mă de această muncă mult chinuitoare și-mi dăruiește lumina ochilor cea de bucurie tuturor și cu totul veselitoare”.

Acestea și multe altele zicând ea cu suspinuri și cu lacrimi fierbinți, cuviosul a lăcrimat, fiindu-i milă de durerea și chinuirea ei, ca un pătimitor și milostiv ce era. Apoi, făcând mult timp rugăciune către Domnul, i-a zis să se scoale de la pământ, unde zăcea plângând, și să se apropie de fereastră. Și a întins atunci dreapta sa și, pecetlu­ind ochii ei cu Sfânta Cruce, s-a rugat iarăși către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria și din Duhul Sfânt, ca să scoți din întuneric pe om și să-l aduci la lumina cea veșnică; Care pe orbul din naștere l-ai luminat; însuți și acum, Stăpâne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu ești luminarea sufletelor noastre și pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”. Astfel rugându-se, îndată s-au luminat ochii celei oarbe și vedea luminat și curat, mulțumind cuviosului și slăvind pe Dumnezeu.

Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumne­zeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputință, venea la dânsul și cum își apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputința și se împrăștia, precum piere întunericul de lumină.

Deci multe și nenumărate minuni săvârșind el, a fost slăvit și cinstit foarte mult de oameni. Iar după câțiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care și acesta era om îmbunătățit. însă în acea vreme se făceau în Tesalia mari pagube și multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătățit, să-l roage să aleagă și să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci Prea Sfințitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor și boierilor cetății, le-a zis să aleagă pe un om iscusit și cuvântăreț, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.

Deci, adunându-se atunci toți cetățenii în biserică, au strigat toți, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dânsul prea evlaviosul împărat, ca de un om îmbu­nătățit și sfânt. Iar aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească cuvântul îngerului de mai înainte, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să facă și altă iconomie și atunci să meargă către Domnul.

Deci luând arhiereul pe cei mai cucernici din clerici și din mireni, s-a dus la cuviosul și i-a vestit pricina, rugându-l să meargă la împărat pentru cererea cea de sus. Iar cuviosul întâi a spus că nu poate să meargă din pricina bătrâneților; apoi, aducându-și aminte de grăirea de mai înainte a îngerului și văzând că toți îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului și tuturor iubitorilor de Hristos. Deci a zis către arhiepiscop: „Stăpâne sfinte, facă-se voia Domnului; să știți că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu câte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veți mai vedea viu! Căci, întorcându-mă către voi de la împărăție, când vor lipsi încă o sută douăzeci și șase de stadii ca să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpânul meu”. Iar arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăși, zicându-i: „Urmează pe Păstorul și Învățătorul nostru, Hristos, Care S-a omorât pentru noi ca un om; mori și tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulțumire, iar de la Stăpânul Hristos laudă și slavă nemărginită, ca un următor al pătimirii Lui” .

Atunci, ieșind din chilie de trei ori fericitul, toți i s-au închinat; căci fața lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajungeau până la brâu și barba până la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos și cu bun chip ca al lui Avraam, și fiecare văzându-l, se minuna. Deci Cuviosul David luând pe doi din ucenicii săi, pe Teodor și pe Dimitrie, bărbați cucernici și îmbunătățiți, asemenea lui nu numai la suflet, ci și la chipul trupului, s-a pogorât la portul cetății și, intrând în corabie, au plecat. Și, ajungând în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.

Într-acea vreme era împărat dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis niște postelnici și niște purtători de suliți și l-au primit cu multă cinste și evlavie. Și văzând ea acea strălucită față cu chip de înger, cu niște căruntețe ca acelea, s-a minunat și i s-a închinat cu multă smerenie, cerând rugăciune și binecuvântare de la dânsul. Deci cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dânsa și pentru toată cetatea. Iar împărăteasa l-a primit cu atâta bucurie și veselie, încât nu pot să povestesc mai pe larg cât de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Și întorcându-se împăratul, augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicând: „Stăpâne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi și a trimis astăzi la stăpânirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic și mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam”.

Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune tot sfatul și să vină cuviosul. Iar acela venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinși și tămâie, și a tămâiat pe împărat și pe tot sfatul, fără a se vătăma de foc mâna lui câtuși de puțin, trecând mai mult de un ceas până a tămâiat tot poporul. Văzând acest lucru minunat, toți s-au înspăimântat; iar împăratul, sculându-se de pe scaun, l-a întâm­pinat cu multă cucernicie. Deci, primind scrisorile mitropolitului, dreptcredinciosul și iubitorul de Hristos împărat le-a ascultat pe toate. Și a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci și altele câte a cerut cuviosul prin gură, le-a săvârșit cu toată osârdia și le-a iscălit după rânduială cu slove roșii, dându-le cuviosului cu mâna sa și zicând: „Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!”.

Și așa l-a slobozit cu multă cinste, precum se cuvenea. Iar el a plecat către Tesalonic, însă, precum a proorocit, n-a ajuns până la cetate, ci, când era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: „Fiii mei, a sosit vremea sfârșitului meu! Să îngropați moaștele mele în mănăstirea unde locuiam și să îngrijiți de sufletele voastre, ca să aflați odihnă veșnică”.

Zicând acestea și alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numește Emboli, și de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind și-a făcut cruce și, sărutând pe ucenici, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar atunci când a murit, era vânt groaznic, încât mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, deodată corabia a stat multă vreme, cu tot vântul, și nu s-a clintit din loc câtuși de puțin. Și a venit și miros de tămâie nepovestit și se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cântări. Și trecând multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit și corabia. Dar nu s-a dus după obicei în port, ci s-a îndreptat către partea dinspre apus a cetății, la locul unde păgânii aruncaseră mai înainte moaștele Sfinților Teodul și Agatopod. Atunci, auzindu-se de adormirea și venirea cuviosului, a ieșit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul și, purtând cu multă evlavie sfintele lui moaște, le-au dus în mănăstire și le-au făcut o raclă de lemn în patru colțuri, în care le-au pus și le-au îngropat cu cinste. Apoi au mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire.

Și trecând 150 de ani, era acolo egumen un om îmbunătățit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, având dor să ia o părticică din sfintele lui moaște, ca să o aibă spre sfințenie, a pus oameni să sape mormântul; dar îndată lespedea cea de deasupra s-a crăpat în patru, și văzând el că sfântul nu voiește, s-a lăsat de lucru.

Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen și, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios și avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcându-și rugă­ciunea, să-l ierte a lua o părticică din sfintele lui moaște. Și adeverindu-se deplin de la Dumnezeu că a primit cuviosul, a dezgropat mormântul și îndată a ieșit o minunată mireasmă și, văzându-l încă întreg pe sfântul, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puțini peri din cap și din barbă. De atunci, iubitorii de Hristos păzeau cu dinadinsul acei peri și îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvârșea în 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în fiecare an cu veselie, lăudând pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Sf Ier Ioan, episcopul Goției

După moartea împăraților iconoclaști s-a dus la Constantinopol și, vorbind cu împărăteasa Irina, a propovăduit credința ortodoxă.

Sfântul Ioan, episcopul Goției, era din țara sciților, iar când a ajuns la măsura vârstei celei duhovnicești, și trebuia să fie numit în scaunul arhieresc, a fost trimis de poporul său la episcopul Iviriei sau Georgiei, și a luat de la acesta hirotonia, pentru că tot mai era erezia iconoclastă în părțile grecești. Iar după moartea împăraților iconoclaști s-a dus la Constantinopol și, vorbind cu împărăteasa Irina, a propovăduit credința ortodoxă. În țara lui a răbdat multe primejdii pentru că poporul lui dorea să-l vândă la boierii lazilor. În cetatea Amastrida din Pont s-a mutat către Domnul, iar cinstitele moaște i-au fost aduse cu o corabie la Mănăstirea Sfinților Apostoli și au fost puse acolo.

Duminica a 2-a după Rusalii - a Sfinților Români - Chemarea primilor Apostoli -  Lumina faptelor bune și mărturisirea lui Hristos

Ev Matei 5, 14 - 16; 10, 32 - 33; 17; 18; 22

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui.

Ap Români 2, 10 - 16

Fraților, mărire, cinste și pace oricui face binele: iudeului mai întâi, și elinului. Căci nu este părtinire la Dumnezeu! Câți, deci, fără lege au păcătuit, fără lege vor și pieri; iar câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecați. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați. Pentru că, atunci când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt lor înșiși lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc, sau îi și apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Predică la Duminica a II-a după Rusalii - a Sfinţilor Români - Pr. Ilie Cleopa

Harul lui Dumnezeu nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu Harul sau să-l respingă.

Duminica a II-a după Rusalii - a Sfinţilor Români

“Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19)

 

Iubiți credincioși,

Astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbește de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviință să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să știți că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și cu multe planuri dumnezeiești. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toți când zice: “Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei ce locuiți cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul“ (Isaia 45, 22). În alt loc zice: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Iarăși vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoși, după cuvântul care zice: “N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință“ (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare și mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: “Neamurile care nu Te știau pe Tine Te vor chema și popoarele care nu Te cunoșteau la Tine vor alerga“ (Isaia 55, 5). Sau când zice: “Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine“ (Ioan 12, 32). Zice și marele Apostol Pavel: “Prin Care am luat har și apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinței, toate neamurile, între care sunteți chemați și voi ai lui Iisus Hristos“ (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: “Și Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulți și le-ai deșteptat luarea-aminte prin Duhul Tău și prin proorocii Tăi, dar ei nu și-au plecat urechea“ (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăință și prin prezența zidirilor Sale căci zice: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ (Psalm 18, 1).

Mulți oameni înțelepțiți de Dumnezeu, văzând frumusețea și armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoașterea Ziditorului a toate, căci întreaga creație mărturisește că este opera mâinilor lui. Aceasta o spune și Sfântul Apostol Pavel zicând: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: “Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit“ (Înțelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: “Pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și preaslăvit“ (Romani 8, 30). Dar să nu înțelegem greșit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât pe aceștia i-a chemat și i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotștiutor și cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze și să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuiește pe om fără de om, fără voința lui. Dumnezeu voiește, “ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalți nu. Auzi ce zice: “Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Așadar, să înțelegem că deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuși mântuirea lor atârnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, și să se mântuiască sau nu. Deci, să se știe clar că “Dumnezeu mântuiește sau osândește pe oameni, după faptele lor“ (Psalm 61, 11; Înțelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a ști că chemarea și alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: “Rugați-vă să fiți vrednici de chemarea voastră“ (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători față de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui și să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră, precum ne învață același mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viață (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veșnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăția și slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viața cea veșnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiți credincioși, la câte fericiri și bunătăți veșnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare câtă datorie avem noi păcătoșii, a-L iubi și a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate bunătăți și fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă și bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi așteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă și resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiți credincioși,

 

Până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăși nașterea noastră trupească, adică chemarea din neexistență la viață este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naște fără voia și pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viața aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să învețe și să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăiește.

Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om și o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credință, la pocăință, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfințenie și desăvârșire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: “Fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt! Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt“ (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viață sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeiești speciale, mult mai înalte pe pământ. Așa au fost chemați și aleși în Vechiul Testament regii și profeții, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoții, mucenicii și toți sfinții.

În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbește despre chemarea primilor patru apostoli. “Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați pe Iacob al lui Zevedeu, și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El“ (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare și misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli și propovăduitori ai Sfintei Evanghelii “până la marginile pământului“.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pământești, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până la această chemare, cei patru ucenici își împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemați și aleși de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, "vânători de oameni", vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi și adresată numai celor sfinți și aleși, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui Dumnezeu și la mântuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogați, nici învățați, nici cunoscuți și cinstiți. A chemat pescari, oameni săraci și fără învățătură, oameni smeriți și curați la suflet, ca să smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioși și să ridice pe cei căzuți în întunericul necunoștinței de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământești, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieți și să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori și împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriți și curați la suflet, dezbrăcați de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioși gata să-și dea viața pentru El.

Vedeți pe cine cheamă și alege Hristos? Vedeți ce fel de chemare le face și ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi și cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veți fi urâți de toți oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-și ia rămas bun, ci “îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după“ El (Matei 4, 22). Vedeți ascultare fără condiții? Vedeți credință simplă și curată la cei de jos? Vedeți lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâți toate și intră cu curaj în școala lui Hristos, cea mai înaltă școală din toată lumea și din toate timpurile.

Aici aveau să învețe Petru și Andrei, Iacob și Ioan și ceilalți ucenici, episcopi și preoți, tainele credinței în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeții, înțelepciunea Duhului, râvna apostoliei și îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să învețe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt și meșteșugul vânării sufletelor omenești. Căci nimic nu este mai greu decât să câștigi suflete pentru împărăția cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioși creștini adevărați; din desfrânați și bețivi, oameni pocăiți; din pescari, ucenici și din fricoși, mărturisitori și mucenici.

Apoi vedeți că apostolii și slujitorii Evangheliei nu se cheamă și nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învață, îi întărește suflă peste ei Duhul Sfânt și numai după aceea îi trimite să vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocație pentru preoție, fără o viață sfântă, curată și plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoție și să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva și pe sine să se osândească și pe credincioși să-i smintească și să-i piardă. Iar chemarea pentru preoție o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor și a tot felul de grupări religioase nu au chemare și o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfințit suflând peste ei harul Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevărații preoți și slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor și rânduiți ca preoți în satele și bisericile ortodoxe.

Iubiți credincioși,

 

Dacă toți avem o chemare și o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi și dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulți credincioși sunteți căsătoriți și aveți familie și copii. Vă împliniți cum se cuvine datoria de creștini ortodocși și cea de părinți? Veniți regulat în sărbători la biserică? Vă rugați acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediți regulat în sfintele posturi? Iertați pe cei ce v-au supărat? Aveți smerenie, credință tare în Dumnezeu și răbdare în necazurile vieții? Vă împliniți datoria de soți, născând copii, așa cum ați făgăduit-o la cununie, nu îi ucideți? Vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsați de capul lor?

Iată câte întrebări se pun celor căsătoriți, de la care Dumnezeu așteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel și cei necăsătoriți, văduvele și bătrânii sunt întrebați de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viață curată, dacă se roagă și citesc cărți sfinte, dacă se spovedesc și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăință, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viață creștinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creștinești, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creați.

Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze și să ne ajute a ne împlini cu sfințenie marea noastră chemare de creștini și fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Domnul mai cutreieră și azi printre neamuri, în căutarea unor pescari de oameni

Fără îndoială, chemarea e arareori atât de directă, iar El atât de vizibil. Mai adesea Se întrupează într-un apropiat aflat la încercare, ba chiar într-o încercare venită asupra noastră pe neașteptate. Atunci avem ocazia să lăsăm pescuitul și dresul mrejelor, adică viața trăită doar pentru noi înșine, pentru a începe o reconversie profesională, sau mai degrabă duhovnicească, reînnoind ucenicia alături de Învățătorul în numele Căruia am fost botezați.

Foto: Oana Nechifor

„Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei 4, 18-23)

Textul Evangheliei din această a doua duminică după Cincizecime istorisește cum anume Domnul Hristos i-a chemat la apostolat pe primii săi patru ucenici: frații Petru și Andrei, fiii lui Iona, respectiv Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu. Toți patru erau pescari și, după cum notează Sfântul Matei, au răspuns apelului Domnului pe când se aflau la activitatea lor cotidiană: primii doi frați își aruncau năvoadele în mare, iar ceilalți doi, împreună cu tatăl lor, își reparau mrejele pentru a porni la munca ce le asigura existența. Reacția lor este, cu siguranță, neobișnuită. Pe de o parte Domnul nu îi cheamă să devină ucenicii Lui pe când aceștia s-ar fi aflat la una dintre cuvântările Sale, sau când erau „în repaus”, când ai timp să cugeți tihnit la o asemenea ofertă. Pe de altă parte, ei răspund imediat, fără a pune întrebări. Ba chiar Iacov și Ioan se aflau alături de tatăl lor, dar nu se amintește nimic despre acordul acestuia, sau măcar despre vreo reacție a lui. Pur și simplu cei patru îl urmează deodată pe Iisus și pleacă cu El în Galileea, străbătând orașele și ascultându-I învățătura, ba și văzând numeroasele Sale minuni.

Acest eveniment e descris de Matei ca petrecându-se imediat după ce Hristos fusese botezat în Iordan de către Ioan, iar apoi petrecuse în pustie timp de patruzeci de zile, la finele cărora a fost ispitit de diavol. În așa manieră, e chiar mai de neînțeles cum cei patru L-au urmat pe Domnul, fără măcar să Îl cunoască. Dacă, de exemplu, i-ar fi auzit câteva cuvântări, ar fi văzut înainte vreo minune săvârșită de El, atunci s-ar înțelege câtuși de puțin lepădarea treburilor cotidiene și plecarea după Domnul. Răspunsul însă pare să se contureze dacă citim și din altă Evanghelie, anume tocmai a lui Ioan, unul din cei patru chemați aici la ucenicie. Mai precis, în capitolul al patrulea, după Botezul Domnului, se petrec următoarele: „A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!” La aceste cuvinte, ucenicii merg după Iisus și rămân cu El în acea zi până seara. „Unul dintre cei doi (...) era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus” (Ioan 4,35-42). Povestirea continuă cu chemarea altor ucenici la apostolat. Combinând cele două evenimente s-ar putea deduce că cel puțin Andrei și Petru Îl cunoscuseră dinainte pe Mântuitorul. Ei fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul și, după prinderea acestuia de către Irod, se întorseseră la casa lor din Galileea. Andrei fusese de față la Botezul Domnului, iar cel de-al doilea e cu siguranță chiar Ioan Evanghelistul, care se smerește în Evanghelia sa, nenumindu-se. Tot la fel se întâmplă la Înviere, când aleargă cu Petru la mormânt (Ioan 20, 2-9).

Evanghelia acestei duminici își clarifică, prin acest apel intertextual la Evanghelia după Ioan, conținutul. Petru, Andrei, Iacov și Ioan au lăsat toate și au urmat Domnului dar nu oricum: deja Îl întâlniseră și de aceea, când L-au văzut venind și propovăduind cu aceleași cuvinte ca și primul lor învățător, Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerului”, imediat L-au urmat. Dar chiar și așa, atitudinea lor revelează o dorință puternică de a lăsa cele obișnuite, viața simplă de pescari, pentru a urma o cale deosebită: aceea de a deveni „pescari de oameni”. Alături de Iisus, ucenicii sunt învățăcei într-ale Legii celei Vechi, în sinagogile din Galileea, dar și într-ale celei noi, numită aici „Evanghelia Împărăției”, adică vestea bună a apropierii lui Dumnezeu de oameni. Iar învățătura nu se rezumă la teorii, ci se probează în aceea că Domnul propovăduiește „tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”.

Toți cei care am primit botezul creștin am pregustat întâlnirea cu Domnul, ba chiar L-am întâlnit deja, fie chiar și preț de câteva clipe, în baia cristelniței și în prima împărtășanie. Ca și odinioară Ioan Botezătorul, care L-a arătat ucenicilor săi pe „Mielul lui Dumnezeu”, preotul ajutat de nașii noștri ne introduce în tainele vieții alături de Hristos din chiar primele zile ale vieții noastre. Unii ne continuăm ucenicia printr-o evoluție duhovnicească firească, în Biserică. Alții ajungem înapoi la cele lumești, dar invariabil într-o zi, dacă nu chiar de mai multe ori, va trece pe lângă noi Domnul Care nu Se odihnește în Rai, ci cutreieră până azi o Galilee mai largă, extinsă la dimensiunile lumii întregi. Într-o zi obișnuită, în care ne aflăm angrenați în treburile cotidiene, Îl vom auzi spunându-ne „veniți după Mine”. Fără îndoială, chemarea e arareori atât de directă, iar El atât de vizibil. Mai adesea Se întrupează într-un apropiat aflat la încercare, ba chiar într-o încercare venită asupra noastră pe neașteptate. Atunci avem ocazia să lăsăm pescuitul și dresul mrejelor, adică viața trăită doar pentru noi înșine, pentru a începe o reconversie profesională, sau mai degrabă duhovnicească, reînnoind ucenicia alături de Învățătorul în numele Căruia am fost botezați. Afirmația pare un clișeu bisericos, dar să ne amintim de Sfântul Antonie care bogat fiind și rămas orfan de tânăr, a auzit într-o zi citindu-se în biserică cuvântul: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoara în cer. După aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19,21). E un exemplu de chemare la viața monahală, care constituie o vocație aparte. Însă chemarea la viața ce duhovnicească capătă în inima fiecăruia un aspect propriu, în legătură cu darurile și harurile pe care le-am primit. Este cert însă că această creștere duhovnicească stă întotdeauna în legătură cu propovăduirea Evangheliei, de către noi altora, prin puterea faptelor bune. Așa suntem și noi, asemenea Apostolilor, pescari de oameni.

„Întocmai apostolilor, lăsaţi toate şi urmați-L pe Hristos” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Evanghelia din această duminică relatează episodul chemării primilor apostoli. Împărăţia Cerurilor este un deziderat al Fiului lui Dumnezeu, anticipat prin gura profeţilor şi care trebuia realizat. Pentru împlinirea acestuia, Mântuitorul avea nevoie de ucenici care să vorbească mulţimilor despre învăţătura cea nouă. Aşa se face că El şi-a ales oameni dispuşi să fie educaţi în spiritul noii învăţături. Cum cărturarii, saducheii şi fariseii corupeau şi perverteau spiritual masele, fiind imuni la strigătele profeţilor, Iisus a preferat ucenici nu din rândul iudeilor din Iudeea, ci din rândul galileenilor.

Foto: Bogdan Bulgariu

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Evanghelia din această duminică relatează episodul chemării primilor apostoli.

Împărăţia Cerurilor este un deziderat al Fiului lui Dumnezeu, anticipat prin gura profeţilor şi care trebuia realizat. Pentru împlinirea acestuia, Mântuitorul avea nevoie de ucenici care să vorbească mulţimilor despre învăţătura cea nouă. Aşa se face că El şi-a ales oameni dispuşi să fie educaţi în spiritul noii învăţături. Cum cărturarii, saducheii şi fariseii corupeau şi perverteau spiritual masele, fiind imuni la strigătele profeţilor, Iisus a preferat ucenici nu din rândul iudeilor din Iudeea, ci din rândul galileenilor (Matei 4, 18-23; Marcu 1, 16-20; Luca 5, 1-11). De altfel, încă de pe vremea când Iisus se afla în ţinutul Iordanului, la îndemnul lui Ioan Botezătorul, Ioan şi Andrei, ucenicii acestuia, s-au alăturat lui Iisus. Lor li s-au adăugat Iacov, respectiv Petru, fraţii acestora (Ioan 1, 35-42). După Botez, Iisus l-a chemat pe Filip (Ioan 1, 43), iar acesta, la rândul lui, l-a adus pe Natanael (Ioan 1, 43-51).

Însoţit de cei şase, respectiv de Maica Domnului, Iisus a luat parte la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1), după care s-a retras, pentru scurt timp, la Capernaum (Ioan 2, 12). Sosind Paştile iudeilor, Mântuitorul, însoţit doar de câţiva din grupul celor şase, s-a dus la Ierusalim. După un timp mai îndelungat, ei s-au întors în Galileea, prin Samaria (Ioan 2, 22; 3, 22). Ajunşi în Galileea, ucenicii au cerut lui Iisus să-i slobozească pe la casele lor. Şi potrivit dorinţei lor, Iisus i-a lăsat să plece.

Chemarea la apostolat a avut loc în următoarele condiţii. Pe când Iisus se plimba pe lângă Marea Galileei, spune Sfântul Evanghelist Matei, l-a văzut „pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari, și le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.” (Matei 4, 18-22).

Sfântul Evanghelist Marcu prezintă momentul în manieră proprie, cu economie de cuvinte, în doar cinci versete (1, 16-20). El plasează momentul imediat după Botezul lui Iisus şi, respectiv, după întemniţarea lui Ioan Botezătorul. Aspectele prezentate nu diferă însă de cele surprinse de Sfântul Evanghelist Matei. În plus, Sfântul Evanghelist Marcu, în versetul 20, face cunoscută prezenţa simbriaşilor din corabia lui Zevedeu.

Sfântul Evanghelist Luca, spre deosebire de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu, prezintă momentul mai detaliat. Naratorul spune că Petru şi Andrei s-au ostenit toată noaptea, fără a prinde nimic. Dimineaţa, când cei doi îşi spălau şi dregeau mrejele, Mântuitorul a urcat în corăbioara lui Petru şi l-a rugat să o îndepărteze de la ţărm ca să poată fi văzut şi auzit de către mulţimi. Şi după ce a încetat a vorbi, i-a spus lui Petru să vâslească la adânc şi să arunce mrejele ca să pescuiască. Şi Petru, neîncrezător, aruncând mreaja, după cuvântul Domnului, a prins mulţime mare de peşti, încât nu mai puteau să ridice mreaja din apă. Atunci au făcut semn celor din cealaltă corabie să le vină în ajutor. Şi au venit şi s-au umplut corăbiile amândouă, încât se afundau.

În acel moment, Petru, simţindu-se păcătos, pentru că numai aşa îşi explica faptul că toată noaptea ostenindu-se nu a putut prinde peşte – de aici şi neîncrederea cu care a aruncat mrejele la cuvântul Mântuitorului – L-a rugat în genunchi pe Domnul să plece de la el. De altfel, spaima i-a cuprins pe toţi cei care îl însoţeau, nu doar pe Petru. Numai că Iisus, în loc să plece de la ei, potrivit rugăminţii, i-a chemat pe toţi patru să-i facă pescari de oameni. Iar ei îndată au lăsat toate şi au mers după El (Luca 5, 1-11). Îndată! Când eşti chemat de Hristos, îndată, întocmai apostolilor, trebuie să-I răspunzi. Lor, apostolilor, li se oferea o misiune nobilă – cea de a prinde în mreaja cuvântului evanghelic mulţime multă de suflete. Dumnezeu, prin gura profetului, anticipase: „Iată, voi trimite mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui; iar apoi voi trimite mulţime de vânători, şi-i vor vâna de prin toți munții, de pe toate dealurile și de prin crăpăturile stâncilor.” (Ieremia 16, 16).

Dumnezeu numeşte pescari pe apostoli, iar vânători îi numeşte pe membrii ierarhiei Bisericii din diferite timpuri, aflăm la Sfântul Chiril al Alexandriei.

Iisus, împreună cu apostolii, a străbătut „toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala și neputinţa în popor” (Matei 4, 23).

Sfântul Evanghelist Marcu spune că Iisus propovăduia: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1, 15). De remarcat este faptul că, spre deosebire de Sfântul Ioan Botezătorul, Iisus îi îndeamnă, pe lângă „pocăinţă”, să creadă în Evanghelie.

Hristos, însoţit de apostoli, a făcut cunoscut mesajul: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, în fiecare oraş şi sat al ţinutului Galileei şi nu numai. Este cunoscut faptul că iudeii, după întoarcerea lor din Babilon, şi-au zidit sinagogi în care se rugau în zilele de sâmbătă şi sărbători; iar unii dintre ei, cei mai râvnitori, se rugau în plus lunea şi joia. Sinagogile erau şi şcoli de educaţie civică.

La sinagogă, serviciul divin începea cu o rugăciune, pe care o putea rosti fiecare din cei prezenţi, sigur, numai dacă persoana era numită de mai marele sinagogii, cel care supraveghea şi modul de desfăşurare a cultului. Pericopa din Lege era citită de şapte bărbaţi; pericopa din Profeţi era citită doar de unul singur. După citirea acestor pericope urma predica. Ea putea fi ţinută de orice persoană dintre cei prezenţi. De obicei, cel care dorea să vorbească se anunţa ridicându-se în picioare. Mântuitorul lua parte adesea la cultul divin şi de fiecare dată se anunţa la cuvânt. Cuvântul Său se axa pe marginea celor citite (Luca 4, 16-30). Le vorbea despre Împărăţia cerurilor, anticipată de profeţi, pe care urma să o înfiinţeze cât mai curând între oameni, şi despre Evanghelia – Hristos.

Vestea despre Iisus a trecut dincolo de hotarele Galileei. Mulţi bolnavi, sufleteşte şi trupeşte, veneau din Siria, din Decapole, din Ierusalim, din Pereea, din Iudeea ca să primească vindecare; doar samarinenii Îl evitau. Hristos sugerează lumii să-i primească pe apostolii trimişi în misiune ca pe El Însuşi: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Matei 10, 40; 10, 41). În Împărăţia lui Dumnezeu, nicio faptă nu rămâne nerecompensată. Scriptura spune: „Şi cel ce va da de băut unuia din aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu va pierde plata sa.” (Matei 10, 42).

Chemarea la apostolat nu s-a încheiat. Fiecăruia dintre noi îi oferă Hristos şansa de a-I fi ucenic. Secerişul este încă mult. Aşadar, ÎNDATĂ, întocmai apostolilor, lăsaţi toate şi URMAŢI-L!

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro