2. /26 IUNIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
PEARL S. BUCK
Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.
MOTIVAȚIA JURIULUI NOBEL
"pentru descrierile și dense și autentic epice ale vieții tărănimii chineze, precum și pentru capodoperele ei în domeniul biografiei"[7].
DATE BIOGRAFICE
S-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut și s-a maturizat în China unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani.
Părinții săi, după cum își amintește Pearl Buck , "se mutau foarte des dintr-o localitate într-alta, până ce, la un moment dat, când eram încă foarte mică, s-au statornicit la Tsingkiang, un oraș de pe malul fluviului Yangtze. Acolo, maica-mea m-a învățat carte și m-a pregătit ca să pot fi admisă la școala secundară. Dânsa mi-a dezvăluit puterea cuvintelor și a înțelesurilor ce pot fi împărtășite cu ajutorul lor."
Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray și George Eliot și clasicii literaturii chineze.
Când a împlinit cincisprezece ani, părinții au trimis-o internă la un liceu din Șanhai.
La șaptesprezece ani, împreună cu părinții, vizitează Europa și Anglia, după care merge în America, unde rămâne la Randolph Macon College ca să-și încheie studiile. După absolvire se întoarce în China unde aproape doi ani îngrijește de mama sa. Se căsătorește cu John Buck, un tânăr misionar american specializat în agronomie.
Se stabilesc la Nanking, unde predă istoria literaturii engleze atât la Universitatea Nanking cât și la Universitatea Chinei de Sud-Est. În 1932, soțul său obține o bursă de studii la Universitatea Cornell și revine în America.
În patrie, Pearl Buck era tocmai pe cale să devină o vedetă literară. Spre deosebire de prima ei carte publicată la New York în 1930 care trecuse neobservată, The Good Earth (Ogorul), romanul ei despre viața necăjită a țărănimii chineze, apărut către sfârșitul anului 1931, se ridica tot mai sus pe lista de bestseller-uri americane și fusese reeditată la Londra și tradusă la Paris, Roma și Berlin, și urma să vadă lumina tiparului în alte câteva capitale. La câtva timp după sosirea ei în America, romanul The Good Earth a fost distins cu premiul Pulitzer pe 1932 și se afla în curs de scenarizare la Hollywood. Uriașul răsunet al cărții se datora atât faptului că dezvăluia cititorilor realități crude, pe care scrierile lui Pierre Loti, Lafcadio Hearn, Kipling sau Blasco Ibanez le evitaseră sau le drapaseră în faldurile exotismului romantic, cât și caldei simpatii manifestate de autoare pentru năzuințele de înnoire socială ale poporului chinez.
La întoarcerea în China, Pearl Buck părăsește învățământul și încetează activitatea misionară ce o desfășurase mulți ani pentru a se dedica exclusiv literaturii. În 1934, după ce revine în America, divorțează și se stabilește la New York, unde acceptă o muncă de răspundere într-o editură. În același an, publică un nou roman The Mother (Mama), care se înscrie rapid pe lista marilor succese de librărie. Apoi reia personajele din The Good Earth, încheind în 1935 trilogia cunoscută sub titlul de The House of Earth (Casa de lut). În anul următor, dă la iveală biografiile părinților ei, intitulate respectiv Fighting Angel (tradusă în romnă de Mircea Eliade în 1939) și The Exile.
Doi ani mai târziu aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.
În vremea războiului, Pearl Buck scrie numeroase articole și broșuri antifasciste și sprijină sau inițiază acțiuni în favoarea înfăptuirii egalității pentru toate rasele și întemeiază o fundație pentru creșterea copiilor orfani.
După 1945, abordează în romane (semnate cu pseudonimul John Sedges) personaje și realități americane, dar, după câteva eșecuri, revine la tematica chineză, unul dintre ultimele ei romane, Three Daughters of Madame Liang, publicat în 1969, afirmându-se cu succes în concurență cu scrierile prozatorilor moderni și devenind un Bestseller. Moare în 1973.
OPERA
- East Wind, West Wind (Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus), 1930
- The Good Earth (Ogorul), 1931
- Sons" (Feciorii), 1932
- The Mother (Mama), 1934
- A House of Earth (Casa de lut), 1935
- Pavilionul femeilor, 1946 [8]
| Dumitru Matcovschi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 octombrie 1939 Vadul-Rașcov, jud. Soroca,  Regatul României |
| Decedat | (73 de ani) Chișinău,  Republica Moldova |
| Părinți | Leonte și Eudochia |
| Căsătorit cu | Alexandrina Matcovschi |
| Copii | Dumitrița și Adriana |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie |  România Moldova  |
| Etnie | limba română |
| Ocupație | poet, prozator, academician, publicist, dramaturg |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea de Stat din Moldova |
| Note | |
| Premii | Ordinul Republicii Ordinul Meritul Cultural Ordinul național „Steaua României” |
Modifică date / text  | |
Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Rașcov, județul Soroca, în prezent raionul Șoldănești — d. 26 iunie 2013, Chișinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist și dramaturg[1] din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.[2] Este recunoscut în critica literară pe plan internațional[3] și reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.[4]
iversității de Stat din Chișinău[6] din cauza fuzionării acestor două instituții universitare.[1] Și-a început activitatea în calitate de redactor în 1963 la ziarul „Moldova socialistă”; tot atunci apare prima sa plachetă de versuri,[4] Macii în rouă.[3] În anul 1964 devine membru PCUS.[necesită citare] În anii 1966–1970 a fost redactor-șef adjunct la saptămânalul „Cultura”,[7] funcție pe care este forțat s-o părăsească din motive ideologice.[8] În 1969 apare volumul de versuri Descântece de alb și negru, care imediat după apariție este interzis de cenzura sovietică, fiind considerat subversiv.[4] Cartea, în varianta inițială, nu a mai văzut lumina tiparului.[1] Între 1987-1988 este redactor-șef al revistei „Nistru” (redenumită în „Basarabia” în 1988[9]). În această calitate, publică articolul Veșmântul ființei noastre de Valentin Mândâcanu,[10] cu care a contribuit la renașterea națională a Moldovei.[4]
Dumitru Matcovschi a fost căsătorit cu Alexandrina Matcovschi.[6] În 2012, au jucat nunta de aur.[11]
OPERĂ
Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50[3] de volume de poezie, proză și piese de teatru[1] și este recunoscut drept un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia.[9][12] Unele din creațiile sale au fost traduse în rusă și lituaniană.[3]
Dumitru Matcovschi a scris, de asemenea, și piese de teatru, precum Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii etc.[1] Troița a fost ecranizată în 1993 prin premiera filmului televizat de lung metraj cu același nume.[1][7]
Multe din versurile lui Matcovschi au fost transpuse pe note de către compozitori ca Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Arkady Luxemburg, Mircea Oțel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga,[3] Bucurați-vă, prieteni fiind unul din cele mai recunoscute cântece din repertoriul muzicii ușoare autohtone.[3] Poetul a prezentat un interes aparte pentru creația populară orală (poeziile Inimă de mamă, Cu numele tău) și probleme ale timpului (piesa Abecedarul).[3]
DISTINCȚII
_-_Dumitru_Matcovschi_(8210782510).jpg)
În anul 2011, scriitorul a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, categoria A „Literatură”, de către președintele României, Traian Băsescu.[4][12] În 2009, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la naștere, Matcovschi a primit de la primarul orașului Chișinău titlul și panglica de Cetățean de Onoare al orașului.[10][13] Printre altele, Matcovschi a primit următoarele distincții:
- 1989 — Scriitor al poporului [1]
- 1996 — Cavaler al Ordinului Republicii Moldova [1][13]
- 1996 — Membru titular al Academiei de Științe din Republica Moldova [1]
- 1997 — Laureat al Festivalului Internațional de poezie „Nichita Stănescu” [8]
- 2000 — Cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor[13]
- 2012 — Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” [14]
A fost deținător al premiilor „Mihai Eminescu” (conferit în 1992 și retras în 1994[15]) și „Pentru distincție în muncă”.[3][13]
MOARTEA
În mai 1989, poetul a fost implicat într-un grav accident rutier,[16] în urma căreia a fost supus unei serii de operații la creier și a rămas în comă 5[3] sau 6[4][9] luni.[17] Incidentul, care se presupune că a fost organizat,[1][6][7] a generat interes național,[13] iar chirurgul care a condus operația declara atunci că supraviețuirea maestrului este o minune.[18][19] În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenții chirurgicale repetate,[20] după ce a fost internat cu diagnosticul proces expansiv tumor cerebral de etiologie post-traumatică,[12] ca urmare a acumulării de sânge.[21]
A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23:00.[7][9][22] A fost înmormântat cu onoruri militare[23] în satul său de baștină pe 29 iunie.[24] Corpul neînsuflețit a fost transportat la Academia de Științe,[25] după care a fost transportat în Vadul-Rașcov.[24] Procesiunea a fost transmisă în direct de televizunea națională.[26] La propunerea scriitorului Ion Hadârcă,[27] ziua de 29 iunie 2013 a fost declarată zi de doliu.[23][24][28]
Moartea poetului a fost urmată de numeroase declarații din partea oamenilor de artă,[29][30][31][32] primelor persoane în stat,[8] cât și din partea oamenilor politici.[33][34] Primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, a propus redenumirea unei străzi din capitală în memoria scriitorului.[35]
În noiembrie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a declarat anul 2014 „Anul Dumitru Matcovschi”.[36] La un an de la moartea poetului, a fost anunțat că în Vadul Rașcov va fi instalat un monument în memoria acestuia.[37]
MOȘTENIRE
Pe 1 septembrie 2003, liceul din comuna de baștină a poetului a fost numit în cinstea sa.[1][3][7] În 2011, la aniversarea a 72 de ani de la nașterea poetului, a fost inaugurată casa-muzeu „Dumitru Matcovschi”,[38] cu contribuția comună a soției și familiei, a surorii lui și a câtorva oameni politici.[5] Tot atunci, a fost inaugurat Festivalul Internațional de poezie și cântec „Dumitru Matcovschi”,[38] cu participanți din Moldova, România și Ucraina.[39]
„ Eu nu sînt martir, nu sînt apostol, nu sînt mesager, sînt om al acestui pământ. Și sper că după ce mă vor petrece în ultimul drum, pe lespedea mea de mormânt prietenii vor lăsa această inscripție, în rol de epitaf: «A fost om.» ”— din discursul lui Dumitru Matcovschi în cadrul ceromoniei de decernare a „Meritului Cultural”[40]
| Vasile Pârvan | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 septembrie 1882 Perchiu, România |
| Decedat | 26 iunie 1927, (45 de ani) București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Părinți | Andrei Pârvan Aristița Pârvan (Chiriac) |
| Căsătorit cu | Silvia Cristescu (1913) |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | istoric, arheolog, epigrafist, eseist |
| Activitate | |
| Instituție | Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai |
| Alma Mater | Universitatea din București |
| Organizații | Accademia Nazionale dei Lincei Academia Română |
| Modifică date / text | |
Vasile Pârvan (n. ,[1] Huruiești, Bacău, România – d. , București, România) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular (din 1913) al Academiei Române.[2]
DATE BIOGRAFICE
Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului).[3] Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului).
În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului.
Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.
EDUCAȚIE
A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în cadrul Colegiului Național „Gheorge Roșca Codreanu” din Bârlad (1893-1900).[4] A studiat apoi la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București (1900-1904), avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul.
În 1904 a plecat cu o bursă a Universității din București (din „fondul Hillel”) într-un zbuciumat periplu de studii în Germania,[5] urmând cursurile a trei universități (Jena, Berlin și Breslau) și având deseori probleme materiale și de sănătate. La Breslau a obținut titlul de Doctor cum laudae (sub conducerea profesorului Conrad Cichorius)[6] cu lucrarea Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman (1908, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. Colegii germani îl numeau „micul Mommsen” fapt care – ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în 1902) cu premiul Nobel pentru monumentala sa Istorie a Romei Antice – sugera interesele de cercetător ale lui Vasile Pârvan.[3][6]
ACTIVITATE PROFESIONALĂ
Activitate publicistică
În anul 1900 a debutat în publicistică la „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să colaboreze cu „Convorbiri literare” iar în anul următor cu „Voința națională”, „Tribuna poporului”, „Luceafărul” etc. În 1906 a aderat ca „soldat al cauzei celei drepte” la Frăția Bunilor Români (organizație creată de Nicolae Iorga), începând să scrie pentru „Semănătorul” și „Neamul românesc”. Din 1907 a început colaborarea cu „Viața românească” și „Gazeta generală a învățământului”.[7]
Activitate didactică și de cercetare
A fost profesor la Universitatea din București din 1909 (titular din 1913), unde i-a urmat la catedră lui Grigore Tocilescu (imediat după moartea acestuia).[8] În 1910 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar trei ani mai târziu – membru titular.[9] În 1919 a fost numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. De asemenea, a fost membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate; între altele a fost profesor agregat la Sorbona (din 1926)[10] și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice (Geneva).
În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926) – cea mai importantă lucrare a sa – o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în dezvoltarea culturii geto-dacice) nu știrbesc valoarea acestei lucrări.[11]
S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco–romane.[12] A organizat numeroase șantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria și a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros și util. A condus șantierul de la Histria până în 1926. Dintre cei 12 ani cât i-a fost dat lui Vasile Pârvan – în calitate de director al Muzeului Național de Antichități – să conducă săpăturile arheologice de la Histria, doar în nouă ani (1914–1916; 1921–1926) s-au putut desfășura campanii normale.[13]
Proporțiile relativ restrânse ale operei sale se explică prin: (1) intensa activitate organizatorică a acestui șef de școală și (2) ariditatea și lipsa de informație a zonelor pe care și-a concentrat activitatea. Mircea Gheorghe nota:[3]
- „«Getica» făcea parte dintr-o proiectată trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Aceasta trebuia să fie urmată de o altă lucrare, «Dacia romană» și apoi de o a treia, «Protoistoria slavilor». Postum a apărut lucrarea neterminată «Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene», care ar fi făcut parte din trilogie, dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o dezvolte. [...] Obiectivul fundamental al trilogiei era analiza procesului de formare a poporului român prin sinteza daco-romană și prin asimilarea slavilor și a altor alogeni confruntați cu o românitate rurală puternică. Teza lui era limpede: romanii au prins rădăcini prin ocupațiile agricole și au format o comunitate puternică, pe care venirea altor neamuri nu a putut să o disloce”.
Concepția sa a fost că singurul obiect real al istoriei este cultura, viața spirituală, celelalte aspecte ale vieții fiind utile în măsura în care ajută la înțelegerea evoluției spiritului uman.[8][14][15] Prin concepția sa istorică idealistă, expusă în studiul sociologic Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane și în eseuri (volumele Idei și forme istorice și Memoriale) a reușit să facă o sinteză a neohegelianismului și neokantianismului și s-a declarat adversar al șovinismului și al cosmopolitismului. În „Parentalia",[16][17] acesta scrie: „Bărbatul e, înainte de orice, fiul Femeii”.
Lucrări reprezentative
- Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Ungaria (1905)
- M. Aurelius Verus Caesar și L. Aurelius Commodus (1909)
- Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco–roman (1911)
- Cetatea Tropaeum (1912)
- Idei și forme istorice (1920)
- Memoriale (1923)
- Începuturile vieții romane la gurile Dunării (1923)
- Getica. O protoistorie a Daciei. (1926)
- Dacia. Civilizații străvechi din regiunile carpato–danubiene (publicată postum în 1928 în limba engleza, tradusă în limba română în 1937)
Activitate managerială
Între 1910 și 1926 a fost director al Muzeului Național de Antichități. În 1919 a fondat Institutul de Antichitati din Cluj-Napoca, iar un an mai târziu editura „Cultura națională”, unde a îngrijit mai multe colecții.
A fost vicepreședinte al Academiei Române (1921–1922), iar din 1923 a activat ca secretar general până la decesul survenit în 1927.
Vasile Pârvan a avut un rol deosebit în crearea noii școli românești de arheologie. Astfel, în 1914 a fost unul dintre întemeietorii Institutului de studii sud-est europene. A organizat mai târziu (1921) Școala română din Roma,[18] instituție a cărui director a fost până la moartea sa. Scopul acestei instituții a fost de perfecționare a tinerilor arheologi și istorici; tot aici a inițiat și condus apariția anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatarium Italicum”, precum și prima serie a revistei „Dacia”.
A contribuit la formarea istoricilor Hortensia Dumitrescu, Vladimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu Vulpe, Ion Nestor, Dionisie M. Pippidi, Dorin Popescu, Gheorghe Ștefan, Radu Vulpe, care i-au continuat activitatea.
Ecouri
Savantul Nicolae Iorga scria:
- „Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele adunate în cel care așa de repede părăsește o glorioasă carieră: cunoștinți arheologice și istorice de o imensă bogăție, o râvnă nesfârșită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu, alături de îndrăzneala celei mai înalte ipoteze. Toate făceau din el un arheolog privit ca egalul oricui în stăinătatea cea mai cultă”.[19][20]
La rândul său, George Călinescu nota:
- „Nu stilul, nu preocuparea lui Pârvan sunt de imitat, ele fiind elementele personale unice și nereproductibile; ci forma acțiunii sale, acea religie a construcției, acea înverșunare a gândului ce nu se dă bătut... Dar se poate că zâmbetul îndurerat al aceluia pe care parcă i-a tăiat firul unui gând nedesăvârșit va stârni în sufletul vreunui tânăr o furtună sublimă, o hotărâre eroică, o năzuință nobilă către monument, către expresia permanentă și reabilitarea geniului, care este o cupolă michelangiolescă, peste ziduri înalte și groase de trudă și meditație”.[21]
IN MEMORIAM
.jpg)
- Institutul de Arheologie din București și Muzeul județean din Bârlad au fost numite astfel în onoarea savantului, ca recunoaștere a meritelor acestuia în domeniu.
- Casa memorială „Vasile Pârvan” din satul Perchiu este închisă și se află într-o stare avansată de degradare.
- Unul din premiile anuale ale Secției de științe istorice și arheologie a Academiei Române îi poartă numele.
- Bursele de cercetare si formare postuniversitară și postdoctorală „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania din Roma, au fost instituite prin H.G. nr. 101/2002, modificată și completată prin H.G. nr. 918/2011.
- Simpozionul Național „Vasile Pârvan” este organizat anual de către Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, în parteneriat cu Arhivele Naționale Bacău.
- Figura sa apare pe un timbru din 1962 (cu valoare nominală de 35 de bani) și pe o carte poștală din 1963.
- Nichita Stănescu i-a dedicat elegia a doua - Getica.[22]
- Numeroase școli (de exemplu în Bârlad) și licee (de exemplu în Constanța, Gotești/Moldova), străzi/bulevarde (de exemplu în București, Tecuci, Timișoara etc.), piețe (de exemplu în Suceava), amfiteatre (Universitatea din București) amintesc de marele savant.
- Este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.
- Bustul lui Vasile Pârvan din Constanța
- Statuia istoricului Vasile Pârvan realizată de sculptorii Geta Caragiu și Alexandru Gheorghiță, amplasată în fața Muzeului Județean de Istorie din Bacău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu