1. /21 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente; Nașteri

Evenimente

• 1157 - La moartea regelui Alfons VII al Castiliei și Leonului, regatul a fost împărțit între fiii săi, Sancho (Castilia) și Ferdinand (Leon).

  

  Alfonso al VII-lea al Leonului și Castiliei. Rege al Leonului, Castiliei și Galiciei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Alfonso al VII-lea (1 martie 1105 – 21 august 1157), născut cu numele de Alfonso Raimúndez și poreclit Împăratul, a devenit regele Galiciei în 1111 și regele Leonului și al Castiliei în 1126. Alfonso a folosit pentru prima dată titlul de Împărat peste toată Spania, alături de mama sa, Urraca, odată ce ea l-a investit în conducerea directă a orașului Toledo, în 1116. El a fost fiul lui Urraca a Leonului și Raymond de Burgundia, primul membru al Casei de Burgundia care guverna Peninsula Iberică.

• 1192: Minamoto no Yoritomo  devine sogun  si conducatorul de facto al Japoniei.
• 1331: Regele sarbilor, Stefan Uroš al III- lea Dečanski  este facut prizonier si otravit de fiului sau, Stefan Uroš IV Dušan, care  urca pe tronul Serbiei.

• 1485 - În Anglia a luat sfârșit “războiului celor două roze”.

  

  Războiul celor Două Roze (1455–1485) – foto – ro.wikipedia.org

  Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitență pentru tronul Angliei între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Amândouă casele regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoș comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada în care conflictul a avut loc, ci mai târziu, avându-și originea în formele și culorile blazoanelor celor două case regale: Roza roșie de Lancaster (War of Roses Red.png), și Roza albă de York (Yorkshire rose.svg).

  Războiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor două case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori în special în sudul și vestul țării, în timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau în special din zonele de nord și de est. Războiul celor Două Roze, cu marele său număr de victime din rândul nobilimii, a fost o cauză principală a scăderii importante a puterii aristocrației, ceea ce a dus la creșterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.

• 1690 - Bătălia de la Zărneşti-Tohani.

  

  Bătălia de la Zărneşti-Tohani (11/21 august 1690) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

  Bătălia de la Zărnești (11/21 august 1690) a fost o bătălie dintre imperiul habsburgic și imperiul Otoman. Este prima victorie otomană după o serie catastrofală de înfrângeri începută cu înfrângerea de sub zidurile Vienei (Al doilea Asediu al Vienei din 1683). La 15 aprilie 1690 murind voivodul Mihai Apafi I, sultanul îl numește pe Imre Thököly principe în Transilvania. În tabăra imperialilor erau pe lângă cei 2000 de călăreți imperiali și 7000 de români și secui sub comanda lui Mihail Teleki. Trupelor imperiale erau conduse de generalul Donat Heissler.

  Trupele “otomane” erau formate din otomani, români, tătari și curuți. În flancul drept erau tătarii, în centrul otomanii (15-20.000) și în flancul stâng muntenii (2000) și Imre Thököly cu un număr neprecizat de curuți (oricum nesemnificativ). De cealaltă parte oastea lui Donat Heissler era așezată pe 2 linii paralele, în față cavaleria imperială bine dotată și în spate era cavaleria ușoară din secuime (români și secui). La luptă a participat însuși voivodul Constantin Brâncoveanu care, se pare că, a fost și strategul întregului război prin care s-a stopat seria incredibilă de victorii austriece asupra turcilor.

• 1700 - Constantin Brâncoveanu, domnitor al Tarii Româneşti, a primit de la Tarul Petru I crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei.

  

  Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Constantin Brâncoveanu (n. 15/26 august 1654 – d. 15/26 august 1714) domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române.

  

• 1745 - Marele Duce Petru Fedorovici, viitorul tar al Rusiei Petru al III-lea , s-a căsătorit cu prințesa germană Sophie Friederike Auguste von Anhalt- Zerbst – Dornenburg , cunoscuta mai târziu sub numele de Ecaterina cea Mare.

  

  Petru al III-lea - foto – ro.wikipedia.org

  Petru al III-lea (21 februarie 1728 – 17 iulie 1762) a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în 1762. Potrivit celor mai mulți istorici era imatur mental și foarte pro-prusac, ceea ce l-a făcut un lider nepopular. se presupune că a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron, Ecaterina a II-a

  

  Ecaterina a II-a – foto – ro.wikipedia.org

  Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

• 1770 - Navigatorul englez James Cook declara estul Australiei posesiune a Marii Britanii, numind-o New South Wales.

  

  Map of Australia with New South Wales highlighted – foto: en.wikipedia.org

• 1772: Regele Gustav al III-lea impune o nouă constituție a Suediei, prin care a instaurat un scurt regim absolutist. Gustav al III-lea (n. 24 ianuarie 1746 – d. 29 martie 1792) a fost rege al Suediei din 1771 până la moartea sa în anul 1792. A fost fiul cel mare al regelui Adolf Frederick al Suediei și al reginei Louisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederick cel Mare. În 1766 s-a căsătorit cu Sophia Magdalena a Danemarcei, fiica lui Frederic al V-lea al Danemarcei. Gustav al III-lea a avut doi copii: Gustav IV Adolf rege al Suediei și Carl Gustav duce de Småland mort în 1783 la vârsta de un an.

• 1810 - Parlamentul suedez a ales ca prinț moștenitor pe mareșalul francez Jean-Baptiste Bernadotte.

  

  Carol al XIV-lea Ioan – foto – ro.wikipedia.org

  Carol al XIV-lea Ioan, francez prin naștere, pe numele său adevărat Jean-Baptiste Bernadotte (26 ianuarie 1763 – 8 martie 1844) rege al Suediei și Norvegiei, prinț suveran de Pontecorvo, general și Mareșal al Primului Imperiu Francez. Este fondatorul actualei dinastii ce se află pe tronul Suediei.

• 1813: Tarul Alexandru l al Rusiei aprobă la Teplice proiectul de instituire a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, căreia i-au fost subordonate şi bisericile din aşa numita Ucraina Hănească, sau stepa Oceakovului, cu oraşele Ananiev, Tiraspol şi Odesa.
• 1818:   A fost promulgat Codul de Legi al lui Caragea (”Legiuirea Caragea”), inspirat de Codul Civil austriac din 1811 şi de Codul lui Napoleon.
  
• 
  
  

• 1831 - Izbucnește in Statele unite o rascoala a a sclavilor din Southampton County, Virginia, condusă de Nat Turner Au fost uciși 55 de albi înainte ca poliția să inabuse revolta. Turner era un fanatic religios, care susținea că primea ordine de la Dumnezeu.

  

  Nat Turner captured by Benjamin Phipps, a local farmer – foto: en.wikipedia.org

   

• 1897 - Chimistul german Felix Hoffmann de la Bayer a sintetizat heroina prin metoda folosită de chimistul englez C.R. Wright în 1874. Pînă în 1910 a fost etichetată ca fiind un derivat substituit al morfinei, utilizat pentru tratarea tusei iritative la copii.

  

  Sticlă de heroină Bayer – foto – ro.wikipedia.org

• 1897 - A fost fondată prima fabrica de automobile, “Olds Motor Vehicle Company” – Oldsmobile.

  

  Oldsmobile – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1911 - Pictura lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa a fost furată din Muzeul Luvru din Paris, dar a fost recuperată după două zile. Mona este prescurtarea cuvântului Madonna (Doamna).

  

  Mona Lisa – Leonardo da Vinci, c. 1503–1507- ulei pe pânză 77 × 53 cm, 30 × 21 inci – Musée du Louvre, Paris – foto: ro.wikipedia.org

  Istoria tabloului este plină de peripeții. Leonardo era foarte atașat de el și îl purta totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franța, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluția Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru.

  În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariția tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt și arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat și Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberați din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparține Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieșirea din muzeu.

  A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florența. După ce a fost expus în principalele orașe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluție acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York și Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo și Moscova.
  

• 1942: Al Doilea Război Mondial: Drapelul nazist este instalat pe vârful muntelui Elbrus in Caucazul sovietic.

• 1942 - A apărut Bambi – celebrul personaj de desene animate.
• 1943: Sfârșitul bătăliei de la Kursk (începută la 5 iulie 1943). Cea mai mare bătălie a blindatelor din istorie. Armata germană a      pierdut peste 500.000 de oameni. Bătălia de la Kursk (5 iulie 1943 – 23 august 1943), a fost ultima acțiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial. Beneficiind de cele mai bune informații asupra intențiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat și disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive și câmpuri minate și au concentrat și camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanșării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include și mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile (fiind implicate peste 8.000 de tancuri) și a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operațiunea Zitadelle, în timp ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată din Operațiunile Kutuzov și Polkovodeț Rumianțev.

• 1945 - Greva regală – Regele Mihai I a somat guvernul dr. Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi („greva regală”).

  

  Regele Mihai și Petru Groza – foto preluat de pe eurostiri.eu

  Greva regală este sintagma sub care este cunoscută în istoriografia română perioada dintre 21 august 1945 și 7 ianuarie 1946, în care Regele Mihai I al României a refuzat să semneze actele Guvernului Petru Groza și să primească miniștrii în audiență. În toată această perioadă, Consiliul de Miniștri a continuat să funcționeze în ilegalitate.

  Greva regală a fost declanșată de refuzul premierului –fapt fără precedent în istoria monarhiei din România– de a demisiona la cererea Regelui. Suveranul, încurajat pe plan extern de semnale ale americanilor și englezilor și pe plan intern de partidele istorice, urmărea înlocuirea guvernului aservit intereselor Moscovei și ale comuniștilor cu unul de uniune națională, în care să fie reprezentate forțele democratice din țară.

  Prin grevă, Regele a invalidat de jure decretele Guvernului, refuzând să le sancționeze și să le promulge prin semnătura sa. Conform Constituției democratice din 29 martie 1923, în vigoare la acea dată, un act poate dobândi putere de lege numai prin acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare: Senatul, Adunarea Deputaților și Regele, iar acesta din urmă „poate refuza sancțiunea sa”.

  În cele din urmă, situația a fost rezolvată în ianuarie 1946, când au fost cooptați în guvern câte un ministru de la PNȚ și PNL, ceea ce a dus la recunoașterea formală a guvernului de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. În ciuda efortului Regelui de a menține un climat democratic, în următorii ani a continuat comunizarea țării, iar Regele a fost forțat să semneze un act neconstituțional de abdicare, la 30 decembrie 1947.

  
• 1948 - Fondarea Federaţiei Mondiale a Sănătăţii Mentale.

• 1955 - La ora 20.00 a început prima emisiune experimentală de televiziune în România. La data de 21 august 1955, între orele 20:00 şi 22:00, a avut loc prima emisiune experimentală de televiziune din România. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a staţiei, având pe fundal melodia „Bucureşti, Bucureşti, peste vreme să trăieşti, mai voinic mai frumos…”. La ora 20:00, primele cuvinte au fost rostite de crainica Cleo Steiber: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Staţia experimentală de televiziune Bucureşti. Începem primul nostru program…”.

   

  Au fost difuzate jurnalul de actualităţi nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleţii” şi alte filme. Deoarece staţia dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme şi muzică. Emisiile au continuat şi în zilele de 22, 23 şi 24 august 1955, cu alte filme. Televiziunea Română a început să emită la 31 decembrie 1956 într-un studio improvizat din Floreasca, Str. Moliere nr. 2. Aici s-a transmis prima emisiune de televiziune din România – un film pe peliculă. În 1957, primul an de emisie, a avut loc prima transmisie exterioară în direct, cu ocazia recitalului dat de Yves Montand la Sala Sporturilor din Floreasca.

  

• 1959 - Hawaii a fost admis ca al cincizecilea stat al Statelor Unite ale Americii.

  

  Map of the United States with Hawaii highlighted – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Hawaii este al 50-lea stat al Statelor Unite ale Americii care este localizat în arhipelagul insulelor Hawaii în Oceanul Pacific, 21°18′41″N 157°47′47″V. Admis în Uniune la 21 august 1959, ca al 50-lea stat al acesteia, Hawai’i se găsește geografic la 3.700 km depărtare de Statele Unite continentale.

  (…) Odată cu sosirea misionarilor, influența occidentală a devenit mai puternică în Hawaii. Imigrările și relațiile economice au continuat să aibă loc între Hawaii și alte națiuni ale lumii occidentale. Până la începutul secolului al 19-lea, oamenii de afaceri din țările occidentale au câștigat acțiuni considerabile asupra economiei din Hawaii. Aceștia doreau ca Insulele Hawaii sã fie anexate de către S.U.A. Între timp,familia regală a pierdut mult din puterea pe care o avea înainte.

  În 1893, Regina Liliuokalani a familiei regale a vrut să promulge o nouă constituție, care ar fi restabilit puterea monarhiei. Cu toate acestea, Comitetul de Securitate, format dintr-un grup de oameni de afaceri euro-americani ale căror scop era să anexeze Insulele Hawaii Statelor Unite ale Americii, au zădărnicit eforturile reginei.

  În cele din urmă, printr-o lovitură de stat pașnică, dar controversată, monarhia din Hawaii a fost eliminată și arhipelagul a devenit un teritoriu al Statelor Unite în 1898. După ani de zile sub suveranitatea Statelor Unite, Insulele Hawaii și-au dobândit în sfârșit suveranitatea ca al 50-lea stat al Statelor Unite pe 21 august 1959.

• 1961 - De la Galeria Națională din Londra a fost furat celebrul tablou al lui Goya, „Ducele de Wellington”. A fost recuperat în anul 1965.

  

  Portrait of the Duke of Wellington – foto: en.wikipedia.org

• 1965 - A fost proclamată Republica Socialistă România, în urma adoptării de catre Marea Adunare Naţională a unei noi constituții.

  

  Drapel RSR (1965-1989) – foto: ro.wikipedia.org

  Republica Socialistă România (RSR) a fost denumirea oficială purtată de statul român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce inițial se numise Republica Populară Română. În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a adăugat, începând cu anul 1974, funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a avut un caracter preponderent dictatorial. Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o sondă de petrol pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede soarele.

  Imn național

  Te slăvim, Românie! (1965 – 1977)

  Trei Culori (1977 – 1989)

   

  
• 1967: La Madrid se reuneşte, sub conducerea lui Horia Sima, “Congresul Legionar”.

• 1968 - A luat sfarsit “Primăvara de la Praga” (5 ianuarie – 21 august 1968)

  

  Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Primăvara de la Praga a fost o perioadă de libertate politică din Cehoslovacia, care a început în primăvara anului 1968, atunci când a venit la putere Alexander Dubček și a durat până în 20 august, același an, când a avut loc invazia Cehoslovaciei de către statele Pactului de la Varșovia, cu excepția RPS Albania și a Republicii Socialiste România.

  (…) În final, sovieticii, fiind nesatisfăcuți de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia țării. În noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 și 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 și 600.000 de soldați).

  Pe durata atacului armat, 72 de cehi și slovaci au fost uciși și sute au fost răniți. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. El a fost arestat și dus la Moscova (împreună cu alți membri de partid susținători) într-un avion militar sovietic.

  Ocupația a provocat un val masiv de emigrație (estimat la 70.000 de oameni, imediat, și 300.000, în total), în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora țările vestice le-au permis șederea și unde s-au integrat fără probleme.

• 1968 - La Bucureşti, peste 100.000 de cetăţeni ai Capitalei au participat la un urias miting de protest împotriva  invadării Cehoslovaciei de catre trupele armate a cinci tari din Tratatul de la Varşovia (URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria) Romania, membra si ea a acestui tratat, a refuzat participarea. Cu aceasta ocazie, Nicolae Ceauşescu a condamnat cu fermitate, in numele Romaniei,  intervenţia armată in forta si a luat masuri preventive de aparare in caz de repercursiuni.

  

  Ceaușescu gesticulating while giving his speech – foto: en.wikipedia.org

  În noaptea de 20 spre 21 august, când trupele celor cinci intră în Praga, Ceauşescu se afla în Bucureşti. În jurul orei 2 noaptea, Eugen Ionescu, aflat la Praga, informează Bucureştiul cu privire la invadarea Cehoslovaciei. Ceauşescu a convocat Prezidiul Permanent în şedinţă extaordinara pentru ora 4.30. Imediat s-a luat decizia organizării unui mare miting popular. Decizia pleca de la ideea că un act de opunere faţă de Moscova are nevoie de suportul populaţiei. La ora 6.30 a început şedinţa Comitetului Politic Executiv al partidului. Ceauşescu a început şedinţa extraordinară prin cuvintele: Toată Cehoslovacia a fost pur şi simplu ocupată şi partea cehoslovacă ne-a cerut să facem ceva.

  În dimineaţa zilei de 21 august radiodifuziunea transmite ştirea invaziei grupului celor cinci în Cehoslovacia. Se lansează pe această cale apelul pentru prezentarea la adunarea din Piaţa Palatului, în faţa Comitetului Central.

  La apel se răspunde într-un număr mult mai mare decât era aşteptat. Populaţia simţea evidenta presiune care se abătuse asupra siguranţei României. Ceauşescu, alături de ceilalţi lideri comunişti români, treceau prin momente de mare tensiune. Veteranii comunişti, care făceau parte din echipa care conducea România în 1968, îşi vor aminti apoi că Ceauşescu umbla nervos prin palat, plin de transpiraţie, înainte de rostirea discursului. Ion Gheorghe Maurer avea să afirme că el l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi manifeste solidaritatea cu Dubcek.

  Scena balconului din 21 august: momentul de glorie al lui Ceauşescu

  Scena balconului din 21 august 1968, în timpul căreia Ceauşescu s-a adresat unei mulţimi de 100.000 de persoane, devenită o adevărată legendă a comunismului românesc, a fost în fapt o mascaradă. Ceauşescu, lider neostalinist fără nicio dorinţă de a institui principii democratice, a reuşit să trezească un entuziasm real, populaţia sperând că România se va îndrepta spre liberalizare şi deschidere către Occident.

  Discursul începe aproape direct cu o critică la adresa grupului celor cinci şi a acţiunii lor din Cehoslovacia: Pătrunderea trupelor celor cinci ţări socialiste în Cehoslovacia constitue o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. Urmează apoi respingerea justificării dată de sovietici pentru invazie: Este de neconceput [...] ca un stat socialist, că state socialiste să încalce libertatea şi independeta altui stat.

  Punctul principal al discursului este respingerea pretenţiilor de hegemonie ale sovieticilor: Problema alegerii căilor de construcţie socialistă este o problemă a ficarui partid, a fiecărui stat, a ficarui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător. Foarte interesantă este referirea pe care secretarul general o face la minorităţile naţionale, dorind să preîntâmpine orice complicaţii ulterioare:

  Noi, cu toţii, romani, maghiari, germani, oameni de toate naţionalităţile, avem acelaşi destin, aceeaşi năzuinţe: făurirea comunismului în patria noastră, şi suntem hotărâţi, într-o unitate deplină, să asigurăm înfăptuirea acestui ideal. Finalul cuvântării este cel în care Ceauşescu lansează ideea că o invazie a României ar fi posibilă şi cere sprijinul total al populaţiei pentru o eventuală rezistenta:

  S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii care să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre. Apelul final este o manifestare evidentă la rezistenţă: Să fim gata, tovarăşi, să ne apărăm în orice moment patria socialistă, România. cititi mai mult pe: historia.ro

  
• 1969 - Decret al Consiliului de Stat privind înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Medicale.
  
  
  
  
• 1978: A avut loc inaugurarea oficială a Muzeului Colecţiilor de Artă din Bucureşti. A fost constituit iniţial ca secţie a Muzeului Naţional de Artă al României, având ca scop reunirea tuturor colecţiilor de artă particulare devenite publice. A funcţionat până în 1986, fiind redeschis circuitului public la sfârşitul anului 2003.
  
• 1978 - La şantierul naval din Galaţi a fost lansat la apă primul cargou multifuncţional românesc de 8 500 tdw.
  
• 1980 - A intrat în producţie, la Slatina, primul laminor românesc de folii de aluminiu, conceput şi realizat integral în ţara noastră.
  
• 1983: Liderul opoziţiei filipineze, Benigno Aquino, a fost asasinat la doar câteva minute după întoarcerea acasă din exilul petrecut ultimii trei ani în SUA. A revenit în tara in ciuda ameninţărilor cu moartea primite. Aquino a fost cel mai temut adversar politic al dictatorului filipinez Ferdinand Marcos.

• 1986 - Eliberarea bruscă de dioxid de carbon de la Lacul Nyos din Camerun va costa mai mult de 1.700 de vieți omenești și mii de animale moarte.

  

  Lacul Nyos - foto: ro.wikipedia.org

  Lacul Nyos (numit local Lacul Lwi) este un lac de crater situat într-o zonă vulcanică din Camerun, ce se află la o distanță de 322 km NV de Yaoundé.

  

  Cattle suffocated by carbon dioxide from Lake Nyos – foto: en.wikipedia.org/

• 1991: Letonia îşi declară independenţa fata de Rusia.

• 2012 - După 23 de zile de la referendumul pentru demiterea președintelui României, Curtea Constituțională a constatat că acesta nu a întrunit cvorumul.

  

  Harta procentului de voturi “DA” la nivel de judeţ şi în mun. Bucureşti la referendumul pentru demiterea preşedintelui României din 29 iulie 2012 – foto: ro.wikipedia.org

Nașteri

• 1165: Filip al II-lea al Franței (în franceză Philippe Auguste) (21 august1165 – 14 iulie 1223) a fost regele Franței între 1180-1223.
  Membru al Dinastiei Capețienilor, a fost fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franței și a celei de-a treia soții, Adela de Champagne.
  Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franței medievale, extinzându-și regatul și sporind influența monarhiei. A rupt Imperiul Angevin și a învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214. A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populație din cauza cedării puterii nobililor către clasa medie. Având sănătatea șubredă, tatăl său - Ludovic al VII-lea s-a îngrijit ca Arhiepiscopul Guillaume de Blois (William Whitehands) să-l încoroneze și să-l ungă pe prințul moștenitor, Filip, la Reims, ca Rege al Franței în data de 1 noiembrie 1179. Filip s-a căsătorit pe 28 aprilie 1180 cu Elisabeta de Hainaut, care i-a adus drept zestre Comitatul Artois. Tatăl său a murit pe 20 septembrie. Posesiunile regale s-au extins repede în timpul lui Filip I și a lui Ludovic al VI-lea, sub Ludovic al VII-lea s-au diminuat ușor. Astfel în aprilie 1182 Regele Filip al II-lea a expulzat toți evreii de pe posesiunile lor și le-a confiscat bunurile. Cel mai mare fiu al său, Ludovic, s-a născut pe 5 septembrie 1187 și a moștenit Comitatul Artois în 1190, când Elisabeta, mama sa, a murit. În 1181, Filip al II-lea a început un război împotriva contelui Flandrei, Filip de Alsacia. Războiul a fost câștigat, Filip reușind să contracareze ambițiile contelui, rupându-i alianțele cu Henric I, duce de Brabant și cu Filip de Heinsberg, arhiepiscop de Köln. În 1185, tratatul de la Boves confirma regelui posesia asupra Vermandois, Artois și Amiénois. În 1184 Ștefan I de Sancerre și mercenarii săi din Brabant au atacat și au distrus provincia Orléanais, însă Regele Filip i-a învins. De asemenea Filip al II-lea a început război cu Henric al II-lea al Angliei, care era și conte de Anjou și duce de Aquitania în Franța. Au urmat doi ani de lupte (1186–1188), dar situația a rămas neschimbată. La început, Filip s-a aliat cu fiii mezini ai regelui englez, Richard și Ioan, care declanșaseră o rebeliune împotriva propriului tată. Oricum, noutățile despre căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, care au fost urmate de moartea subită a regelui Henric, au distras atenția de la războiul anglo-francez. Între 1189 și 1192, Franța lui Filip, Anglia și Imperiul romano-german au întreprins Cruciada a treia contra sultanului Saladin
  Filip al II-lea a fost prieten apropiat cu toți fiii lui Henric și s-a folosit de ei ca să formeze rebeliunea împotriva tatălui lor, apoi i-a întors împotriva mezinilor, Richard și Ioan, după ascensiunilor fiecăruia la tronul Angliei. Cu Henric cel Tânăr, rege al Angliei, și cu Geoffrey al II-lea, duce de Bretania, a păstrat prietenia până la moartea lor. Într-adevăr, la funeraliile lui Geoffrey, era atât de depășit de durere, încât a trebuit să fie imobilizat, pentru încercarea sa de a se arunca în groapa prietenului său. În mai 1200, Filip al II-lea a semnat tratatul de la Goulet cu succesorul lui Richard I al Angliei, Ioan al Angliei ( Ioan Fără de Țară ), regele Angliei și duce de Normandia, numit și Ioan fără de Țară (en. Lackland, fr. sans Terre). 

  Filip al II-lea Augustus

• 1567: S-a nascut Francisc de Sales (François de Sales), episcopul  catolic al Genevei; (d. 28 decembrie 1622, Lyon), venerat ca sfânt în Biserica Catolică și în Biserica Anglicană. Cele mai celebre scrieri ale sale sunt Philothea și Theotimus, actuale încă și astăzi. Împreună cu Sf. Ioana Francisca de Chantal, a întemeiat Ordinul Vizitațiunii Mariei.
• 1643: Afonso al VI-lea (21 august 1643 – 12 septembrie 1683) a fost al 22-lea (sau 23-lea potrivit unor istoricii) rege al Portugaliei (1656–1683). Afonso a fost al doilea fiu al regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei și a reginei Luisa de Medina-Sidonia. La vârsta de trei ani, Afonso a suferit de o boală care i-a paralizat partea stângă a corpului iar sănătatea mintală era instabilă. Tatăl său l-a numit al 10-lea Duce de Bragança.
  În 1653 după moartea fratelui său mai mare, Teodósio, Prinț al Braziliei, Afonso a devenit moștenitor aparent al tronului. În 1656, la vârsta de 13 ani i-a succedat tatălui său (João IV). Mama lui, Luisa de Medina-Sidonia, a fost numită regentă. Sănătatea mentală instabilă și paralizia plus deinteresul său legat de guvernare a lăsat-o regentă pe mama sa timp de șase ani, până în 1662.
  Afonso a supravegheat victorii militare asupra spaniolilor la Ameixial (8 iunie 1663) și la Montes Claros (17 iunie 1665), culminând cu recunoașterea de către Spania a noii dinastii portugheze, Casa de Braganza, la 13 februarie 1668 prin Tratatul de la Lisabona.
  În 1662, Contele de Castelo Melhor a văzut o oportunitate de a obține puterea la curte împrietenindu-se cu regele. El l-a convins pe rege că mama lui voia să-i fure tronul și să-l trimită în exil. Ca urmare, Afonso a preluat controlul tronului și și-a trimis mama la mănăstire.
  S-a căsătorit cu Maria Francisca de Savoia, fiica Ducelui de Savoia în 1666 însă mariajul nu a durat mult. Maria Francisca a cerut anularea căsătoriei în 1667 motivând impotența regelui. Biserica i-a garantat anularea iar ea s-a căsătorit cu fratele mai mic al regelui, Pedro, Duce de Beja (viitorul Pedro al II-lea). În același an, în 1668, Pedro a devenit regent. Alfonso a fost exilat pe insula Terceira în Azore timp de șapte ani, întorcându-se în Portugalia cu puțin timp înainte să moară în 1683. 

  Afonso al VI-lea

  * 1681: Ernest Frederic I, Duce de Saxa-Hildburghausen (21 august 1681 – 9 martie 1724), a fost Duce de Saxa-Hildburghausen. A fost fiul cel mare al lui Ernest, Duce de Saxa-Hildburghausen și a soției acestuia, Contesa Sofia Henriette de Waldeck. A vrut, ca mulți prinți germani, să repete splendoarea de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței în propriul său ducat însă acesta l-a dus la ruinare financiară.
  Constant într-o jenă financiară, el a vândut orașe și a ridicat taxele. Printre vânzările de pe domeniul său, comitatul Cuylenburg, zestrea soției sale. Comitatul a fost vândut Statelor gemerale în 1720 pentru rambursarea datoriilor de la construirea unei grădini de la palatul său, grădină care era conectată la un canal. În 1723 comitatul a fost din nou vândut ducatului de Saxa-Meiningen. Dar vânzarea, fără acordul soției sale a fost ilegală, iar acest lucru a dus la un război cu Saxa-Meiningen. Comitatul a fost ocupat de trupe ale ambelor ducate și la sfârșitul războiului întreg comitatul a fost devastat și distrus.
  Din cauza taxelor sale fiscale intolerabile, în anul 1717 a avut loc o revoltă în ducat. La Erbach, la 4 februarie 1704, Ernest Frederic s-a căsătorit cu Contesa Sofia Albertine de Erbach-Erbach. Ei au avut 14 copii:
1. Ernst Ludwig Hollandinus (n. 24 noiembrie 1704, Hildburghausen – d. 26 noiembrie 1704, Hildburghausen)
2. Sophie Amalie Elisabeth (n. 5 octombrie 1705, Hildburghausen – d. 28 februarie 1708, Hildburghausen)
3. Ernst Ludwig (n. 6 februarie 1707, Hildburghausen – d. 17 aprilie 1707, Hildburghausen)
4. Ernest Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen (n. 17 decembrie 1707, Hildburghausen – d. 13 august 1745, Hildburghausen)
5. Frederick August (n. 8 mai 1709, Hildburghausen – d. 1710, Hildburghausen)
6. Ludwig Frederick (n. 11 septembrie 1710, Hildburghausen – d. 10 iunie 1759, Nimwegen); s-a căsătorit la 4 mai 1749 cu Christine Luise von Holstein-Plön. Nu au avut copii.
7. fiu (n./d. 2 august 1711, Hildburghausen)
8. fiu (n./d. 24 august 1712, Hildburghausen)
9. Elisabeth Albertine (n. 3 august 1713, Hildburghausen – d. 29 iunie 1761, Neustrelitz); s-a căsătorit 5 mai 1735 cu Karl Ludwig Frederic de Mecklenburg-Strelitz.
10. Emanuel Frederick Karl (b. Hildburghausen, 26 March 1715 – d. 29 June 1718, Hildburghausen)
11. Elisabeth Sophie (n. 13 September 1717, Hildburghausen – d. 14 October 1717, Hildburghausen)
12. fiu (n./d. 17 martie 1719, Hildburghausen)
13. Georg Frederick Wilhelm (n. 15 iulie 1720, Hildburghausen – d. 10 April 1721, Hildburghausen)
14. fiu (n./d. 15 decembrie 1721, Hildburghausen

• Ernest Frederick I

  Duce de Saxa-Hildburghausen

• 1698: Giuseppe Guarneri del Gesù (21 august 1698 – 17 octombrie 1744) este singurul lutier a cărui instrumente rivalizează cu cele ale mult mai celebrului Antonio Stradivari. Viața sa este învăluita în mister: se spune că a fost întemnițat o perioadă deși nu există nici o dovadă în acest sens. Instrumentele sale cunoscute astăzi, puține la număr (aproximativ 180) se disting printr-un sunet complex, tumultuos, plin de bogăție și profunzime armonică, dar și printr-un finisaj ce îl depășește din punct de vedere artistic pe mai cunoscutul sau rival Stradivari, care avea alt tip de genialitate. Dacă între anii 1720-1730 se cunosc puține instrumente făcute de maestru, începând cu anii 30-35 producția sa creste prin cantitate si calitate, ajungând ca în anii 1738 - 1739 sa stabilească noi standarde în lutărie si sa redefinească „perfectul” în sunetul viorii. Segmentul de piață a lui Del Gesu era în principal muzicienii, în comparație cu Stradivari care lucra cu precădere pentru nobili, case regale si biserici. Prețul viorilor sale era mult mai mic ca ale lui Stradivari. Guarneri lucra repede, în grabă, neglijând multe detalii neesențiale. Produsul final era o vioara a cărui principal scop era sa sune cât mai bine, iar calitatea finisajului era uneori mediocră. Cu toate acestea, gradul de uzura al viorilor maestrului dovedesc o preferință clara a muzicienilor de a le cânta cu precădere. Violoniști celebrii ca Joseph Joachim, Eugène Ysaÿe, Fritz Kreisler, Jascha Heifetz, Isaac Stern, Leonid Kogan, Henryk Szeryng, Itzhak Perlman, Gidon Kremer, Pinchas Zukerman și nu în ultimul rând, George Enescu și-au încredințat măiestria acestor viori.
  Se pare ca maestrul Giosefo Bartolomeo Guarnerio (cum i se pronunța numele pe vremea sa) s-a stins din viata într-o sărăcie lucie, la fel cum au trăit mai toți marii lutieri astăzi celebri, singurii care făceau excepție erau familiile Amati si Stradivari. Statul Roman deține vioara "Cathedral" ex- Enescu, încredințată în acest moment reputatului violonist Gabriel Croitoru.
• 1754: William Murdock, inventator scoțian (d. 1839)
• 1765: William IV (William Henry; 21 august 1765 - 20 iunie 1837) a fost rege al Hanovrei și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de la 26 iunie1830 până la moartea sa. William, cel de-al treilea fiul a lui George III și fratele mai mic al regelui George IV, a fost ultimul rege și penultimul monarh din Casa de Hanovra. 
• 

  Prințul William la vârsta de 13 ani și fratele lui mai mic, Edward în 1778.
  William s-a născut în primele ore ale dimineții de 21 august 1765 la Casa Buckingham, ca al treilea copil al regelui George III și al reginei Charlotte.^[1] El avea doi frați mai mari, Georgeși Frederick, și nu era de așteptat să moștenească coroana. A fost botezat la Palatul St James la 20 septembrie 1765. Nașii lui au fost unchii paterni, Ducele de Gloucester și Prințul Henry (mai târziu Duce de Cumberland), și mătușa paternă, Prințesa Augusta, atunci Ducesă ereditară de Brunswick-Wolfenbüttel.^[2]
  Cea mai mare parte a copilăriei și-a petrecut-o la Richmond și Palatul Kew, unde a fost educat de profesori particulari.^[3] La vârsta de treisprezece ani s-a alăturat Marinei Regale și a fost prezent la Bătălia de la Capul St. Vincent în 1780.^[4]
  A servit la New York, în timpul Războiului de Independență american. William a devenit locotenent în 1785 și căpitanul navei HMS Pegasus anul următor.
  William a încercat să fie Duce ca frații lui mai mari și să primească un titlu parlamentar dar tatăl său a fost reticent. Pentru a pune presiune asupra lui, William a amenințat că va candida la Camera Comunelor pentru circumscripția electorală Totnes din Devon. Îngrozit de această perspectivă, George al III-lea l-a numit Duce de Clarence și St Andrews și Conte de Munster la 16 mai 1789.^[5] Deși el s-a aliat public cu liberalii și cu frații lui mai mari (care erau cunoscuți pentru conflictul cu tatăl lor), Prințul de Wales și Ducele de York, recordul lui William a fost inconsecvent și, la fel ca la mulți politicieni ai timpului, cu siguranță nu poate fi atribuit unui singur partid.^[6]
  Noul duce a încetat să fie activ în serviciul Marinei Regale în 1790. Când Marea Britanie a declarat război Franței în 1793 a fost nerăbdător să primească comanda unei nave însă acest lucru nu s-a întâmplat. În ciuda cererilor sale repetate, nu a mai fost niciodată la comanda unui vas pe tot parcursul războaielor napoleoniene. În 1811 a fost numit în funcția onorifică de amiral al flotei. 
  

  Mrs. Jordan în personajul Hypolitmezzotint de John Jones of London, 1791, după o pictură de John Hoppner
  Din 1791, Ducele de Clarence a trăit 20 de ani cu actrița irlandeză Dorothea Bland, mai bine cunoscută sub numele de scenă, Mrs. Jordan,^[7] titlul de "Mrs" fiind asumat la începutul carierei sale pentru a explica o sarcină incomodă^[8] și "Jordan" pentru că "a traversat apa" din Irlanda în Marea Britanie.^[9]
  William a făcut parte din prima generație care a ajuns la maturitate sub Actul Căsătoriilor Regale din 1772, care interzicea descendenților regelui George al II-lea să se căsătorească decât cu acordul monarhului, sau, în cazul în care avea peste 25 de ani, cu un preaviz de douăsprezece luni din partea Consiliului. Mai mulți fii ai regelui George al III-lea, inclusiv William, au ales să locuiască împreună cu femeile pe care le iubeau decât să se căsătorească cu ele. La urma urmei, pentru fii mai tineri, inclusiv pentru William, nu era de așteptat să ia parte la succesiune, care a fost considerată sigură odată ce Prințul de Wales s-a căsătorit și a avut o fiică, Prințesa Charlotte.
  William părea să se bucure de viața sa de familie cu dna Jordan. Ducele a spus unui prieten, "Mrs Jordan este o ființă foarte bună, familistă și atentă cu copii ei. Fii sigur că este absurdă uneori și are umorile ei. Dar există astfel de lucruri mai mult sau mai puțin în toate familiile". Regele, în general, a acceptat relația fiului său cu actrița (deși a recomandat ca el să-i înjumătățească alocația)^[10] și în 1797 a mărit parcul casei Bushy pentru familia în creștere a lui William.^[11] William a folosit Bushy ca reședința principală până când a devenit rege.^[12] Reședința lui londoneză, Casa Clarence, a fost construită după planurile arhitectului John Nash între 1825 și 1827.^[13]
  

  Adelaide Amelia Louisa Theresa Caroline de Saxa-Coburg Meiningen, portret de Sir William Beechey, c.1831
  Cuplul a avut zece copii nelegitimi, cinci fii și cinci fiice, toți primind supranumele de "FitzClarence".^[14][15] Relația a durat 20 de ani și s-a terminat în 1811. Mrs. Jordan nu a avut nici o îndoială cu privire la motivul despărțirii: "Banii, banii, bunul meu prieten, sunt convinsă că l-au făcut în acest moment cel mai nenorocit dintre oameni," adăugând "cu toate calitățile lui excelente, virtuțile lui casnice, dragostea lui pentru frumoșii lui copii, nu ar trebui să sufere în acest moment."^[16] Mrs. Jordan a primit un acord financiar de 4400 £ (echivalent cu 243.400 £ astăzi) pe an și custodia fiicelor cu condiția să nu se întoarcă pe scenă. Când ea și-a reluat cariera de actorie pentru a rambursa datoriile contractate de ginerele ei (soțul uneia dintre fiicele doamnei Jordan dintr-o relație anterioară), Ducele a luat custodia fiicelor și a oprit plata de 1500£ (echivalent cu 82.600£ astăzi) pentru întreținerea lor. Cu cariera la pământ, ea a plecat în Franța pentru a scăpa de creditori și a murit săracă în apropiere de Paris în 1816.^[17]
  William a avut un alt fiu nelegitim, numit tot William, înainte de a o întâlni pe Mrs. Jordan, a cărui mama nu e cunoscută și care s-a înecat în Madagascar în 1807.^[18] Caroline von Linsingen, al cărei tată a fost general de infanterie în armata hanoveriană, a pretins că a avut un fiu, Heinrich, cu William în jurul anului 1790 însă William nu a fost la Hanovra la momentul în care ea pretinde și povestea este considerată neplauzibilă.^[19]
  

  Ducele de Clarence, c.1800
  Adâncit în datorii, ducele a făcut mai multe încercări pentru căsătoria cu o moștenitoare bogată, dar planurile sale au fost respinse.^[20] Totuși, atunci când nepoata Ducelui, Prințesa Charlotte, a doua în linia de succesiune la tron, a murit la naștere în 1817, regele care a avut 12 copii, nu avea nici un nepot legitim. Era nevoie ca ducii regali să se căsătorească și să aibă moștenitori. Cei doi frați mai mari ai lui William nu aveau copii și erau înstrăinați de soțiile lor (care probabil depășiseră vârsta fertilă) iar William era cel mai sănătos dintre cei trei.^[21]
  Prima alegere de căsătorie al lui William s-a lovit însă de dezaprobarea Prințului Regent. Fratele lui mai mic, Ducele de Cambridge, a fost trimis în Germania pentru a vedea prințesele protestante disponibile; s-a întors cu Prințesa Augusta de Hesse-Cassel însă tatăl ei a refuzat căsătoria.^[22] Două luni mai târziu, Ducele de Cambridge s-a căsătorit el însuși cu ea. În cele din urmă, s-a găsit o prințesă care a fost dispusă să accepte, chiar cu entuziasm, cei nouă copii ai lui William care supraviețuiseră și care nu atinseseră o vârstă adultă.^[23] La Kew, la 11 iulie 1818,^[24]William s-a căsătorit cu Prințesa Adelaide de Saxa-Meiningen, fiica Ducelui de Saxa-Meiningen. Adelaide la 25 de ani avea jumătate din vârsta lui William.
  Căsătoria, care a durat aproape douăzeci de ani, până la moartea lui William, a fost una fericită. Noua Ducesă a luat atât finanțele ei cât și cele ale lui William în mâinile ei. În primul lor an de căsătorie, cuplul a trăit într-o manieră economică în Germania, iar datoriile William au fost în curând pe cale de a fi plătit, mai ales că Parlamentul a votat pentru el o indemnizație mai mare, pe care el a acceptat-o cu greu după ce cererile sale de creștere a venitului au fost refuzate.^[25]Nu se cunoaște ca William să fi avut amante după căsătorie.^[26][27] Cuplul a avut două fiice care au trăit scurt timp și Adelaide a suferit trei avorturi spontane. În 1820, regele a murit lăsând coroana Prințului Regent, care a devenit George al IV-lea. William era acum al doilea în linia de succesiune, precedat numai de fratele său, Frederic, Duce de York. Șapte ani mai târziu, când Ducele de York a murit, William, atunci la peste 60 de ani, a devenit moștenitor prezumptiv. Mai târziu, în același an, primul ministru George Canning l-a numit pe William Lord Înalt Amiral. Ducele a intrat în conflict cu Consiliul său și în cele din urmă în 1828, regele prin intermediul primului-ministru, Arthur Wellesley, i-a solicitat demisia Ducelui de Clarence.^[26]
  William și-a petrecut timpul rămas în timpul domniei fratelui său în Camera Lorzilor. El a susținut Actul "Emanciparea catolică" împotriva opoziției fratele său mai mic, Ducele de Cumberland. Sănătatea regelui George al IV-lea era din ce în ce mai rea, astfel că la începutul anului 1830 a fost evident că era aproape de moarte. 
  Regele William al IV-lea
  Când George al IV-lea a murit la 26 iunie 1830 fără copii legitimi în viață, Ducele de Clarence i-a succedat la tron, la vârsta de 64 de ani, sub numele de William al IV-lea, cea mai în vârstă persoană care a urcat pe un tron britanic.^[29] Spre deosebire de extravagantul său frate, modestul William a descurajat pompa și ceremonia. Spre deosebire de George al IV-lea, care a avut tendința să-și petreacă cea mai mare parte a timpului la Castelul Windsor, William a fost cunoscut, mai ales la începutul domniei sale, pentru plimbările sale, neînsoțit, prin Londra sau Brighton. Până când criza de reformă a erodat capacității sale, el a fost foarte popular printre oameni, care l-au văzut ca fiind mai accesibil și mai modest decât fratele său.^[30]
  Regele imediat s-a dovedit un muncitor conștiincios. Primul prim-ministru al regelui, Ducele de Wellington, a declarat că a făcut mai multă treabă cu regele William în zece minute decât a făcut cu George al IV-lea în mai multe zile.^[31] Lordul Brougham l-a descris ca un excelent om de afaceri, care solicita suficiente întrebări pentru a-l ajuta să înțeleagă problema, spre deosebire de George al IV-lea care nu punea întrebări de teamă să nu-și afișeze ignoranța și de George al III-lea care întreba multe însă nu aștepta răspunsul.^[32]
  William a respins bucătarii francezi și germani ai fratelui său înlocuindu-i cu cei englezi spre aprobarea publică. A dăruit multe picturi din colecția lui George al IV-lea națiunii. George al IV-lea începuse o vastă (și scumpă) renovare a Palatului Buckingham; fratele său a refuzat să locuiască acolo, și de două ori a încercat să dea palatul, o dată pentru armată ca o cazarmă, și o dată Parlamentului după ce Camera Parlamentului a ars în 1834.^[33]
  William nu a uitat de cei nouă copii nelegitimi în viață, numindu-l pe fiul cel mare Conte de Munster și acordând pentru ceilalți copii titluri de marchiz. În ciuda acestui lucru, copiii lui au fost mari oportuniști, presa scriind "obrăznicia și lăcomia FitzJordans este neasemuită".^[34] Relația dintre William și fiii săi "a fost punctată de certuri sălbatice și cel puțin pentru rege, dureroase" legate de bani și onoruri.^[35] Pe de altă parte, fiicele lui s-au dovedit un ornament la curtea sa. William nu avea încredere în străini, în particular în orice francez,^[36] lucru recunoscut de el ca o "prejudecată".^[37] De asemenea, el simțea cu tărie că Marea Britanie nu ar trebui să intervină în afacerile interne ale altor națiuni, lucru care l-a adus în conflict cu interveționistul secretar de externe, Lordul Palmerston.^[38] William a sprijinit independența belgiană și, după ce candidații prezentați olandezi și francezi i s-au părut inacceptabili, l-a favorizat pe Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha, văduvul nepoatei sale, Charlotte, ca un candidat pentru noul tron belgian.^[39]
  Deși a avut o reputație pentru indelicatețe și bufonerie, William putea fi subtil și diplomatic. El a prevăzut că o potențială construcție a unui canal la Suez ar îmbunătății relația cu Egiptul, relație vitală pentru Marea Britanie.^[40] Mai târziu, în timpul domniei lui, el l-a flatat pe ambasadorul american la o cină anunțând că el regretă că "nu s-a născut un american liber, independent; atât de mult respect națiunea care a dat naștere lui George Washington, cel mai mare om care a trăit vreodată".^[41] Prin exercitarea farmecul său personal, William a asistat la repararea relațiilor anglo-americane, care au fost atât de profund deteriorate în timpul domniei tatălui său. William nu a vizitat niciodată Hanovra ca rege. Fratele său, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge, a fost vicerege acolo de-a lungul domniei lui William, așa cum făcuse și în timpul domniei regelui George al IV-lea. Percepția publică în Germania a fost că Marea Britanie a dictat politica hanoveriană. Dar lucrurile n-au stat așa. În 1832, Metternich a introdus legi care au îngrădit mișcarea liberală din Germania. Secretarul de externe britanic, Lordul Palmerston, s-a opus și a încercat ca prin influența lui William asupra guvernului hanoverian să-l determine să ia aceeași poziție. Însă guvernul hanoverian a fost de acord cu Metternich iar William a refuzat să intervină.
  Conflictul dintre William și Palmerston asupra Hanovrei a fost reînnoit în anul următor când Metternich a stabilit o conferință a statelor germane care va avea loc la Viena, iar Palmerston a vrut ca Hanovra să refuze invitația. În schimb, viceregele a acceptat, susținut pe deplin de William.^[43]
  În 1833, William a semnat o nouă constituție pentru Hanovra, care a împuternicit clasa de mijloc, a dat puteri limitate clasei de jos, și a extins rolul Parlamentului din Hanovra. Constituția a fost revocată după moartea lui William de noul rege, fratele lui William, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland. 
  1789: Augustin Louis Cauchy (n. 21 august 1789, Paris - d. 23 mai 1857, Sceaux, Hauts-de-Seine) a fost unul dintre cei mai importanți matematicieni francezi. A demarat un proiect important de reformulare și demonstrare riguroasă a teoremelor de algebră, a fost unul dintre pionierii analizei matematice și a adus o serie de contribuții și în domeniul fizicii. Datorită perspicacității și rigurozității metodelor sale, Cauchy a avut o influență extraordinară asupra contemporanilor și succesorilor săi. Catolic și monarhist fervent, a manifestat o prezență socială activă. S-a născut la 21 august 1789 la Paris, la o lună după izbucnirea Revoluției franceze, ca fiul cel mare al lui Louis François Cauchy și al lui Marie Madeleine Desestre. Tatăl ocupă diverse funcții fiind în relații cu Pierre Simon Laplace și cu Joseph-Louis Lagrange.
  Încă de mic manifestă un talent deosebit pentru matematică. Primul său învățător i-a fost tatăl - un catolic convins, cunoscut pentru concepțiile sale religioase. De altfel, și Cauchy va deveni mai târziu un apărător fidel al catolicismului.
  Datorită atașamentului față de monarhie, tatăl, împreună cu restul familei este nevoit să se retragă la țară, unde continuă educația excepțională dată copiilor.
  În 1800 întreaga familie se reîntoarce la Paris, tatăl lui Louis fiind numit secretar al Senatului.
  

  Augustin Louis Cauchy
  La 13 ani, în 1802, la recomandarea lui Lagrange, profesor la École Polytechnique care descoperise talentul pentru matematică, Cauchy intră la École Centrale du Panthéon, cel mai bun liceu parizian din acea perioadă. Aici iese în evidență ca elev strălucit, cu rezultate remarcabile și în științele umaniste. Cu toatea acestea, Cauchy se pregătește pentru admiterea la École Polytechnique unde intră în 1805, al doilea din 293 de candidați. Aici are ca profesori pe Poisson, Ampère, Hachette, Prony. În 1807 termină studiile la Politehnică și intră la École nationale des ponts et chaussées.
  La finalizarea studiilor, în 1810, intră ca inginer al căilor de comunicație din Cherbourg și la reconstrucția fortificațiilor.
  Din motive de sănătate, a fost nevoit să părăsească funcția de inginer și se dedică studiului și predării matematicii. Astfel, în septembrie 1812 se reîntoarce la Paris. Totuși, în primăvara anului viitor, la solicitarea inginerului Pierre-Simon Girard, participă la lucrările de la râul Ourcq. Dar, influențat de Lagrange și Laplace, ia hotărârea definitivă de a intra în învățământ. Începând cu 1813, ține prelegeri la École Polytechnique și Collège de France, iar în 1815 devine profesor la Școala Politehnică, la Sorbona și la Collège de France.
  În 1816 devine membru al Academiei Franceze.
  Abdicarea, în 1830, a lui Carol al X-lea și transformările politice din țară îl determină pe Cauchy să se exileze și urmează o perioadă grea pentru marele matematician. Părăsește familia și se retrage la Praga, apoi în Elveția și în final la Torino, unde ocupă Catedra de Fizică-Matematică.
  În 1838 Cauchy se reîntoarce în Franța, reluându-și toate funcțiile deținute anterior, dar refuzul de a adera la guvernul lui Ludovic-Filip I va constitui un nou obstacol în cariera sa.
  În 1848 a creat un curs de astronomie în cadrul Facultății de Științe din Paris, dar refuzând să depună jurământul pentru Napoleon III, este nevoit să demisioneze din nou din toate funcțiile, rămânând doar membru al Academiei și al Royal Society, precum și a altor instituții străine. Cauchy a lăsat posterității un număr enorm de lucrări matematice care au fost publicate din 1882 pâna în 1974 în Opere complete. Este vorba de 27 volume ce cuprind circa 800 de articole din domeniile: algebră, analiză matematică, mecanicăși teoria probabilităților. 

  Augustin Louis Cauchy

• 1798 – S-a născut istoricul francez Jules Michelet (m. 1874). Cele mai vaste şi importante lucrări ale istoricului “Histoire de Franc” şi “Histoire de la Révolution française”. Jules Michelet (n. 21 august 1798, Paris – d. 10 februarie 1874, Hyères) a fost un reputat istoric francez, reprezentant al istoriografiei romantice. Doctor al Universității din Paris în 1819, profesor în 1827 la École Normale Supérieure, Michelet este cel care, în anii 1840, atrăgea la Collège de France sute de studenți fascinați de magia vorbelor sale, de exaltările și convingerile sale politice. Este cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (unii dintre aceștia fiindu-i studenți la Collège de France). Jules Michelet s-a născut la Paris, pe 21 august 1798, într-o familie cu tradiții hughenote. Tatăl său, Turcy Michelet era tipograf; fusese însă ruinat de ordonanțele lui Napoleon care îngrădeau libertatea presei și întemnițat pentru neplata datoriilor.
  Inițiat de către tatăl său în meșteșugul tipografiei, Jules Michelet a avut posibilitatea de a se angaja la Imprimeria Imperială, dar tatăl său a refuzat, preferând să-și impună sacrificii pentru a putea să-l trimită să-și facă studiile liceale la Collège Charlemagne. Jules Michelet s-a distins în studiul literaturii; a absolvit în 1817, obținând diploma de „bacalaureat în litere”.^[9]
  În 1819, dovedind o precocitate intelectuală, Jules Michelet prezintă la Universitatea din Paris tezele de doctorat Examen des „Vies des hommes illustres” de Plutarque („Cercetare a „Vieții oamenilor iluștri” de Plutarh) și De percipienda infinitate secundum Lockium („Despre perceperea infinitului după Locke”).
  În 1821, în urma unui concurs, Jules Michelet revine la Collège Charlemagne, de data aceasta in calitate de profesor.
  În 1824 se căsătorește cu Pauline Rousseau, cu care va avea doi copii, Adèle și Charles.^[10]
  Își începe remarcabila sa carieră universitară în 1827, la prestigioasa École Normale Supérieure, simultan publicarea primelor sale cărți de specialitate din domeniul istoriei. În 1829 este numit șef al secției de istorie a Arhivelor regale franceze.
  1833 este anul de debut al operei capitale a lui Jules Michelet: Histoire de France („Istoria Franței”), an în care apar primele două volume ale acestei monumentale opere istorice. În același an, Michelet îl suplinește pe istoricul François Guizot la Sorbona.
  În 1838 devine profesor la Collège de France, acolo unde va educa noile generații de studenți în spiritul Revoluției franceze de la 1789.
  În 1846 îi apare una dintre cărțile de căpătâi ale revoluționarilor de la 1848 (inclusiv a celor români): Le peuple („Poporul”).
  În timpul revoluției franceze de la 1848, Michelet, spre deosebire de mulți alți scriitori, nu a intrat în viața politică activă, deși a fost des solicitat. Excesele acestei revoluții, mai ales atunci când trupele au tras în opozanți, l-au convins că democrația nu este posibilă decât atunci când ea va fi definită și învățată de către toți cetățenii. Michelet s-a dedicat cu mai multă forță operei sale literare. Astfel, în 1849 îi apare Histoire de la Révolution française („Istoria revoluției franceze”).
  

  Jules Michelet

  (portret de Mișu Popp)
  Adversitatea politică împotriva acestui acuzator al regimurilor feudale și monarhiste care era Jules Michelet atinge un punct maxim în 1851. Reacțiunea contrarevoluționară reușește să-i interzică a mai ține cursuri în fața studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz sunt concediați de la Collège de France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.
  În 1853 scrie Principautes Danubiennes, Madame Rosetti și 1848, dedicate eroismului revoluționar al patrioților români. În anul următor tipărește volumul de atașament la cauza revoluționară a unor popoare europene: Legendes democratiques du Nord(„Legendele democratice ale Nordului”).
  Între 1855 și 1869, pe lângă continuarea lucrului la monumentala Histoire de France, din care apar succesiv volumele VII - XVII, Jules Michelet scrie operele sale literare L’Oiseau (Pasărea), L’insecte (Insecta), L’Amour (Dragostea), La Femme (Femeia), La Mer (Marea), La Sorcière (Vrăjitoarea) și Bible de l'Humanite (Biblia umanității).
  În 1870 Jules Michelet publică, semnificativ pentru acei ani, volumele Nos fils (Fiii noștri) și La France devant l'Europe(Franța în fața Europei). În acest fel, Jules Michelet protesta împotriva pierderii de către Franța a provinciilor sale Alsaciași Lorena.
  Jules Michelet s-a stins din viață pe 10 februarie 1874, la Hyères. Rămășițele sale pământești au fost reînhumate în 1876 la Père Lachaise, la acest moment funerar participând și prietenii și discipolii săi români: Maria Rosetti, frații Vintilă, Horia și Mircea Rosetti, C. Cantacuzino, G. Sion și Vasile Vârnav. Principalele scrieri ale lui Jules Michelet, publicate în timpul vieții acestuia, sunt:
  • Précis de l’histoire moderne (Paris, 1827)
  • Histoire romaine (1827)
  • Introduction à l’histoire universelle (1827)
  • Histoire de France, 18 volume (1833-1867)
  • Histoire de la Révolution française, 7 volume (1847-1853)
  Subiectele ultimelor două lucrări sunt ample și nu îi oferă posibilitatea unor cercetări amănunțite. Dealtfel el nici nu își propune să fie de o rigurozitate extremă; ceea ce își dorește este să reînvie trecutul și să-l folosească drept modalitate de a mobiliza spiritele. Lucrările au la bază multe documente de arhivă, la care se adaugă tradiția orală (legendele și miturile abundă în primele capitole din „Istoria Franței”) și nu în mică măsură propria intuiție. Michelet cunoștea foarte bine documentele de arhivă, fusese directorul secției de istorie a Arhivelor regale franceze din 1829, dar nu era interesat să folosească doar acest tip de documente după ce le-ar supune unei critici interne și externe riguroase. Pentru el, documentele pe care istoricul le folosește nu sunt doar niște simple hârtii, ele sunt vieți ale oamenilor, ale provinciilor și popoarelor, totul trebuie să trăiască și să vorbească prin ele. Pentru a face această istorie să trăiască, a pus pe primul plan narațiunea, dramatizată și prezentată într-o formă literară deosebită, și nu munca de investigație, nu metoda de lucru. Prin acest fel de a scrie istoria Michelet a încercat să ofere investigării trecutului un sens: istoria trebuie învățată pentru a putea face din prezent o durată a demnității umane. Metoda de lucru a lui Michelet derivă din concepția sa filosofică asupra istoriei. Istoricul este un fel de demiurg capabil să dea viață epocilor trecute. Reînvierea trecutului înseamnă că istoricul este obligat să se implice în ceea ce scrie aducând în operă atmosfera epocii sale. Concepția sa este sinonimă cu cea a istoriei totale, în care cel ce scrie trebuie să țină cont de tot, pornind de la geografie și până la arte, literatură, climat, alimentație, viață materială și spirituală, religie și drept. Michelet ar putea fi criticat că dă frâu liber imaginației, că istoria sa este prea largă, că ipotezele nu sunt dovedite, că este omul intuițiilor și nu al analizelor, că istoria sa se pune în slujba luptei de cucerire a libertății popoarelor și că pune prea mult accent pe valoarea formativă a istoriei. Deși nu a lăsat în urma sa o metodă de lucru bine instrumentată, nici programe de cercetare și nici elevi, Jules Michelet rămâne cel mai citit și mai des invocat istoric francez. Prin activitatea sa, de istoric și de profesor, Jules Michelet a sprijinit aspirațiile românilor progresiști din secolul al XIX-lea. El s-a manifestat ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (dintre care unii i-au fost studenți la Collège de France).
  Marii visători ai unei „Românii viitoare" au trecut pe la școala lui Jules Michelet de la Collège de France, unde i-au audiat cursurile, l-au vizitat acasă ori l-au întovărășit în anii grei din viața sa. Prietenia sa cu prințesa Cantacuzino, protectoarea celei de-a doua soții a lui Jules Michelet, Athénais Mialaret, cu Maria Rosetti, C. A. Rosetti, frații Dumitru și Ion C. Brătianu, cu Hermiona Quinet, fiica lui Gheorghe Asachi, l-a apropiat de cauza românească, devenind un copărtaș al poporului român.^[9]
  Corespondența adresată lui Jules Michelet de către unii dintre revoluționarii români de la 1848 este o operă vie, patetică, de inițiere a istoricului francez în tainele trecutului aspru al românilor, de veșnică luptă pentru a rezista în fața unui destin nemilos. Atitudinea patriotică și crezul intransigent al generației eroice de la 1848 au fost admirate de Jules Michelet. I-a încurajat pe luptătorii români în ceasurile de deznădejde ale exilului, i-a adăpostit în căminul său, le-a fost un adevărat frate. Astfel, el a intervenit pentru eliberarea din închisoare a lui Ion C. Brătianu, arestat sub acuzația de a fi pregătit „complotul de la Operă”, împotriva împăratului Napoleon al III-lea, a mobilizat pe cei mai apropiați dintre exilații români să-i strângă materialul documentar pentru lucrarea Principautes Danubiennes, Madame Rosetti, 1848, făcând din „muma revoluției" (cum o numea Nicolae Bălcescu pe Maria Rosetti) un simbol al puterii de abnegație și de sacrificiu în numele revoluției.
  Jules Michelet credea că documentul cel mai matur politicește al revoluțiilor europene de la 1848 a fost exprimat prin înființarea la București a Comisiei Proprietății, el publicând o parte din procesele-verbale ale acestei comisii în anexa la volumul Legendes Démocratiques du Nord.^[9]
  Prin întreaga sa activitate, Jules Michelet se înscrie în galeria onorantă a filoromânilor din secolul al XIX-lea, alături de conaționalii săi Edgar Quinet, Paul-Théodore Bataillard, Ulysse de Marsillac etc. 

  Jules Michelet

  Jules Michelet, portret de Thomas Couture

  * 1806: Constantin Vârnav, ortografiat și Vîrnav, (n. 21 august 1806, Hilișeu, județul Dorohoi - d. 21 august 1877, Iași)^[1][2] a fost un medic român, protomedic al Moldovei între anii 1849-1855, organizator al sistemului sanitar în Moldova^[3] și deputat în Parlamentul României. Constantin Vârnav s-a născut în 1806^[2] în satul Hilișeu din județul Dorohoi, în familia lui Vasile Vârnav, mic moșier. Fratele său, călugărul Sofronie Vârnav (cu numele de mirean Scarlat, n. 1801), a fost unul dintre cei mai călduroși apărători ai ideii Unirii Principatelor.^[4]
  Din 1831 pînă în 1836 a studiat medicina la Viena și Buda, unde a obținut doctoratul în 1836 cu teza în limba latină Rudimentum Physiographie Moldaviae (Scurtă fiziografie^[5] a Moldovei).^[6] Constantin Vârnav a fost primul moldovean doctor în medicină.^[7] În lucrarea sa de doctorat Vârnav prezintă date importante privind epidemiologia și istoria medicinei: bolile existente în Moldova, condițiile climatice, economice și sociale, medicamentele întrebuințate de popor semnalând pentru prima oară într-o lucrare științifică valoarea procedeelor curative populare.^[1][8]
  Constantin Vârnav a murit în 1877 la Iași și a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea”. Monumentul său funerar a fost inclus pe lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04354. După obținerea doctoratului se întoarce în Moldova și, din 1836, practică medicina devenind ulterior, între anii 1849–1855 în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, protomedic al Moldovei.^[11] Din acest post el a participat la realizarea unor proiecte de îmbunătățire sanitară, sprijinind organizarea și dezvoltarea Spitalului „Sfântul Spiridon” și a Institutului Gregorian, viitoarea Maternitate din Iași.^[1][12]
  În paralel cu activitatea de îngrijire medicală exercită și o activitate didactică și de popularizare a igienei, predând între din 1842 și până la 30 iunie 1845 medicina populară la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola^[13] și fondând, în 1844, Povățuitorul sănătății și al economiei, publicație periodică dedicată popularizării igienei, medicinei veterinare și agronomiei în mediul rural.^[1] Această revistă este precursoarea revistei Foaia societății de medici și naturaliști din Principatul Moldovei (1851) și, ulterior, a Buletinului Societății (1866) și a Revistei medico-chirurgicale.
  În timpul epidemiei de holeră din 1847-1848, epidemie în care a murit și mitropolitul Moldovei Meletie Lefter, pe lângă activitatea de îngrijire a bolnavilor, Constantin Vârnav a desfășurat și o activitate de educație sanitară, publicând Despre holera epidemiască (1848) și ulterior Despre holera asiatică (1872)^[4], lucrări ce tratau despre istoricului holerei și mijloacelor de combatere și care au fost considerate ca foarte docte pentru vremea sa.^[14]
  Constantin Vârnav a fost membru al Societății de Medici și Naturaliști din Iași, prima societate de acest fel fondată în Principatele Române în 1833 de către Jacob Czihak and Mihai Zotta, jucând un rol active în activitatea acesteia și ocupând un timp funcția de vicepreședinte. Constantin Vârnav a făcut parte din Partida unionistă, militând pentru Unirea Principatelor. A făcut parte din Divanul ad-hoc^[4] și a fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României din partea județului Dorohoi. 

  Constantin Vârnav

  Date personale Născut 21 august 1806 Hilișeu, județul Dorohoi Decedat 21 august 1877 Iași Copii Scarlat Vârnav Naționalitate română Cetățenie  România  Ocupație politician medic  Activitate Domeniu Medicină Cunoscut pentru Primul moldovean doctor în medicină Protomedic al Moldovei (1849-1855) Societăți Societatea de Medici și Naturaliști din Iași

• 1811: William Kelly, inventator american (d. 1888)

• 1813: Jean Servais Stas, chimist belgian (d. 1891)
• 1816: Charles Frédéric Gerhardt (n. 21 august 1816, Strasbourg, Franța^[5] – d. 19 august 1856, Strasbourg, Franța^[5]) a fost un chimist francez. Este cunoscut pentru faptul că a reformat notațiile utilizate pentru formule chimice (în perioada 1843–1846) și că a sintetizat acidul acetilsalicilic (în formă instabilă și impură). 

  Charles Frédéric Gerhardt

  * 1821: Alexandru C. Plagino, alternativ Plajino (n. 21 august 1821 – d. 4 octombrie 1894, Plăginești, Plăginești, Vrancea, România) a fost un om politic român, din secolul al XIX-lea, originar din Muntenia. S-a născut într-o familie boierească de origine greacă, iar părinții lui au fost marele postelnic Constantin Plagino și soția sa, Eufrosina Plagino (n. Moruzi), fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi. A devenit paharnic în 1840 și agă în 1850. Plagino a fost prefect al poliției din București în 1850-1851 și a fost făcut mare logofăt în 1852. El a servit ca secretar de stat în perioada 1854-1856. După Unirea Principatelor, a îndeplinit funcția de ministru de finanțe în guvernul Țării Românești din iulie 1861 până în ianuarie 1862, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, apoi a fost membru în Adunarea Electivă (1862) și vicepreședinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865). Plagino a făcut parte din adunarea constituantă din 1866 și a fost ales atât senator (din 1866), cât și deputat (1871). El a îndeplinit funcția de președinte al Senatului din 3 septembrie 1869 până în 4 martie 1871. În timpul Războiului de Independență al României, el a servit drept comisar general pe lângă  Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse în perioada aprilie - iulie 1877. El a fost trimis apoi în misiune la Madrid și Lisabona, cu scopul de a notifica curțile regale de acolo de proclamarea independenței României, și a petrecut anul 1879 și începutul anilor 1880 în Peninsula Iberică. A fost apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în Italia (1885-1891) și în Marea Britanie (1891-1893). El a murit în 4 octombrie 1894 la Plăginești. 

  Alexandru Plagino

  Date personale Născut 21 august 1821  Decedat 4 octombrie 1894 (73 de ani)  Plăginești, Plăginești, Râmnicu-Sărat, România  Cetățenie  Țara Românească  Principatele Unite  Regatul României  Ocupație politician  Membru al Camerei Deputaților a României

• 1826: Karl Gegenbaur, anatomist german (d. 1903
• * 1843: Infanta Maria Ana a Portugaliei (21 august 1843 – 5 februarie 1884) a fost infantă a Portugaliei, fiica cea mare a reginei Maria a II-a a Portugaliei și a regelui consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei născut prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Kohary. După moartea mamei ei în 1853, când Maria Ana avea zece ani, ea a devenit doamna cu cel mai înalt rang de la curte, până când fratele ei mai mare, regele Pedro al V-lea al Portugaliei s-a căsătorit cu Prințesa Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen în 1858. Deși în primele etape de cunoaștere ale acestora, ambele cumnate au avut o relație bună, într-o scrisoare scrisă în 1859 Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, când Ștefania era deja moartă, regele Pedro menționează că sora lui a făcut comentarii neflatante în ceea ce a privit-o pe soția sa "din cauza vanității ei feminine cauzate de un statut inferior (...)".^[1]
  Relația dintre cele două cumnate pare să fi avut suișuri și coborâșuri de la sosirea Stephaniei în mai 1858 și nunta Mariei Ana în mai 1859. Regina a scris despre cumnata sa: "Ea este, în toate privințele, cea care se aseamănă cel mai mult cu Pedro (...)", "Ea este o persoană fermecătoare, bună, generoasă, extrem de sensibilă pentru vârsta ei, cu nici o urmă de egoism, respectată și iubită de noi toți (...) George de Saxonia a descoperit o adevărată bijuterie. Ea este fericită și-l iubește, dar nu poate vorbi despre momentul în care își va părăsi familia fără să plângă. Ceea ce este sigur este că ea va lăsa un gol teribil în spatele ei". Fratele Mariei Ana, Pedro, susține, de asemenea, în acest timp că sora lui este "perla din cercul familiei noastre", într-o scrisoare către Prințul Albert. S-a căsătorit la Lisabona la Palatul Belém la 11 mai 1859 cu Prințul George al Saxoniei (1832–1904), al doilea fiu al regelui Ioan I al Saxoniei, o rudă din ramura catolică a dinastiei Wettin a tatălui ei. Regina Stephanie a încercat să organizeze o ceremonie fastuoasă dar în cele din urmă nunta a fost discretă. Mirii și-au petrecut primele zile de proaspeți căsătoriți la Palatul Belém. În timpul scurtei perioade din Portugalia, după ceremonie, Prințul George a lăsăat o impresie proastă familiei regale portugheze, el "abia a vorbit cu mireasa" și nu a participat la un spectacol de teatru la care a fost invitat.
  Cuplul a plecat spre Saxonia la 14 mai. Mariei Anna nu i s-a permis să ia doamne de onoare portugheze cu ea și a fost însoțită doar de fratele ei Luís în călătorie. Pedro al V-lea a scris următoarele cu privire la nuntă: "nunta surorii mele cu Prințul George al Saxoniei a fost sărbătorită cu mai mult fast decât cu fericire. Prințul este urmat de o soartă regretabilă, el nestârnind simpatie și de cele mai multe ori, oameni care l-au întâlnit au plecat cu o impresie proastă."^[3]
  Potrivit istoricului Eduardo Nobre, mariajul nu a fost unul fericit, Prințul "nu s-a ridicat la așteptările și calitățile infantei portugheze".^[4] În ciuda problemelor lor, au avut opt copii.
  Deși ea a renunțat la pretențiile asupra tronului portughez când s-a măritat, Maria Anna ar fi putut deveni regină dacă linia masculină s-ar fi sfârșit. Această situație era aproape să se întâmple în 1861, când regele Pedro al V-lea și alți doi frați ai ei au murit de febră tifoidă și fără să aibă copii. Totuși, această ipoteză a fost îndepărtată când fratele ei, regele Luís I, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia de Savoia și au avut doi fii, viitorul rege Carlos I și Infantele Alfonso.
  În jurul anului 1883, fiul ei cel mic, Prințul Albert al Saxoniei, s-a îmbolnăvit grav. Maria Anna l-a îngrijit timp de câteva luni până s-a însănătoșit. E posibil ca acest efort să fi fost fatal, Infanta a murit de epuizare la 5 februarie 1884, la vârsta de 40 de ani înainte ca soțul ei să devină rege.^[5]
  Fratele mai mare al soțului ei, Albert, a succedat socrului ei ca rege al Saxoniei și treptat a devenit clar că el și soția lui Carola de Vasa nu mai puteau avea copii. Era de așteptat ca într-o zi fiul cel mare al Mariei Anna să urce pe tron. 

  Maria Anna a Portugaliei

  Prințesă Moștenitoare a Saxoniei

• 1856: S-a nascut  Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”); (d.05.02.1935). Constantin Bacalbașa (n. 21 august 1856, Brăila – d. 5 februarie 1935, București, ziarist, memorialist și om politic român.
  
• 1858: Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei (d. 1889)
• * 1866: Arhiducele Franz Salvator de Austria (germană Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard; 21 august 1866 - 20 aprilie 1939), a fost membru al ramurei toscane a Casei de Habsburg-Lorena. 
  Arhiducele Franz Salvator, prima lui soție si și copiii lor
  A fost al doilea fiu al Arhiducelui Karl Salvator, Prinț de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii.
  La Ischl, la 31 iulie 1890, Franz Salvator s-a căsătorit cu verișoara lui, Arhiducesa Marie Valerie de Austria (1868-1924), fiica cea mică a împăratului Franz Joseph al Austriei și a împărătesei Elisabeta.
  Marie Valerie și Franz-Salvator au avut 10 copii:
  • Elisabeta Franziska "Ella" (1892-1930), în 1918 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil; a avut copii
  • Franz Karl Salvator (1893-1918), necăsătorit, a murit de gripă spaniolă
  • Hubert Salvator (1894-1971), în 1926 s-a căsătorit cu prințesa Rosemary de Salm-Salm (1904-2001); a avut copii
  • Hedwig (1896-1970), în 1918 s-a căsătorit cu contele Bernard of Stolberg-Stolberg; a avut copii
  • Theodor Salvator (1899-1978), în 1926 s-a căsătorit cu contesa Maria Theresa of Waldburg-Zeil-Trauchburg; a avut copii
  • Gertrud (1900-1962), în 1931 s-a căsătorit cu contele Georges de Walburg-Zeil, văduvul surorii ei Elisabeta; a avut copii
  • Maria Elisabeta (1901-1936), necăsătorită
  • Clemens Salvator (1904-1974), în 1930 s-a căsătorit cu contesa Elisabeth Rességuier de Miremont; a avut copii
  • Matilda (1906-1991), în 1947 s-a căsătorit cu Ernest Hefel; n-a avut copii
  • Agnes (1911-1911), a murit după opt ore
  S-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena, la 28 aprilie 1934, cu Melanie Freiin von Riesenfels (1898-1984); fără copii.
  Franz Salvator a avut un fiu nelegitim cu Prințesa Stephanie von Hohenlohe, numit Franz Josef Rudolf Hans Weriand Max Stefan Anton von Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (n. 5 decembrie 1914). 

  Arhiducele Franz Salvator

  Arhiduce și Prinț de Austria, Ungaria, Croația și Boemia

• 1875: S-a nascut Gheorghe Fințescu, entomolog român (d. 1948)
  
• 1882:  S-a născut omul de ştiinţă Augustin Maior, realizatorul primei instalaţii experimentale din lume de telefonie multiplă pe o linie reală, cu 5 căi, la o distanţă de 15 km, în anul 1907, înaintea brevetării sistemului de telefonie multiplă (1911) de către americanul C.O. Squier; (d.03.10.1963).
  
• * 1886: Gheorghe Nichifor (n. 21 august 1886, București - d. 3 aprilie 1946, București) a fost un matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din Cluj și la Școala Politehnică din București.
  A fost autorul unor manuale de geometrie descriptivă, precum și al unor lucrări de matematică elementară și de popularizare a științei, prin care a contribuit la ridicarea nivelului învățământului matematic din România.
  A înființat, împreună cu Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu, A. Ioachimescu și V. Cristescu, revista Gazeta matematică și, împreună cu G. G. Longinescu, revista de popularizare a științei Natura.
  Gheorghe Nichifor este tatăl medicului și muzicianului Ermil Nichifor și bunicul compozitorului Șerban Nichifor. 

  Gheorghe Nichifor
  Date personale
  Născut	21 august 1886 București
  Decedat	3 aprilie 1946 (59 de ani) București
  Copii	Ermil Nichifor
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician
  Activitate
  Domeniu	Matematică
  Instituție	Universitatea din Cluj Școala Politehnică din București
  Cunoscut pentru	manuale de geometrie descriptivă

• 1896: S-a nascut Alexandru Pantazi, matematician român (d. 1948). Alexandru Pantazi (n. 21 august 1896, Piatra Neamț – d. 4 noiembrie 1948, București) a fost un matematician, profesor universitar și academician. După 1929 Alexandru M. Pantazi a fost membru al Gazetei Matematice, iar în anii 1942 și 1942 a făcut parte din delegația de conducere a acestei reviste. El a fost de asemenea membru al Societății Române de Științe, calitate în care a fost secretar și redactor al buletinului societății, iar în 1940 a fost președinte al Societății Române de Matematici. A fost membru corespondent, apoi titular al Academiei Române. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
• 1902: S-a născut la Galati, regizorul Paul Călinescu, pionier al cinematografiei româneşti instituţionalizate, autor al primelor filme de actualitati. Primul  film pe care l-a  regizat a fost “România” (1934). A scris scenariul filmului “Titanic vals” (1964) – în colaborare cu Tudor Muşatescu; (m. 25 martie 2000, Bucuresti).
  

• 1904/5/6 - S-a născut Fritz Freleng, creator de desenea animate (d. 1995)

  

  Friz Freleng – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Isadore „Friz” Freleng (n. 21 august 1906, Kansas City, Missouri, SUA – d. 26 mai 1995, Los Angeles, Comitatul Los Angeles, SUA, cunoscut şi ca I. Freleng, a fost un animator american, regizor, producător şi compozitor cunoscut pentru lucrarea sa Warner Bros. Looney Tunes şi Merrie Melodies seria de cartoon s.

  A introdus şi / sau a dezvoltat mai multe dintre cele mai mari vedete ale studioului, printre care: Bugs Bunny, Porky Pig, Tweety Bird, [Sylvester Looney Tunes Sylvester the Cat] [Yosemite Sam]] (despre care sa spus că poartă mai mult decât o asemănare trecătoare) şi Speedy Gonzales. Directorul principal al studioului Warners, Freleng a regizat mai multe desene animate decât oricare alt regizor din studio (un total de 266) şi este, de asemenea, cel mai onorat al regizorilor Warner, câştigând cinci premii Pentru Premiile Academiei de Film Animate [Premiile Academiei]] şi trei premii Emmy Awards Format:Dispute inline.

  După ce Warners a închis studioul de animaţie în 1963, Freleng şi partenerul de afaceri David H. DePatie au înfiinţat DePatie-Freleng Enterprises, care au produs desene animate (în special cele pentru “The Pink Panther Show] “), Secvenţe de titluri de filme de lung metraj şi desene animate de sâmbătă-dimineaţă până la începutul anilor 1980.

  Porecla “Friz” a venit de la prietenul său, Hugh Harman, care la numit iniţial “Congresmanul Frizby“, după un senator fictiv care a apărut în piesele satirice în “[Los Angeles Examiner] ] . În timp, acest lucru sa scurtat la “Friz”.

• 1909: Nikolai Bogoliubov, matematician rus (d. 1992)
• 1913: Fred Agabashian (n. 21 august 1913 – d. 13 octombrie 1989) a fost un pilot de curse auto american care a evoluat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 1950 și 1957.
• * 1919: Gheorghe Hossu (n. 21 august 1919 - d.?) a fost un demnitar comunist român.
  Fost mecanic-tractorist, a devenit membru a PCR în 1945. A fost membru al CC al PMR, Prim secretar al comitetului PMR al județului Tulcea, Director General al Canalului Dunăre-Marea Neagră, ministru al Construcțiilor și președinte al Comitetului de Stat al Apelor. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". În august 1964 a fost decorat cu ordinul 23 August, clasa a II-a.
• 1920: Marius Munteanu, poet român (d. 2005)
  
• 1921:  S-a născut actorul de revistă Gioni Dimitriu. A jucat în multe filme precum “Dragoste la zero grade” (1964), “Drumul oaselor” (1980); (m. 16 decembrie 2003).
  
• 1923 - S-a născut, în Polonia, politicianul Shimon Peres (Shimon Perski); a fost prim-ministru al Israelului, iar în 1994, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (împreună cu Yasser Arafat şi Yitzak Rabin).
• * 1924: Lajos Takács (n. 21 august 1924,^[1] Maglód, Ungaria – d. 4 decembrie2015^[1]) a fost un matematician maghiar, cunoscut pentru contribuțiile sale în teoria probabilităților și, în special, teoria cozilor. El a scris peste două sute de lucrări științifice și șase cărți.
  A studiat la Universitatea Tehnică din Budapesta (1943-1948), avându-l ca profesor pe Carol Jordan și a obținut masteratul cu disertația Despre o cercetare a mișcării browniene cu teoria probabilităților (1948). Din 1945-48 a fost asistent al profesorului Bay Zoltán și a participat la un celebru experiment de recepție a unor ecouri în domeniul microundelor de la Lună (1946). În 1957 a obținut doctoratul în matematică cu teza intitulată „procese stochastice care apar în teoria numărătoarelor de particule” (1957).
  A lucrat ca matematician la Laboratorul de Cercetare Tungsram (1948-55), la Institutul de Cercetare pentru Matematică al Academiei Maghiare de Științe (1950-58) și a fost profesor asociat în cadrul Departamentului de Matematică de la Universitatea Eötvös Loránd (1953-58). A fost primul care a introdus procesele semi-Markov^⁠(d) în teoria cozilor.^[2]
  A ținut cursuri la Imperial College din Londra și la London School of Economics (1958), înainte de a trece la Universitatea Columbia din New York City (1959-66) și la Universitatea Case Western Reserve^⁠(d) din Cleveland (1966-87), îndrumând peste douăzeci de teze de doctorat.^[3] A lucrat, ca vizitator, și la Laboratoarele Bell și la  IBM Research, și în unele concedii prelungite a activat la Universitatea Stanford (1966). A fost profesor de statistică și probabilități la Case Western Reserve University din 1966 până s-a pensionat ca profesor emerit în anul 1987.
  Takács a fost căsătorit cu autoarea cărților Clear the Line^[4] și Refugee from Paradise,^[5]  profesoara de literatură engleză de la Notre Dame College din Ohio^⁠(d), Dalma Takács. A avut două fiice, artista figurativă contemporană realistă Judy Takács și Susan, juristă.
• 1925: Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko <în greacă: Άργος Ορεστικό sau Hrupisti>^[2],Grecia - d. 4 martie 1977, București) a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975). S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir. Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:^[3]

  „...am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.”

  —Toma Caragiu

  Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945. Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul Take, Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949). Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.
  La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă.
  În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.
  A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții. A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț.^[1] Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București. După primii ani de viață petrecuți în Grecia, Toma se refugiază împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta) în Cadrilater, pe atunci în România. După o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești,^[4] unde Toma termină liceul.
  Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite.^[4] Divorțul are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria”,^[5] ) dar va beneficia de drepturi de autor după tatăl său.^[6]
  În 1963 are loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim.^[1] Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil datorită temperamentului mai aventuros al actriței.^[1][4] După tragica moarte a artistului, Elena Caragiu (familiar „Mimi”) părăsește în 1977 țara și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuîndu-și viața recurgând la diverse expediente^[4] sub numele de Helen Cara-Chester.^[1] A venit in Romania in sep. 2011 ca sa faca o casa memoriala Toma Caragiu.
  Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția; cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la circa 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber.^[4] Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitorea sa, Maria (Doina) Caragiu.^[4]
  

  Mormântul lui Toma Caragiu
  În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul îl avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său Gloria nu cîntă, în care maestrul juca rolul principal. Imobilul în care locuia (blocul Continental)^[7] a fost distrus de cutremur până la etajul III (Toma Caragiu locuia la etajul II),^[4] dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături. Trupul actorului a fost găsit la șase zile după cutremur, iar funeraliile au avut loc a doua zi, pe 11 martie 1977, în Cimitirul Bellu^[8].
  Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), este o talentată sculptoriță  Toma Caragiu a jucat în 39 de filme.

  Nufărul roșu - r. Gheorghe Tobias, 1955 Vara romantică -r.Sinisa Ivetici, 1961 Poveste sentimentală - r. Iulian Mihu, 1962 Străzile au amintiri - r. Manole Marcus, 1962 Politică și delicatese - r. Haralambie Boroș, 1963 Cartierul veseliei - r. Manole Marcus, 1965 Procesul alb - r. Iulian Mihu, 1966 Haiducii (1966) Vremea zăpezilor - r. Gheorghe Naghi, 1966 Șeful sectorului suflete (1967) Subteranul - r. Virgil Calotescu, 1967 Răpirea fecioarelor - r. Dinu Cocea, 1968 Răzbunarea haiducilor (1968) KO - r. Mircea Mureșan, 1968 Brigada Diverse intră în acțiune (1970) Haiducii lui Șaptecai (1971) Zestrea domniței Ralu (1971) Săptămîna nebunilor (1971) Brigada Diverse în alertă! (1971) Urmarirea (1971)

  B.D. la munte și la mare (1971) Facerea lumii - r. Gheorghe Vitanidis, 1971 Bariera - r. Mircea Mureșan, 1972 Explozia - r. Mircea Drăgan, 1972 Ciprian Porumbescu (1973) Proprietarii - r. Șerban Creangă, 1974 Trei scrisori secrete - r. Virgil Calotescu, 1974 Tatăl risipitor - r. Adrian Petringenaru, 1974 Actorul și sălbaticii (1975) Nu filmăm să ne-amuzăm (1975) Mastodontul - r. Virgil Calotescu, 1975 Singurătatea florilor (1976) Operațiunea Monstrul (1976) Premiera (1976) Serenada pentru etajul XII - r. Carol Corfanta, 1976 Condiția Penelopei (voce) - r. Luminița Cazacu, 1976 Marele singuratic (1977) Tufǎ de Veneția -r. Petre Bokor, 1977 Gloria nu cântă - r. Alexandru Bocăneț, 1977 Buzduganul cu trei peceți - r. Constantin Vaeni, 1977 Toma Caragiu Actorul Toma Caragiu Date personale Născut 21 august 1925 Argos Orestiko[*], Grecia  Decedat  R.S. România 4 martie 1977 (51 de ani) București Înmormântat Cimitirul Bellu  Cauza decesului cutremurul din 1977  Căsătorit cu Maria Bondar (1952-1962), Elena Caragiu (1963-1977)[1] Cetățenie  România  Ocupație actor actor de teatru[*] actor de film  Alma mater Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București Roluri importante Costică Caratase în Actorul și sălbaticii Debut Toreadorul din Olmado regizat de Ion Șahighian Alte premii Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967)

  

* 1927: Jean Constantin, pe numele său real Constantin Cornel Jean^[4] (n. 21 august 1927,^[1][2] Techirghiol, România – d. 26 mai 2010,^[3] Constanța, România), a fost un actor român de film, estradă, radio, televiziune, scenă, voce și vodevil, care a excelat în roluri roluri comice, considerat „maestrul comediei”. Printre personajele memorabile întruchipate de Constantin se numără cele din seria B.D. (Brigada Diverse), filmele de acțiune și de comedie ale regizorului Sergiu Nicolaescu și bucătarul Ismail din serialul de televiziune Toate pânzele sus (1976).  Jean Constantin s-a născut în anul 1927,^[4] într-o familie multietnică, mama sa fiind de etnie grecească: "Mama mea, grecoaică, venită cu părinții de la Salonic prin 1880 și ceva și se numea Caliopi Stavreg Zaharia^[5]" - Jean Constantin, iar tatăl său de etnie română: "Tatăl meu era român, Dumitru Jean, și era conductor arhitect." - Jean Constantin.^[6] Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuși a menținut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an.^[4] Numele său de familie era Jean și nu Constantin.^[7] Deși s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi țigan de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri și a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de țigan și am convins etnia și nu numai, că sunt de al lor." - Jean Constantin. Reprezentanții țiganilor din Constanța au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii și că acesta era cunoscut în oraș ca grec.^[6] Totuși, datorită tenului său mediteranean, a fost ales să joace roluri de țigan în mai multe filme.^[8]

A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanța, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârșitul anului 1957, a fost primit în nou-înființata secție de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare. A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârșitul deceniului este distribuit în producțiile de succes Prea mic pentru un război atât de mare (1969, r. Radu Gabrea) și Canarul și viscolul (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). Totuși, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria B.D. (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Dumitru Furdui și Dem Rădulescu. În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul Nemuritorii. Serialul Toate pânzele sus (1976), în regia lui Mircea Mureșan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. Revanșa (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă. Un an mai târziu joacă în comedia Nea Mărin miliardar, de asemenea în regia lui Nicolaescu.

În anii 1980 și 1990 este prezent într-un număr mai mic de producții, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de șapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). Ultimele sale filme, Supraviețuitorul (2008) și Poker (2010), au fost regizate de vechiul său colaborator Nicolaescu. A apărut și în serialul Regina, difuzat de postul Acasă TV. În 2009 și 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța. Vestea morții a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arșinel. Jean Constantin a fost înmormântat în Cimitirul Central din Constanța în ziua de 28 mai.

• Procesul alb (1965)
• Haiducii (1966) - Parpanghel
• Maiorul și moartea (1967)
• Zile de vară (1968) – Aurel
• Răzbunarea haiducilor (1968) – Parpanghel
• Prea mic pentru un război atât de mare (1969)
• Canarul și viscolul (1969)
• Brigada Diverse intră în acțiune(1970) – Patraulea
• Haiducii lui Șaptecai (1971) - Parpanghel
• Zestrea domniței Ralu (1971) - Parpanghel
• Săptămîna nebunilor (1971) - Parpanghel
• Brigada Diverse în alertă! (1971) – Patraulea
• B.D. la munte și la mare (1971) – Patraulea
• Adio, dragă Nela! (1972)
• Revolta haiducilor (1972, serial de televiziune) – Parpanghel
• Explozia (1973) – Tilică
• Ultimul cartuș (1973) - Floacă
• Un comisar acuză (1974)
• Frații Jderi (1974)
• Stejar – extremă urgență (1974)
• Nemuritorii (1974)
• Mastodontul (1975)
• Evadarea (1975)
• Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)
• Zile fierbinți (1975)
• Gloria nu cântă (1976)
• Cuibul salamandrelor (1976) – Jean
• Roșcovanul (1976)
• Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - Ismail (ep. 1-12)
• Împușcături sub clar de lună (1977)
• Totul pentru fotbal (1978) - Max, animatorul galeriei echipei de fotbal
• Eu, tu, și... Ovidiu (1978) – Misică
• Acțiunea „Autobuzul” (1978)
• Revanșa (1978) – Limbă
• Expresul de Buftea (1978) – controlorul de tren
• Brațele Afroditei (1978)
• Melodii, melodii (1978) – impresarul Grecu
• Nea Mărin miliardar (1979) – șeful primei bande
• Al treilea salt mortal (1980)
• Pruncul, petrolul și ardelenii (1981)
• Capcana mercenarilor (1981)
• Iancu Jianu, haiducul (1981)
• Un echipaj pentru Singapore(1981)
• Duelul (1981) – Limbă
• Am o idee (1981)
• Misterele Bucureștilor (1983)
• Secretul lui Bachus (1984) - oenologul Trandafir Bulbuc
• Sosesc păsările călătoare (1984)
• Un petic de cer (1984) - șoferul Gică
• Masca de argint (1985)
• Colierul de turcoaze (1986)
• Coana Chirița (1986)
• Chirița la Iași (1987)
• Secretul lui Nemesis (1987) - James Giovanni Cocoloș
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Misiunea (1989) - serial TV
• Miss Litoral (1991) – nea Mielu, căpitan de cursă lungă
• Atac în bibliotecă (1992)
• A doua cădere a Constantinopolului (1993) – Ismail
• Paradisul în direct (1995)
• Punctul zero (1996)
• Sexy Harem Ada-Kaleh (1999) – Ismail
• Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii(2006) – nea Florică
• Păcală se întoarce (2006) – țiganul
• Roming (2007) – Somali
• Supraviețuitorul (2008) – Limbă
• Poker (2010)

Acestea sunt filmele în care a jucat Jean Constantin! Jean Constantin, pe numele său real Constantin Cornel Jean^[2] (n. 21 august 1927, Techirghiol - d. 26 mai 2010, Constanța), a fost unul din cei mai mari actori români, interpret de roluri comice, considerat „maestrul comediei”. Printre personajele reprezentate de Constantin se numără cele din seria B.D. (Brigada Diverse), filmele de acțiune și de comedie ale regizorului Sergiu Nicolaescu și serialul de televiziune Toate pânzele sus (1976). Jean Constantin s-a născut în anul 1927,^[2] într-o familie multietnică, mama sa fiind de etnie grecească: "Mama mea, grecoaică, venită cu părinții de la Salonic prin 1880 și ceva și se numea Caliopi Stavreg Zaharia^[3]" - Jean Constantin, iar tatăl său de etnie română: "Tatăl meu era român, Dumitru Jean, și era conductor arhitect." - Jean Constantin.^[4] Multă vreme s-a crezut că era născut în 1928; actorul însuși a menținut această confuzie, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an.^[2] Numele său de familie era Jean și nu Constantin.^[5] Deși s-a vehiculat mult timp ideea că ar fi țigan de origine, actorul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri și a făcut haz de ele: "Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de țigan și am convins etnia și nu numai, că sunt de al lor." - Jean Constantin. Reprezentanții țiganilor din Constanța au declarat că Jean Constantin nu era membru al acestei etnii și că acesta era cunoscut în oraș ca grec.^[4] Totuși, datorită tenului său mediteranean, a fost ales să joace roluri de țigan în mai multe filme.^[6]A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanța, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. A debutat ca artist la Casa de Cultură din localitate. La sfârșitul anului 1957, a fost primit în nou-înființata secție de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”. Actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare. A jucat în filme de la începutul anilor 1960. La sfârșitul deceniului este distribuit în producțiile de succes Prea mic pentru un război atât de mare (1969, r. Radu Gabrea) și Canarul și viscolul (1969, r. Manole Marcus), ambele având ca subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). Totuși, nu aceste roluri îl impun, ci partiturile comice jucate începând din 1970 pentru seria B.D. (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Dumitru Furdui și Dem Rădulescu. În 1973 colaborează pentru prima oară cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul Nemuritorii. Serialul Toate pânzele sus (1976), în regia lui Mircea Mureșan, îi aduce un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. Revanșa (1978) de Sergiu Nicolaescu este primul film în care Constantin interpretează rolul Limbă. Un an mai târziu joacă în comedia Nea Mărin miliardar, de asemenea în regia lui Nicolaescu.În anii 1980 și 1990 este prezent într-un număr mai mic de producții, în mare parte comedii. Continuă să fie distribuit de Sergiu Nicolaescu în filmele sale. După o pauză de șapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). Ultimele sale filme, Supraviețuitorul (2008) și Poker (2010), au fost regizate de În 2009 și 2010, actorul a fost internat în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace. A murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța. Vestea morții a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arșinel. Jean Constantin a fost înmormântat în Cimitirul Central din Constanța în ziua de 28 mai. său colaborator Nicolaescu. A apărut și în serialul Regina, difuzat de postul Acasă TV.   

Jean Constantin
Date personale
Nume la naștere	Constantin Cornel Jean
Născut	21 august 1927[1][2]  Techirghiol, România
Decedat	26 mai 2010 (82 de ani)[3]  Constanța, România
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Părinți	Caliopi Stavreg Zaharia, Dumitru Jean
Căsătorit cu	Elena Jean
Cetățenie	România
Ocupație	actor
Ani de activitate	1957 – 2010
Roluri importante	Ismail (Toate pânzele sus), Patraulea (B.D-uri), Limbă, Parpanghel
Premii Gopo
2008 – Gopo pentru întreaga operă

 

* 1927: Ion Ochinciuc (n. 21 august 1927, Sculeni, județul Iași - d. 4 octombrie2016, București) a fost un prozator și dramaturg român.

A scris romane polițiste și dramaturgie. A lucrat mai bine de 20 de ani în Radio.

Membru titular în Uniunea Scriitorilor din România începând din anul 1970.

Fiul lui Constantin și Olimpia Ochinciuc, s-a născut în data de 21 august 1927 în comuna Sculeni Târg, plasa Copou, județul Iași (actualul Punct vamal Sculeni-Sculeni, prin care se face trecerea peste Prut). Școala primară o face în satul natal. Se refugiază în Iași după cedarea Basarabiei unde începe studiile secundare la Liceul Internat Costache Negruzzi (actualul Colegiul "Costache Negruzzi" din Iași), apoi își continuă studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din București, absolvind în 1946. După ce frecventează 2 ani cursurile Facultății de Construcții din Iași, urmează Facultatea de Litere a Universității București | Facultatea de Filologie din București luându-și licența în 1953. A cunoscut oameni renumiți printre care putem aminti: George Călinescu, Tudor Vianu, C.A. Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur și alte somități ale literaturii și filosofiei românești.

Lucrează ca documentarist la Consiliul general ARLUS între anii 1950-1952, ca redactor la „Veac nou" între anii 1952-1955, este șef de secție la redacția “Publicațiilor românești pentru străinătate” între anii 1956-1967 și ulterior ca șef de secție la Radio unde din 1 mai 1967 și până în noiembrie 1987 realizează emisiunea magazin duminicală „De toate pentru toți”.^[1] A mai coordonat și realizat emisiunea „Radiomagazinul femeilor”.

La 22 decembrie 1980 a avut loc la cinematograful Scala din București premiera filmului Cântec pentru fiul meu: Scenariul - Mihai Opriș și Constantin Dicu; Regia Constantin Dicu, inspirat din romanul Îngerul negru de Ion Ochinciuc.^[2]

La 4 octombrie 2016 maestrul Ion Ochinciuc s-a stins din viață la București.

A debutat în domeniul jurnalistic în anul 1952, la „Veac nou" cu reportaje, în domeniul literaturii a debutat cu piesa de teatru "Stânca Miresei" în anul 1960, la Teatrul Armatei (azi Teatrul "C.I. Nottara"), iar prima carte, romanul polițist “Răzbunarea Ofeliei” ia fost publicat în anul 1967.

Ion Ochinciuc s-a consacrat aproape în mod integral prozei polițiste și de aventuri. ”"Moldovean” sută la sută prin harul povestirii, prin cultul anecdotei “care primează”, autorul […] are voluptatea rezumării unei situații printr-o vorbă de duh, a sa ori a altcuiva, reținute cu voluptatea colecționarului rafinat. […] Dl. Ochinciuc are condei ușor, scrie sprințar și cărțile sale se citesc pe nerăsuflate. Este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă și este iubitor al “comediei umane” în nesecata ei inventivitate. Ca și Creangă, arhetipul povestitorilor moldoveni, se ferește de teoretizări și „meditații”, îi place să observe faptele și zicerile oamenilor. E dramaturg prin vocație, îi place spectacolul lumii„”

Romane:

• Răzbunarea Ofeliei (Editura Tineretului, 1967)
• Îngerul Negru (Editura Tineretului, 1969)
• Masca Burgundă (Editura Militară, 1971)
• Egreta Violetă (Editura Albatros, 1972)
• Nopțile Colonelului Bârsan (Editura Eminescu, 1973)
• O Noapte În „Venus” (Editura Militară, 1974)
• Acasă Fugarule! (Editura Albatros, 1975)
• Spada de Toledo (Editura Militară, 1976)
• Eroul Necunoscut (Editura Militară, 1977)
• Fotografia de Nuntă (Editura Militară, 1981)
• Norocul Era Șchiop (Editura Eminescu, 1983)
• Capcana Din Bulevardul Primăverii (Editura Scripta, 1994)
• Secrete În Alb Și Negru (București, Editura Tracus Arte, 2011, ISBN 978-606-8126-65-4)
• Cãlugãrița (În umbra unei femei) (București, Editura Tracus Arte, 2014, ISBN 978-606-664-233-0)
• Ispititoarele capcane (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2016, ISBN 9786066646338)

Stânca Miresei, dramă romantică în trei acte, jucată la Teatrul Armatei (azi Teatrul C.I. Nottara) din București, stagiunea 1959-1960. Regizor: Ion Sahighian. Scenografia: Constantin Piliuță. Textul operei a fost viciat grosolan de cenzura proletculturistă a vremii încât autorul s-a văzut nevoit să folosească un pseudonim, Ion Dragomir.^[4]

O navă pentru cer senin, piesă de teatru pentru copii gen “Peter Pan”, jucată la Teatrul pentru copii și tineret (azi Teatrul “Luceafărul”) din Iași, stagiunile 1975-1976-1977. Regizor: Constantin Brehnescu. Muzica: Sabin Pautza. Versuri: Ana Mâșlea.

Acțiunea Codalbul (titlul inițial “Eroii unde se ascund când plâng?”), dramă istorică în trei acte, jucată la Teatrul “Ion Creangă” din București, stagiunea 1976-1977. (Se împlinea un veac de la Războiul de Indepență al României). Regizor: Ianis Veakis. Scenografia: Elena Pătrașcanu.^[4]

Bumerang la purtător, comedie difuzată la Radiodifuziunea Română, în emisiunea “Teatru la microfon”, în anul 1981.

Aventurile lui Leonardo, suită de scenete S.F. difuzată pe Programul 1 al Radiodifuziunii Române în cursul anului 1982.

A publicat trilogia de teatru intitulată Bastardul la Editura “Tracus Arte”, București în anul 2008, ISBN 978-973-88816-1-7, ce cuprinde drama “Bastardul” în trei acte (9 tablouri), parabola dramatică “Un vis destrămat”, o dramă-fantezie în trei acte (12 tablouri) și comedia romantică “Vila destinului” în trei acte (II tablouri).

Povestiri:

• Noaptea Moțoganei, special pentru un volum de povestiri publicată de Editura Militară curând după inundațiile catastrofale din 1970. Cartea a avut un tiraj de 500.000 de exemplare iar banii din vânzarea ei au mers în ajutorul sinistraților.
• Umbra Zburătoare, publicată în Almanahul literar al “Gazetei literare” („România literară” de azi) săptămânal al Uniunii Scriitorilor în anul 1984.

Ion Ochinciuc

Date personale Născut 21 august 1927 Sculeni, județul Iași Decedat 4 octombrie 2016 (89 de ani) București Naționalitate  română Cetățenie  România  Ocupație scriitor, dramaturg,jurnalist, radiofonist, publicist Pseudonim Ion Dragomir Activitatea literară Subiecte proză și dramaturgie

• * 1929: Via Artmane (let: Vija Artmane) (n. 21 august 1929, Tukums[*], Letonia – d. 11 octombrie 2008,^[1] Strenči[*], Letonia) a fost o actriță sovietică letonă de teatru și film. Fost membru PCUS.
• 1929: Marian Ion Ionescu (n. 21 august 1929) este un om de știință, profesor în medicină și chirurg cardiolog român și britanic care activează în Marea Britanie. Este inventator de echipamente chirurgicale, în special valve artificiale pentru inimă. Este de asemenea, pasionat de literatură și filozofie și amator de alpinism și ski pe care le mai practica si in prezent. Este absolvent al Facultatii de Medicina din Bucuresti. A lucrat în România la Spit. din Târgoviște și apoi la Spit. Clinic Fundeni la Clinica de chirurgie unde a introdus tehnica circulației extracorporale în chirurgia cardiaca. A părăsit România în 1965 plecând în Marea Britanie unde a lucrat într-un departament de chirurgie cardiaca în orașul Leeds devenind un nume cunoscut în chirurgia cardiaca mondiala. 

  Marian Ionescu

  Date personale Născut 21 august 1929 (90 de ani)  Târgoviște, România  Cetățenie  România  Regatul Unit  Ocupație inventator chirurg[

  * 1930: Aurel Kostrakiewics, cunoscut și ca Aurel Kostrachievici sau Kostrakiwicz etc. (n. 21 august 1930 Cernăuți, România) este un editor de imagine și operator de film român.  

  FILMOGRAFIE

  Imagine

  • Grăbește-te încet (1982)
  • Secretul lui Nemesis (1987)
  • Liceenii Rock 'n' Roll (1992)
  • Cununa de lauri / (1986)
  • Secretul lui Bachus (1984) Trailer
  • Sosesc păsările călătoare (1984)
  • Rug și flacără (1980) - operator
  • Vlad Țepes (1979)
  • Gloria nu cîntă / Gloria nu cântă (1976)
  • Misterul lui Herodot (1976)
  • Pe aici nu se trece (1975)
  • Un august în flăcări (1973)
  • Adio, draga Nela (1972)
  • Globul de cristal (1964)
  • Joc de cuburi (1958)

  Operator

  • Rug și flacără (1980) - operator  

    Aurel Kostrakiewicz
    Date personale
    Născut	21 august 1930 (89 de ani)  Cernăuți, Regatul României
    Cetățenie	România
    Ocupație	director de imagine

• 1930: Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon (Margaret Rose; 21 august1930 – 9 februarie 2002) a fost sora mai mică a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit și fiica regelui George al VI-lea și a soției lui, regina Elisabeta. 
  Prințesa Margaret (în față) cu sora sa Elisabeta (dreapta) și bunica regina Mary (stânga).
  Prințesa Margaret Rose s-a născut la 21 august 1930 la Castelul Glamis din Scoția, căminul mamei sale.^[1] În momentul nașterii, era a patra în linia de succesiune la tronul britanic. Tatăl ei era Prințul Albert, Duce de York (mai târziu George al VI-lea), al doilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama ei era Elizabeth, ducesă de York, fiica cea mică a lui Claude Bowes-Lyon, al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne și a Ceciliei Bowes-Lyon.
  A fost botezată la Palatul Buckingham la 30 octombrie 1930 de arhiepiscopul de Canterbury, Cosmo Lang. Nașii ei au fost: unchiul ei Prințul de Wales (reprezentat de fratele lui, Prințul George); vara tatălui ei Prințesa Ingrid a Suediei (reprezentată de Lady Patricia Ramsay); mătușa ei Prințesa Victoria; mătușa maternă Rose Leveson-Gower, Contesă Granville; unchiul matern David Bowes-Lyon.^[2]
  Ducii de York erau percepuți de public drept familia ideală: tată, mamă și copii.^[3] Zvonurile nefondate că Margaret era surdo-mută n-au dispărut până la prima apariție publică la nunta unchiului ei Prințul George în 1934.^[4] A fost educată împreună cu sora sa, Prințesa Elisabeta, de guvernanta lor scoțiană Marion Crawford.
  Regele George al V-lea a murit când Margaret avea cinci ani, iar unchiul ei i-a succedat sub numele de Eduard al VIII-lea. În mai puțin de un an, la 11 decembrie 1936, Eduard a abdicat pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată de două ori, pe care nici Biserica din Anglia nici guvernele din Commonwealth n-au acceptat-o ca regină. Biserica nu recunoaște ca validă căsătoria unei femei divorțate atât timp cât soțul de care a divorțat încă trăiește. Ducele de York a devenit regele George al VI-lea iar Margaret, a doua în linia de succesiune la tronul britanic.^[5] Familia s-a mutat la Palatul Buckingham. Regele George a descris-o pe Elisabeta ca fiind mândria lui iar pe Margaret ca fiind bucuria lui  În 1945 după război, Margaret a apărut în balcon la Palatul Buckingham împreună cu familia și cu primul ministru Winston Churchill. La 1 februarie 1947, Margaret, Elisabeta și părinții lor au început un tur al Africii de Sud. Călătoria, care a durat trei luni, a fost prima vizită în străinătate a lui Margaret iar ea a declarat că își amintește "fiecare minut din ea".^[7]
  În 1950, fosta guvernantă regală, Marion Crawford, a publicat o biografie a copilăriri Elisabetei și a Margaretei numită Micile Prințeseîn care descrie stilul vesel și amuzant al lui Margaret ca fiind scandalos.^[8] Familia regală a fost îngrozită de ceea ce ei au simțit că este ca o invazie a vieții lor private și ca un abuz de încredere. Ca rezultat, Crawford a fost scoasă din cercul regal/^[9]
  Petrecerea aniversării vârstei de 21 de ani ai Prințesei Margaret a avut loc la Balmoral în august 1951.^[10] În luna următoare tatăl ei a suferit o intervenție chirurgicală pentru cancer pulmonar iar Margaret a fost numită unul dintre consilierii de stat care au preluat îndatoriile oficiale ale regelui în timpul convalescenței sale.^[11] În șase luni, tatăl ei a murit iar sora sa era regină.
  Margaret împreună cu mama sa se mută din Palatul Buckingham în Casa Clarence în timp ce sora sa și familia ei se mută din Casa Clarence în Palatul Buckingham.^[12] Peter Townsend, fost aghiotant al tatălui ei, pilot de vânătoare și tatăl a doi copii, de care Margaret era îndrăgostită a fost numit intendent al casei de către regina mamă  În decembrie 1952, Peter Townsend obține divorțul din culpa soției și o cere în căsătorie pe Margaret. Prințesa a acceptat și a anunțat-o pe regină de intenția ei deoarece conform Actului Regal din 1772, prințesa nu se putea căsători până la vârsta de 25 de ani decât cu permisiunea Parlamentului și cu acordul reginei. În 1936 Biserica din Anglia refuza să valideze căsătoria unui divorțat. Regina Mary murise recent și se apropia ceremonia de încoronare a reginei. După încoronare, ea a planificat un tur al Commonwealth pentru șase luni. Regina i-a spus Margaretei: "În aceste circumstanțe nu e normal să vă cer să așteptați un an."^[14] Regina a fost sfătuită de secretarul particular să-i găsească un post în străinătate lui Townsend însă ea a refuzat și l-a transferat din funcția pe care o deținea în casa reginei mamă în propria ei administrație.^[15]
  Cabinetul britanic a refuzat să aprobe căsătoria iar ziarele au scris că această căsătorie este "de negândit". Primul ministru Churchill a informat-o pe regină că primii miniștri din Commonwealth în unanimitate erau împotriva căsătoriei și că Parlamentul nu va aproba o căsătorie care ar fi nerecunoscută de Biserica Angliei, cu excepția cazului în care Margaret ar renunța la dreptul său de succesiune. ^[16] Churchill cere ca Peter Townsend să fie îndepărtat de prințesă, fiind numit atașat al Armatei aerului la Bruxelles.
  

  Blazonul Contesei de Snowdon.
  La împlinirea vârstei de 25 de ani (1955), Margaret este liberă să se căsătorească cu cine dorește, numai că presiunea exercitată asupra ei este atât de mare, încât renunță pur și simplu la dragostea vieții ei. La 31 octombrie 1955 ea transmite prin intermediul BBC un comunicat pe care îl redactează împreună cu Peter și prin care declara:

  „"Am luat hotărârea să nu mă căsătoresc cu Peter Townsend. Știu că aș fi putut să contractez doar o căsătorie civilă, cu condiția să renunț la drepturile mele de succesiune. Dar biserica ne-a învățat că o căsătorie creștinească nu se poate desface și atunci, conștientă de îndatoririle mele față de Commomwealth, am decis să respect acest considerent înainte de oricare altul. Făcând aceasta am fost întărită în alegerea mea de sprijinul și atașamentul fără rezerve ale căpitanului Townsend."”

  După ce în octombrie 1959 Prințesa primește o scrisoare de la fostul iubit, prin care acesta o anunță că se va căsători cu o tânără belgiană (Marie-Luce Jamagne), Margaret se decide să se căsătorească cu singurul fiu al avocatului Ronald Armstrong, fotograful Antony Armstrong-Jones. Cu acordul reginei, căsătoria are loc la 6 mai 1960 la Westminster Abbey. În 1961, soțul prințesei este numit Conte de Snowdon.

  Din căsătorie au rezultat doi copii: David, Viconte Linley în 1961 și Lady Sarah în 1964.
  Mariajul a fost aspru criticat în presă și la curte, cei doi fiind suspectați de a avea legături extraconjugale. Prințesa își petrecea majoritatea timpului în vila sa de pe insula Moustique, unde se pare ca și-a construit propriul regat, pe care îl guvernează cu un tânăr hippy Roderick Llewellyn. Anthony adoptă același tip de comportament, preferând ca locație Sussexul, în compania asistentei de producție Lucy Lindsay Hogg. La 11 iulie 1978 divorțul celor doi se finalizează.^[17] A fost primul divorț regal de la divorțul Prințesei Victoria de Edinburgh din 1901. În decembrie, Snowdon s-a căsătorit cu Lucy Lindsay-Hogg. Ultimii ani de viață ai Prințesei au fost afectați de boală și de invaliditate. La 5 ianuarie 1985 suferă o operație prin care îi este extras plămânul stâng.^[18] În 1991 renunță la fumat însă a continuat să bea foarte mult.^[19] În ianuarie 1993 a fost internată în spital pentru pneumonie. În 1998, Margaret suferă un accident vascular și de atunci sănătatea ei devine tot mai șubredă. 
  Ultima oară apare în public cu ocazia petrecerii oficiale pentru celebrarea celor 101 ani ai mamei ei, în august 2001 și în decembrie pentru a sărbători 100 de ani ai mătușii ei, Prințesa Alice.^[20]
  Moare două luni mai târziu, la spitalul "King Edward VII" la vârsta de 71 de ani după ce a suferit un alt accident vascular.^[21] , Funeraliile au avut loc la 15 februarie 2002 - comemorarea a 50 ani de la decesul tatălui său regele George al VI-lea. Conform dorințelor Prințesei, ceremonia a fost privată, au participat numai familia și prietenii.^[22] A fost ultima dată când regina-mamă a fost văzută în public; șapte săptămâni mai târziu a murit.
  Spre deosebire de alți membri ai familiei regale, Prințesa Margaret a fost arsă la crematoriul Slough. Cenușa ei a fost pusă în mormântul părinților ei două luni mai târziu 

  Prințesa Margaret

  Contesă de Snowdon

• 1930 - S-a născut Christiane Legrand, cântăreaţă franceză (Swingle Singers).
• 1931: Theodor Negrescu, inginer de sunet român (d. 2012)
  
• 1934: John Lewis Hall, fizician american
• * 1936: Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura (Luisa Isabel Maria del Carmen Cristina Rosalía Joaquina, cunoscut doar ca Isabella în cercul său interior) (Estoril 21 luna august, 1936 - Sanlucar de Barrameda 7 martie 2008) a fost o aristocrata, scriitoare și istoric spaniol, XXI ducesa de Medina Sidonia, care deține prima ducatul ereditară care a fost acordat în Coroanei Castiliei în 1445, XVII marchiză din Villafranca del Bierzo, marchiză din Velez XVIII, XXV de ceață Countess și de trei ori mai mare din Spain.1 2 era cunoscut în mod obișnuit ca porecla "Red Ducesa", din cauza idealurilor sale republicane și opoziția față de Franco, care a făcut un nobil aristocrat atipic.
  reședința sa principală a fost palatul lui Medina Sidonia, Sanlucar de Barrameda, care adaposteste una dintre cele mai mari arhive private din Europa.
  A publicat mai multe romane, iar activitatea sa istoriografică destul de controversat și controversat. El a dedicat o mare parte a vieții sale pentru conservarea și catalogarea arhivei Casei Medina Sidonia, precum și crearea Fundației Casa Medina Sidonia. Copilaria shi tineretea. Luisa Isabel Alvarez de Toledo și Maura a fost fiica lui Joaquin Alvarez de Toledo si Caro, XX Duce de Medina Sidonia, iar Maria del Carmen Maura și Herrera, fiica lui Julia de Herrera și Herrera, V contesa de Mortera, și Gabriel Maura și Gamazo, fiul prim-ministru Antonio Maura, istoric și am Duce de Maura. Născut în august 1936 in Estoril, unde familia sa s-au refugiat în timpul războiului civil din Spania, în luna octombrie a acelui an sa mutat la Sanlucar de Barrameda, unde a rămas timp de zece ani, până la moartea mamei sale, în 1946, din grija lor bunicii materne. La 18 ani a fost prezentat în societate în Estoril, împreună cu infanta Pilar de Borbon y Borbon Sicilii. Prima casatorie si urmasii. Isabel sa căsătorit cu data de 16 iulie 1955, cu Mortera Leoncio González de Gregorio și Martí (Madrid, 29 octombrie 1930 - Soria 23 februarie 2008), 3 familia conților din Puebla de Valverde, cu care a avut trei copii: 4
  • Leoncio Alonso González de Gregorio (3 ianuarie 1956), care s-ar moșteni titlurile mamei sale.
  • María del Pilar Leticia González de Gregorio și Alvarez de Toledo (10 ianuarie 1957), XVI Ducesa de Fernandina după titlul de reabilitare în 1993. Titlul revocat la 2012.5
  • Gabriel Ernesto González de Gregorio și Alvarez de Toledo. In anul 1967, guvernul spaniol a inițiat negocieri cu guvernul Cubei pentru a le obține pentru a compensa insula spaniolă a cărei proprietate a fost expropriat ca urmare a Revoluției cubaneze. Ducesa de Medina Sidonia deținute de proprietate pe insulă și acțiunile Tropical, unul dintre cele mai mari fabrici de bere din țară, moștenirea Contilor de Mortera. Cu toate acestea, deși negocierile au fost reluate de guvernele Adolfo Suarez și Felipe González, când ducesa sa întors din exil, ea a spus: "Tot ce am vrut sa spun despre Cuba am spus în 1965" în articole el a scris apoi pentru Revolución.
• 1937: Ioana Drăgan (n. 21 august 1937, București) este o actriță română de teatru și film. Ioana Drăgan s-a născut pe 21 august 1937 la București. A urmat studii de tehnică cinematografică - tehnician la laboratorul TVR (1960-1963). Filmografie: 
• Directorul nostru (1955)
• Neamul Șoimăreștilor (1965)
• Golgota (1966)
• Războiul domnițelor (1969)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
• Brigada Diverse în alertă! (1971)
• B.D. la munte și la mare (1971)
• Frații Jderi (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Cuibul salamandrelor (1977)
• Aurel Vlaicu (1978)
• Brațele Afroditei (engleză "The Arms of Venus") (1979)
• O lume fără cer (1981)
• Plecarea Vlașinilor (1983)
• Întoarcerea Vlașinilor (1984)
• Chirița în Iași (1988)  

  Ioana Drăgan
  Date personale
  Născută	21 august 1937 (82 de ani) București
  Ocupație	actriță

• 1938: Kenneth Donald "Kenny" Rogers^[1] (n. 21 august 1938,^{[8][9][10][11]} Houston, Comitatul Harris, Texas, SUA – d. 20 martie 2020,^{[2][3][4][5][6]} Sandy Springs[*], Comitatul Fulton, SUA^[7]) a fost un cantautor și producător de muzică din Statele Unite ale Americii. A fost membru al cunoscutei Country Music Hall of Fame. ^[12]

  Deși Kenny Rogers este mai ales cunoscut diferitelor audiențe iubitoare de muzică country, de-a lungul timpului, artistul a fost prezent în varii clasamente, având succes în diferite genuri muzicale, „punctând” cu 120 de melodii de succes, fiind prezent în clasamente de muzică country și pop timp de peste 200 de săptămâni individuale (doar în Statele Unite) și vânzând peste 100 de milioane de înregistrări în întreaga lume, performanță care l-a situat pe un loc foarte onorant pe lista celor mai bine vânduți muzicieni ai tuturor timpurilor.  Kenneth Donald Rogers s-a născut în Houston, Texas, la data de 21 august 1938, ca cel de-al patrulea din cei opt copii ^[14] ai lui Lucille Lois (născută Hester; 1910 - 1991), de meserie soră medicală, ^[14] și a lui Edward Floyd Rogers (1904 - 1975), de meserie tâmplar. 

  Căsătorii

  • Wanda Miller, 1 iunie 1997 – prezent, doi copii;
  • Marianne Gordon, 1 octombrie 1977 – 1993, divorțat, un copil;
  • Margo Anderson, octombrie 1964 – 1976, divorțat, un copil;
  • Jean Rogers, octombrie 1960 – 1963, divorțat;
  • Janice Gordon, 15 mai 1958 – aprilie 1960, divorțat; un copil   

    Kenny Rogers
    Kenny Rogers, concert, Chumash Casino Resort hall, Santa Ynez, California, 27 septembrie 2006.
    Date personale
    Nume la naștere	Kenneth Donald Rogers[1]
    Născut	21 august 1938 (81 de ani) Houston, Comitatul Harris, Texas, SUA
    Decedat	20 martie 2020 (81 de ani)[2][3][4][5][6]  Sandy Springs[*], Comitatul Fulton, SUA[7]
    Cauza decesului	cauze naturale[*][2]
    Căsătorit cu	Marianne Gordon[*] (1 octombrie 1977–1993)
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	Singer-songwriter, actor, record producer, entrepreneur, author
    Activitate
    Origine	Houston, Texas, United States
    Studii	Universitatea din Houston[*], Northside High School[*]
    Gen muzical	Country, pop, adult contemporary, soft rock, rock (with The First Edition), jazz (with The Bobby Doyle Trio)
    Tipul de voce	Bariton
    Instrument(e)	Vocals, guitar, bass guitar, harmonica, fiddle
    Ani de activitate	1958–2020
    Case de discuri	Cue, Carlton, Mercury, United Artists, Giant/Reprise Records, Atlantic, Curb, Dreamcatcher, Capitol Nashville, WEA, Warner Bros. Records
    Colaborare cu	The Scholars, The Bobby Doyle Trio, The New Christy Minstrels, The First Edition, Glen Campbell, Dolly Parton, Reba McEntire, Dottie West, Juice Newton, Sheena Easton, the Bee Gees, Barry Gibb, Kim Carnes, Ronnie Milsap, James Ingram, David Foster, Lionel Richie, Whitney Duncan, Don Henley, USA for Africa, Live Aid, Kellie Pickler, Brad Paisley, Jennifer Nettles, Wynonna Judd
    Premii	Grammy Award for Best Male Country Vocal Performance[*] Favorite Country Single[*] American Music Award for Favorite Country Album[*] Favorite Country Male Artist[*] Grammy Award for Best Male Country Vocal Performance[*] American Music Award for Favorite Country Album[*] Favorite Country Male Artist[*] Favorite Country Single[*] American Music Award for Favorite Country Album[*] Favorite Country Male Artist[*] Favorite Pop/Rock Male Artist[*] Favorite Pop/Rock Album[*] American Music Award for Favorite Country Album[*] Favorite Pop/Rock Male Artist[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] Favorite Country Single[*] Favorite Country Male Artist[*] American Music Award of Merit[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] Favorite Country Single[*] American Music Award for Favorite Country Album[*] Favorite Country Male Artist[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] Grammy Award for Best Country Collaboration with Vocals[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] People's Choice Award for Favorite Country Artist[*] Willie Nelson Lifetime Achievement Award[*] Horatio Alger Award[

• 1939 - S-a născut James Burton, chitarist american.
• 1939 - S-a născut Harold Reid, vocalist american (Statler Brothers).
• 1941: Ilinca Tomoroveanu (n. 21 august 1941,^[1] București, România – d. 2 mai 2019, București, România) a fost o actriță română de teatru și film. Din anul 2005 a fost director adjunct artistic al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, unde și-a continuat și cariera de actor. În 1990 a devenit membră a UNITER, iar din 1999 a fost membră în senatul UNITER. A fost distinsă, în anul 2004, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.^[2] De asemenea, a fost nepoata poetului Octavian Goga. Actrița Ilinca Tomoroveanu, director artistic al Teatrului Național "I.L. Caragiale" București, a murit la vârsta de 77 de ani, în data de 2 mai 2019. Ilinca Tomoroveanu a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1964 (clasa profesor Costache Antoniu, asistent Ion Cojar).
  A debutat pe scena cinematografică în filmul "Darclee" (figuratie), apoi in 1960, în filmul „Mândrie” (regia Marius Teodorescu), iar pe scena teatrală a debutat în anul 1964, la Teatrul Național București în rolul Cristinei din piesa „Moartea unui artist”, de Horia Lovinescu (regia Horea Popescu).
  După debut are o bogată carieră actoricească, jucând atât pe scena Teatrului Național din București, cât și în piese de teatru la Televiziunea Română sau în filme.
  În stagiunea 2008–2009, Ilinca Tomoroveanu a interpretat la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” personajul Ilina Romescu din piesa Jocul ielelor, de Camil Petrescu. Piesa a avut premiera în 12 mai 2007.^[3]
  Ilinca Tomoroveanu a fost distinsă pentru activitatea sa cu Medalia Comemorativă Mihai Eminescu (2000) și cu Ordinul Meritul Cultural în grad de comandor (2004). Ilinca Tomoroveanu devine membră a Uniunii Cineaștilor din România (UCIN) în anul 1980, iar a Uniunii Teatrale din România (UNITER) din anul 1990. Din 1998 face parte și din senatul UNITER.
  Din 1999 este președinte de onoare al Fundației Culturale „Zilele Octavian Goga”.
  Din anul 2005 îndeplinește și funcția de director adjunct artistic al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. La Teatrul Național I L Caragiale:

• An	Rol	Piesă
  1964	Cristina	„Moartea unui artist”, de Horia Lovinescu, regia Horea Popescu
  1964	Rosette	„Să nu te joci cu dragostea”, de Alfred de Musset, regia Moni Ghelerter
  1965	Ruja	„Doamna lui Ieremia”, de Nicolae Iorga, regia Nicolae Massim
  1965	Anca	„Vlaicu Vodă”, de Alexandru Davila, regia Sică Alexandrescu
  1965	Crina	„Patima roșie”, de Mihail Sorbul, regia Cornel Todea
  1966	Dona Ana	„Castiliana”, de Lope de Vega, regia Horea Popescu
  1966	Nuntașa	„Nuntă însângerată”, de Federico Garcia Lorca, regia Miron Nicolescu
  1967	Oana	„Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Sică Alexandrescu și Marietta Sadova
  1968	Kathie	„Heidelbergul de altădată”, de Wilhelm Meyer Forster, regia Victor Moldovan
  1969	Iulia	„Al patrulea anotimp”, de Horia Lovinescu, regia Mihai Berechet
  1971	Silvia Domnișor	„Să nu-ți faci prăvălie cu scară”, de Eugen Barbu, regia Sanda Manu
  1972	Viorella Vidrighin	„Un fluture pe lampă”, de Paul Everac, regia Horea Popescu
  1972	Ina	„Iadul și pasărea”, de Ion Omescu, regia Alexandru Finți
  1972	Celesta Finley	„Dulcea pasăre a tinereții”, de Tennessee Williams, regia Mihai Berechet
  1974	Lucille Desmoulins	„Danton”, de Camil Petrescu, regia Horea Popescu
  1977	Roxana	„Cyrano de Bergerac”, de Edmond Rostand, regia N. Al. Toscani
  1978	Berta	„Generoasa fundație”, de Antonio Buero Vallejo, regia Horea Popescu
  1979	Naștenka	„Însemnările unui necunoscut”, după Fiodor Mihailovici Dostoievski, regia Ion Cojar
  1980	Florence	„Cavoul de familie”, de Pierre Chesnot, regia Sanda Manu
  1983	Natașa Golubeva	„Între patru ochi”, de Alexandr Ghelman, regia Dan Necșulea
  1986	Maria Sinești	„Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, regia Sanda Manu
  1984	Gizi	„Papa Dolar”, de Andor Gabor, regia Mihai Berechet
  1989	Mara de Cylli, Tomlmay	„Moștenirea”, de Titus Popovici, regia Mihai Manolescu și Horea Popescu
  1990	Clitemnestra	„Trilogia antică”, după Euripide și Sofocle, regia Andrei Șerban
  1993	Uma	„Ghetou”, de Josua Sobol, regia Victor Ioan Frunză
  1998	Doamna Alving	„Strigoii”, de Henrik Ibsen, regia Nicolae Scarlat
  2001	Ana Dmitrievna Karenina	„Cadavrul viu”, de Lev N. Tolstoi, regia Gelu Colceag
  2002	Salomia	„Crimă pentru pământ”, după Dinu Săraru, regia și dramatizarea Grigore Gonța
  2003	Mașa	„Mașinăria Cehov”, de Matei Vișniec, regia Cristian Ioan
  2007	Irena Romescu	„Jocul ielelor”, de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga
  2010	Bătrâna	„Avalanșa”, de Tuncer Cücenoğlu, regia Radu Afrim

  Teatru TV:
• Smaranda - „Ochii care nu se văd”, regia Dan Necșulea
• Dona Sol - „Hernani”, de Victor Hugo, regia Cornel Popa
• Vanda - „Gaițele”, de Alexandru Kirițescu, regia Matei Alexandru
• Gena - „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu, regia Horea Popescu
• Tița - „Bălcescu”, de Camil Petrescu, regia Horea Popescu

Filmografie:

• „Mândrie", regia Marius Teodorescu, 1960 (debut)
• „Dragoste lungă de-o seară", regia Horea Popescu, 1963
• „La porțile pământului", regia Geo Saizescu, 1965
• „Runda 6", regia Vladimir Popescu-Doreanu, 1965
• „Castelanii", regia Gheorghe Turcu, 1966
• „Frumoasele vacanțe", regia Karoly Makk, 1967
• „Războiul Domnițelor", regia Virgil Calotescu, 1969
• „Pentru că se iubesc", regia Mihai Iacob, 1971
• „Dincolo de orizont", regia Ștefan Traian Roman, 1978
• De-aș fi Peter Pan, regia Gheorghe Naghi, 1991

A fost căsătorită din 1977 cu actorul Traian Stănescu, au împreună un fiu, Mihai Stănescu. Este fiica lui Alexandru Tomoroveanu, economist cu studii la Paris, fost director general al CEC (1941-1948)  

Ilinca Tomoroveanu
Date personale
Nume la naștere	Ilinca Maria Tomoroveanu
Născută	21 august 1941 București, Regatul României
Decedată	2 mai 2019 (77 de ani) București, România
Căsătorită cu	Traian Stănescu (1977-2019)
Cetățenie	România
Ocupație	actriță de teatru[*] actriță de film
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București Ilinca Tomoroveanu

• 
• 1941 - S-a născut Tom Coster, vocalist, chitarist, saxofonist, pianist şi compozitor american (Santana).
• * 1943: Lino Capolicchio (n. 21 august 1943,^[1] Merano, Italia) este un actor italian de teatru, cinema și televiziune. A câștigat un premiu special David di Donatello pentru interpretarea din filmul Il giardino dei Finzi Contini (1970) al lui Vittorio de Sica.^[2]
  Capolicchio a fost un cunoscut actor de televiziune^[3] înainte de a debuta în cinema cu un rol în filmul Îmblânzirea scorpiei (1967) al lui Franco Zeffirelli. A apărut în peste 70 de filme și seriale de televiziune. În 1995 a regizat filmul Pugili, după propriul scenariu, un film premiat despre lumea boxului. După ce a absolvit Accademia nazionale d'arte drammatica Silvio D'Amico din Roma, și-a început cariera de actor debutând sub îndrumarea regizorului Giorgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano în Gâlcevile din Chioggia (1964) de Carlo Goldoni, pentru care a obținut aprecieri din partea criticilor și a publicului. În 1965 a continuat colaborarea fructuoasă cu maestrul în Il gioco dei potenti, marea frescă shakespeareană din Henric al VIII-lea. Au urmat alte succese pe scenă, apoi a fost solicitat de RAI să interpreteze rolul lui Andrea Cavalcanti în filmul de televiziune Contele de Monte Cristo (1966) regizat de Edmo Fenoglio. În anul următor a făcut parte din distribuția internațională a filmului Îmblânzirea scorpiei (1967) al lui Franco Zeffirelli (după Shakespeare). Deși a avut o contribuție minimă, tânărul Lino Capolicchio a fost prezent timp de mai multe săptămâni pe platourile de filmare, purtând o serie de conversații cu protagonistul filmului, Richard Burton.
  A obținut primul rol principal în 1968 în filmul Escalation al lui Roberto Faenza. În anul următor a fost distribuit în filmele Vergogna schifosi (1969) al lui Mauro Severino și Metti, una sera a cena, după scenariul tânărului Dario Argento inspirat dintr-o piesă de teatru a lui Giuseppe Patroni Griffi despre teoria sexuală revoluționară a psihiatrului austriac Wilhelm Reich. În același an a fost protagonistul filmului Il giovane normale al lui Dino Risi, o comedie dulce-amară despre conflictul între generații.
  În 1970 a fost ales de Vittorio De Sica pentru rolul său cel mai faimos, protagonistul Giorgio din filmul Il giardino dei Finzi Contini, inspirat de romanul lui Giorgio Bassani, care a câștigat în 1971 Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin și apoi, în 1972, premiul Oscar pentru cel mai bun film străin; Lino Capolicchio a câștigat premiul David di Donatello pentru cel mai bun actor. Având acțiunea petrecută la Ferrara în anii 1930, filmul descrie, ca și romanul, viață retrasă a lui Micòl și a altor tineri burghezi din cadrul comunității evreiești. Vittorio De Sica arată, de asemenea, întreaga tragedie produsă de legile rasiale fasciste asupra evreilor și, în special, asupra vieții familiei lui Micòl până la izbucnirea războiului. Acest film este una dintre cele mai importante producții ale epocii experimentaliste și militante a cinematografiei italiene din anii 1970. Lino Capolicchio a dobândit o notorietate atât de mare, încât a fost amintit chiar și după mai mult de patruzeci de ani în principal pentru rolul jucat în acest film.
  Au urmat alte filme cunoscute precum Amore e ginnastica și o interpretare viguroasă în Mussolini ultimo atto (1974) al lui Carlo Lizzani. În 1975 a apărut din nou la televiziune în filmul La paga del sabato (1975) de Sandro Bolchi și apoi în filmul polițist La legge violenta della squadra anticrimine (1976) al lui Stelvio Massi și a fost protagonistul filmului noir Solamente nero (1978) al lui Antonio Bido. În 1976 regizorul bolognes Pupi Avati l-a ales ca protagonist al thrillerului La casa dalle finestre che ridono (1976); a început astfel o relație de lungă durată, fiind distribuit apoi de regizor în miniserialele TV Jazz Band (1978) și Cinema!!! (1980), precum și în filmul Ultimo minuto (1987). A participat, de asemenea, la realizarea filmului cu buget redus Le strelle nel fosso (1979) al aceluiași Avati, turnat rapid în intervalul dintre cele două seriale de televiziune pe malurile râului Pad. Un basm gotic, petrecut în anii '700, plin de poezie și de nostalgie. A apărut apoi în filmul Noi tre(1984), în care a interpretat rolul tatălui lui Mozart.
  În 2006 Lino Capolicchio a jucat ca protagonist în filmul Aller-retour al regizorului belgian Mohammed Hambra. Este povestea unui italian în vârstă, care s-a întors în Belgia, după ce a lucrat mult timp în minele din Marcinelle. Filmul a fost lansat în Franța și Belgia, dar nu și în Italia. În 2010, ca dovadă a unei prietenii îndelungate, Pupi Avati l-a solicitat pe Capolicchio în filmul Una sconfinata giovinezza, care abordează o poveste tulburătoare despre un bolnav de Alzheimer. În 2010 a colaborat la filmul documentar Pupi Avati, ieri oggi domani al lui Claudio Costa dedicat regizorul Pupi Avati. Ulterior Lino Capolicchio a lucrat ocazional în cinema și televiziune, dedicându-și timpul mai mult teatrului, scenaristicii și activității didactice.

  Lino Capolicchio

  * 1944: Peter Lindsay Weir (n. 21 august 1944, Sydney, Australia) este un cunoscut regizor australian de film. 

  Peter Weir

  Weir în 2011

• 1944 - S-a născut Jackie DeShannon (Sharon Myers), cântăreaţă şi compozitoare americană.
• * 1946: Norio Yoshimizu (n. 21 august 1946) este un fost fotbalist japonez.
• 1951: Ladislau Ștefan Pillich (n. 21 august 1951) a fost un deputat român în legislatura 1990-1992, ales în județul Cluj pe listele partidului UDMR.^[1],^[2] În cadrulactivității sale parlamentare, Ladislau Pillich a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Belgia și Ungaria.  

  Ladislau-Ștefan Pillich
  Ladislau-Ștefan Pillich
  Date personale
  Născut	21 august 1951 (68 de ani) Municipiul Cluj, România
  Căsătorit cu	Katalin[*]
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician economist jurnalist
  Deputat de Cluj
  În funcție 1990 – 1992
  Premii	Q64377171[*] (2001)
  Partid politic	Uniunea Democrată Maghiară din România
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai
  Profesie	politician,

• 1952 - S-a născut Glenn Hughes, basist şi vocalist britanic (Trapeze, Deep Purple).
• 1952 - S-a născut Joe Strummer, vocalist, chitarist şi compozitor (Clash).
• * 1954: Vladimir Vusatîi (n. 21 august 1954) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova, care în prezent (din iunie 2014) este antrenorul principal al clubului FC Academia Chișinău.

  De asemenea, prin cumul el este și antrenor al selecționatei de futsal a Moldovei.^[1][2]

  Deține Licență PRO UEFA de antrenor.

• 1957 - S-a născut Kim Sledge, cântăreaţă americană (Sister Sledge).
• * 1959: Ala Nemerenco (n. 21 august 1959, s. Soloneț, Soroca, RSS Moldovenească, URSS) este un medic din Republica Moldova, Ministrul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale, doctor în medicină, director al IMSP Clinica Universitară de Asistență Medicală Primară a USMF „Nicolae Testemițanu”, conferențiar universitar la Școala de Management în Sănătate Publică a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” 

  Ala Nemerenco

• 1962. Ion Apostol (n. 21 august 1962)^[1] este un politician din Republica Moldova, deputat în parlament începând cu anul 2010.  Ion Apostol s-a născut la 21 august 1962 este profesor de limbi străine și director la SRL "OPTIMAL Impex ", la alegerile parlamentare din 2009 acesta a figurat pe lista candidaților din partea Partidului Liberal cu numărul 19  

  Ion Apostol
  Date personale
  Născut	21 august 1962
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Creștin-ortodox
  Ocupație	politician
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
  Deținător actual
  Funcție asumată 2010
  Partid politic	Partidul Liberal Alianța pentru Integrare Europeană (2009–2013)

• 1963: Mohammed al VI-lea (arabă محمد السادس) este actualul rege al Marocului. S-a născut la 21 august 1963 și i-a succedat tatălui său, Hassan II, în iulie 1999. 

  Mohammed al VI-lea

• 1963 - S-a născut Peter Slaghuis, DJ, compozitor şi inginer de sunet olandez (Video Kids, Hithouse).
• * 1967: Serj Tankian (armeană Սերժ Թանգեան sɛɾʒ tʰɑnkjɑn; n. 21 august1967, Beirut, Liban) este un cântăreț american, solistul trupei System of a Down. Pe parcursul carierei sale muzicale, el a lansat cinci albume cu trupa System of a Down, unul cu Arto Tunçboyacıyan și un album solo Elect the Dead. El a fost numit de Hit Parader al 26-lea cel mai bun vocalist al heavy metal-ului din toate timpurile. Serj Tankian s-a născut pe data de 21 august 1967 în Beirut. El și familia sa au emigrat în Los Angeles în 1975. Deși lui Tankian nu i-a plăcut școala, el s-a menținut. Când Tankian a mai înaintat în vârstă, el și-a înființat o companie proprie de software înainte să-și înceapă viața muzicală. Se pronunță împotriva violenței în lume, contra încălcării drepturilor omului și militează pentru ocrotirea animalelor. 

  Serj Tankian

  Tankian evoluând cu System of a Down la festivalul Rock en Seine în 2013.

  * 1970: Sorina Grațiela Teodorović (n. Sorina Lefter, 21 august 1970, în București), este o fostă mare handbalistă din România, acum retrasă din activitatea competițională. Lefter-Teodorović a participat alături de echipa națională a României la două Campionate Mondiale, iar cu echipa națională a Austriei, după naturalizare, la Olimpiada din 2000.^[1] Tot cu echipa Austriei ea a obținut două medalii de bronz, una la Campionatul Mondial din 1999, iar cealaltă la Campionatul European din 1996.

  La nivel de club, Sorina Teodorović are în palmares Liga Campionilor, câștigată în 1995 cu Hypo Niederösterreich.^[2] În plus, ea mai deține două Cupa Cupelor EHF, câștigate cu Bækkelagets SK, și o Cupă IHF, câștigată în 1993 cu Rapid București.

• * 1972: Octavian Țîcu (n. 21 august 1972, Costuleni, Ungheni) este un istoric, politician și fost boxer profesionist din Republica Moldova, Ministru al Tineretului și Sportului din Republicii Moldova între 26 februarie - 30 mai 2013,^[1] după ce l-a înlocuit pe Ion Cebanu (2011 - 2013). A fost înaintat în funcție de Partidul Liberal.

  Octavian Țîcu este un fost boxer profesionist. Între 1995 și 2003 el a devenit de 7 ori campion național la box în Republica Moldova.^[2] Iar în 1996 a reprezentat Republica Moldova la Jocurile Olimpice de vară din 1996, la categoria 57-60 kg.^[3]

  A făcut parte din Comisia pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, formată la 14 ianuarie 2010.^[4]

  În martie 2015 el s-a alăturat grupului de inițiativă de formare a Partidului Popular European din Moldova. La alegerile locale generale din 14 iunie 2015 a fost ales în funcția de consilier raional în Ungheni din partea Blocului electoral „Platforma Populară Europeană din Moldova — Iurie Leancă”.

  Pe 20 august 2015, în cadrul ședinței consiliului raional Ungheni, Octavian Țîcu a anunțat că părăsește Partidul Popular European și și-a depus și mandatul de consilier raional în Ungheni, arătându-se nemulțumit de felul cum s-a făcut coaliție la nivel raional.^[5][6]

  La 07.12.2019, Octavian Țîcu, a fost ales Președinte al Partidului Unității Naționale cu vot unanim în cadrul Congresului II Extraordinar al formațiunii.  

  Octavian Țîcu
  Date personale
  Născut	21 august 1972 (47 de ani) Costuleni, Ungheni, RSS Moldovenească, URSS
  Părinți	Dumitru și Nadejda Țîcu
  Frați și surori	Ovidiu Țîcu
  Căsătorit cu	Viorica Țîcu
  Copii	Andrei
  Naționalitate	Român
  Cetățenie	Moldova
  Religie	Creștin Ortodox
  Ocupație	Politician, profesor universitar, cercetător științific
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a X-a
  Deținător actual
  Funcție asumată 9 martie 2019
  Consilier raional în Consiliul raional Ungheni
  În funcție 24 iunie 2015 – 15 septembrie 2015
  Succedat de	Vasile Grosu
  Ministru al Tineretului și Sportului al Republicii Moldova
  În funcție 26 februarie 2013 – 30 mai 2013
  Președinte	Nicolae Timofti
  Prim-ministru	Vladimir Filat
  Precedat de	Ion Cebanu
  Succedat de	Octavian Bodișteanu
  Partid politic	Partidul Popular European din Moldova (2015) Partidul Unității Naționale (din 2019)
  Alma mater	Universitatea Liberă Internațională din Moldova Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași
  Profesie	Istoric
  Modifică date / text

  

  Președinte al PUN din 07.12.2019
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1973: Sergey Mikhaylovich Brin (rusă Серге́й Миха́йлович Брин; n. 21 august 1973, Moscova) este un informatician și om de afaceri american, evreu originar din Rusia, cofondator al companiei Google,^[3] împreună cu Lawrence Edward „Larry” Page.

  Sergey Brin

  * 1973: Nikolai Valuev (în rusă Николай Валуев; n. 21 august 1973 în Leningrad, URSS, azi Sankt Petersburg, Rusia) este un boxer rus, fost campion mondial WBA, la categoria grea. El a pierdut titlul în favoarea englezului David Haye.
  * 1977: Olha Oleksandrivna Leleiko (în ucraineană Ольга Олександрівна Лелейко; n. 21 august 1977, Kiev) este o scrimeră ucraineană specializată pe floretă, laureată cu bronz la Campionatul European de Scrimă din 2007.
• * 1979: Tolnai Talida (n. 21 august 1979, la Zalău) este o fostă jucătoare de handbal din România, componentă a echipei naționale a României și medaliată cu bronz la Campionatul European din 2010.
• 1980: S-a nascut Razvan Florea, primul înotator din România care a urcat pe podiumul olimpic, prin câstigarea medaliei de argint la Campionatele Europene din 2004.
  
  * 1981: Ryan Griffiths (n. 21 august 1981 în Sydney) este un fotbalist australian care joacă în prezent la echipa Beijing Guoan din Campionatul Chieni. A jucat în România pentru echipele FC Național și Rapid București. Frații săi, gemenii Joel și Adam, sunt de asemenea fotbaliști profesioniști.
• * 1980: Francesca Quondamcarlo (n. 21 august 1980, Roma) este o scrimerăitaliană specializată pe spadă, laureată cu aur pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2009 și cu argint la individual la Campionatul European de Scrimă din 2013
• 1981: Don Miguelo (n. 21 august 1981) este un cântăreț dominican de muzică reggaeton. Albumul său de debut, "Contra el Tiempo", lansat pe 13 iunie 2006, conține 13 titluri și un intro. Dintre acestea, piesa "Ay Que to Quiere", cunoscută și după numele "La cola de motora" a avut cel mai mare succes la public. La acest album a colaborat cu Monchy & Alexandra, Rafy Mercenario și Frank Reyes. În încercarea de a avea un mai mare succes, Don Miguelo s-a mutat în Statele Unite.
• 1984: Alizée Jacotey (n. 21 august 1984, Ajaccio, Corsica, Franța) este o cântăreață franțuzoaică de muzică pop-rock.
  Alizée este fiica unui inginer de calculatoare și a unei femei de afaceri. Are un frate mai mic, pe nume Johann. În prezent, solista este măritata cu un alt cântăreț francez, Jeremy Chatelain, și are, împreuna cu acesta, o fetiță pe nume Anny-Lee, în vârstă de 3 ani.
  Alizée a fost considerată ca fiind protejata lui Mylène Farmer, o cântăreață franțuzoaică de succes din Quebec, dar a încheiat colaborarea cu ea, momentan aflându-se la al treilea album din cariera sa de cântareață, Psychédélices, primul realizat fără ajutorul lui Mylène si al lui Laurent Boutonnat.

  Alizée

  * 1984: Eve Torres Gracie^[6] (născută Eve Marie Torres; pe 21 august 1984)^[7]este o dansatoare, fotomodel și luptătoare profesionistă de wrestling. Este cunoscută în special pentru perioada în care a activat în WWE sub numele Eve Torres sau simplu Eve. 

  Eve Torres

  Eve Torres în 2008

  * 1984: Ivan Vukadinović (n. 21 august 1984, Belgrad, Iugoslavia) este un fotbalist sârb care evoluează în prezent la Gaz Metan Mediaș. De-a lungul carierei a mai evoluat la OFK Belgrad și la BSK Borča.
  * 1985: Boladé Apithy (n. 21 august 1985, Dijon, Franța) este un scrimerfrancez specializat pe sabie, vicecampion european în 2011 și în 2012. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde a fost eliminat în șaisprezecimi de bielorusul Aliaksandr Buikevici.
  Fratele sau cel mai mic, Yémi, este și el un sabrer de performanță, reprezentând statul Benin.

• 1986 - S-a născut Usain Bolt, atlet jamaican

  

  Usain Bolt - foto – ro.wikipedia.org

  Usain Bolt (n. 21 august 1986, Sherwood Content, Jamaica) este un atlet jamaican, sprinter, recordman mondial la proba de 100 m, cu timpul 9,58 secunde (în curs de validare), iar la proba de 200 m, cu 19,19 secunde și împreună cu coechipierii săi, la proba de ștafetă 4 × 100 m, cu 37,10 secunde. El depășind astfel anumite bariere ce nu se credeau depășite curând de condiția umană.

  În anul 2008 a devenit primul atlet după Carl Lewis care a câștigat toate aceste trei probe la o singură ediție a Jocurilor Olimpice și primul om din istorie care a stabilit recorduri mondiale la toate trei la aceeași Olimpiadă. A fost desemnat atletul anului 2008. Este primul sprinter din lume care este în același timp campion olimpic și campion mondial pe distanțele de 100 și 200 de metri (performanțe realizate la diferență de un an la Olimpiada de la Beijing – 2008 și la Campionatul Mondial de la Berlin – 2009). Acesta are o înălțime de 1,96 m și cântărește 96 kg.

• 1987: Lilia Arțiuhovici (în belarusă Лілія Арцюховіч) (n. 21 august 1987, în Minsk),^[2] este o handbalistă din Belarus care evoluează pe postul de intermediar stânga.

• * 1989: Laura Chiper (n. 21 august 1989, în Bacău) este o handbalistă din România care joacă pentru clubul CSM București pe postul de extremă dreapta. Până în vara anului 2011, ea a fost componentă a clubului CS Știința Bacău^[3], unde a jucat și ca intermediar dreapta. La începutul anului competițional 2011-2012, Chiper și colega sa de club Marilena Burghel s-au transferat la Corona Brașov.

  În decembrie 2015, Laura Chiper a făcut parte din echipa României care a câștigat medalia de bronz la Campionatul Mondial desfășurat în Danemarca.^{[4][5][6][7][8]}

  Pe 1 martie 2019 s-a făcut public faptul că handbalista a semnat un contract cu CSM București, pentru care va juca din vara anului 2019.

• * 1990: Joseph Polossifakis (n. 21 august 1990, Montréal, Québec) este un scrimer canadian specializat pe sabie, campion panamerican în 2012.
• 1991: Ramiro Costa (n. 21 august 1991, Rosario) este un fotbalistargentinian, care evoluează pe postul de atacant la clubul din Liga I, ASA Târgu Mureș.
• * 1997: Mark Stam (n. 21 august 1997, Chișinău, Moldova) este un cântăreț și compozitor din Republica Moldova, care în prezent activează și locuiește în București.^[1]
  Mark Stam a devenit cunoscut în Republica Moldova după ce a participat în 2013 la concursul-show „Moldova are Talent”, iar după apariția sa pe YouTube a semnat cu label-ul Spoiala Brothers. Luna martie 2017 a marcat lansarea primului single, „A murit iubirea”, urmat de piesa în limba engleză „Days are coming” și „Doar Noi” care au fost lansate în luna iulie a aceluiași an. Cele trei piese lansate până acum se încadrează în stilul pop, însă cântărețul declară că el se regăsește și în R&B, Soul și Folk. ^[2] [3]
  În 2018 și-a relansat cariera în România cu piesa „Doar Noi” în colaborare cu Alina Eremia, care a ocupat locul 1 în clasamentele radio din România. Aceasta a fost urmată de alte hituri precum „IMPAR” sau „Vina Mea”, ce l-au transformat pe Mark Stam în unul dintre cei mai de succes cântăreți din România, cu peste 27 de milioane de vizualizări pe YouTube.Iar in 2019 a lansat piesa "Nesimțit",o piesa perfecta de altfel.^[4]. În prezent, Mark Stam este proiect semnat de Spoiala Brothers și Global Records.
  În 2019 și-a lansat piesa Nesimțit și a facut 3 milioane de vizualizări in mai putin de 1 lună pe Youtube.