2. /21 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

* 1131: Balduin al II-lea al Ierusalimului, anterior Balduin al II-lea al Edessei (n. aprox. 1060 - d. 21 august 1131), cunoscut de asemenea ca Balduin de Bourcq, Balduin de Rethel. A fost al doilea conte de Edessa (1100 - 1118) și al treilea rege al Ierusalimului (1118 - 1131). În 1118, după moartea lui Balduin de Boulogne, conform succesiunii coroana de Ierusalim trebuia sǎ-i revinǎ fratelui său mai mare, Eustațiu. Însǎ, Eustațiu era în Franța, prea departe de orașul sfânt, și din aceastǎ cauzǎ Josselin de Courtenay a insistat ca noul rege sǎ fie ales Balduin de Bourcq. Încoronarea lui Balduin a avut loc în duminica Paștelui pe 14 aprilie1118, în Biserica Nașterii Domnului din Betleem. Curând, regatul a fost supus unui atac dublu al musulmanilor. Din Siria, el a fost atacat de selgiucizi și din Egipt de fatimizi. Cu toate acestea, Balduin a fost în stare fără vreo luptă sǎ-i elimine pe musulmani de pe teritoriile lui.

În 1119 musulmanii au continuat ofensiva, de aceastǎ datǎ încalcă granițele principatului Antiohiei. Balduin cu întăriri se îndreptǎ în nord, însǎ regentul Antiohiei Roger de Salerno, nu a așteptat ajutorul și a trimis o armată înaintea musulmanilor. Ca urmare armata creștinilor a fost învinsă de emirul de Alep, Il-Ghazi și însuși Roger în timpul bătăliei sângeroase, a fost ucis de o lovitura de sabie în față. Balduin al II-lea a fost înaintea lui Il-Ghazi, și primul a venit în Antiohia, și în vara aceluiași an, cu Pons, contele de Tripoli, i-au forțat pe musulmani sǎ se retragǎ.

Pânǎ la acel moment în regat au apǎrut primele două ordine militare. În 1113 a fost fondat Ordinul Ospitalierilor - o frăție religioasă, conceput inițial pentru a ajuta pelerinii săraci și bolnavi de la spitalul Sf. Ioan cel Milostiv, în Ierusalim. În 1118 a fost fondat Ordinul Templierilor, iar doi ani mai târziu, Ordinul Ospitalierilor a fost reorganizat și a devenit un ordin militar-monastic. La 16 ianuarie 1120, Balduin și Patriarhul Ierusalimului au convocat un sinod în Nablus, aici au fost aprobate primele legi scrise ale regatului.

În 1122 Josselin de Courtenay, care dupǎ coronarea lui Balduin la Ierusalimului a devenit conte de Edessa, a fost capturat de selgiucizi. Pentru a asigura siguranța Edessei, Balduin s-a deplasat în nord, unde a controlat siguranța hotarelor, și a fost de asemenea, capturat. Regent de Ierusalim, în absența regelui a fost numit Eustațiu Grenier, care pe 29 mai1123 a reflectat cu succes un atac al fatimizilor. În 1124 Balduin a fost eliberat.

În 1125 armata unitǎ a Ierusalimului, Tripoli și a Edessei a dat selgiucizilor o luptă în apropiere de Azaz, oraș în nordul Siriei. În ciuda faptului că armata lui Burzuki, emirul de Mosul, o depășea cu mult pe cea a cruciaților, europenii au fost victorioși, datorită căruia statele creștine din orient au putut restabili parțial influența în regiune, pierdute în 1119. În 1128 Alep și Mosul s-au reunit sub conducerea emirului Zengi. Dându-și seama că acum cucerirea acestui oraș a devenit imposibilă, Balduin în 1129 a chemat sub steagul său pe templieri cu care a asediat Damascul, însǎ nu a reușit. 

Balduin al II-lea al Ierusalimului

Rege al Ierusalimului

• 1157: Alfonso al VII-lea al Leonului și Castiliei (n. 1105)
• * 1190: Godefroi al III-lea (n. 1142 – d. 21 august 1190) a fost conte de Louvain (Leuven), landgraf de Brabant, markgraf de Anvers, precum și duce de Lotharingia (ca Godefroi al VIII-lea) de la 1142 până la moarte.
  El a fost fiul contelui Godefroi al II-lea de Leuven cu Lutgarda de Sulzbach.^[1] El era abia născut atunci când a preluat succesiunea (drept pentru care era numit dux in cunis), motiv pentru care câțiva vasali din regiunea Brabantului au căutat să profite pentru a obține independența față de duce (războaiele din Grimbergen, 1141–1159).
  La 30 martie 1147, Godefroi a fost prezent la încoronarea lui Henric Berengar, fiul regelui Conrad al III-lea al Germaniei, în Aachen. Atunci când Conrad a plecat pentru a participa la Cruciada a doua în 1148, războiul a fost reluat. Pacea nu s-a întrezărit până la alegerea unui succesor al lui Conrad, Frederic I Barbarossa. Prin căsătoria cu Margareta, fiică a contelui Henric al II-lea de Limburg, Godefroi a unificat două puternice și antagonice familii din regiune. Fiul lor a fost Henric, devenit primul duce de Brabant.
  În 1159, Godefroi a pus capăt războiului cu seniorii de Grimbergen, prin incendierea forăreței acestora.
  În 1171, el s-a aflat în război cu Hainaut, însă a fost înfrânt. În 1179, el i-a dat în căsătorie fiului său Henric o nepoată a contelui Filip I de Flandra.
  Între 1182 și 1184 Godefroi a plecat într-o campanie la Ierusalim. În absența sa, Frederic Barbarossa i-a conferit lui Henrictitlul de "duce de Brabant".
  Godefroi a murit în 1190, lăsând un teritoriu extins și construind fortăreața de la Nedelaer (lângă Vilvoorde). Titlul ducal a fost transmis către fiul său, în cadrul dietei de la Schwäbisch Hall (septembrie 1190). Godefroi a fost prima dată căsătorit cu Margareta de Limburg, fiică a ducelui Henric al II-lea de Limburg, în 1158. Cu aceasta, el a avut doi copii:
  • Henric (n. 1165 – d. 5 septembrie 1235); instalat în 1180 ca duce de Lotharingia până la 1222; numit conte de Louvain în 1183, până la 1198; instalat ca duce de Brabant în 1191.
  • Albert (n. 1166 – d. 24 noiembrie 1192); ales episcop de Louvain (Liege) în 1191, însă asasinat la Reims în 1192.^[2]
  Godefroi s-a căsătorit pentru a doua oară cu Imagina de Loon, fiică a contelui Ludovic I de Loon. Godefroi și Imagina au avut doi copii:
  • Guillaume; senior de Perwez en Ruysbroek; căsătorit cu Maria de Orbais, fiica lui Enguerrand d'Orbais.
  • Godefroi; stabilit în Anglia din 1196; căsătorit cu Alice, fiica lui Robert de Hastings.
• 1456 – A încetat din viaţă Iancu de Hunedoara, în tabăra de la Zemun, de lângă Belgrad (este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail)
  
• 1614: Elisabeta Báthory (n. 1560). Cunoscută şi sub numele de contesa Elisabeta Nadasdy (1560-1614) sau, mai recent, drept contesa Dracula, Bathory a fost doamna despre care se credea că se îmbăia noaptea în sînge de fecioare pentru a-şi păstra frumuseţea extraordinară. Între 1600 şi 1610, se presupune că harpia maghiară şi slujitorii ei ar fi ucis peste 600 de fecioare din satele din jurul castelului ei – ceea ce, având în vedere nivelul populaţiei rurale din Ungaria acelor vremuri, pare să fie cam exagerat. În afară de mărturiile rămase despre procesul ei şi acuzaţiile aduse, principalele suspiciuni legate de această legendă sunt determinate de condiţiile sociale ale epocii şi de elemente esenţiale de biologie umană. Cum media speranţei de viaţă la începutul anilor 1600 era înjur de 35-40 de ani, aceasta înseamnă că oamenii se căsătoreau foarte devreme şi, dacă mai apucau vreo criză a vârstei mijlocii, probabil că se bucurau de această fantezie pe la sfârşitul adolescenţei. Chiar şi în comparaţie cu luminatul secol al XlX-lea din Marea Britanie, vârsta nubilă pentru fete era de doisprezece ani (Băthory însăşi era logodită cu Nadasdy pe la unsprezece ani), logodna fiind permisă la frageda vârsta de opt ani. Prin urmare, pe acele meleaguri, fecioare adulte, dezvoltate erau foarte puţine în vremea contesei Bathory.Ridicola poveste se încheie cu evadarea unei fete care dă alarma – ca şi cum nimeni nu observase dispariţia celorlalte 249.999 -, ceea ce a dus la judecarea şi prăbuşirea contesei Bathory; dar, deoarece avea sânge nobil, nu a putut fi executată, aşa încât a fost zidită într-o încăpere a castelului ei sângeros şi lăsată să moară de foame. Percepţia populară şi deosebit de înfricoşătoare a ideii de distracţie a contesei Bathory se va contura abia după un secol, când un iezuit ţăcănit pe nume Lăszlo Turoczi a scris . Decis să confere volumului o doză de senzaţional, Turoczi imaginează baia feciorelnică punând câte ceva şi de la el şi, unde era nevoie de dovezi, apela la vechea zicală potrivit căreia o minciună bună va face jumătate din înconjurul lumii înainte ca adevărul să-şi tragă cizmele…Un adult pe deplin dezvoltat ar produce, cred, cam 4,5 litri din lichidul ei neobişnuit pentru baie, iar o persoană de doisprezece ani, probabil jumătate. O baie decentă ar necesita, să zicem, înjur de 135 de litri, ceea ce ar însemna cam şaizeci de fete de doisprezece ani la 2,25 litri fiecare. Apare apoi, evident, problema coagulării; drenarea unui număr atât de mare de victime în baia respectivă ar fi necesitat o acţiune în mare viteză şi concentrată pentru a evita ca sângele de la prima victimă să se fi coagulat când se adăuga ultima cantitate; dacă mai punem şi numărul de asistenţi necesar pentru a stăpâni şi „procesa” fetele respective în acea cameră de baie, probabil foarte mare, problemele scapă de sub control. Mai mult, cele 600 de presupuse victime i-ar fi ajuns, probabil, doar pentru zece băi; pentru a se îmbăia noaptea vreme de zece ani, ar fi trebuit să găsească în regiune în jur de 250.000 de fecioare! 

  Elisabeta Báthory

  Contesă

  
  Castelul Csejte din Slovacia

• 1673: Regnier de Graaf, biolog olandez (n. 1641)
• 1723: Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”^[2]
  În Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir^[3] se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”
  Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.
  În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale. Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, într-o familie de răzeși săraci, în satul Silișteni pe malul râului Elan în ținutul Fălciu, azi în comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși.^[4]După alte date s-ar fi născut la Iași (cf. Sever Zotta, ref. 9). Genealogiștii au stabilit că un strămoș obscur ar fi dobândit în secolul al XVI-lea cătunulSilișteni din Moldova și că familia era de „origine pur românească”^[5]Răzeșii moldoveni erau oameni săraci, dar pe care sărăcia îi făcuse luptători dârzi și aspri. „Aveau acolo un codru, codrul Tigheciului, fără copaci mari, dar cu spini mulți, cu arbori deși și mici, în care dușmanul nu poate pătrunde. Nici boierii nu izbutiră să le cotropească răzășiile, nici tătarii din Bugeac, vecinii lor, nu-i speriaseră și nu-i putuseră prăda.”^[6] A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantăș, care a fost a treia soție a lui Constantin Cantemir. Dimitrie Cantemir menționează cele 3 soții ale tatălui său: 1. Anastasia, nepoată de văr după tată a domnului Țării Românești Gr. Ghica; 2. Ruxandra Gane; 3. Ana Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir. Anița Bantăș a făcut parte „din vechea stirpe moldovenească a Bantășilor, nepoată după mamă a Anastasiei, soția Ducăi-vodă”.^[7] Ana Bantăș descinde dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, Ioan Tăutu, mare logofăt în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. (Ștefan Lemny, op.cit., p.45.). Dimitrie Cantemir spune că a purtat acest nume [Dimitrie], fiindcă a fost botezat de Dumitrașco vodă Cantacuzino.^[8] În românește, principele semnează „Dimitrie”. În latină: Demetrius, formă preluată de majoritatea autorilor din Europa secolului al XVIII-lea. La 14 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 12 ani, ca zălog al credinței tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Tatăl său, Constantin vodă, dorea să facă din fiul său un om învățat, de aceea a ales ca educator al lui Dimitrie pe dascălul Ieremia Cacavelas, din Creta, un grec cu studii la Veneția, Oxford, Leipzig și Viena. Ieremia Cacavelas a fost traducătorul din l. latină în l.greacă (în 1687) a lucrării Vitae Pontificum [Viețile Papilor], scrisă de episcopul Platina. Cacavelas a avut o mare influență asupra formației spirituale a lui Dimitrie Cantemir. Cacavelas a aruncat un văl de misticism asupra spiritului clar al lui Cantemir, acesta a urmărit însă în anii maturității să se dezbare de această înrâurire, părăsind fondul mistic al cugetării.
  

  Portret din tinerețe care se află la "Le musée des beaux-arts de Rouen".^[9]
  Imaginea din stânga cu denumirea "Portret din tinerețe care se află la «Le musée des beaux-arts de Rouen»” a fost reprodusă de timpuriu în lucrarea Dimitrie Cantemir. Viața și opera în imagini (1963), alcătuită de Scarlat Callimachi ș.a.^[10], unde se indică și sursa ilustrației: biblioteca Academiei R.P.R., cabinetul de stampe. Sub ilustrația din Scarlat Callimachi ș.a., p. 25, se poate citi denumirea dată de muzeul respectiv acestui portret: Inconnu. Un Hospodar de Valachie. Pe pagina alăturată (p.24) este redat un citat din prefața scrisă de Nicolae Iorga la lucrarea Dimitrie Cantemir: Viața lui Constantin Vodă Cantemir^[11](p. IX): „Portretul de la Rouen îl arată cu ochii săi vii în fața fină, isprăvită cu o bărbie de voință. Are haina de brocart de aur a situației sale și sabia feciorului domnesc... Dar pe buclele crețe ale perucei, sistem Ludovic al XIV-lea, turbanul alb și albastru arată contactul cu cealaltă cultură: a Stambulului turc.” Ștefan Lemny (op.cit., p. 236, nota 47) scrie că „Tabloul pare de negăsit în zilele noastre. A dispărut după ce a fost expus pentru ultima oară în România, cu ocazia unei expoziții dedicate celor 300 de ani de la nașterea lui Cantemir (notă la ed.română). Mai mult, Ș. Lemny (op.cit., p. 70) scrie că „Cercetări minuțioase efectuate recent de G.Ciorănescu^[12] au spulberat această iluzie, dovedind că tabloul nu este nici opera pictorului flamand Jean-Baptiste Van Mour (sau Vanmour), nici portretul lui Dimitrie Cantemir.” Totuși, opinia lui Lemny nu este categorică (pp. 71-72): „Analizat exclusiv din perspectiva ținutei vestimentare, tabloul de la Rouen ar putea să-l înfățișeze pe principele moldovean în perioada în care trăia în mediul eteroclit al capitalei otomane...”
  În perioada martie-aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost ales de boierii mari, în frunte cu Iordache Ruset, vornicul, domn al Moldovei, la 19 ani. Succesiunea evenimentelor a fost următoarea: în 19/29 martie, un agă al vizirului aflat la Iași este adus ca „să rădic pe Dumitrașco beizădeaoa, ficiorul lui Cantemir-Vodă în locul lui tătâne-său.” Dregătorul turc, văzând că toți boierii îl cereau domn „au luat un căftan ș-au pus în spateli lui Dumitrașco beizădeaoa.”^[13] Dar după o domnie care a ținut mai puțin de trei săptămâni și care nu a fost recunoscută de Poartă, turcii plătiți de Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, au impus în scaunul domnesc pe Constantin Duca (la 18 aprilie 1693)^[14], instrumentul domnului muntean. Înscăunarea lui Constantin, fiul lui Gheorghe Duca a fost anunțată de un capugi-bașa, Mehmed Cerchez, venit la Iași, iar Dimitrie Cantemir s-a întors la Constantinopol, împreună cu zisul dregător otoman, pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat la Constantinopol limbile orientale: turca, persana și araba, unde a avut ca maestru pe eruditul Es'ad Efendi (D. Cantemir cunoștea 11 limbi), dar s-a inițiat și în domeniul cultelor, literaturii, muzicii și religiei islamice. Matematicianul turc Saadi l-a învățat limba turcă. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta (10 septembrie 1697), a traversat Banatul. Cantemir a asistat la înfrângerea oștirilor sultanului turc, conduse de marele vizir Elmas Mehmed pașa, în bătălia de la Zenta, unde turcii au fost zdrobiți de trupele austriece conduse de Eugen de Savoia. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. La sfârșitul anului 1697, Cantemir s-a aflat la Adrianopol, unde a desăvârșit prima parte din lucrarea Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea, scriere de teozofie și etică creștină, alcătuită sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas. A tipărit-o în dublă versiune, greacă și română, la 30 august 1698, în Iași. Cacavelas a elogiat opera elevului său într-un stil retoric, socotind-o minunată și "împodobită cu ritoricesc meșteșug". În Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700).
  S-a căsătorit în 1699 cu fiica lui Șerban Cantacuzino Voievod, Casandra (1681 - 1713). Dimitrie era în acea perioadă la Constantinopol însă a venit în grabă la Iași, unde "au făcut nuntă domnească la 9/19 mai 1699, în tîrgu la Ieși, după obiceiul domnilor." ( Ion Neculce,op.cit., ref.13). Mirii s-au instalat în Iași, în curțile cumpărate de tatăl său, Cantemir vodă de la "Gheuculeasa vistiernice<a>sa. Gheuculeasa era Simina, soția vistiernicului Vasile Gheucă. Casandra i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria, Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Cantemir (1708 - 1744)) și Smaranda. După moartea Casandrei, din a doua căsătorie (la 14 ian. 1717), cu fiica principelui rus Ivan Iurevici Trubețkoi, Anastasia Ivanovna Trubețkaia^[15] (n.1700), a avut o fată: Ecaterina-Smaragda (n. probabil la Petersburg, în 1720, d. la Paris în 1761) care a fost domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta (Elizaveta) în 1744 și s-a căsătorit cu principele Dmitri Mihailovici Golițîn, ambasadorul Rusiei la Viena. Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh Cantemir, ambasador al Rusiei în Marea Britanie și Franța este cunoscut ca "părintele poeziei Rusiei". A fost necăsătorit. A murit foarte tânăr, la 36 de ani, de pleurezie, însă după alte date, de tuberculoză.^[16] În perioada petrecută ca ambasador la Paris, Antioh Cantemir îl va întâlni pe Voltaire.
  O genealogie a familiei Cantemir, se găsește la pagina web ^[17]
  Despre descendenții lui Dimitrie Cantemir, Sever Zotta, în documentata sa scriere genealogică Despre neamul Cantemireștilor (op.cit., ref. 15), oferă următoarele informații:
  • Matei (n. la Constantinopol, în 18 octombrie 1703, d. 30 noiembrie 1771 la Dmitrovsk ?) a fost ofițer în garda imperială. S-a căsătorit în 1734 cu Agripina (Agrafena), principesă Lobanov-Rostovskii.
  • Constantin (n. la Constantinopol în 29 iulie 1705, d. 19 ianuarie 1747 - căpitan în garda imperială, s-a căsătorit în 1724 cu Anastasia (1698-1746), fiica principelui D. Galițin.
  • Șerban (sau Serghei, n. la Constantinopol în 11 august 1706, d. la 24 aprilie 1780, la Moscova), a fost ofițer în garda imperială, necăsătorit.
  • Maria (n. la Iași în 29 aprilie 1700, d. la Moscova în 9 sept.1757 a fost domnișoară de onoare a împărătesei Ana Ivanovna (rusă: Aннa Иoaннoвнa), între 1730...1740.
  • Smaranda (n. la Constantinopol (?) la 14 aprilie 1701, d. la Moscova în 20 iulie 1720).
  • Prințesa Maria Cantemir ar fi fost pentru scurtă vreme, în iarna 1721-1722, favorita țarului Petru I. (Sever Zotta, în lucrarea sa Despre neamul Cantemireștilor menționează într-o notă la arborele genealogic "Descendența lui D.Cantemir", studiul lui L. Maikov (în rusă: Л. Н. Maйkoв) intitulat Kniajna Mariia Kantemirova, publicat în 1897 în revista Русскaя Стaринa, toм 89, 1897, în care se fac referiri "la raporturile ei intime cu Petru cel Mare"). În timpul iernii 1721/1722, în timpul serbărilor legate de pacea de la Nystadt (la 30 august 1721), prin care se pune capăt Războiului Nordului dintre Rusia și Suedia, țarul Petru I ar fi făcut o pasiune pentru Maria Cantemir.^[18] Nu se știe dacă prințesa Maria era frumoasă. Un martor care i-a descris înfățișarea o numește "nu prea demnă de invidiat". Un oaspete la palatul lui Dimitrie Cantemir din Sankt-Petersburg nota despre Maria C. că era o doamnă foarte instruită, care vorbește la perfecție greaca și italiana. În primăvara 1722 s-a aflat că prințesa era însărcinată. Se spune că Maria Cantemir a avortat cu ajutorul medicului curții, Polikala, la Astrahan, la presiunea țarinei. Acad. Andrei Eșanu și Valentina Eșanu^[19] pun la îndoială aceste afirmații. Ștefan Lemny (op.cit.) arată că așa numita idilă între țarul Petru și prințesa Maria Cantemir mai curând nu a avut loc.
  

  Gravură poloneză, reprezentându-l în timpul domniei (1710 - 1711)
  Turcii l-au proclamat domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, iar Cantemir sosește în capitala Moldovei la 10 decembrie1710, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia (azi în Ucraina, transliterat în ucr. Луцьҝ), la 13/24 aprilie 1711^[20], un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, țarul Rusiei, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Conform unei scrisori a țarului adresată generalului Șeremetiev la 7 mai 1711, întregul text al Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare a confirmat acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Tratatul de la Luțk a fost semnat de Petru cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. Tratatul conține 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie (art.III). "După vechiul obicei moldovenesc, toată puterea să fie la domn" (art.VI). Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș.
  Dimitrie Cantemir a fost un admirator al lui Petru cel Mare, a dorit să introducă și în Moldova principiile absolutismului luminat. A încercat să pună capăt rivalităților dintre diferitele grupări boierești.^[21]
  A existat un conflict între Dimitrie Cantemir și boierii mari ai Moldovei, conflict care izbucnește în timpul războiului ruso-turc din 1711. Când Dimitrie vodă anunță că a trecut de partea rușilor, boierul Iordache Ruset îi strigă de față cu ceilalți boieri: "Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor".^[22] Tratatul de la Luțk a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu^[23] consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor.
  

  Stema
  După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia de la Stănilești (1711) - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, s-a refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie 1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea.^[24] Printre demnitarii care au pribegit cu domnul peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș.a. În Encyclopedia Britannica,ediția a IX-a^[25]se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către Turcii victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal.
  A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.^[26]
  În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D. Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).
  Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
  Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte.^[27][28]
  A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk--Orlovski) după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf. Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae domnesc din Iași (deoarece a fost a curții domnești). Tot de afecțiunea de diabet murise și prințesa Smaragda, cea de-a doua fiică. În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut "birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași, pentru niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit. p.98). Domnul Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și anume a unor mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica reprezenta pentru domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva încercărilor marii boierimi de cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie Cantemir a însemnat în primul rând statornicirea unui stat centralizat domnesc, înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia marilor familii de boieri.
  O atenție specială a fost acordată elementului militar, recrutat din păturile mijlocii ale societății. Un număr mare de boiernași și slujitori, care luptaseră până acum ca mercenari în oștile străine, au venit în țară și s-au grupat în jurul domnului. Cu ajutorul lor, Cantemir a organizat, în preajma războiului ruso-turc din anul 1711, șapte sau opt unități militare.^[29]
  • 

    Marcă poştală din URSS, 1973
     
  • 

    Bancnotă de 100 de ruble transnistrene din 2007.
     
  • 

    Coliţă poştală din Republica Moldova
     
  • 

    Marcă poştală din Republica Moldova
  În politica sa internă, Cantemir s-a sprijinit pe aceleași pături sociale ca și tatăl său Constantin și fratele său Antioh. Cronicarii vremii ni-l arată ca pe un domn foarte popular. "Că așa arăta de bun și de blând - spunea Ion Neculce (cf.Ion Neculce, Letopisețul...) încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii". Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.^[30] [31]
  Memoria lui Cantemir este onorată prin atribuirea numelui său unor străzi importante din București și din alte orașe ale României, prin liceele și universitățile care îl au ca patron. În sudul Republicii Moldova există orașul Cantemir și un întreg raion Cantemir.
  Un monument al lui Dimitrie Cantemir este amplasat în orașul Țarițîno din Rusia, iar un altul în București, pe Bulevardul Dimitrie Cantemir.
  În 1975, în România a fost turnat un film artistic de lung metraj, intitulat Cantemir și Muschetarul român, în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în Republica Moldova, în 1973, Dimitrie Cantemir de Vlad Ioviță și Vitali Kalashnikov.
  În aprilie 2003 un parc din Istanbul a primit numele lui Dimitrie Cantemir.^[32]
  La 25 iunie 2007, președintele României Traian Băsescu a inaugurat la Istanbul Muzeul Dimitrie Cantemir, aflat în Casa Cantemir din cartierul Fener, unde cărturarul a locuit.^{[33][34][35][36]}
  Colegiul economic din Suceava îi poartă numele. În curtea instituției de învățământ a fost amplasat un bust închinat voievodului. De asemenea, în București există o universitate care îi poartă numele. Opere:  
  
• • Divanul sau Gâlciava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în limbile română și greacă, tipărită la Iași în 1698, din porunca fratelui lui Dimitrie, Antioh vodă Cantemir. Această operă este prima lucrare românească originală de gândire religioasă. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos).(G.Călinescu, Op.cit.,p.29). În Divanul... omul cu aspirațiile lui morale e pus în fața implacabilei Firi, care se așează în poziția ispititoare a lui Mefistofeles. Șerban Cioculescu^[37]apreciază că " opera lui de debut, Divanul...este un exercițiu de învățăcel, sub îndrumarea unui dascăl superior, cum a fost ieromonahul cretan Ieremia Cacavelas." De la Cacavelas a putut învăța Cantemir grecește și latinește, dar nu și disciplina gândirii științifice. Lucrarea este prefațată de Ieremia Cacavelas.
  • Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante), 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Francis Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, controversa dintre teism și deism, problema timpului etc. Este o scriere filozofică de factură precumpănitor scolastică.^[38]
  • Istoria ieroglifică scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare. Istoria ieroglifică este un "adevărat Roman de Renard românesc, [apreciază George Călinescu(Op.cit.)] asupra tâlcului politic al căruia...s-a insistat cu exces. Corbul (Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor și să se înscăuneze Struțocămila (Mihai Racoviță). Vidra se apără ținând un discurs după toate regulile retoricii... Bâtlanul denunță caracterul amfibiu al Vidrei care la rându-i ironizează dubla înfățișare a Bâtlanului, "pasăre de apă sau pește de aer". Istoria ieroglifică aduce o contribuție prețioasă limbii noastre literare, prin infuzia unei bogate paremiologii [paremiologie = studiul proverbelor, n.n.], în parte de origine sacră, dar mai ales în sensul cel mai larg populară, cu binevenite aluviuni orientale la matca noastră autohtonă. (apud Șerban Cioculescu, op. cit).
  

  Bust amplasat în curtea colegiului economic ce îi poartă numele din Suceava
  • Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman , redactată în latină: Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, între 1714 și 1716. Istoricul Virgil Cândea a descoperit manuscrisul acestei lucrări în biblioteca Houghton a Universității Harvard, din Cambridge (Massachusetts, SUA). Dan Slușanschi, cel mai important editor al textelor latine ale lui Cantemir, a publicat prima ediție critică în 2001. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană. În această operă, Dimitrie Cantemir descrie, la început, evoluția politică ascendentă a statului otoman, furnizând totodată date importante în legătură cu biografiile a 19 sultani, de la Osman, întemeietorul Imperiului Otoman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu Dimitrie. Sunt prezentate detalii interesante despre viața socială din imperiu, printre care și relatările privind răscoala lui Bedr ed-Din (1418-1420), răscoalele lui Musa Celebi, sprijinit de Mircea cel Bătrân și răscoalele gelalî (țărănești) din Anatolia în secolul al XVII-lea sub conducerea lui Kalenderoglu și Tavil etc.^[39]Prima parte a cărții se încheie pe la 1672, când imperiul intră în faza declinului politic și militar. Partea a doua a cărții, consacrată decăderii (scăderii, după cum zice autorul) Imperiului este mult mai concisă decât prima (se limitează numai la patru decenii, 1672-1712), însă este mai valoroasă, deoarece cuprinde unele observații personale ale lui Cantemir, martor ocular la o parte dintre evenimentele istorice descrise. Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.
  Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză în două tomuri,legate împreună, în 1734-1735, în Londra, prin efortul pastorului dr. Nicholas Tindal, care era magistru în artele liberale și vicar la Great Waltham (în comitatul Essex).; o nouă ediție, în 1756. Traducerea în limba franceză, Histoire de l'empire othoman, tot după manuscrisul latin, a apărut la Paris, în patru tomuri 8°, în 1743, Nyon père, traducătorul fiind M. de Jonquières (chanoine Regulier de l' Ordre Hospitalier du Saint Esprit de Montpellier). În 1745 apare la Hamburg traducerea germană a lui Johann Lothar Schmidt, ed. Christian Herold, după textul englez al lui N. Tindal. În 1876-1878, apare la București, traducerea în l. română, sub titlul Istoria Imperiului Ottomanu, de Demetriu Cantemiru, Partea I-II, trad. Dr. Ios. Hodosiu (Iosif Hodoș)^[40]. Iosif Hodoș a tradus după Johann Lothar Schmidt, din germană, care la rândul lui tradusese forma lui Nicholas Tindal. Iosif Hodoș este unul dintre membrii fondatori ai Societății literare române, care se va transforma în Academia Română.
  • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română^[41] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a eforturilor întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și unitatea lor de neam.^[42]Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclătită și nici un unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea, și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57)
  • Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descrierea Moldovei reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Descrierea Moldovei are trei părți: o primă parte consacrată descrierii geografiei, unde sunt prezentate relieful, bogățiile și organizarea administrativă a țării; partea a două se ocupă de politică, descriind pe larg forma de guvernământ, ceremonialul de la curtea domnească, armata, justiția, finanțele, clasele sociale și politice, obiceiurile; ultima parte este consacrată religiei, culturii, cuprinzând și un capitol despre limba și literatura moldoveană. În Descrierea Moldovei, principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești...^[43]În Descrierea Moldovei a fost prezentată harta Moldovei, în manuscris ( în latină: Tabula Geographica Moldauiae), aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Descrierea Moldovei a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching (Ștefan Lemny, op.cit. p.32), iar în românește în anul 1825^[44], sub titlul "Scrisoarea Moldovei", la Mănăstirea Neamț; ediția a II-a, Iași,1851, sub titlul Descrierea Moldaviei. Manuscrisul original al lucrării Descriptio Moldaviae se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Prima ediție critică a fost realizată de Dan Slușanschi în 2006.  

    Dimitrie Cantemir
    Portret în prima ediție a operei Descriptio Moldaviae (1716)
    Date personale
    Născut	26 octombrie 1673 Silișteni, Fălciu
    Decedat	21 august 1723 (49 de ani) Dmitrovsk, Rusia
    Părinți	Constantin Cantemir[1] Ana Bantăș
    Frați și surori	Antioh Cantemir
    Căsătorit cu	Casandra Cantacuzino Anastasia Trubetskaia
    Copii	Maria Cantemir Constantin Cantemir Antioh Cantemir Smaragda Cantemir
    Cetățenie	Moldova
    Ocupație	antropolog lingvist istoric filozof compozitor cartograf[*] scriitor geograf orientalist[*] politician
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Cneaz
    Familie nobiliară	Cantemirești[*]
    Domn al Moldovei
    Domnie	martie – aprilie 1693
    Predecesor	Constantin Cantemir
    Succesor	Constantin Duca
    Domn al Moldovei
    Domnie	1710 - 1711
    Predecesor	Nicolae Mavrocordat
    Succesor	caimacan Lupu Costachi

• 1813: Sofia Magdalena a Danemarcei și Norvegiei (3 iulie 1746 – 21 august1813) a fost regină a Suediei.
  A fost cel mai mare copil al regelui Frederick al V-lea al Danemarcei și Norvegiei și a reginei Louise a Marii Britanii. Bunicii materni erau George al II-lea al Marii Britanii și Caroline de Ansbach. La vârsta de cinci ani (1751), a fost logodită cu moștenitorul tronului Suediei, Gustav. Căsătoria a fost aranjată de Parlament nu de Casa Regală suedeză și nu a fost pe placul reginei Louisa Ulrika a Prusiei, care era în conflict cu parlamentul și care dorea ca fiul ei să se căsătorească cu nepoata sa, Philippine de Brandenburg-Schwedt. La 1 octombrie 1766 Sophia s-a căsătorit prin procură cu Gustav la Palatul Christiansborg din Copenhaga. Cei doi s-au căsătorit în persoană la Stockholm pe 4 noiembrie.
  La curtea suedeză a fost primită cu amabilitate de rege însă soacra sa o ura iar soțul său o ignora. Louisa Ulrika a încurajat distanțarea dintre fiul ei și soția acestuia în ciuda faptului că Sophia era frumoasă, a adus o zestre mare și era perfect educată pentru a fi o bună regină. Fiind o natură rezervată, era considerată rece și arogantă. După moartea regelui Adolf Frederick în 1771, Gustav a devenit rege al Suediei. Anul următor, Sophia Magdalena a fost încoronată regină. 
  Regina Sophia Magdalena
  Regina Sophia Magdalena era serioasă și foarte timidă și nu a făcut niciodată parte din cercul regelui. Ea și soțul ei aveau personalități diferite, ceea ce a mărit distanța dintre ei. Îi displăcea stilul de viața de la curtea din jurul soțului ei. Când își efectua îndatoririle de regină, cumnata sa o descria ca fiind „forțată să întâlnească oameni”. Ducesa a descris-o în jurnalul său ca timidă, frumoasă, rece, tăcută, foarte politicoasă, mândră și nesociabilă. Sophia Magdalena prefera să stea la reședința sa, Palatul Ulriksdal ori de câte ori putea. Avea două prietene intime, Maria Aurora Uggla Ehrengranat și baronesa Virginia Charlotta Duwall Manderström, care au rămas domnișoare de onoare și după ce s-au căsătorit, lucru neobișnuit pentru curtea suedeză.
  Iubea singurătatea și îi plăcea să-și petreacă zilele în apartamentele ei, cinând singură. Nu avea nimic de-a face cu politica cu excepția cazului din timpul războiului din 1788 când a primit sarcina de a iniția negocierile de pace cu Danemarca; l-a chemat pe ambasadorul danez, a vorbit cu el și i-a înmânat o scrisoare pentru regele Danemarcei.
  Sophia Magdalena este cea mai cunoscută în istoria Suediei prin scandalul creat în jurul căsniciei sale și a legitimității fiului ei. Căsătoria ei a fost aranjată politic iar la început Sophia Magdalena a fost descrisă de soțul ei ca fiind "rece ca gheața ". Căsătoria lor nu a fost consumată până în 1775, nouă ani după nuntă. Au existat zvonuri că regele era homosexual sau cu sexualitate subdezvoltată. Sexualitatea lui, care a influențat viața Sophiei Magdalena a fost mult dezbătută. Diverse documente scrise în timpul vieții sale au susținut că a fost bisexual. S-a îndrăgostit de nobila Charlotte du Rietz în 1768; nu este cunoscut dacă aventura a fost consumată. Ca adolescent, a făcut o pasiune pentru mama contelui Axel von Fersen, frumoasa Hedvig Catharina De la Gardie. Surse de încredere explică faptul că atât regele cât și regina aveau serioase probleme anatomice care au dus la complicații erotice și profesorul Erik Lönnroth de la Academia suedeză ajuns la concluzia că nu există nici o bază concretă pentru presupunerea că regele Gustav al III-lea a fost înclinat spre homosexualitate sau bisexualitate, și nici că Gustav Adolf a fost ilegitim. ^[1]
  Status quo dintre Gustav al III-lea și soția sa a fost alimentat de regina mamă care nu voia competiție în influența asupra fiului ei. Educația religioasă a Sophiei Magdalena și caracterul ei introvertit au determinat-o să evite curtea lui Gustav, ceea ce a făcut-o mai puțin atractivă în ochii soțului ei.
  În 1774 regele a aranjat căsătoria dintre fratele său, viitorul rege Carol al XIII-lea al Suediei și Hedwig Elizabeth Charlotte de Holstein-Gottorp pentru a rezolva problema imediată a unui moștenitor la tron. Ducesa a avut sarcini false și avorturi spontane care au putut să-l determine pe rege să consume căsnicia și să aibă propriul fiu.
  În 1778 Sophia Magdalena l-a născut pe Gustav Adolf, succesor la tronul suedez iar în 1782 a născut al doilea fiu, Charles Gustav, care a trăit numai un an. În unele cercuri s-a sugerat că primul fiu al regelui ar fi fost al contelui Frederick Munck. Adevărul era oarecum diferit: acesta a fost sugerat de scrisori ale celor implicați și anume că Munck a acționat în calitate de instructor sexual. Probabil regele era virgin așa cum era și regina iar Munck a fost chemat să ajute cum să-și consume căsătoria. Munck, un nobil finlandez, care era în acel moment maestru stabil, era cunoscut pentru aventurile sale; Munck era îndrăgostit de Anna Sofia Ramström, domnișoară de onoare a reginei. Contele și Ramström urmau să fie prezenți într-o cameră alăturată gata de a fi de ajutor dacă este nevoie.
  Când acest lucru a devenit cunoscut, mulți oameni au speculat pe exact modul în care acest tip de asistență a fost realizat. Oamenii și-au imaginat că Munck avut contact cu regina pentru a demonstra, și de asemenea că a avut relații sexuale cu regina cu penisul între coapsele regelui. Există și o caricatură care exemplifică acest lucru.
  

  Faimoasa caricatură cu Sophia Magdalena, Gustav III și Adolf Fredrik Munck.
  Instructajul sexual al lui Munck a fost confirmat dar nu există nici o dovadă că el a mers atât de departe în asistența sa așa cum sugerau zvonurile sau că el ar fi fost tatăl prințului. Nici regele nici regina nu au fost vreodată descriși ca având un mare interes pentru sex dar zvonurile au devenit persistente când regina i-a dăruit lui Munck un ceas cu imaginea ei, o pensie și un inel cu diamante iar regele l-a promovat.
  Cercul din jurul fratelui regelui, Ducele Carol, viitorul Carol al XIII-lea al Suediei, care își dorea tronul, a încurajat aceste zvonuri. Zvonurile s-au răspândit în întreaga societate. Regina mamă Louisa Ulrika a Prusiei a proclamat că fiul Sofiei era nelegitim, acuzând-o pe Sofia Magdalena de a fi prea frigidă pentru un amant și deci că regele i-a ordonat acest lucru. Au existat chiar zvonuri că regele și regina au divorțat în secret și că ea s-a măritat cu Munck. Regina mamă i-a ordonat fiului ei mai mic să-l interogheze pe Munck. Atât regele cât și regina au fost șocați de acuzații. Sofia a jurat că nu va mai vorbi cu regina mamă și într-adevăr, nu a mai făcut acest lucru.
  Regele a aranjat ca mama sa să-și ceară scuze public pentru acuzații. Între anii 1775 și 1783 probabil cuplul regal a fost fericit. Sofia era tratată cu respect după ce asigurase un moștenitor. După decesul celui de-al doilea copil (1783) mariajul a revenit la starea anterioară. O scurtă împăcare (1787) a fost comentată de ducesa Hedwig Elizabeth Charlotte în jurnalul său ca temporară, fără nici o speranță de a fi completă și de durată, că regele nu era "receptiv la farmecul feminin"; o altă insinuare că el a fost homosexual.
  În 1787, Sophia Magdalena a depus suma de 50.000 de coroane într-un cont pentru Munck, care a fost văzut ca un „cadou de rămas bun”. La acea vreme Munck începuse o relație cu balerina Giovanna Bassi pe care Sofia Magdalena n-o plăcea. Regele a fost îngrozit când a auzit acest lucru și a încercat să-l păstreze în secret. 

Sophia Magdalena în 1792
Văduvă în 1792, după ce soțul ei a fost ucis, Sofia a trăit o viață retrasă și-a petrecut mult timp făcând acțiuni de caritate. A fost profund îngrozită de asasinarea soțului ei, dar ea a făcut, de asemenea, un scandal prin refuzul de a se îmbraca în doliu, și a fost o mare ușurare pentru ea să fie văduvă și să se retragă din viața publică. Cumnatul ei, Ducele Carol, a devenit regent și ea a evitat un rol politic.
În 1797, ea a insistat să se sară peste protocol pentru a o face pe nora sa Frederica de Baden să se simtă binevenită, amintindu-și perioada când a fost ea mireasă. Nu a avut nici o influență politică după moartea soțului ei. În 1809, ea a asistat la abdicarea fiul ei, regele Gustav IV Adolf al Suediei, după ce Suedia a pierdut Finlanda în fața Rusiei. Regele a fost trimis în exil și înlocuit cu unchiul său patern, Carol al XIII-lea. Sofia Magdalena a rămas în Suedia până la moartea ei.
În 1810-1811, ea a fost una dintre puținele persoane de la Curtea suedeză, care s-a purtat frumos cu Desiree Clary deși soțul lui Desiree a privit-o cu suspiciune, ea a declarat că nu a fost ofensată că Jean-Baptiste Bernadotte a luat locul fiului ei însă Bernadotte nu a crezut-o. Regina mamă a petrecut ultimii ani pe proprietatea ei și nu a vizita Curtea foarte des.
S-a spus despre ea: A rămas una dintre cele mai tragice și izolate persoane din istoria Curții suedeze. 

Sophia Magdalena a Danemarcei

Regină a Suediei

• 1814: Benjamin Thompson, conte de Rumford, fizician americano-englez (n. 1753)
• * 1836: Claude-Louis Navier (n. 10 februarie 1785 – d. 21 august 1836), numele la naștere Claude Louis Marie Henri Navier (Pronunție în franceză: /klod lwi maʁi ɑ̃ʁi naˈvje/), a fost un om de știință francez, matematician, fizician și inginer, specializat în mecanică.
  Ecuațiile de bază ale dinamicii fluidelor (ecuațiile Navier-Stokes) au fost numite astfel după cei doi oameni de știință care le-au formulat și fundamentat: Claude-Louis Navier și George Gabriel Stokes. 

  Claude-Louis Navier

  Claude Louis Marie Henri Navier - bust aflat la École nationale des ponts et chaussées din Paris

• 1838 - A murit Adelbert von Chamisso, scriitor şi naturalist de origine franceză; a scris proză fantastică, încadrată curentului romantic (“Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl”) (n.30.01.1781).
• 1845: Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin – d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor francez catolic, monarhist. Din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcția de Ministru de Interne al Franței.
  Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol al X-lea și Ludovic al XVIII-lea. Proscris și căutat de patru ori de regimuri politice diferite, niciodată arestat, el a reușit de fiecare dată să fie reabilitat. În lunga sa carieră, plină de evenimente, a fost deputat regalist în timpul Revoluției franceze și al Directoratului francez, proscris în timpul regimului de Teroare, prefect al lui Napoleon, ministru de Interne în timpul regelui Ludovic al XVIII-lea și la încheierea vieții sale politice a fost deputat ultramonarhist. Este cunoscut în special pentru discursurile sale convingătoare și pătimașe, elocventă fiind implicarea sa în controversata reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne.
  Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția de contra-revoluționar extremist. 

  Conte Vincent-Marie Vienot de Vaublanc

  * 1877: Constantin Vârnav, ortografiat și Vîrnav, (n. 21 august 1806, Hilișeu, județul Dorohoi - d. 21 august 1877, Iași)^[1][2] a fost un medic român, protomedic al Moldovei între anii 1849-1855, organizator al sistemului sanitar în Moldova^[3] și deputat în Parlamentul României. Constantin Vârnav s-a născut în 1806^[2] în satul Hilișeu din județul Dorohoi, în familia lui Vasile Vârnav, mic moșier. Fratele său, călugărul Sofronie Vârnav (cu numele de mirean Scarlat, n. 1801), a fost unul dintre cei mai călduroși apărători ai ideii Unirii Principatelor.^[4]
  Din 1831 pînă în 1836 a studiat medicina la Viena și Buda, unde a obținut doctoratul în 1836 cu teza în limba latină Rudimentum Physiographie Moldaviae (Scurtă fiziografie^[5] a Moldovei).^[6] Constantin Vârnav a fost primul moldovean doctor în medicină.^[7] În lucrarea sa de doctorat Vârnav prezintă date importante privind epidemiologia și istoria medicinei: bolile existente în Moldova, condițiile climatice, economice și sociale, medicamentele întrebuințate de popor semnalând pentru prima oară într-o lucrare științifică valoarea procedeelor curative populare.^[1][8]
  Constantin Vârnav a murit în 1877 la Iași și a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea”. Monumentul său funerar a fost inclus pe lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04354 După obținerea doctoratului se întoarce în Moldova și, din 1836, practică medicina devenind ulterior, între anii 1849–1855 în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, protomedic al Moldovei.^[11] Din acest post el a participat la realizarea unor proiecte de îmbunătățire sanitară, sprijinind organizarea și dezvoltarea Spitalului „Sfântul Spiridon” și a Institutului Gregorian, viitoarea Maternitate din Iași.^[1][12]
  În paralel cu activitatea de îngrijire medicală exercită și o activitate didactică și de popularizare a igienei, predând între din 1842 și până la 30 iunie 1845 medicina populară la Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola^[13] și fondând, în 1844, Povățuitorul sănătății și al economiei, publicație periodică dedicată popularizării igienei, medicinei veterinare și agronomiei în mediul rural.^[1] Această revistă este precursoarea revistei Foaia societății de medici și naturaliști din Principatul Moldovei (1851) și, ulterior, a Buletinului Societății (1866) și a Revistei medico-chirurgicale.
  În timpul epidemiei de holeră din 1847-1848, epidemie în care a murit și mitropolitul Moldovei Meletie Lefter, pe lângă activitatea de îngrijire a bolnavilor, Constantin Vârnav a desfășurat și o activitate de educație sanitară, publicând Despre holera epidemiască (1848) și ulterior Despre holera asiatică (1872)^[4], lucrări ce tratau despre istoricului holerei și mijloacelor de combatere și care au fost considerate ca foarte docte pentru vremea sa.^[14]
  Constantin Vârnav a fost membru al Societății de Medici și Naturaliști din Iași, prima societate de acest fel fondată în Principatele Române în 1833 de către Jacob Czihak and Mihai Zotta, jucând un rol active în activitatea acesteia și ocupând un timp funcția de vicepreședinte. Constantin Vârnav a făcut parte din Partida unionistă, militând pentru Unirea Principatelor. A făcut parte din Divanul ad-hoc^[4]și a fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României din partea județului Dorohoi. 

  Constantin Vârnav

  Date personale Născut 21 august 1806 Hilișeu, județul Dorohoi Decedat 21 august 1877 Iași Copii Scarlat Vârnav Naționalitate română Cetățenie  România  Ocupație politician medic  Activitate Domeniu Medicină Cunoscut pentru Primul moldovean doctor în medicină Protomedic al Moldovei (1849-1855) Societăți Societatea de Medici și Naturaliști din Iași

• 1885: A murit  Mihail Gheorghiade Obedenaru, medic şi diplomat român de carieră; s-a preocupat de economia, antropologia şi folclorul popoarelor de origine latină; (n.Bucuresti, Muntenia,1839).
  
• 
  
  * 1934: Ion Rusu Abrudeanu (n. 14 decembrie 1870, Abrud-Sat, județul Alba - d. 21 august 1934, București) a fost publicist, om politic, deputat și senator român. A urmat cursurile școlii primare în localitatea natală, apoi a urmat cursurile secundare la Brad, Sibiu și Brașov. A luat bacalaureatul în anul 1888.
• A început activitatea publicistică în anii 1890-1891. A refuzat să se înroleze în armata austro-ungară și s-a refugiat în România. A colaborat la mai multe publicații, printre care "Timpul", "Conservatorul", "Adevărul" și "Dimineața". Între 1900-1914 și-a condus propria revistă, "România ilustrată", în paralel cu colaborarea la alte gazete.
  Înainte de anul 1916 a militat pentru intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta. Pentru aceasta a fost declarat "persona non-grata" de către mareșalul german Mackensen după semnarea Păcii de la Buftea în anul 1918. După încheierea Primului Război Mondial a intrat în politică, devenind membru al Partidului Național Liberal. A fost ales deputat în anul 1920, iar între 1931-1932 a fost senator de Alba. A murit pe 31 august 1934 la București, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. Lucrări: 
• Veche întâmplare
• Habsburgii, ungurii și românii (1915)
• Pacostea rusească (1920)
• Românii și războiul mondial (1921)
• Moții, calvarul unui popor eroic, dar nedreptățit (1928)
• Miron Cristea (1929)
• Păcatele Ardealului față de sufletul vechiului regat (1930)
• Aurul românesc, istoria lui din vechime până azi (1933)
• Tragedia aurului (1934)

Ion Rusu Abrudeanu
Date personale
Născut	14 decembrie 1870 Abrud-Sat, județul Alba
Decedat	21 august 1934 (63 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	Publicist, politician
Activitate
Partid politic	PNL

• 1940 - A murit Leon Troțki, politician și terorist rus (n. 1879)

  

  Photograph of Trotsky that appeared on the cover of the magazine Prozhektor in January 1924 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/8 noiembrie 1879, Bereslavka, Raionul Bobrîneț, Imperiul Rus – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare.

  A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism.

• 1943: Henrik Pontoppidan, scriitor danez (n. 1857)
• 1947 - În această zi în Dorlisheim, în Alsacia, a decedat Ettore Arco Isidoro Bugatti, fondatorul respectatei mărci care îi poartă numele. Bugatti s-a născut în Italia al Milano, fiind fiul unui designer de bijuteri şi mobilier italian. De asemenea, toţi fraţii săi au avut înclinaţii artistice, cel mai celebru fiind sculptorul Rembrandt Bugatti. Ettore, copilul cel mai mare al familiei Bugatti, a nutrit însă un interes mai mare pentru designul funcţional al maşinilor, contribuind la acea vreme la proiectarea mai multor maşini. În 1909 şi-a înfiinţat propria companiei Bugatti, în Molsheim, oraş care la acea vreme era în Germania, dar acum se află în Alsacia, Franţa. Compania s-a remarcat la acea vreme prin automobile premium de şosea şi modele de curse foarte competente, Bugatti având în palmares majoritatea GP-urilor importante desfăşurate la acea vreme. De asemenea, Bugatti a fost constructorul care a câştigat ediţia inaugurală a Marelui Premiul Monaco în 1929. Soarta a fost însă dură cu familia Bugatti şi pe 11 August 1939 Jean Bugatti, fiul lui Ettore Bugatti a murit la vârsta de30 de ani în timp ce testa un Bugatti Type 57. De asemenea, în Al Doilea Război Mondial fabrica de laMolsheim a fost distrusă. Moartea lui Ettore din 1947 a fost fatalitatea finală care a dus la decăderea mărcii italiene şi dispariţia ei din peisajul automobilistic în anii '60. La începutul anilor '90 Bugatti a revenit sub denumirea Bugatti Automobili SpA, deţinută de investitori italieni, apărând modelul Bugatti EB110, iar din 1998 a fost cumpărată de Volkswagen, grupul care a adus-o iarăşi în vârful piramidei exclusivităţii.
• * 1953: Nikolai Nikolaievici Punin (rusă Николай Николаевич Пунин) (n. 1888 la Helsingfors (azi Helsinki, Finlanda), d. 21 august1953 în lagărul din satul Abez, lângă orașul Vorkuta din R.A.S.S. Komi) a fost un istoric și critic de artă rus, una din victimele nenumărate ale comunismului sovietic.
• 1964 - A murit Palmiro Togliatti, lider comunist italian; (n.26.03.1893).
• 1972: A  decedat Nichifor Crainic (Ion Dobre), scriitor, ziarist şi politician român, membru al Academiei Române; a fondat ziarul de extrema dreapta ”Calendarul” (1932-1933) si a fost director al revistei ”Gândirea” (1928-1944). A fost detinut politic, în perioada 1947-1962 (eseuri “Nostalgia paradisului”); (n. 22.12.1889). Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre, n 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca – d. 20 august 1972, Mogoșoaia) teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist. A fost detinut politic, în perioada 1947-1962 (eseuri “Nostalgia paradisului”); (n. 22.12.1889).
  
• * 1979: Giuseppe „Peppino” Meazza (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe meˈattsa/; 23 august 1910 – 21 august 1979), de asemenea cunoscut ca il Balilla, a fost un fotbalist italian, care a jucat în principal pentru Internazionale în anii 1930, marcând 242 de goluri în 365 de meciuri pentru club. A condus Italia la victorie la două Campionate Mondiale: în 1934 și în 1938, câștigând premiul Balonul de Aur în 1934. El este considerat pe scară largă cel mai bun jucător al generației sale și unul dintre cei mai mari din toate timpurile. A fost clasat pe locul patru în clasamentul celor mai buni jucători din istoria Campionatului Mondial.
• 1983: Liderul opoziţiei filipineze, Benigno Aquino, a fost asasinat la doar câteva minute după întoarcerea acasă din exilul  petrecut ultimii trei ani în SUA.  A revenit în tara in ciuda ameninţărilor cu moartea primite. Aquino a fost cel mai temut adversar politic al dictatorului filipinez Ferdinand Marcos.
• 1991: A încetat din viaţă Eugen Jebeleanu, academician, poet, publicist şi traducător român. Membru al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974; (n. 24 aprilie 1911). Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român, membru al Partidului Comunist Român.
  
• 1995: Subrahmanyan Chandrasekhar, fizician, astrofizician și matematician indian, laureat Nobel (n. 1910)
• * 1997: Iuri Vladimirovici Nikulin (în rusă Юрий Владимирович Никулин; n. 18 decembrie 1921, Demidov, regiunea Smolensk — d. 21 august 1997, Moscova) a fost un actor, clovn și prezentator de televiziune rus. A primit numeroase ordine, printre care Artist al Poporului al URSS (1973), Erou al Muncii Socialiste (1990), de două ori Ordinul Lenin (1980 și 1990) etc.
  Este cunoscut pentru colaborările cu actorii Gheorghi Vițin și Evgheni Morgunov și regizorul Leonid Gaidai. Alături de Morgunov și Vițin a format o tripletă comică legendară în cinematografia sovietică.^[1][2] Ca rezultat al acestei colaborări, au apărut filmele sovietice culte Contrabandiștii (1961), Operațiunea Y (1965), Răpire în stil caucazian (1966). A mai jucat în alte comedii sovietice regizate de Gaidai, precum Mâna cu briliante (1968), Douăsprezece scaune (1971).
• * 1999: Jerzy Harasymowicz (n. 24 iulie 1933, Puławy – d. 21 august 1999, Cracovia) a fost un poet polonez. 
  Jerzy Harasymowicz
• * 2005: Robert Arthur "Bob" Moog (n. 23 mai 1934 – d. 21 august 2005), cel care a fondat firma Moog Music, a fost un pionier american în domeniul muzicii electronice, cel mai cunoscut pentru inventarea sintetizatorului Moog. 

  Robert Arthur "Bob" Moog

• 2008: Iosif Constantin Drăgan (n. 20 iunie 1917, Lugoj, d. 21 august 2008, Palma de Mallorca)^[2] a fost un om de afaceri român, stabilit de decenii în Italia. A scris mai multe cărți, în general cu tematică istorică. A scos buletinul istoric Noi tracii. În anul 2005 a fost pe locul doi în topul celor mai bogați români, conform revistei Capital, cu o avere estimată la 850 de milioane de dolari. Conform aceleiași reviste în 2006 a urcat pe primul loc, cu circa 1,3 - 1,6 miliarde de dolari.
• Cărți publicate de Iosif Constantin Drăgan:
• Noi, tracii și istoria noastră multimilenară, (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);
• Aurel C. Popovici, (1977);
• Idealuri și destine, (1977);
• Mileniul imperial al Daciei, (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
• Istoria Românilor, (Ed. Europa Nova, București, 1994);
• Adevărata istorie a românilor, (Nagard, Milano, 1996).
• Antonescu, Mareșalul și Conducătorul României, (Ed. Europa Nova, București, 1996);
• Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire - Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice Veneția, apărută într-o prima ediție în 1986 și a II-a ediție în 1990 și reeditată în 1991 la Fundatia Europeană Drăgan.
De asemenea, a publicat și trei volume în domeniul cercetărilor de marketing și anume:
• The World Mission of the International Marketing Federation, (1985);
• Geoclimate and History, (1987-1989);
• Bazele Cognitive ale Cercetărilor de Marketing, (1995) - în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu.
A mai publicat și două autobiografii:
• În serviciul Europei, (1971);
• Prin Europa - 4 vol. (1973-1980).
• Noi, tracii și istoria noastră multimilenară, (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);
• Aurel C. Popovici, (1977);
• Idealuri și destine, (1977);
• Mileniul imperial al Daciei, (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
• Istoria Românilor, (Ed. Europa Nova, București, 1994);
• Adevărata istorie a românilor, (Nagard, Milano, 1996).
• Antonescu, Mareșalul și Conducătorul României, (Ed. Europa Nova, București, 1996);
• Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire - Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice Veneția, apărută într-o prima ediție în 1986 și a II-a ediție în 1990 și reeditată în 1991 la Fundatia Europeană Drăgan.

De asemenea, a publicat și trei volume în domeniul cercetărilor de marketing și anume:

• The World Mission of the International Marketing Federation, (1985);
• Geoclimate and History, (1987-1989);
• Bazele Cognitive ale Cercetărilor de Marketing, (1995) - în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu.

A mai publicat și două autobiografii:

• În serviciul Europei, (1971);
• Prin Europa - 4 vol. (1973-1980).
•  Iosif Constantin Drăgan a absolvit studiile juridice la Universității din București, de la care a obținut licența în drept, în anul 1938. După absolvirea serviciului militar, ca artilerist, Institutul Italian de Cultură îi acordă, în anul 1940, o bursă de studiu, în Italia. După ce termină a doua facultate, la Universitatea din Roma, unde a studiat științe politice și economie, Drăgan își dă doctoratul în jurisprudență, tot la Roma. Acolo l-a cunoscut pe Giorgio del Vecchio, filosof al dreptului. Proaspătul doctor în jurisprudență Drăgan a tradus în limba română lucrarea lui del Vecchio „Lecții de filozofia dreptului”.
  La acea vreme Drăgan a fost atras de idealurile Gărzii de Fier, și, în interiorul acesteia, a reprezentat un curent de opinie corporatist^[3]. În 1941a pus bazele unei companii care exporta petrol românesc Italiei fasciste.
  După al doilea război mondial, în 1948, fondează o companie de distribuție a gazului petrolier lichefiat, Butan Gas.^[4] În urma venirii la putere a Partidului Comunist Român îi este interzisă pentru 30 de ani revenirea în România.^[4]
  În 1967 a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”, fundație care declară ca scop promovarea „valorilor civilizației românești”.^[4] A mai fondat două edituri (Nagard în Italia și Europa Nova în România), o universitate privată (al cărei proprietar este), Universitatea Europeană Drăgan (fondată în 1991 la Lugoj), o stație TV, una radio (Radio NovaFm), un ziar săptămânal (Redeșteptarea) și un cotidian local (Renașterea Bănățeană) – toate în România. De asemenea a mai finanțat construirea lângă Orșova a unei statui înalte de 40 de metri a lui Decebal (cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa).
  Datorită unor cărți pe care le-a publicat a fost asociat curentului la granița dintre protocronism și naționalism din istoriografia română, promovată ulterior de regimul lui Nicolae Ceaușescu^[5][6]. Deși simpatizant al Gărzii de Fier, Drăgan devine un colaborator semioficial al lui Ceaușescu și al regimului comunist, ca rezultat având acces la anumite documente inedite despre Ion Antonescu, documente pe care le-a folosit într-o carte în care îl pune într-o lumină favorabilă pe acesta^[7].
  În semn de recunoaștere a activității culturale desfășurate de Iosif Constantin Drăgan, (ca economist, tracolog, scriitor și președinte al Fundației Europene Drăgan), la 7 octombrie 1980, Universitatea din Timișoara l-a numit profesor asociat.^[8]
  După Revoluția Română din 1989, Iosif Constantin Drăgan le-a dat suport financiar lui Eugen Barbu și lui Corneliu Vadim Tudor pentru a-și lansa revista România Mare^[6]. Împreună cu Vadim Tudor a fost fondatorul în 1990 al "Ligii Mareșal Ion Antonescu", mai târziu redenumită "Liga Mareșalilor", în urma schimbărilor din legislația română legate de cultul personalităților vinovate de crime împotriva umanității^[7]. În 1995, la vârsta de 78 de ani, Drăgan s-a căsătorit cu Daniela Veronica Gușă ^[9] (aceasta având la momentul respectiv 22 de ani), fiica generalului Ștefan Gușă, fostul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1986-1989)^[10].
  Drăgan are și un fiu mai mare, Mike Fink ^[11], născut în 1971, care în 2005 a anunțat că nu a reușit în precedenții trei ani sub nici o formă să-și contacteze tatăl. Din cauza acestor afirmații, Ziarul Ziua a concluzionat ca Drăgan era ținut captiv de mai tânăra sa soție și de partenerii săi de afaceri^[12]. Totuși, potrivit jurnaliștilor de la Averea, el a fost văzut în București câteva zile mai târziu, luând cina într-un restaurant împreună cu soția^[13].   

  Iosif Constantin Drăgan
  Date personale
  Născut	20 iunie 1917 Lugoj, Austro-Ungaria
  Decedat	21 august 2008 (91 de ani) Palma de Mallorca, Spania
  Căsătorit cu	Daniela Veronica Gușă
  Copii	Mike Fink, Ștefan Constantin și gemenii Alexandru Eugen și Tudor Sebastian
  Naționalitate	român
  Cetățenie	România  Italia  Regatul Italiei
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	scriitor, memorialist, om de afaceri
  Partid politic	Mișcarea Legionară
  Limbi	limba română[1]
  Studii	Facultatea de Drept a Universității din București, Științe politice și economice la Universitatea din Roma
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	corporatism
  Operă de debut	“Noi, tracii și istoria noastră multimilenară”
  Opere semnificative	„Lecții de filozofia dreptului”
  Influențe[ascunde] Giorgio del Vecchio
  Note
  Fondator al "Ligii Mareșal Ion Antonescu" Președinte al Fundației Europene Drăgan

• 2011: Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian^[1][2], n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu^[1][3] român, comunist ^[4], membru titular al Academiei Române, din 1955.

  A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.^[5] În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii” clasa I.^[6]

  Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian”.^[7]

  În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.^[8]

  După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România. 

  Constantin Ionescu Gulian
  Date personale
  Născut	22 aprilie 1914 București, România
  Decedat	21 august 2011, (97 de ani)
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	filozof, politician comunist
  Activitate
  Educație	Conservatorul de Muzică din București, Facultatea de Litere și Filozofie București, Universitatea Sorbona
  Organizație	Universitatea din București
  Partid politic	Partidul Comunist Român
  Premii	Ordinul Muncii clasa I
  Membru titular al Academiei Române

  * 2012: Maria Simionescu (n. 13 octombrie 1927, Cosmești, județul Galați - d. 21 august 2012, București) a fost o antrenoare federală și arbitră de gimnastică română, vicepreședinta Federației Române de Gimnastică, fondatoare (împreună cu soțul său, Gheorghe Simionescu) a Liceului de Cultură Generală cu Program Special de Gimnastică din Onești, fondatoare și personalitate distinctă a școlii gimnasticii moderne din țara sa. Absolventă a fostului ICF din București, promoția 1953, a lucrat mai întâi ca asistentă la catedra de gimnastică a Institutului, și apoi, din 1956, ca antrenoare federală a loturilor de gimnastică ale României ^[1]. În această calitate, a antrenat echipele naționale ale țării, participante la trei ediții succesive ale Jocurilor Olimpice, Melbourne (1956), Roma (1960) și Tokio (1964) ^[1].

  A fost vicepresedintă a Federației Române de Gimnastică. Împreuna cu soțul ei, Gheorghe Simionescu, a organizat și asigurat conducerea liceului de gimnastică de la Onești, creând, o școală unică cu acest profil în România, care a fost ulterior duplicată la Deva. Astfel, a luat naștere o instituție distinctă de învățământ, dispunând de baza materială și obiective didactice proprii, de inițiere, instruire și perfecționare sportivă.  A contribuit direct la obținerea de către gimnastele din România a 234 de medalii, 52 de medalii la Jocurile Olimpice (18 de aur, 15 de argint, 19 de bronz); 85 la Campionatele Mondiale (32 aur, 25 de argint, 28 de bronz) și 97 la Campionatele Europene (32 de aur, 37 de argint și 30 de bronz),^[2] plus 80 de medalii cucerite la edițiile campionatelor continentale de junioare ^[2]. În 1972 devine membră în Comitetul tehnic al Federatiei Internationale de Gimnastica si, ulterior, vicepresedinta a acestuia. Cooptată în comisia de arbitri a F.I.G., a oficiat la Campionate Mondiale și Jocuri Olimpice, din 1972 și până în 1996. În anul 2000 i-a fost conferita Crucea Nationala „Serviciul Credincios”, clasa I

• * 1913: Gheorghe Apostol (n. 16 mai 1913, lângă Tudor Vladimirescu, județul Galați, d. 21 august 2010, București)^[2] a fost un politician român și conducător al Partidului Comunist Român, principalul contracandidat al lui Ceaușescu la funcția de lider al partidului, după moartea lui Gheorghiu-Dej. În anul 1934 a devenit membru al Partidului Comunist din România. În timpul ilegalității a aparținut grupului din închisori condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, el fiind un militant de rang mijlociu. După război, între 1945 - 1952 ocupă funcția de președinte al Confederației Generale a Muncii, apoi al Consiliului General al Sindicatelor (1955-1961, 1967-1969). În două rânduri este prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1952-1954, 1961-1967). Funcția sa cea mai importantă a fost cea de prim-secretar al Comitetului Central al PMR (Partidul Muncitoresc Romîn) 1954-1955. A fost de asemenea membru al Biroului Politic (1948-1969) și al prezidiului permanent al CC al PCR (1965-1969), ministru al agriculturii și silviculturii (1953-1954), președinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1967-1969) și director general al Direcției Generale a Rezervelor de Stat (1969-1975). Din această ultimă funcție este destituit la 13 martie 1975 pentru „abatere de la morală”, ulterior fiind numit ambasador în diverse state sud-americane (Argentina, Uruguay și Brazilia, 1977-1988).^[3] În anii '60 era considerat, alături de Nicolae Ceaușescu, ca unul dintre principalii posibili succesori ai lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României, îl prefera pe Ceaușescu ca succesor iar astfel ambițiile lui Apostol de a ajunge liderul partidului au fost zădărnicite. Apostol a manifestat ulterior resentimente puternice față de Ceaușescu și Maurer.^[4] La Congresul al X-lea al PCR din anul 1969, Gheorghe Apostol a fost atacat de către Constantin Dăscălescu, care în acel moment deținea funcția de secretar al Comitetului județean Galați, și a fost eliminat din conducerea partidului. Ca urmare a avut o perioadă de inactivitate politică, fără să mai dețină vreo funcție, după care a fost numit ca ambasador în Argentina. În ultimii ani ai regimului comunist, exclus din toate cercurile puterii comuniste, devenit un inadaptat politic, Apostol a fost inițiatorul "scrisorii celor șase".^[5] care a fost publicată de către mass-media din Occident în luna martie a anului 1989.^[4] După Revoluția din 1989, Apostol a dat o serie de interviuri prin care-l acuza pe Nicolae Ceaușescu că ar fi cerut Securității să însceneze mai multe accidente de mașină în vederea eliminării sale fizice. Iată cum povestește despre această perioadă: „Eu eram ambasador în Brazilia și, văzând că în jurul țării noastre s-au schimbat lucrurile, că România devenise o insulă, am decis că cineva trebuia să acționeze pentru a se produce și la noi în țară o schimbare. Am vorbit cu nevastă-mea și am hotărât să vin în țară și să încep o acțiune împotriva lui Ceaușescu, în 1988. Am vorbit cu Buhoiucare era la New York și i-am spus și lui care este dorința mea. Buhoiu mi-a spus să nu mă duc că mă lichidează. Și cu toate astea am plecat. În drum spre România m-am oprit la Londra unde am vrut să am un contact cu Secția română de la BBC. Am înregistrat un interviu de patru ore și am spus că se poate publica de BBC numai în cazul în care mor eu sau moare Ceaușescu.”

• — Din interviul acordat de Gheorghe Apostol Agenției Rompres în mai 2006^[6]

  Gheorghe Apostol a reprezentat în anii 50 oligarhia stalinistă dogmatică iar conflictul său cu Ceaușescu nu a avut la bază vreo dispută ideologică. Ca și ceilalți semnatari ai scrisorii celor șase, Apostol a încercat tardiv să susțină un punct de vedere reformist-comunist într-o țară dominată de o dictatură personală. Gheorghe Apostol a fost acuzat de Silviu Brucan pentru slăbiciunea pe care ar fi arătat-o în fața presiunilor și a interogatoriilor la care a fost supus de către comisiile partidului. El nu a mai putut reveni după revoluția din 1989 în viața publică.^[4]
  Gheorghe Apostol a făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3).
  A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie a fost înainte de război, a doua a fost cu Melita Apostol (Scharf) de origine evreiască, fostă directoare a Radioteleviziunii între anii 1954 - 1958, ultima soție fiind fosta solistă de operă Adriana Codreanu, fiica lui Buță Ciocârlan din Străoane, Vrancea. A avut trei copii, Eugenia^[5] sau Ecaterina (Geta)^[1](din prima căsătorie), Gheorghe (Gelu) și Sanda (din a doua căsătorie). Ultimii doi au emigrat mai demult din România (în Canada, respectiv în Israel).^[5]
  Un amănunt interesant este modul cum numeroși activiști importanți ai Partidului Comunist Român își botezau copiii. Astfel, conform unor autori, Chivu Stoica, Leontin Sălăjan și Teohari Georgescu și-ar fi botezat fiicele cu numele de Ana din considerație față Anei Pauker. În mod similar Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Ghizela Vass, Alexandru Sencovici și Vasile Vîlcu și-ar fi botezat băieții cu numele de Gheorghe în semn de respect față Gheorghe Gheorghiu Dej. În schimb, Nicolae Ceaușescu și-a numit copiii Valentin, Zoe și Nicolae 
• 1936—este președintele Comitetului tineretului din Blocul pentru apărarea libertăților democratice;
• 1937—este condamnat la 3 ani închisoare pentru activități comuniste și tulburarea ordinii publice, cu o interdicție de 10 ani și o amendă de 30.000 lei cu Sentința nr. 124/25 februarie 1937 dată de Tribunalul Militar al Diviziei 21 Infanterie;^[8]
• 1941—a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, conform ordinului nr. 33448/1941 al Direcției Generale a Poliției (28 mai 1941);
• 1944—evadează în august 1944;
• 1947—este administrator financiar la Ministerul Finanțelor (la 16 mai 1947);
• 1948—este numit în funcția de președinte al Confederației Generale a Muncii;
• 1948—devine membru al Comisiei pentru simplificarea și raționalizarea aparatului de stat (din 1 decembrie 1948);
• 1952 - 1954—preia funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (28 mai 1952 – 21 aprilie 1954);
• 1955—ajunge pe postul de președinte al Consiliului Central al Sindicatelor (din 27 septembrie 1955);
• 1953 - 1954—preia portofoliul de ministru al Agriculturii și Silviculturii (5 noiembrie 1953 – 21 aprilie 1954);
• 1955 - 1961—este președintele Consiliului Central al Sindicatelor (1 octombrie 1955 – 8 martie 1961);
• 1961 - 1967—este numit ca primvicepreședinte al Consiliului de Miniștri (21 martie 1961 – 3 ianuarie 1967);
• 1967 - 1969—este președintele Consiliului Central al UGSR (9 decembrie 1967 – 13 martie 1969);
• 1969 - 1975—preia funcția de director general al Rezervelor de Stat (8 septembrie 1969 – 19 martie 1975);
• 1969 - 1970—devine membru al Consiliului Apărării a RSR (7 aprilie 1969 – 4 mai 1970);
• 1977 - 1983—ambasador al RSR în Argentina (5 mai 1977 – 27 mai 1983);
• 1977 - 1989—ambasador în Republica Orientalã a Uruguayului (5 mai 1977 – 28 martie 1989);
• 1983 - 1988—ambasador în Brazilia (12 septembrie 1983 – 17 august 1988). 

  Gheorghe Apostol

  Date personale Născut 16 mai 1913[2]  Tudor Vladimirescu, Galați, România  Decedat 21 august 2010 (97 de ani)[3][2][4]  București, România  Căsătorit cu 1. ?, 2. ilegalista Melita Scharf[1], 3. Adriana Codreanu Copii Eugenia (din prima căsătorie), Gheorghe și Sanda (din a doua căsătorie) Cetățenie  România  Ocupație politician diplomat sindicalist[*]  Ambasador al României în Brazilia  În funcție 12 septembrie 1983 – 17 august 1988 Ambasador al României în Uruguay  În funcție 5 mai 1977 – 28 martie 1989 Ambasador al României în Argentina  În funcție 5 mai 1977 – 27 mai 1983 Deputat în Marea Adunare Națională  În funcție 1969 – 1975 Circumscripția Galați În funcție 1965 – 1969 Circumscripția Galați În funcție 1957 – 1965 Circumscripția Galați În funcție 1948 – 1957 Circumscripția Hunedoara În funcție 1946 – 1948 Circumscripția Hunedoara Membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român  În funcție 21 octombrie 1945 – 12 august 1969 Premii Ordinul Coroana României (1947) Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (1947) Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa I[*] (1953) Ordinul Muncii clasa I[*] Ordinul Apărarea Patriei clasa I[*] Ordinul „23 August” clasa I[*] (1959) Ordinul Tudor Vladimirescu clasa I[*] (1966) Partid politic PCR (din 1934) Alma mater Școala de meserii CFR din Galați

• 
• * 2011: Constantin Ionescu Gulian (pe numele său complet Constantin Henri Ionescu-Gulian^[1][2], n. 22 aprilie 1914, București - 21 august 2011) a fost un filosof evreu^[1][3] român, comunist ^[4], membru titular al Academiei Române, din 1955.
  A studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză.^[5] În Germania, el a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg. Cartea sa despre antropologia filozofică marxistă a apărut în Franța în a trei ediții, în același timp fiind tradus în spaniolă, portugheză și germană, existând chiar și o ediție mexicană. Renumita sa Monografie Hegel a fost editată și în Uniunea Sovietică (Moscova, 1962-1963). În anul 1964, academicianului Constantin Ionescu-Gulian i s-a conferit „Ordinul Muncii” clasa I.^[6]
  Vladimir Tismăneanu citează o apreciere a lui Sorin Lavric, care se referă la C. Ionescu-Gulian, încă membru al Academiei Române, poreclit cândva „academicuțul Nulian”.^[7]
  În 1957, academicianul C.I. Gulian a publicat un studiu pe tema fatalismului, proclamând: „Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen naturale, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere”.^[8]
  După ce fusese „scuturat” într-un discurs al lui Leonte Răutu, C.I.Gulian s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a „demolat” pe Titu Maiorescu și pe Eugen Lovinescu în perioada proletcultistă a regimului comunist din România. Scrieri: 
• Introducere în etica nouă, Editura de Stat 1946.
• Goethe și problemele filosofiei, București 1957.
• Hegel sau filosofia crizei, Editura Academieri R.S. România, București, 1970
• Versuch einer marxistischen philosophischen Anthropologie, Darmstadt, Neuwied, Luchterhand, 1973
• Introducere în istoria filosofiei moderne, Editura Enciclopedică Română, București, 1974
• Bazele istoriei și teoriei culturii, Editura Academieri R.S. România, București, 1975
• Marxism și structuralism, Editura Politică, București, 1976
• Structura și sensul culturii, Editura Politică, București, 1980
• Hegel, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
• Axiologie și istorie: de la Zaratkustra la Hegel Editura Academiei R.S. România, București, 1987
• Axiologie și istorie în gândirea contemporană, Vol.1. Editura Academiei Române, București, 1991
• Nietzsche, Vol.1, Editura Academiei Române, București, 1994.

* 2012: Maria Simionescu (n. 13 octombrie 1927, Cosmești, județul Galați - d. 21 august 2012, București) a fost o antrenoare federală și arbitră de gimnastică română, vicepreședinta Federației Române de Gimnastică, fondatoare (împreună cu soțul său, Gheorghe Simionescu) a Liceului de Cultură Generală cu Program Special de Gimnastică din Onești, fondatoare și personalitate distinctă a școlii gimnasticii moderne din țara sa. Absolventă a fostului ICF din București, promoția 1953, a lucrat mai întâi ca asistentă la catedra de gimnastică a Institutului, și apoi, din 1956, ca antrenoare federală a loturilor de gimnastică ale României ^[1]. În această calitate, a antrenat echipele naționale ale țării, participante la trei ediții succesive ale Jocurilor Olimpice, Melbourne (1956), Roma (1960) și Tokio (1964)^[1].

A fost vicepresedintă a Federației Române de Gimnastică. Împreuna cu soțul ei, Gheorghe Simionescu, a organizat și asigurat conducerea liceului de gimnastică de la Onești, creând, o școală unică cu acest profil în România, care a fost ulterior duplicată la Deva. Astfel, a luat naștere o instituție distinctă de învățământ, dispunând de baza materială și obiective didactice proprii, de inițiere, instruire și perfecționare sportivă.  A contribuit direct la obținerea de către gimnastele din România a 234 de medalii, 52 de medalii la Jocurile Olimpice (18 de aur, 15 de argint, 19 de bronz); 85 la Campionatele Mondiale (32 aur, 25 de argint, 28 de bronz) și 97 la Campionatele Europene (32 de aur, 37 de argint și 30 de bronz),^[2] plus 80 de medalii cucerite la edițiile campionatelor continentale de junioare ^[2]. În 1972 devine membră în Comitetul tehnic al Federatiei Internationale de Gimnastica si, ulterior, vicepresedinta a acestuia. Cooptată în comisia de arbitri a F.I.G., a oficiat la Campionate Mondiale și Jocuri Olimpice, din 1972 și până în 1996. În anul 2000 i-a fost conferita Crucea Nationala „Serviciul Credincios”, clasa I

* 2014: Toma Popescu (n. 2 ianuarie 1954, Timișoara, România – d. 21 august 2014^[1]) a fost un tenor român și un profesor renumit în Europa. Fost solist al Operei din Timișoara, a înființat și condus la Viena Studio Internationale di Bel Canto „Toma Popescu”, care din 1990 a acordat câtorva cantăreți români burse de studii. Nume celebre ale scenelor internaționale au studiat în cadrul acestui studio.

• 2016: Marin Moraru (n. 31 ianuarie 1937, București, România – d. 21 august 2016, București, România) a fost un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce.  Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în București și s-a stins din viață la 21 august 2016, la București (Spitalul Elias). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiță Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.

  După absolvirea facultății, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) și la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).

  După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.  

  PIESE DE TEATRU

  • Pigulete plus cinci fete de C. Bratu
  • Chirița în provincie de Vasile Alecsandri
  • Ocolul Pământului de P. Kohout
  • Umbra de E. Swartz
  • Troilus și Cresida de William Shakespeare
  • Capul de rățoi de George Ciprian
  • D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale
  • Nepotul lui Rameau de Diderot
  • "Transplantarea inimii necunoscute de A. Marodin
  • Leonce și Lenav de G. Buchner
  • Un fluture pe lampă de Paul Everac
  • Trei frați gemeni din Veneția de A. Mattiuzzi
  • Ultima oră de Mihail Sebastian
  • O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale
  • Saragosa
  • Romulus cel Mare de Friedrich Dürrenmatt
  • Gaițele de Alexandru Kirițescu
  • Fundația de Valeho
  • O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale
  • Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett
  • Harap Alb de Radu Ițcuș
  • Azilul de noapte de Maxim Gorki
  • Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa
  • Crimă pentru pământ, dramatizare de Grigore Gonța după romanul omonim al lui Dinu Săraru
  • Egoistul de Jean Anouilh
  • Femeia îndărătnică de William Shakespeare
  • Piscina de la miezul nopții de Peter Karvas

  FILMOGRAFIE

  • Haiducii (1966)
  • Un film cu o fată fermecătoare (1966)
  • Maiorul și moartea (1967)
  • Răzbunarea haiducilor (1968)
  • Felix și Otilia (1972) - dublaj de voce Costache Giurgiuveanu
  • Filip cel Bun (1974)
  • Un comisar acuză (1974) - comisarul Ghiță Petrescu
  • Un zâmbet pentru mai târziu (1974)
  • Actorul și sălbaticii (1975) - majordomul Vasile
  • Elixirul tinereții (1975)
  • Toamna bobocilor (1975) - Toderaș
  • Operațiunea Monstrul (1976) - Corneliu
  • Tufă de Veneția (1977)
  • Iarna bobocilor (1977) - Toderaș
  • Cianura și picătura de ploaie (1978) - dr. Grecea
  • Concurs (1982)
  • Faleze (1982)
  • Ringul (1984) - Tom
  • Zbor periculos (1984)
  • Masca de argint (1985) - boierul Vâlcu
  • Vară sentimentală (1986) - brigadierul Ioan Stroe
  • Cuibul de viespi (1986)
  • Chirița în Iași (1987)
  • În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
  • Inimă de țigan (2007) - Cristofor
  • Regina (2008) - Cristofor
  • Iubire și Onoare (2010) - Mohamed
  • Pariu cu viața (2011) - Silviu „Bunicu” Crăciun
  • O nouă viață (2014) - Silviu „Bunicu” Crăciun

  PUBLICAȚII

  • Suntem ce sunt amintirile noastre, Editura ALL, 2013 ^[2]

  DISTINCȚII

  • În 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) cu ocazia aniversării instituției.^[3]
  • Premiul Gopo al Asociației pentru promovarea Filmului Românesc, ediția a 3-a, 2009, pentru întreaga carieră.^[4]
  • În 2012 a primit o stea pe „Aleea Celebrităților” din București (Piața Timpului).^[1]
  • Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate.^[5]

  Decorații

  • Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[6]
  • Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce (2008)

  MARIN MORARU
  DATE PERSONALE
  NĂSCUT	31 IANUARIE 1937  BUCUREȘTI, ROMÂNIA
  DECEDAT	21 AUGUST 2016 (79 DE ANI)  BUCUREȘTI, ROMÂNIA
  ÎNMORMÂNTAT	CIMITIRUL BELLU
  CETĂȚENIE	ROMÂNIA
  OCUPAȚIE	ACTOR ACTOR DE TEATRU[*] ACTOR DE FILM ACTOR DE TELEVIZIUNE[*]
  ALMA MATER	UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ „ION LUCA CARAGIALE” DIN BUCUREȘTI
  PREMII GOPO
  2009 GOPO PENTRU ÎNTREAGA OPERĂ

  

* 2017: Éva Kiss-Bitay (n. 20 mai 1928, Bistrița, Regatul României – d. 21 august2017, Cluj-Napoca, România) a fost o biologă română de etnie maghiară. A fost soția biochimistului István Kiss. Éva Kiss-Bitay a absolvit liceul în 1949 la Colegiului Național Bethlen din Aiud. Următorii patru ani i-a petrecut studiind la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a devenit licențiată în biologie cu teza Efectul stimulanților și inhibitorilor corticali asupra formării anticorpilor. A predat în mai multe școli din Cehu Silvaniei și Cluj, unde a fost și director de școală, până a ieșit la pensie.

Éva Kiss-Bitay a scris și editat mai multe cărți, volume și articole științifice și de ziar, care au fost publicate în România. De asemenea, a tradus cărți din limba română în maghiară. 

Éva Kiss-Bitay
Date personale
Născută	20 mai 1928  Bistrița, Regatul României
Decedată	21 august 2017 (89 de ani)  Cluj-Napoca, România
Căsătorită cu	István Kiss[*] (până în 2004)
Cetățenie	România
Etnie	maghiarii din România
Ocupație	pedagogă[*] biologă
Activitate
Alma Mater	Colegiul Național Bethlen din Aiud Universitatea Bolyai din Cluj

* 2018: Stefán Karl Stefánsson (n. 10 iulie 1975, Hafnarfjörður, Islanda – d. 21 august 2018, Reykjavík, Islanda^[1]) a fost un actor și cântăreț islandez, cel mai bine cunoscut pentru rolul Robbie Rotten („Robbie Putrezitul”) din LazyTown (Orășelul leneș). Cariera lui Stefánsson a început în anul 1994. La vârsta de 19 ani, a lucrat ca păpușar pentru televiziune. În timpul anilor în calitate de păpușar, a studiat și la Academia de Dramă din Islanda. Cu toate acestea, el a fost nemulțumit de perspectivele standardelor dramatice ale Islandei. El își amintește că directorul său de la liceul său a spus că "nu este vorba de a face fețe și de a-ți schimba fața", cu care nu era de acord.

Mai târziu, Stefánsson a fost invitat de către Magnús Scheving, un gimnast islandez, să prezinte una dintre personajele din cea de-a doua piesă LazyTown (Orășelul Leneș). Scheving a creat piesele din cauza îngrijorărilor sale cu privire la generația mai tânără din Islanda, care nu dispune de exerciții fizice suficiente. Stefánsson a explicat că: "Scheving dorea ca copiii să devină mai sănătoși, așa că a creat acest muzical numit LazyTown. A jucat într-un rol fiind Sportacus, fanatismul de fitness, iar eu eram Robbie Putrezitul, tipul căruia îi plăcea să rămână în interior și să doarmă". După succesul inițial cu muzicalul, Nickelodeon a încheiat în cele din urmă o înțelegere cu creatorii lui LazyTown pentru a face primele 40 de episoade ale lui LazyTown împreună cu un studio special construit în Islanda. În primii ani de la LazyTown la începutul anilor 2000, Stefánsson nu cunoștea inițial engleza, dar în curând a vorbit-o fluent. Stefánsson a trăit în Los Angeles cu soția, Steinunn Ólína Þorsteinsdóttir și cu copiii lui.

El a fost diagnosticat pentru prima dată cu cholangiocarcinom în 2016 și a suferit o intervenție chirurgicală pentru a elimina metastazele în 2017; boala a revenit în 2018. În 2018, i-a fost acordat Ordinul Șoimului. Stefánsson a anunțat în octombrie 2016 că a fost diagnosticat cu cancer biliar; o campanie GoFundMe a fost creată ulterior de scriitorul LazyTown, Mark Valenti, pentru a-și plăti costurile de trai atunci când a devenit prea bolnav să muncească . Campania a fost popularizată de diferiți utilizatori YouTube care au încărcat parodii ale operei lui Stefán Karl, care au dus la cântecele "We Are Number One" și "The Mine Song" de la LazyTown devenind un "meme" pe Internet. În august 2017, Stefánsson a declarat că a fost în remisiune. El a clarificat în campania sa GoFundMe că în timp ce metastazele sale au fost îndepărtate după o intervenție chirurgicală hepatică reușită în iunie 2017, el a avut încă o boală și a refuzat terapia adjuvantă în continuare.

În martie 2018, Stefánsson a fost diagnosticat cu cancer biliar inoperabil și a spus că a fost supus chimioterapiei pentru a-și prelungi viața. În aprilie 2018, el a anunțat că a ales în mod personal să întrerupă chimioterapia și a închis toate conturile sale de social media. El a murit pe 21 august 2018 la vârsta de 43 de ani. Soția lui a afirmat că "după dorințele lui Stefánsson, nu va fi nici o înmormântare, rămășițele sale vor fi împrăștiate în secret într-un ocean îndepărtat."

A fost anunțat de către managerul său Cheryl Edison că Academia și Centrul pentru Arte Spectacole Stefán Karl va fi lansată în Elveția, în 2019 ca un memorial al carierei sale. Stefánsson a jucat în diverse lucrări, inclusiv piese de teatru, filme, seriale de televiziune, și jocuri:

Teatru:

• The Jungle Book by Rudyard Kipling (1997 - 1999)
• Palace of Crows by Einar Örn Gunnarsson (1998 - 1999)
• Ivanov by Anton Chekhov (1998 - 1999)
• 1000 Island Dressing by Hallgrímur Helgason (1999 - 2000)
• Little Shop of Horrors (1999 - 2000)
• A Midsummer Night's Dream (1999 - 2000)
• Glanni Glæpur í Latabæ (Orășelul Leneș) de Magnús Scheving și Sigurdur Sigurjónsson (rol, Robbie Putrezitul)
• Stones in His Pockets de Marie Jones (2000 - 2001)
• Singin' in the Rain de Comden, Green, Freed și Brown (2000 - 2001)
• The Cherry Orchard de Anton Chekhov (2000 - 2002)
• Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand (2001 - 2002)
• Noises Off de Michael Frayn (2002 - 2003)
• Life x 3 de Yasmina Reza (2002 - 2003)
• Dr. Seuss' How the Grinch Stole Christmas! The Musical (rol, The Grinch) (2008 - 2015)

Filme:

• Áramótaskaupið (1994)
• Privacy (1995)
• Skaupið: 1999 (1999)
• Regina (2001)
• Áramótaskaupið (2001)
• Stella For Office (2002)
• Litla lirfan ljóta (2002)
• Áramótaskaupið (2002)
• Night at the Museum (2006)
• Jóhannes (2009)
• Thor (2011)
• Polite People (2011)
• Harry Og Heimir (2014)

Televiziune:

• LazyTown (Orășelul Leneș) (2004 – 2007; 2013 – 2014)
• Titch and Ted Do Maths (2015)
• Cars Can Fly (2000)
• Car Mechanic Sketches for Eurovision (2000)
• Angel No. 5503288 (2000)
• God Exists...and Love (1999)
• Baking Trouble (1998)

Jocuri video:

• For Honor (rol, Viking Soldier) (2017)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Ap Tadeu; Sf Mc Vasa cu fiii ei; Sf Mc Donat, diaconul, Romul, preotul; Silvan, diaconul și Venust: Duminica a 10 - a după Rusalii - Vindecarea lunaticului
• România: Ziua Medicinei Militare — la 21 august 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înființare a corpului de ofițeri sanitari. Prin Înaltul Decret Românesc nr. 4629 a luat ființă Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare.

• Ziua internaţională pentru comemorarea şi omagierea victimelor terorismului (ONU)

  La 21 august este marcată anual Ziua internaţională pentru comemorarea şi omagierea victimelor terorismului, în conformitate cu rezoluţia 72/165 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, pentru a sprijini victimele şi supravieţuitorii actelor de terorism şi pentru a promova şi proteja pe deplin drepturile şi libertăţile lor fundamentale, conform www.un.org.

  Rezoluţia 72/165 consolidează eforturile depuse de Adunarea Generală, Comisia pentru Drepturile Omului şi Consiliul pentru Drepturile Omului pentru promovarea şi protejarea drepturilor victimelor actelor de terorism.