1. /24 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente; Nașteri

EVENIMENTE

• 79: Vulcanul Veziuviu erupe, acoperind cu lava orasele Pompei, Herculaneum şi Stabiae, Au murit mii de oameni.

  

  Orasul pompei si Vezuviul – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

  Plinius Secundus (numit si “cel Bătrîn”), istoric şi literat roman, unul dintre cei mai reputaţi savanti ai Antichităţii,moare la erupția vulcanului. El era atunci prefectul flotei romane în Misenum. După erupția vulcanului devine interesat de acest fenomen dar moare sufocat de gazele toxice emanate.Nepotul sau, Pliniu cel tanar,senator roman roman și în același timp scriitor, relatează moartea unchiului său. Cea mai cunoscută, și singura păstrată, este opera lui Plinius despre științele naturale „Istoria Naturală”, o enciclopedie alcătuită din 37 de volume, de neprețuită valoare, ce ne transmite cunoștințele naturale, din acea perioadă. Primele zece volume vor fi publicate după moartea sa.

• 410: Barbarii vizigoţi din Balcani, condusi de Alaric încep jefuirea Romei, care dureaza trei zile.

  

  Asedierea Romei de cǎtre vizigoți în anul 410 – foto: ro.wikipedia.org

  Vizigoții (tervingii) au fost un popor de origine germanică, stabilit în Aquitania și recunoscut ca federat de către împăratul Honorius, care a contribuit la împingerea spre sudul Spaniei a vandalilor și alanilor. Vizigoții reprezintă ramura apuseană a goților (cealaltă fiind ostrogoții). În urma invaziei hunilor, vizigoții, care se găseau pe teritoriul de astăzi al României, au trecut Dunărea în Imperiul Roman de Răsărit. După ce au jefuit timp de mai multe decenii provinciile balcanice, au ajuns sub conducerea lui Alaric I în nordul Italiei, unde au jefuit, în 410, Roma. Romanii au fost obligați să încheie pace. Atacurile vizigote vor contribui la criza și căderea Imperiului Roman. Acest atac a creat o impresie puternica asupra locuitorilor imperiului, fiind pentru prima data in opt sute de ani, cand Roma a cazut sub stapanirea unor invadatori straini.

  

  Alaric  - foto: ro.wikipedia.org

  Alaric (Alarich sau Ulrich, în latină Alaricus) s-a născut în jurul anului în anul 370 în Dobrogea de astăzi, în preajma Deltei Dunării, fie în insula Peuce (un grind din deltă), fie mai probabil în castrul de la Platei Pegiae, vizigoții fiind atunci foederati ai romanilor (castrul se găsește pe teritorul actualei comune Dunavățu de Jos).

• 1200: Regele Ioan al Angliei este primul care semnează Magna Carta, și se căsătorește cu Isabella de Angoulême în Catedrala Bordeaux.

• 1215: Papa Inocentiu al III-lea decalara invalida Magna Charta Libertatum (în traducere: Marea Cartă a Libertăților), un document emis în Anglia în timpul domniei regelui Ioan fara de Tara, care urmărea îngrădirea puterii regelui, în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de bază a parlamentarismului englez.

  

  Cotton MS. Augustus II. 106, one of only four surviving exemplifications of the 1215 text – foto:

• 1349: Şase mii de evrei sunt ucişi în Mainz, după ce au fost acuzat de raspandirea ciumei bubonice in randul crestinilor.

• 1456: Se finalizeaza tipărirea Bibliei lui Gutenberg.

  

  foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1561 - Wilhelm Taciturnul se căsătorește cu ducesa Ana de Saxonia.

  

  Wilhelm de Orania, portret de Adriaen Thomas Key (ca. 1570–1584) - foto: ro.wikipedia.org

  Wilhem de Orania (neerlandeză Willem van Oranje) sau Wilhem Taciturnul[4] (neerlandeză Willem de Zwijger; n. 24 aprilie 1533—d. 10 iulie 1584) s-a născut la Dillenburg făcând parte din Casa de Nassau, ca și conte de Nassau.

• 1572 - Noaptea Sfântului Bartolomeu - masacrarea hughenoților la Paris. Declanșarea celui de-al patrulea război civil în Franța (1572-1573).

  

  Noaptea Sfântului Bartolomeu de François Dubois – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Noaptea Sfântului Bartolomeu a fost un masacru comis asupra protestanților din Franța. Masacrul a fost declanșat de puterea de stat în noaptea dintre 23 și 24 august 1572, zi în care în calendarul romano-catolic este comemorat Sf. Bartolomeu. Masacrul a durat câteva zile la Paris, de unde s-a extins în 20 de alte orașe, în care a durat câteva săptămâni. Au fost atacați și masacrați aproape 30.000 de hughenoți, fiind considerat de unii ”cel mai mare masacru religios al secolului”. 

  

  Caterina de Medici în faţa Luvrului după Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – tablou de Debat Ponsan

• 1752: A început, în Ţara Românească, domnia lui Matei Ghica, fiul lui Grigore al II-lea Ghica ( până în iunie 1753); în timpul domniei lui în Moldova (1753-1756) s-a redactat “Cronica Ghiculeştilor”.

  

  Matei Ghica – foto – ro.wikipedia.org

  Matei Ghica, domn al Țării Românești: 11 septembrie (firmanul de numire) 1752 – 22 iunie 1753 și al Moldovei: 22 iunie 1753 – 8 februarie 1756.

• 1787: A izbucnit un nou război ruso-austro-turc. Teritoriul României devine teatrul operaţiunilor militare. Austriecii ocupă mănăstirile Sinaia, Cozia şi Tismana.
• 1789: Revolutionarii francezi proclama libertatea presei.

• 1814: Armata britanica cucereste Washington D.C., capitala S.U.A., si da foc cladirii Casei Albe si altor cladiri din oras.

  

  foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

  
  

• 1857 - Panica din 1857. Incepe una dintre cele mai grave crize economice din istoria Statelor Unite.

• 1912: Alaska devine teritoriu al Statelor Unite.
• 1918: A fost constituit, la Paris, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, avându-l ca preşedinte pe Take Ionescu. Consiliul va fi recunoscut de guvernul francez, SUA, englez şi italian (24.08 – 6.09.1918). Este publicat ziarul “La Roumanie”.

• 1929: Are loc Masacrul de la Hebron, când 67 de evrei (inclusiv 23 de studenți) au fost uciși la Hebron, atunci parte din Mandatul britanic pentru Palestina, de către arabi incitați la violență prin zvonuri că evreii au pus stăpânire pe Moscheile de pe Muntele Templului.

  

  Satul evreiesc Har Tuv în flăcări în urma ataculul din august 1929 – foto: ro.wikipedia.org

  La auzul zvonurilor că evreii au pus stăpânire pe Moscheile de pe Muntele Templului, bande s-au organizat la Nablus și la Hebron, au izbucniti ciocniri violente și la Jaffa și Haifa. Tulburările au luat o amploare deosebită la Hebron, unde la 24 august1929 unde arabi musulmani au masacrat cu cruzime 67 evrei și le-au jefuit casele. Au fost cazuri unde copii au fost sfârtecați sub ochii părinților, părinții tăiați, arși de vii sau mamele violate sub privirile copiilor. Masacrul a luat loc în prezența a doi polițiști călare englezi, care nu au mișcat pâna ce nu s-au simțit amenințati ei înșiși de asaltatori, și atunci unul din ei a tras în aer și gloata s-a risipit. Acest măcel a pus capăt existenței comunității evreiești din Hebron care sălășluia acolo de sute de ani. Un număr de familii arabe locale și-au apărat vecinii evrei și i-au ajutat să fugă din oraș. Și în așezarea evreiască vecină Migdal Eder evreii au fugit, după ce au fost avertizat de prieteni musulmani. Familia Ezra care locuia la Hebron a fost salvată, fiind ascunsă de prieteni arabi.

  

  Sinagogă profanată în cursul pogromului din Hebron, 24 august 1929 – foto: ro.wikipedia.org

• 1944: Al Doilea Război Mondial: trupele aliate înep eliberarea Parisului.

• 1944: Este confirmată starea de beligeranţă cu Germania, printr-o declaraţie oficială de război a Guvernului român, difuzată prin radio şi publicată în presa din 25 august.

• 1944: Bucureştiul este bombardat de aviaţia nazista. Atacul s-a soldat cu distrugerea Teatrului Naţional, avarierea Palatului Regal şi cu zeci de victime.

• 1949: Intra in vigoare tratatul de alianta prin care este creat NATO.
• 1951: A fost semnat la Moscova, primul acord româno-sovietic pe termen lung, un acord inrobitor pentru Romania.
• 1954: Guvernul SUA a scos în afara legii Partidul Comunist ca organizaţie, dar calitatea de membru al partidului nu era, în sine, considerată a fi o culpă.
• 1960: Se înregistrează cea mai scăzută temperatură vreodată pe Pământ: -88,3 °C (la Stația Vostok)
• 1968 - A avut loc întâlnire între Nicolae Ceaușescu și Tito la Vârșeț. (Ceaușescu nu primește sprijinul așteptat din partea lui Tito)
• 1968: Franța detonează prima sa bombă cu hidrogen.
• 1981: Asasinul american Mark David Chapman este condamnat la închisoare pe viaţă, pentru uciderea compozitorului si interpretului John Lennon, fost membru al celebrei trupe pop britanice The Beatles.

• 1989: În Polonia, Tadeusz Mazowiecki devine primul prim-ministri non-comunist, după Al Doilea Război Mondial.

  

  Tadeusz Mazowiecki în 1989 – foto: ro.wikipedia.org

  Tadeusz Mazowiecki (n. 18 aprilie 1927, Płock – d. 28 octombrie 2013, Varșovia) a fost un scriitor, ziarist, filantrop și om politic de orientare creștin-democrată din Polonia, fost lider al mișcării Solidaritatea și primul premier necomunist din Europa Centrală și de Est de după al Doilea Război Mondial.

• 1991: Mihail Gorbaciov a renunţat la funcţia de lider al PCUS şi a cerut autodizolvarea acestui partid.

  

  Mihail Sergheevici Gorbaciov – foto: ro.wikipedia.org

  Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut pe 2 martie 1931) a fost conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990

• 1991: Ucraina își declară independența față de Uniunea Sovietică.
• 1999: Echipajul de pe staţia spaţială “Mir”, alcătuit din doi cosmonauţi ruşi, Viktor Afanasiev şi Serghei Avdeev,şi astronautul francez Jean-Pierre Haignere, şi-a încheiat misiunea la această dată; după ce a fost exploatată timp de 13 ani, staţia a fost dezafectată în martie 2001.
• 2000: S-a deschis Biroul ataşatului juridic al FBI la Bucureşti, la Centrul Cultural American. La deschidere a participat ambasadorul SUA la Bucureşti, James Rosapepe, împreună cu ministrul român de Interne, Constantin Dudu Ionescu şi directorul asistent al Biroului Federal de Investigaţii al SUA, David Alba.
• 2004: Optzeci şi nouă de pasageri mor la Aeroportul International Domodedovo, lângă Moscova dupa ce doua avioane sunt aruncate in aer de atentatoare sinucigaşe de sex feminin, din Republica Cecenia.

• 2006: Uniunea Astronomică Internațională a votat redefinirea termenului de planetă, retrogradând Pluto la statutul de „planetă pitică” și lăsând sistemul solar cu numai opt planete.

  

  Planetele și planetele pitice din sistemul solar. Dimensiunile sunt la scară. Distanțele de la Soare nu sunt la scară - foto: ro.wikipedia.org

• 2008: Are loc Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de vară de la Beijing, China. România a obţinut un total de 8 medalii (4 de aur, 1 de argint, 3 de bronz).

  

  Logo-ul oficial al Jocurilor Olimpice de Vară din Beijing 2008 – foto: ro.wikipedia.org

  A XXIX-a ediție a Jocurilor Olimpice se desfășoară la Beijing, China în perioada 8 august – 24 august 2008. Ceremonia de deschidere a început în 8 august la ora 8:08 p.m. (ora locală), adică ora 3:08 p.m. ora României. Cifrele 08:08:2008 08:08 au fost alese intenționat, în cultura chineză numărul 8 fiind asociat cu prosperitatea.

• 2012: În urma unui proces marcat de provocări, extremistul Anders Behring Breivik este găsit vinovat de comiterea atentatelor de la Oslo și Utoeya, soldate cu 77 de morți în iulie 2011. El este condamnat la 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă, care poate fi prelungită atât timp cât va fi considerat periculos.

  

  Andres Behring Breivik - foto: en.wikipedia.org

  Andres Behring Breivik (n. 13 februarie 1979) este un extremist de dreapta norvegian, cunoscut pentru planificarea și executarea atacurilor din Oslo și Utøya de pe data de 22 iulie 2011. La 22 iulie 2011 Breivik a detonat o mașină-capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni. La o distanță de câteva ore, a debarcat pe insula Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretizând a fi polițist, a deschis focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane. Cea mai tânără dintre victime a fost Sharidyn Svebakk-Bøhn, care tocmai împlinise 14 ani. Întrucât vinovăția sa a fost evidentă, procesul lui Breivik a fost dominat de dezbaterea privind sănătatea sa mintală. După multiple analize psihologice, s-a constatat că Breivik este responsabil pentru faptele sale, și a fost condamnat la 21 de ani de închisoare.

NAȘTERI

• 1358: S-a nascut Ioan I al Castiliei (d. 1390)

  

  Ioan I  – foto – ro.wikipedia.org

  Ioan I (24 august 1358 – 9 octombrie 1390) a fost regele Castiliei din 1379 până în 1390. A fost singurul fiul al lui Henric al II-lea al Castiliei și a soției sale, Juana Manuel de Castilia. A fost ultimul monarh spaniol care a primit încoronarea formală.

• 1561: S-a nascut Bartholomaeus Pitiscus, matematician german ; (d.1613).

  

  Lucrarea de trigonometrie a lui Bartholomaeus Pitiscus, ediția din 1612 - foto – ro.wikipedia.org

  Bartholomaeus (sau Barthélemy, Bartholomeo) Pitiscus (n. 24 august 1561 – d. 2 iulie 1613) a fost un matematician, astronom și teolog german. Cele mai importante contribuții ale sale se înscriu în domeniul trigonometriei, termen pe care chiar el l-a introdus (cu sensul de măsurarea unghiurilor) și aceasta într-o lucrare apărută în 1595. A fost autorul celor mai bune tabele trigonometrice din acea epocă, sub titlul: Thesaurus mathematicus (Frankfurt, 1561 – 1613). Exactitatea unei asemenea lucrări era foarte necesară, în contextul dezvoltării astronomiei, navigației, calculului geografic.

• 1666. Damian Hugo Franz Adrian Anton von Virmond zu Neersen (n. 24 august 1666, Herten, Germania – d. 21 aprilie 1722, Sibiu, Imperiul Habsburgic) a fost un general imperial, ambasador al Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol. Datorită meritelor sale deosebite în Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman a fost onorat cu titlul de „Conte al Sfântului Imperiu Roman” (Reichsgraf).  Damian Hugo von Virmond a participat cu regimentul său la Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, mai ales pe teatrul de operațiuni din Transilvania. A parcurs toate gradele militare (17 aprilie 1704: Generalfeldwachtmeister=general de brigadă, 15 august 1706: Feldmarschall-Leutnant), până la acela de Feldzeugmeister (3 mai 1716).^[1] În anul 1696 Virmond a intrat în serviciul imperial cu gradul de colonel al unui regiment alcătuit de ducele Johann Wilhelm von Pfalz-Neuburg pe cont propriu pentru împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman și luptei împotriva jugului otoman. Regimentul a fost recrutat în Franconia și adunat la Donauwörth pentru a fi luat în serviciul imperial la 3 iunie 1696. În ziua de 6 septembrie 1697 la Szeged și cinci zile mai târziu în Bătălia de la Zenta, regimentul colonelului Damian Hugo a luptat atât de onorabil conform raportului renumitului Feldmareșal Eugen de Savoia, încât împăratul i-a trimis o scrisoare de mulțumire și o recunoaștere. La 29 septembrie 1906 în Viena, a fost ridicat un monument de onoare pentru acest regiment care arată în relief pe Damian Hugo, în timp ce conduce regimentul său la „botezul de foc la Zenta“.  Damian Hugo a intrat ulterior în serviciul diplomatic. Mai întâi a fost guvernator imperial în Mantova, iar în 1715 a fost numit ambasador la curtea regelui Carol al XII-lea al Suediei din Stralsund și în 1716 la curtea regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei la Berlin, unde a negociat cu rezultate favorabile respectiv neintervenția trupelor rusești în Marele Război al Nordului. De acolo a fost trimis în grabă în Polonia (august 1716), deoarece administrația habsburgică din Ungaria a fost îngrijorată din cauza insurgenților maghiari care se adunaseră în orașele de graniță poloneze (insurecția lui Francisc Rákóczi al II-lea).

  La 21 noiembrie 1717 a primit omagiul orașului imperial Aachen și a ținut o intrare solemnă, care a fost ultima unui ambasador imperial special. Reprezentând împăratul, Damian Hugo, precum și nepotul său, Ambrosius Franz, au apărut pretutindeni cu mare fast. Cu astfel de intrări solemne și parade reprezentative cei doi au încercat să redreseze prestigiul în scădere al împăratului Carol al VI-lea.  După victoriile strălucitoare ale prințului Eugeniu de Savoya în Războiul Otomano-Venețian (1714-1718), după cucerirea fortărețelor Timișoara și Belgrad, conducerea otomană a cerut tratative de pace. După rechemarea sa la Viena a fost numit în data de 12 martie 1721 general comandant al Transilvaniei și Țării Românești Austriece (Valahia Mică - vezi Pacea de la Passarowitz). În data de 21 aprilie 1722 a murit la Sibiu.

  A fost înmormântat în Biserica Franciscană din Sibiu.  

  Damian Hugo von Virmond
• 1750: Letizia Ramolino, mama împăratului Napoleon I al Franței (d. 1836)
• 1758: Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin (24 august 1758 – 29 noiembrie 1794) a fost prințesă și ducesă de Mecklenburg-Schwerin prin naștere și prințesă a Danemarcei prin căsătorie.  
  Ducesa Sophia Frederica și fratele ei, Frederic, 1764, Georg David Matthieu

  Sophie Friederike von Mecklenburg-Schwerin a fost singura fiică a Ducelui Louis de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld. S-a născut la Schwerin. Singurul ei frate a fost Frederic, care era cu doi ani mai mare.  La 21 octombrie 1774 la Copenhaga, s-a căsătorit cu Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei, fiul regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și a celei de-a doua soții, Juliane Marie de Brunswick-Wolfenbüttel, care a fost regentă a Danemarcei în perioada 1772-1784. Sophia avea 16 ani când s-a căsătorit.

  Sophia Frederica, cunoscută în Danemarca drept Sofie Frederikke af Mecklenburg-Schwerin, a fost descrisă ca fiind drăguță, cu șarm și inteligentă. La sosirea în noua ei țară adoptivă a avut o perioadă grea de adaptare la noul ei mediu, mai rigid, dar a devenit destul de populară. Se spune că a fost dezamăgită când l-a cunoscut pe soțul ei pentru prima dată, dar au ajuns să fie pasionați unul de celălalt, deși se presupune că amândoi au avut iubiți.
  Soțul ei a avut-o ca amantă pe doamna ei de onoare, Caja Hviid, în timp ce există zvonuri că tatăl copiilor Sophiei Frederica a fost aghiotantul soțului ei, Frederik von Blücher.

  Se spune că armonia căsătoriei lor s-a bazat pe înțelegere reciprocă. Prietenia armonioasă dintre soți a creat o teamă că influența Sophiei Frederica asupra soțul ei ar duce la o interferență în politică.

  A murit la Palatul Sorgenfri la vârsta de 36 de ani.  Sophia Frederica și Prințul Frederic au avut următorii copii:

  • Prințesa Juliana Marie (Palatul Christiansborg, 2 mai 1784 – Copenhaga, 28 octombrie 1784)
  • Prințul Ereditar Christian Frederick (1786–1848), 1814-1814 rege al Norvegiei și mai târziu, 1839–48 rege al Danemarcei (Christian VIII)
  • Prințesa Juliane Sophie al Danemarcei (Copenhaga, 18 februarie 1788 – Copenhaga, 9 mai 1850), căsătorită la Frederiksborg la 22 august 1812 cu Wilhelm de Hesse-Philippsthal-Barchfeld (10 august 1786 – 30 noiembrie 1834); au avut copii.
  • Prințesa Louise Charlotte (1789–1864), căsătorită cu Wilhelm de Hesse-Cassel
  • Prințul Ereditar Frederic Ferdinand (1792–1863), fără copii  

    Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin
    Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin
    Date personale
    Născută	24 august 1758 Schwerin
    Decedată	29 noiembrie 1794 (36 de ani) Palatul Sorgenfri, în apropiere de Copenhaga
    Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
    Părinți	Louis Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld
    Frați și surori	Friedrich Franz I, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
    Căsătorită cu	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei
    Copii	Juliana Maria Christian al VIII-lea Juliane, Prințesă de Hesse-Philippstal-Barchfeld Charlotte, Prințesă de Hesse-Kassel Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	prințesă ducesă[*]
    Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg

• 1772: Willem I Frederic (n. 24 august 1772 - d. 12 decembrie 1843) a fost principe de Orania, primul rege al Țărilor de Jos și primul Mare Duce de Luxemburg.  Părinții regelui Willem I au fost ultimul Statthalter Willem al V-lea, Prinț de Orange și soția acestuia, Prințesa Wilhelmina a Prusiei. Până în 1813, Willem a fost cunoscut ca Willem al VI-lea, Prinț de Nassau-Dietz, Prinț de Orania. La Berlin la 1 octombrie 1791 Willem s-a căsătorit cu verișoara lui primară Wilhelmine a Prusiei, născută la Potsdam. Ea a fost fiica regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

  După ce Wilhelmina a murit în 1837, Willem s-a căsătorit la Berlin cu contesa Henriette d'Oultremont de Wégimont (1792 – 1864), numită contesă de Nassau la 17 februarie 1841. Acesta a fost o căsătorie morganatică. Doi ani mai târziu, Willem a murit.  

  Willim I
  Regele Willim I de Joseph Paelinck, ca. 1818-1819
  Date personale
  Nume la naștere	Willem Frederik Prins van Oranje-Nassau
  Născut	24 august 1772 Haga
  Decedat	12 decembrie 1843 (71 de ani) Berlin
  Înmormântat	Nieuwe Kerk, Delft, Netherlands
  Părinți	Willem al V-lea, Prinț de Orania Wilhelmina a Prusiei
  Frați și surori	Princess Louise of Orange-Nassau[*] Prince Frederick of Orange-Nassau[*]
  Căsătorit cu	Wilhelmine a Prusiei Contesa Henriette d'Oultremont de Wegimont
  Copii	Willem al II-lea Prințul Frederic Prințesa Pauline Prințesa Marianne
  Cetățenie	Țările de Jos
  Religie	Dutch Reformed Church[*]
  Ocupație	șef de stat monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Principatul Orange[*] (9 aprilie 1806–16 martie 1815) King-Grand Duke[*]
  Familie nobiliară	Casa de Orange-Nassau
  Prinț de Nassau-Orania-Fulda
  Domnie	1803 - 1806
  Predecesor	Principat nou
  Succesor	Principat abolit
  Rege al Țărilor de Jos
  Domnie	1813 (1815 ca rege) - 1840
  Predecesor	nimeni (Regat nou)
  Succesor	Willem al II-lea
  Mare Duce de Luxembourg
  Domnie	1815 - 1840
  Predecesor	nimeni (Ducat nou)
  Succesor	Willem al II-lea
  Duce de Limburg
  Domnie	1839 - 1840
  Predecesor	nimeni (Ducat nou)
  Succesor	Willem al II-lea

• 1821: Prințesa Ecaterina Frederica Charlotte de Württemberg (24 august 1821 – 6 decembrie 1898) a fost fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Paulinei Therese de Württemberg.^[1] A fost mama regelui Wilhelm al II-lea de Württemberg  Ecaterina a fost cel mai mare copil dintre cei trei ai regelui Wilhelm I de Württemberg și ai celei de-a treia soții, Pauline Therese de Württemberg. Ceilalți frați ai ei au fost: regele Carol de Württemberg și Prințesa Augusta de Württemberg. De asemenea, ea a avut două surori vitrege din căsătoria anterioară a tatălui ei cu Marea Ducesă Ecaterina Pavlovna a Rusiei: Maria și Sofia, viitoare regină a Țărilor de Jos.

  Bunicii paterni ai Ecaterinei au fost regele Frederic I de Württemberg și Augusta de Brunswick. Bunicii materni au fost Louis de Württemberg și Prințesa Henriette de Nassau-Weilburg.  La 20 noiembrie 1845, Ecaterina s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Frederic de Württemberg.^[1] El era fiul Prințului Paul de Württemberg și a Prințesei Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Căsătoria a fost menită să consolideze legăturile dintre ramura principală a familiei Württemberg și posibilul moștenitor la tron. Ei au avut un fiu care va reuși în cele din urmă să-i succeadă fratele ei (fără moștenitori) ca rege al Württemberg:

• Wilhelm al II-lea de Württemberg (25 februarie 1848 – 2 octombrie 1921)

Frederic a murit în 1870. În anii 1880, Ecaterina a fost descrisă ca fiind "văduvă în vârstă corpolentă, austeră...care are o față roșie, bărbătească și care se îmbracă în mod obișnuit în violet și mov".^[2] Ea a locuit în mod frecvent la vila Seefeld situată în Elveția. Aici ea a fost vecină cu rudele ei, familia Teck, care a inclus-o și pe viitoarea regină Mary a Regatului Unit.^[2] Ecaterina a murit la 28 ani după soțul ei, la 6 decembrie 1898, la Stuttgart, locul nașterii sale.  

Ecaterina de Württemberg
Prințesă Frederic de Württemberg
Date personale
Nume la naștere	Katherina Friederike Charlotte
Născută	24 august 1821 Stuttgart, Württemberg
Decedată	6 decembrie 1898 (77 de ani) Stuttgart, Württemberg
Părinți	Wilhelm I de Württemberg Pauline de Württemberg
Frați și surori	Carol de Württemberg Princess Marie, Countess of Neipperg[*] Princess Augusta of Württemberg[*] Sofia de Württemberg
Căsătorită cu	Prințul Frederic de Württemberg
Copii	Wilhelm al II-lea de Württemberg
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	prințesă
Familie nobiliară	Casa de Württemberg

• 1828: Gheorghe Chițu (n. 24 august 1828, Oboga, Oboga, Olt, România – d. 27 octombrie 1897, Mirila, Bobicești, Olt, România) a fost un om politic și publicist român din secolul al XIX-lea, membru fondator al Partidului Național Liberal din România, la 24 mai 1875.

  A fost membru al guvernelor: Manolache Costache Epureanu (2), Ion C. Brătianu (1) și Ion C. Brătianu (4), ocupând varii portofolii.  A fost ministru de finanțe al României între anii 1881-1882 și primul primar al Craiovei între anii 1862-1864^[1] și membru titular al Academiei Române.^[2]

  Ca Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, liberalul Gheorghe Chițu este cel care îl destituie la 3 iunie 1876 pe Mihai Eminescu din funcția de revizor școlar, înlocuindu-l cu Al. Dârzău, directorul Școlii Trei Ierarhi.

  Tot el, la 16 iulie 1876, îi trimite prim-procurorului din Iași o petiție prin care solicită chemarea lui Mihai Eminescu în judecată ca urmare a raportului lui Dimitrie Petrino.  De amintit totuși că Gheorghe Chițu este cel care îl reintegrează în octombrie 1884 pe Titu Maiorescu la Universitatea din București. Aceasta după actul ministrului de instrucție din 1871-1874, generalul Tell, prin care se considerau demisionați de la catedră profesorii universitari din Iași care erau în același timp deputați și luau parte la ședințele Camerei.

  Un bulevard din Craiova îi poartă în prezent numele.  

  Gheorghe Chițu
  Gheorghe Chițu
  Date personale
  Născut	24 august 1828 Oboga, județul Olt, Țara Românească
  Decedat	27 octombrie 1897, (69 de ani) Mirila, județul Olt, Regatul României
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician, publicist
  Membru al Camerei Deputaților a României
  Partid politic	Partidului Național Liberal
  Alma mater	Universitatea din Viena
  Membru titular al Academiei Române

• 1831: Prințul Nikolaus August, Duce de Dalarna (24 august 1831 – 4 martie 1873) a fost cel mai mic copil din cei cinci ai regelui Oscar I al Suediei și ai reginei Josephine de Leuchtenberg.  Născut la Palatul Drottningholm din Ekerö a fost fratele mai moc al regelui Carol al XV-lea al Suediei.^[4]

  În perioada 1849-1853 a fost student la Universitatea Uppsala. La 10 decembrie 1851, a fost făcut membru onorific al Academiei Regale Suedeze.  La 16 aprilie 1864 la Altenburg, Ducele s-a căsătorit cu Prințesa Therese de Saxa-Altenburg (1836-1914)^[4][5] Duchess of Saxony,^[5] fiica cea mare a Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a Prințesei Amalie de Hohenzollern-Sigmaringen. Cuplul nu a avut copii.^[4]

  Prințul a fost foarte interesat de trenuri și locomotive (o locomotivă a fost numită după el). Era o opinie comună a vremii că Prințul nu era foarte deștept, și acest lucru a dus la expresia "dummare än tåget" (lit. "mai prost decât trenul"), o expresie încă în uz în limba suedeză.^[6]

  Prințul August a murit la vârsta de 41 de ani de pneumonia la Palatul regal din Stockholm  

  Prințul August
  Duce de Dalarna
  Prințul August al Suediei și Norvegiei
  Date personale
  Nume la naștere	Nikolaus August
  Născut	24 august 1831 Palatul Drottningholm, Ekerö, Suedia
  Decedat	4 martie 1873 (41 de ani) Palatul Stockholm, Stockholm, Suedia
  Înmormântat	Riddarholm Church[*][1][2]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Părinți	Oscar I al Suediei[3] Josephine de Leuchtenberg[3]
  Frați și surori	Prințesa Eugenie a Suediei Carol al XV-lea al Suediei Prințul Gustaf, Duce de Uppland Oscar al II-lea al Suediei
  Căsătorit cu	Therese de Saxa-Altenburg
  Cetățenie	Suedia
  Religie	luteranism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Bernadotte

• 1838. Prințul Louis-Philippe Albert de Orléans, Conte de Paris (24 august 1838, Paris – 8 septembrie 1894) a fost nepot al regelui Ludovic-Filip al Franței. A devenit Prinț Regal, moștenitor al tronului când tatăl său, Prințul Ferdinand-Philippe, a murit într-un accident în 1842.  Prințul Ludovic Filip a devenit Prinț Regal, moștenitor aparent al tronului, când tatăl său, Prințul Ferdinand Philippe Ducele de Orléans, a murit într-un accident în 1842. Deși au existat unele eforturi în zilele de după abdicarea bunicului său în 1848 de a-l pune pe tron sub numele de Louis-Philippe II, cu mama lui (Helene de Mecklenburg-Schwerin), ca regent, nu s-a întâmplat acest lucru. Ei au fugit și în Franța s-a proclamat A Doua Republică Franceză.

  Istoric, jurnalist și sincer democrat, Contele de Paris s-a oferit voluntar pentru a servi ca ofițer al Uniunii Armatei în Războiul Civil American, împreună cu fratele său mai mic, Ducele de Chartres.  

  Contele de Paris și soția lui, Marie Isabelle d'Orléans, 1878

  La 30 mai 1864, el s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Marie Isabelle d'Orléans, fiica cea mare a Ducelui de Montpensier și a Infantei Luisa Fernanda a Spaniei. Cuplul a avut opt copii:

  • Amélie d'Orléans, Prințesă de Orléans (1865–1951). S-a căsătorit cu Carlos I al Portugaliei în 1886.
  • Prințul Louis Philippe Robert d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Orléans (1869–1926). Căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria fiica Arhiducelui Joseph Karl de Austria în 1896.
  • Hélène d'Orléans, Prințesă de Orléans (1871–1951). S-a căsătorit cu Emmanuel Philibert, Duce de Aosta în 1895.
  • Charles d'Orléans, Prinț de Orléans (1875–1875).
  • Isabelle d'Orléans, Prințesă de Orléans (1878–1961). S-a căsătorit cu Jean de Orléans, Duce de Guise în 1899.
  • Jacques d'Orléans, Prinț de Orléans (1880–1881).
  • Louise d'Orléans, Prințesă de Orléans (1882–1958). S-a căsătorit cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii în 1907. Prin fiica lor Maria Mercedes de Bourbon-Două Sicilii, ea a fost bunica regelui Juan Carlos I al Spaniei.
  • Ferdinand d'Orléans, Prinț de Orléans, Duce de Montpensier (1884–1924). S-a căsătorit cu Marie Isabelle Gonzales de Olañeta et Ibaretta în 1921.

  Forțați să părăsească Franța, Prințul Ludovic Filip și Marie Isabelle au trăit în Anglia, unde tatăl ei, Ludovic Filip locuia după abdicarea din 1848. În 1871 li s-a permis să se întoarcă în Franța unde au locuit la Hôtel Matignon din Paris și la castelul d'Eu din Normandia.  

  Prințul Ludovic Filip
  Conte de Paris
  Date personale
  Născut	24 august 1838 Paris, Franța
  Decedat	8 septembrie 1894 (56 de ani) Stowe[*], Regatul Unit
  Înmormântat	Dreux Royal Chapel[*]
  Părinți	Prințul Ferdinand-Filip al Franței Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin
  Frați și surori	Prințul Robert, Duce de Chartres
  Căsătorit cu	Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
  Copii	Amélie, regină a Portugaliei Philippe Duce de Orléans Hélène, Ducesă de Aosta Charles, Prinț de Orléans Isabelle, Ducesă de Guise Jacques, Prinț de Orléans Louise, Prințesă de Bourbon-Două Sicilii Ferdinand, Duce de Montpensier
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	politician jurnalist
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Orléans
  Pretendent Orleanist la tronul Franței
  Domnie	24 februarie 1848 – 3 august 1873
  Predecesor	Ludovic-Filip al Franței
  Succesor	s-a renunțat la pretenția Orleanistă
  Pretendent la tronul Franței
  Domnie	24 august 1883 – 8 septembrie 1894
  Predecesor	Henri, conte de Chambord
  Succesor	Philippe, duce d'Orléans

• 1855: Maria Tereza de Bragança (24 august 1855 – 12 februarie 1944) a fost infantă a Portugaliei, membră a Casei de Bragança. Prin căsătorie a devenit Arhiducesă de Austria și cumnata împăratului Franz Joseph I al Austriei.  
  Maria Tereza la Londra, 1897

  Maria Tereza s-a născut la Kleinheubach, regatul Bavariei ca a doua fiică a regelui detronat Miguel I al Portugaliei și a Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg.^[1] Tatăl ei a devenit rege al Portugaliei în 1828 după ce și-a detronat nepoata, regina Maria a II-a a Portugaliei. El a domnit până în 1834 când domnia Mariei a II-a a fost restaurată iar Miguel a fost obligat să plece în exil.

  Descrisă ca fiind una dintre cele mai frumose femei din Europa, Maria Tereza s-a căsătorit ca a treia soție a Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei, fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei. Ceremonia a avut loc la 23 iulie 1873 la Kleinheubach.

  Cuplul a avut două fiice: arhiducesa Maria Annunziata de Austria (1876–1961) și arhiducesa Elisabeta Amalie de Austria (1878–1960), însă mariajul a fost unul nefericit din cauza agresiunii soțului ei.^[2] În plus față de fiicele lor, ea a devenit mamă vitregă pentru copii soțului ei cu a doua soție: Arhiducele Franz Ferdinand de Austria, Arhiducele Otto Francis de Austria, Arhiducele Ferdinand Karl de Austria și Arhiducesa Margarete Sophie de Austria.

  Maria Tereza a reușit să obțină o influență considerabilă la curtea austriacă atunci când împărăteasa Elisabeta s-a retras de pe scena socială din Viena, după moartea misterioasă a unicului ei fiu, Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, în ianuarie 1889. Maria Tereza a efectuat onorurile la palatul imperial Hofburg pentru împărăteasă alături de împărat până la moartea soțului ei în 1896 când eticheta de la curte spunea că trebuie să se retragă.  

  Maria Tereza, c. 1905

  Ea a rămas o figură influentă în spatele scenei de la curte după moartea soțului ei; s-a zvonit că urma să se căsătorească cu comandantul casei ei, contele Cavriani, însă nimeni nu a îndrăznit să spună un cuvânt împotriva ei. În final, zvonurile s-au dovedit a fi false.^[4] În timpul văduviei, ea și-a petrecut lunile de iarnă la Viena și lunile de vară la castelul Reichstadt din Boemia.^[5]

  Ea l-a încurajat și l-a susținut pe fiul ei vitreg Franz Ferdinand în hotărârea sa de a se căsători cu contesa Sophie Chotek împotriva dorinței familiei.^[6] Maria Tereza a călătorit la o mănăstire din Praga pentru a se spovedi, a luat-o pe Sophie în casa ei și chiar a pledat în numele Sofiei în fața împăratului Franz Joseph. În cele din urmă, după ce li s-a permis căsătoria, Maria Tereza a făcut toate aranjamentele pentru nuntă, insistând că aceasta va avea loc la capela sa privată.^[7]

  A rămas apropiată de Franz Ferdinand și Sophie până la asasinarea de la Sarajevo la 28 iunie 1914. Ea a fost cea care a dat vestea morții cuplului copiilor lor, Sophie, Maximilian și Ernst. De asemenea, ea a reușit să asigure securitate financiară copiilor după ce a spus împăratului că dacă el nu le acordă un venit anual, ea va ceda indemnizația pe care ea o primea ca văduvă a fratelui împăratului în favoarea copiilor. (Majoritatea bunurilor lui Franz Ferdinand s-au dus la nepotul lui, Arhiducele Carol).^[8]

  La 21 noiembrie 1916, cumnatul ei, împăratul Franz Joseph, a murit și Arhiducele Carol a devenit noul împărat al Austriei și rege al Ungariei. El va domni până în noiembrie 1918 când imperiul austro-ungar se va prăbuși în urma înfrângerii în Primul Război Mondial. După abdicarea lui, Maria Tereza i-a însoțit pe Carol și pe Zita în exil la Madeira însă în cele din urmă s-a întors la Viena unde și-a ăetrecut restul vieții.

  Maria Tereza a murit la Viena în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la vârsta de 88 de ani. I-a supraviețuit soțului ei 48 de ani.  

  Maria Tereza
  Arhiducesă de Austria
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Teresa da Imaculada Conceição Fernanda Eulália Leopoldina Adelaide Isabel Carolina Micaela Rafaela Gabriela Francisca de Assis de Paula Gonzaga Inês Sofia Bartolomeu dos Anjos de Bragança e Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Născută	24 august 1855 Kleinheubach, Regatul Bavariei
  Decedată	12 februarie 1944 (88 de ani) Viena, Austria
  Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
  Părinți	Miguel I al Portugaliei Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
  Frați și surori	Miguel al II-lea, Duce de Braganza Marie Anne a Portugaliei Maria Antónia a Portugaliei Maria Josepha a Portugaliei Infanta Maria das Neves a Portugaliei Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães
  Căsătorită cu	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei
  Copii	Arhiducesa Maria Annunziata Arhiducesa Elisabeta Amalia
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Împărat al Austriei
  Familie nobiliară	Casa de Bragança

• 1865: Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

  Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.

  Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.

  S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

  Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

  La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege al României Mari.

  În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

  În anul 1925 a izbucnit criza dinastică, provocată de renunțarea principelui Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească drept principe moștenitor pe fiul acestuia, Mihai, care avea să succeadă la tron.

  Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.  

  Prințesa Antonia, mama lui Ferdinand
  

  Prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand

  Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen, s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, Germania, fiind al doilea fiu al prințului Leopold și al prințesei Antónia de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin tată, se trăgea dintr-o veche ramură a familiei regale germane: Hohenzollern. Prin mamă, se înrudea cu casa domnitoare portugheză și cu familia de Saxa-Coburg și Gotha.^[8] Familia sa făcea parte din ramura minoră, catolică, a familiei domnitoare prusace de Hohenzollern.^{[9]:pp 32-33} (este de menționat astfel că Maria de Edinburgh – viitoarea Regina Maria a României, avea un grad de rudenie mai apropiat de ramura imperială a Hohenzollernilor de la Berlin, decât chiar Regele Carol I sau Regele Ferdinand I).^[10]

  Ferdinand și-a petrecut copilăria la reședința familiei din Sigmaringen. Urmează studiile gimnaziale și liceale la Dusseldorf, pe care le va absolvi în 1885. După terminarea liceului a devenit elev al Școlii Militare din Kassel, absolvind în 1897 cu gradul de sublocotenent. Urmează pentru trei semestre, până la începutul anului 1889 când este nevoit să se mute în România, cursurile Universității din Leipzig și ale Școlii Superioare de Științe Politice și Economice din Tübingen.^{[11]:p. 94}

  Fiul preferat al mamei sale, „Ferdinand era un tânăr prezentabil, deși destul de lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut. Deși urmase Academia de Război din Kassel și fusese vreme de doi ani în armata germană, era mai mult atras de Biserica Catolică și de cărțile sale de botanică.”^{[12]:p. 56}

  În școală va manifesta un talent deosebit pentru învățarea limbilor străine, însușindu-și limbile franceză, engleză și rusă. Din 1883 și până la stabilirea definitivă în România în 1889, a avut în permanență un profesor român trimis de regele Carol I: profesorul Vasile D. Păun, fost director al Liceului Gheorghe Lazăr din București. Acesta avea obligația de a-l învăța limba română și de a-i preda lecții de literatura, istoria și geografia românilor.^{[13]:p. 73}

  Educația sa a fost una destul de spartană, în ciuda originii sale princiare. Vasile D. Păun, profesorul său de limba română pe perioada studiilor în Germania, o prezenta astfel:

  „Nu înconjurat de dascăli aduși acasă, ca doctorii la patul unui slăbănog, ci trimis la gimnasiul public, ca și Împăratul de acum al Germaniei, ca și Regele nostru, nu în trăsură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fără mănuși iarna și fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplină militară; sculat la șase dimineața, băgat într-o baie rece, la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal; dus la biserică în toate duminicile; ținut departe de toate petrecerile cari i-ar fi umplut mintea de vedenii deșarte și inima de doruri sterpe; obișnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, dați lunar, cheltuiți cu rost, pe lucruri trebuincioase, și justificați până la cel din urmă pfennig; priveghiat, apoi, de ochii neîndurați a doi pedagogi, unul civil și celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat s-o vadă decât la Sigmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paști, și în vacanțele de vară; deprins, în sfârșit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale A. Sale Regale, Principele Carol-Anton: « Nu-i destul că v-ați născut principi ci trebuie să munciți ca să dovediți că meritați titlul vostru ».^[14]”

  —Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinad de Hohenzollern

  Din momentul în care Ferdinand a devenit unul dintre principii moștenitori ai tronului României, viața și activitatea tânărului prinț a fost constant în atenția opiniei publice din România. De exemplu o știre din 1887 spunea că „Se zice că prințul Ferdinand de Hohenzollern este destul de serios bolnav la Duesseldorf.”^[15] O altă știre de la o dată ulterioară arăta că „Principele Ferdinand în garnizoana Potsdamului își petrece admirabil de plăcut timpul.”^[16]

  Nu erau neglijate nici aspectele referitoare la incertitudinea desemnării oficiale a unui succesor la tron. Astfel, deși prinții sunt criticați pentru mai slabul interes în însușirea limbii române, li se găsesc circumstanțe atenuante în situația dinastică neclară. „Auguștii nepoți ai Regelui nostru, nu își dau multă osteneală ca să învețe limba română. […] Poate că incertitudinea care înconjură încă chestia succesiunei la Tronul României contribue și ea, în mare parte, la puțina îngrijire ce principii Ferdinand și Carol arată pentru limba română.  La 21 noiembrie 1880 șeful casei de Hohenzollern-Sigmaringen, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, împreună cu fiii săi, Carol, rege al României, prințul Leopold și prințul Frederic, încheie „Pactul de familie” prin care aceștia recunoșteau dispozițiile constituționale relative la succesiunea tronului României. Prin acest act, prințul Leopold a renunțat la drepturile sale de succesiune în favoarea fiilor săi.^{[17]:pp 91-92}

  Astfel, conform documentului, cei trei fii ai prințului Leopold, prinții Wilhelm, Ferdinand și Carol, au devenit din acel moment „moștenitori prezumtivi” ai regelui României, Carol I.

  La 14 martie 1881 adunările legiuitoare aprobă modificarea Constituției României, care este proclamată regat, iar domnitorul Carol este proclamat rege. Ceremonia de încoronare s-a desfășurat la 10 mai 1881 și a fost urmată de 8 zile de sărbătoare națională. Cu această ocazie, principele Ferdinand face prima sa călătorie în România, însoțindu-l pe tatăl său.^{[18]:pp 161-162} Ulterior Ferdinand, singur sau împreună cu fratele său Carol, a mai vizitat România în mai 1883,^[19] mai 1895^[20]:p.295 și noiembrie 1896^[20]:p.366

  După tatăl său (în 1880) și fratele său mai mare, Wilhelm (în 1886) a renunțat la drepturile sale succesorale la tronul României.

  „Chemat însă, ca principe ereditar de Hohenzollern, a îndeplini către Casa Noastră datorii de căpetenie, conștiința mea îmi impune obligația să nu las nici o îndoială asupra posițiunei mele față cu așezămintele constituționale privitoare la succesiunea Tronului românesc, la care familia noastră a aderat în mod solemn și deplin prin actul din 21 noiembrie 1880. Mă călăuzesc dar de aceste sentimente aducând la cunoștința Majestății Voastre renunțarea mea la drepturile eventuale ce am asupra Coroanei României, drepturi cari mi-ar fi dobândite în lipsa unui moștenitor direct al Majestății Voastre. Am însă încrederea deplină că dacă Principele Ferdinand, fratele meu, ar fi chemat să urmeze marea operă începută de Majestatea Voastră, el va pune în îndeplinirea acestei misiuni mărețe o voință hotărâtă, o muncă conștiincioasă și neobosită, și toată onoarea sa.^[21]”

  —Scrisoarea de renunțare a prințului Wilhelm, Baden-Baden, 29 decembrie 1886

  La 14 noiembrie 1886, principele Ferdinand este încadrat în Armata României, cu gradul de sublocotenent în Regimentul 3 Linie.^[22]

  Prin renunțarea fratelui său mai mare Ferdinand a devenit, fără să își dorească, moștenitor al unchiului său, regele Carol I al României. „Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand, a încercat să trăiască în Balcani vreme de un an, dar a găsit viața de acolo nemulțumitoare. Preferind să trăiască în Germania ca Prinț de Hohenzollern, el a predat onorurile românești fratelui său mai mic. Ferdinand, care își trăia viața mai mult prin absență, a fost prea slab să refuze o poziție care îi displăcea și pentru care era extrem de nepotrivit.”^{[12]:p. 56}

  La 14 martie 1889 Senatul României a votat o moțiune de „a înscrie în apelul său nominal pe al doilea fiu al A. S. R. Principele Leopold, Principele Ferdinand, cu următorul titlu «Alteta Sa Regală Ferdinand, Principe al Romaniei, moștenitor presumptiv al Coroanei»”.^[18][23]

  La 27 martie 1889, Ferdinand trimitea din Cannes președintelui Senatului o scrisoare de răspuns prin care lua act cu vie mulțumire de decizia corpului legiuitor și transmitea intenția de a veni definitiv în România precum și hotărârea sa de a-și îndeplini cu credință îndatoririle ce îi reveneau în noua sa calitate.

  „ Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsa și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.^{[24]:pp 227-228}”

  —Principele Ferdinand

  La 17 aprilie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu trimite spre aprobare regelui, raportul nr. 705, prin care se cerea aprobarea pentru publicare în Monitorul Oficial „a celor 4 acte relative la regularea succesiunei la Tron din 1880 [...], precum și a scrisorii A. S. Principelui Guillaume, principe ereditar de Hohenzollern, din 29 Decembre 1886, care completează aceste acte.”^[23] Potrivit Constituției, Ferdinand nu era nevoit să treacă la ortodoxism, însă se prevedea ca urmașii săi să fie botezați în religia ortodoxă.

  Principele Ferdinand a sosit în România, în data de 19 aprilie 1889, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent a Regimentului 3 Linie, fiind întâmpinat la Gara de Nord de oficialitățile statului, în frunte cu regale Carol și regina Elisabeta.^[25]

  La 23 aprilie 1889, la propunerea ministrului de război, Ferdinand este înaintat „la alegere”, la gradul de locotenent, în cadrul aceluiași regiment, al cărui comandant onorific era tatăl său, prințul Leopold    

Căsătoria

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893

Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893

După curmarea din fașă de către regele Carol I a unei idile cu Elena Văcărescu, Ferdinand a devenit obiectul complicatului balet politico-diplomatic al căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX. „În acea epocă nici nu se punea problema să ceri părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de politică.”^{[27]:p. 28}

Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii. Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și apropierea dintre Ferdinand și principesa Maria de Edinburgh. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.^{[27]:pp. 30-47}

Castelul din Sigmaringen, locul căsătoriei

Castelul Krauchenwies - luna de miere

Pentru oficializarea logodnei, regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.^[28]

La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh. Celebrarea a cuprins de fapt un număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, fiind prima căsătorie a unei prințese britanice cu un prinț catolic, după câteva sute de ani.^[29]

Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale Britanice.^[30]

Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat doar „Honigtag” („o zi de miere”),^[28] proaspătul cuplu regal avea să petreacă totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies de lângă Sigmaringen . De aici au plecat spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.^[31] Cuplul princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.^{[27]:p. 52} La întoarcerea în țară a cuplului princiar s-au oficiat 32 de nunți ale unor țărani români, la Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, urmate de o masă la Ateneul Român, unde Prințul Ferdinand și-a adus și el soția.  

Relațiile în familie

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei relații a fost permanenta disociere între viața publică și cea privată, pe care atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune.”^{[33]:p. 214}

Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie una destul de tumultuoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.^{[34]:p. 122}”

—Regina Maria, Însemnări zilnice

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand ”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să conviețuim!”^{[33]:p. 214}

Ferdinand și Maria ca rege și regină

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand a indus în anumite momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv de către regină, el nu lua decât acele hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.^{[35]:p. 122}”

—Ion G. Duca, Amintiri

Dincolo de iubirile pasagere ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță și o camaraderie bazate pe preocupările comune pentru țară și familie. Ea se închina în fața superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața particulară.^{[36]:p. 22} „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”^{[34]:p. 122}

„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.^{[35]:p. 122}”

—Ion G. Duca, Amintiri  

Copiii și educația acestora

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Elisabeta, Maria și Ileana, 1913.

Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în educația copiilor regali așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive, nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur, instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă, corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de lacune serioase.^{[36]:p. 92}

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabeta, în 1895.

Maria recunoștea că „nu aveam deloc fire de pedagog” iar în ceea ce-l privea pe principele Ferdinand, ea spunea că: „Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui să le facă.”^{[12]:p. 195}

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al familiei și de rege.^{[36]:p. 51}

„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.^{[35]:p. 103}”

—Ion G. Duca, Amintiri politice

Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și prea puțină disciplină”.  

REGE AL ROMÂNIEI

Neutralitatea

Principele Ferdinand a ajuns pe tronul României la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată. În parlament noua pereche conducătoare a fost primită cu căldură și speranță, fiind aclamați îndelung.^{[12]:p. 223}

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război. Ferdinand reușește să reziste presiunilor interne și externe, pentru a se alătura uneia dintre tabere.

„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat.^{[12]:pp 236-237}”

—Regina Maria despre regele Ferdinand

Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu s-au folosit de legăturile reginei Maria cu casele regale rusă și britanică pentru a prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazau aceste dorințe. Prin aceste contacte „neoficiale” a fost posibilă „ocolirea” constrângerilor neutralității și facerea cunoscută a poziței României.^{[42]:p. xxv}

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei, concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare, România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului Austro-Ungar.^[43]

Războiul și Conferința de Pace

În perioada în care România a rămas neutră, misiunea principală a armatei a constat în asigurarea granițelor țării, concomitent cu organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.^{[44]:p. 12}

La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu din București, primul ministru Ionel Brătianu a semnat în secret, din partea României, documentele prin care România se angaja să intre în război de partea Antantei.^[45]

La 14 august 1916 regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva țării sale natale, Germania. La aflarea veștii că România s-a aliat cu Antanta, familia din Germania l-a renegat, iar la Castelul Hohenzollern s-a arborat în doliu stindardul heraldic al familiei.

Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.^[46]

În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create, nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Excepția a constituit-o Armata de Nord unde generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată a fost numit comandant al nou-înființatei Armate de Nord, fiind singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.^{[47]:p. 240}

Cu tot entuziasmul din faza inițială a războiului, favorizat de înaintarea rapidă în Transilvania, o serie de decizii politice și militare eronate, precum și intrarea Bulgariei în război, a făcut ca situația de pe câmpul de luptă să se întoarcă rapid, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale.

În armată, pe fondul incompetenței manifestate de o bună parte din corpul superior de comandă, începuse să se manifeste o atitudine defetistă și resemnată, pe care regele a încercat să o combată cu fermitate.

„În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.^{[48]:p. 145}”

—Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

După înfrângerile în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu. Ferdinand intervine cu hotărâre și îi cere primului ministru destituirea protejatului său și să lase de acum înainte conducerea efectivă a operațiunilor armatei Marelui Cartier General, fără imixtiunea Ministerului de Război pe care îl conducea.

Ferdinand și întregul guvern român s-au refugiat, în decembrie 1916, la Iași. Pentru rege și familia sa a fost o perioadă extrem de grea, întrucât în noiembrie 1916, murise de febră tifoidă, la numai 3 ani, principele Mircea, cel de-al șaselea copil al cuplului regal. Au fost nevoiți să-l îngroape în grabă, regina Maria amintind în memoriile ei durerea de a nu putea vizita mormântul din cauza ocupației.

România era confruntată cu ravagiile făcute de tifosul exantematic,^[49] în timp ce dinspre Basarabia se infiltrau agitatori bolșevici care îndemnau militarii demoralizați să abandoneze lupta și să se ridice împotriva „clasei asupritoare”. În acest context, Ferdinand și-a luat legământul de a înfăptui după război o reformă agrară, reușind astfel să curme aceste tendințe centrifuge.

Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917

Prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.^[50]

În timpul războiului, Ferdinand și mai ales Maria au contribuit esențial la concentrarea efortului de război și la păstrarea moralului armatei, deși încheierea de către Rusia a unui tratat de pace separat a provocat căderea frontului estic, lăsând România singură împotriva puterilor centrale. Fusese luată în considerare chiar opțiunea ca armata română să se refugieze în Rusia, pentru a fi transportată de flota britanică pe frontul de vest.^[51]

După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26 noiembrie 1917,^[52] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile Centrale nefăcând altceva decât să „strângă șurubul angrenajului” conducând în numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.^{[27]:p. 215}

Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie 1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi înlocuit cu un alt rege din casele regale austriacă sau germană. „Regele a plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.^{[53]:p. 376}

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o astfel de pace, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916, România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătianu și Știrbey. Într-un act fără precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care trebuie să se țină seama.

Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate, spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”.^[54]

Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinand să facă tot ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat, recunoscând meritele acțiunii regelui și reginei în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.^[55][56]

În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populația entuziastă. Armata Română a ajuns până la Budapesta, intrând în capitala Ungariei la 4 august 1919 și eliberând Ungaria de regimul comunist al lui Béla Kun. Acesta din urmă a fugit, via Viena, în URSS.

Rege al României Mari

Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Timbru românesc din 1926

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia.^[57]

Viața politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus de frații Ion Brătianu și Vintilă Brătianu. Unirea cu Transilvania a lărgit, însă, baza electorală a opoziției, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc.

Criza dinastică

Contrar succeselor dobândite în urma războiului, încununate prin realizarea României Mari, viața personală a regelui se confrunta cu probleme cauzate de Carol, prințul moștenitor, care trăia o viață scandaloasă și, încălcând legea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Căsătoria a fost, în cele din urmă, anulată la Tribunalul Ilfov, Ioana Lambrino fiind exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol iar principele fiind trimis într-o lungă călătorie în jurul lumii, pentru „a o uita” pe Ioana Lambrino.

La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, iar în anul 1921, Ferdinand a trăit nașterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol și al Elenei. Dar cu toate acestea, mariajul dintre Carol și Elena nu avea să fie de durată, moștenitorul tronului părăsindu-și soția și fiul și plecând la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, în decembrie 1925, Ferdinand îl desemnează ca urmaș la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoștenindu-l, în același timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, de cancer intestinal^[58] și a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regență formată din trei persoane, din care făceau parte cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții Supreme de Justiție. La moartea lui Buzdugan, în octombrie 1929 Parlamentul îl alege în regență pe Constantin Sărățeanu.^[59]România s-a aflat sub autoritatea regenței între 1927 și 1930.  

PERSONALITATEA

Personalitatea regelui Ferdinand a fost una complexă rezultată din influențele uneori contradictorii ale credinței catolice profunde, formației sale umaniste, educației burgheze germane și cerințelor oficiale ale statutului său de prinț moștenitor și apoi rege. Aceste trăsături se puteau întrezări încă din perioada sa de formare, în Germania. Profesorul Vasile D. Păun, îi face următorul portret prințului din respectiva perioadă:

„Bălai, năltuț și subțirel la trup, cu ochii albaștri închiși, foarte blânzi, cu nasul arcat, semnul cel mai caracteristic al liniei suabe de Hohenzollern, cu expresia gurii și a feței așa de fină și de curată, ca ai crede-o de fată mare, amestec armonic al sângelui latin, cu tipul plăvit, gânditor și vesel tot deodată al germanilor de la sud. Ar prinde, poate, mirare pe cineva, dacă i-ai spune că acest tânăr are încă sfiiciuni de femeie, se roșește încă la obraz ca o fecioară de abia scoasă în lume. Minte cumpănită, vorba măsurată, precisă; judecata clara, înțelege lucrurile dintr-o dată își întrebuințează limba numai atuncea, când ar avea de spus ceva bine gândit. În intimitate, voios, glumeț pe socoteala slăbiciunilor omenești, însă niciodată personal; compătimitor și darnic, blajin cu toată lumea, prieten de temei.^[14]”

—Prof. Vasile D. Păun, Principele Ferdinand de Hohenzollern

La rândul său Sterie Diamandi, schița în 1934 două portrete antinomice ale lui Ferdinand, care coexistau în spațiul public românesc:

„Asupra Regelui Ferdinand au circulat și continuă să circule încă două versiuni, diametral opuse una de alta. După una din acestea, regele, sub a cărui Domnie s-a înfăptuit România Mare, e înfățișat în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități dintre cele mai rare. Este versiunea oficială pe care o întâlnești în manualele de școală, în discursurile protocolare ținute în ocazii festive […] Această versiune însă are marele cusur că-i suspectată de către public. Acesta a preferat mai degrabă să dea crezare celeilalte, care-l înfățișează pe regele Ferdinand într-o lumină cu totul defavorabilă. După această ultimă versiune, regele Ferdinand ar fi fost un om fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate. […] Pentru mulți, prințul moștenitor nu era decât „bietul Fritz”, cel cu urechile blegi, pe socoteala căruia unii cleveteau, iar alții se amuzau. ”

—Diamandi, Galeria oamenilor politici, 1934^[60]

Diamandi, aromân originar din Macedonia, relatează că portretul negativ, care ajunsese chiar până în școlile primare din Macedonia, se impusese atât de tare în conștiința publicului român, încât erau voci care deplângeau vindecarea lui Ferdinand de tifos și își puneau speranțe mari în fiul său, prințul Carol.^[61]

Dotat cu o inteligență superioară și o cultură vastă, Ferdinand era o persoană introvertită, nepotrivită pentru poziția publică de prim-plan pe care o presupunea rolul de monarh. Ajuns rege în 1914, când a debutat Primul Război Mondial, Ferdinand a fost în curând pus în situația grea de a alege între interesele țării sale de adopție, România, și identitatea sa germană, care se aflau în conflict ireductibil. După o perioadă de neutralitate, în 1916 România a ales să intre în război pentru realizarea dezideratelor sale naționale. În timpul retragerii guvernului la Iași, când situația militară era disperată, familia regală a avut un rol esențial în păstrarea moralului. Pentru a contracara influența agitatorilor sovietici, regele a promis țăranilor care luptau înfăptuirea reformei agrare, care s-a realizat după război.

Pentru că nu și-a pus semnătura pe tratatul separat de pace cu Puterile centrale din 1918, România a putut intra din nou în război cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul acestuia. Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. În următorii ani, România și-a dat o nouă constituție democratică (1923) și a săvârșit reforma administrativă (1925). Ferdinand a fost criticat adesea pentru personalitatea slabă, unii susținând că a fost sub influența soției sale și a politicienilor Ionel Brătianu și Barbu Știrbei, colaboratori apropiați ai săi. Ultimii ani ai suveranului au fost umbriți de noua renunțare la tron a prințului Carol (decembrie 1925), pe care Ferdinand n-a mai tolerat-o, numindu-l moștenitor al tronului pe prințul Mihai, care i-a urmat ca rege.  

Ferdinand
Rege al României
Regele Ferdinand I al României
Date personale
Nume la naștere	Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen
Născut	24 august 1865[1][2][3]  Sigmaringen, Germania[4]
Decedat	20 iulie 1927 (61 de ani)[1][2][5][6][3]  Sinaia, România[7]
Înmormântat	Mănăstirea Curtea de Argeș
Părinți	Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen Antónia a Portugaliei
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Prințul Karl Anton de Hohenzollern
Căsătorit cu	Maria de Edinburgh
Copii	Carol al II-lea, Regele României Elisabeta, Regina Greciei Maria, Regina Iugoslaviei Principele Nicolae Ileana, Arhiducesa Austriei Principele Mircea
Cetățenie	Regatul Prusiei  Imperiul German  Regatul României
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț al Sfântului Imperiu Roman[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Rege al României
Domnie	10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Predecesor	Carol I al României
Succesor	Mihai al României
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1869. Prințul Philippe d'Orléans, Duce de Orléans (24 august 1869 – 28 martie 1926) a fost pretendent orleanist la tronul Franței din 1894 până în 1926. Philippe s-a născut la Casa York, Middlesex, Anglia ca fiu al Prințului Filip, Conte de Paris și a soției acestuia, Prințesa Marie Isabelle d'Orléans. Familia sa locuia în Anglia de când străbunicul său Louis Philippe, rege al Franței a abdicat și a fost exilat în 1848. Philippe a fost botezat Louis-Philippe-Robert.

  În 1871 Philippe s-a întors cu părinții lui în Franța. A fost educat acasă la Castelul d'Eu și la colegiul Stanislas din Paris. În 1880 a primit de la tatăl său titlul de Duce d'Orléans. )După moartea tatălui său la 8 septembrie 1894, Filip a devenit pretendentul orleanist la tronul Franței. Este cunoscut de monarhiști sub numele de Filip al VIII-lea. A fost un pretendent activ, emitea manifeste în mod regulat și acorda ordine cavalerești.La 5 noiembrie 1896, la Viena, Filip s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria, fiica Arhiducelui Joseph Karl al Austriei, Palatin al Ungariei și nepoata Ducesei Maria Dorothea de Württemberg. Din căsătorie n-au rezultat copii iar cuplul nu s-a potrivit; după câțiva ani au trăit separat.

• Filip a continuat să locuiască în Anglia până în 1900, când s-a mutat la reședința sa principală în Belgia. A fost un yachtsman activ și a explorat părți de pe coasta de vest a Groenlandei în 1905. În 1907 el a navigat în Marea Kara din nordul Siberiei, iar în 1909 a mers chiar mai departe în nord ăn Oceanul Arctic.

  În 1914 Filip și soția lui Maria Dorothea s-au separat legal. Ea a trăit în principal în Ungaria.

  La izbucnirea Primului Război Mondial Filip a încercat fără succes să se alăture armatei franceze. În 1926 Filip a murit de pneumonie la Palatul d'Orléans din Palermo, Sicilia. A fost succedat de vărul și cumnatul său, Jean d'Orléans, duce de Guise.  

  Prințul Philippe
  Duce de Orléans ; Duce de Montpensier
  Date personale
  Născut	24 august 1869 Richmond upon Thames, Regatul Unit
  Decedat	28 martie 1926 (56 de ani) Palermo, Italia
  Înmormântat	Dreux Royal Chapel[*]
  Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
  Frați și surori	Ferdinand, Duce de Montpensier Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans Prințesa Louise de Orléans
  Căsătorit cu	Arhiducesa Maria Dorothea de Austria
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	explorator
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Orléans
  Pretendent Orleanist la tronul Franței
  Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
  Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
  Succesor	Jean III
  Duce de Orléans
  Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
  Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
  Duce de Montpensier
  Domnie	8 septembrie 1894 – 28 martie 1926
  Predecesor	Prințul Filip, Conte de Paris
  Succesor	Jean III

• 1884: S-a născut omul politic Mircea Cancicov, membru al Academiei Române. A fost ministru de finanţe al României în mai multe guverne între anii 1936-1939; (m. 1959).

  

  Mircea Cancicov – foto – ro.wikipedia.org

  Mircea Cancicov (n. 24 august 1884, Bacău – d. 25 decembrie 1959, Penitenciarul Râmnicu Sărat) membru marcant al Partidului Național Liberal și deputat liberal în Parlamentul României, membru de onoare al Academiei Române, un strălucit avocat și de mai multe ori ministru de finanțe al României în mai multe guverne între anii 1936-1939, precum și un economist reputat, care a reușit să ridice economia țării în 1938, an care este considerat și azi un etalon de dezvoltare.

• 1885: S-a nascut Ion S. Gheorghiu, inginer energetician, creatorul şcolii româneşti de maşini electrice, membru titular al Academiei Romane (n. Bacau;este unul dintre cei care au realizat hidrocentrala Dobreşti contribuind şi la aducerea gazului metan din Câmpia Transilvaniei la Bucureşti ; d.06.11.1968, Bucuresti).
• 1890: Jean Rhys, scriitoare din Dominica (d. 1979)
• 1895: Victor Hugo Halperin (24 august 1895 în Chicago, Illinois - 17 mai 1983 Benton, Arizona) a fost un regizor de film, producător și scriitor american. Majoritatea filmelor sale sunt din genurile romantic și horror.  

  Victor Halperin
  Date personale
  Născut	24 august 1895[1]  Chicago, Cook County[*], SUA
  Decedat	17 mai 1983 (87 de ani)[1]  Arizona, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	regizor de film scenarist

• 1899: Jorge Luis Borges (n. 24 august 1899 la Buenos Aires - d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveția; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice și metafizice cu temele clasice ale fantasticului (și anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărțile misterioase și vrăjite, salturile în timp). Adjectivul "borgezian" definește concepția despre viață ca poveste ("fiction"), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărți imaginare).

  A fost influențat de autori precum Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer sau G. K. Chesterton.  Borges a lăsat o moștenire importantă în toate domeniile culturii moderne, până și în cea pop, și numeroși scriitori s-au inspirat din creația sa. Printre aceștia, amintim Julio Cortázar, Italo Calvino, Umberto Eco, John Barth, Philip K. Dick, Gene Wolfe, Paul Auster etc.

  În plus Borges a influențat și autori de benzi desenate ca Alan Moore și Grant Morrison (care îl citează într-un episod din Doom Patrol) și cantautori ca Francesco Guccini și Elvis Costello.

  Umberto Eco, în romanul Numele trandafirului numește pe unul dintre protagoniștii care a aspirat la funcția de bibliotecar, fără a reuși, Jorge da Burgos, explicând la sfârșit că s-a referit chiar la Borges.

  În ciuda faptului că a fost favoritul obligatoriu al fiecărei ediții ale Premiului Nobel, începând cu anii 50, Academia Suedeză nu îl premiază niciodată, preferând uneori autori mai puțin cunoscuți. Unele voci insistente au spus că justificarea ar fi în ideile politice ale marelui scriitor, care fără a fi un activist, a simpatizat cu Juan Peron; există elemente care neagă existența acestor simpatii:

  1. numirea sa în funcția de Director al Bibliotecii Naționale imediat după căderea lui Peron (1955);
  2. refuzul cotidianului La Nación de a publica poezia sa (Pumnalul) cu clare intenții tiranicide;
  3. funcția de președinte, din 1950 și până în 1953, al Societății Scriitorilor Argentinieni, închisă de către dictatură; Borges amintește ultimele seminarii ținute dinaintea polițiștilor care luau notițe din expunerea sa;
  4. declarații explicite ale lui Borges, care dezmint că ar susține pe dictator.  

     Jorge Luis Borges
     Date personale
     Nume la naștere	Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo
     Născut	24 august 1899[10][11][12][13][14][15][16][17][18][19]  Buenos Aires, Argentina[20][21][22]
     Decedat	14 iunie 1986 (86 de ani)[10][11][12][13][14][15][16][17][18]  Geneva, Elveția[23][24]
     Înmormântat	Cimetière des Rois[*]
     Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
     Părinți	Jorge Guillermo Borges Haslam[*] Leonor Acevedo Suárez[*]
     Frați și surori	Norah Borges[*]
     Căsătorit cu	Elsa Astete Millán[*] (21 septembrie 1967–1970)[25] María Kodama[*] (22 mai 1986–14 iunie 1986)[25]
     Naționalitate	argentiniană
     Cetățenie	Argentina
     Ocupație	traducător lingvist bibliotecar[*] critic literar[*] scenarist scriitor poet
     Pseudonim	B. Suarez Lynch, H. Bustos Domecq
     Limbi	limba franceză limba engleză limba germană limba spaniolă[1]
     Studii	Collège Calvin[*]
     Activitatea literară
     Specie literară	roman, poezie, eseu
     Influențe[ascunde] Dante Alighieri, Miguel de Cervantes, Franz Kafka, H.G.Wells, Rudyard Kipling, Arthur Schopenhauer, G. K. Chesterton
     Note
     Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*][2] Knight Commander of the Order of the British Empire[*] Prix mondial Cino Del Duca[*][3] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Prix Formentor[*] Premiul World Fantasy pentru realizări de o viață[4] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*][2] Alfonso Reyes International Prize[*][5] Jerusalem Prize[*][6] Premiul Cervantes[7] Premiul Balzan[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[*] Grand Knights with Star of the Order of the Falcon[*] Q43373437[*] Premiul Edgar honorary doctorate of the National University of San Marcos[*] Commander of the Order of the Sun of Peru‎[*] honorary doctorate of the University of Murcia[*][8] Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad de mare ofițer[

• 1900: Theodor Bușniță (n. 11/24 august 1900, Chișinău – d. 22 august 1977, București) a fost un hidrobiolog, ihtiolog și histolog român.  A fost membru corespondent al Academiei Române.

  A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.^[1] A avut un singur copil pe nume Bușniță Magdalena.  

  Theodor Bușniță
  Date personale
  Născut	24 august 1900
  Decedat	22 august 1977 (76 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	biolog
  Activitate
  Membru corespondent al Academiei Române
  Membru al Academiei de Științe din România

• 1902: Martin Bercovici (n. 24 august 1902, Bârlad - d. 19 ianuarie 1971, București) a fost un inginer energetician român de origine evreiască^[1], membru titular al Academiei Române din anul 1963^[2], ales și membru de onoare post-mortem al Academiei Oamenilor de Știință din România.^[3]

  Între anii 1921-1926 a studiat la Școala Politehnică din București, unde s-a specializat în inginerie electrică, obținând titlul de inginer electrotehnician. După absolvire, în 1927, s-a angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București, unde a lucrat timp de douăzeci de ani.^[4] După 10 ani de activitate a fost numit subdirector tehnic al întreprinderii.^[5]

  Activitatea sa a fost întreruptă în 1940-1944, în intervalul persecuțiilor rasiale, dar inginerul Martin Bercovici a desfășurat în acest timp o amplă activitate ca profesor și director al școlilor evreiești tehnice din România, unice într-o Europă bântuită de fasciști.^[5] Școala Tehnică evreiască a luat ființă la 11 decembrie 1940 cu numai patru studenți, dar curând numărul lor s-a ridicat la 16. În 1942, „Școala Bercovici” ajunsese să aibă 50 de profesori și 543 de studenți, ceea ce a fost considerat prea mult de autoritățile antonesciene, care au desființat această Politehnică la 30 iunie 1943. Totuși, Politehnica a mai funcționat până în vara lui 1944. Nimeni nu știe cum a fost obținut acest an „ilegal”, dar este de bănuit că și corupția regimului a jucat un rol.^[6] Aceste cursuri de pregătire tehnică pentru tinerii evrei excluși din învățământul superior, au fost ulterior recunoscute de statul român, permițând multor tineri evrei să-și facă studiile inginerești, în ciuda persecuțiilor rasiale.

  În anul 1944 s-a reîntors la Societatea de Gaz și Electricitate din București, ca subdirector general, desfășurând o amplă activitate de refacere a instalațiilor distruse de al Doilea Război Mondial și de dezvoltare a acestora.^[5]

  Martin Bercovici a participat activ la înființarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice (ISPE), în martie 1949, contribuind major la organizarea institutului, în calitate de director general al ISPE și urmărind, în perspectivă, realizarea Sistemului Electroenergetic Național.^[7]

  În anul 1952 a fost promovat director general tehnic în cadrul Ministerului Energiei Electrice. A predat și la Politehnica din București, unde a fost creatorul școlii românești de rețele și sisteme electrice.^[4] A fost primul decan al Facultății de Energetică a Politehnicii din București și fondatorul școlii românești de centrale electrice.

  A efectuat cercetări în domeniul electro-energeticii și a adus importante contribuții în construirea a diverse echipamente electrice. Este autorul teoriei componentelor simetrice și aplicațiilor acesteia în electrotehnică; a soluționat probleme de reglaj al puterii și frecvenței în rețelele electrice, a calculat raza de influență a liniilor de înaltă tensiune asupra rețelei de comunicații și a adus importante contribuții la perfecționarea modului de transmitere la mare distanță în curent alternativ și în curent continuu. A aplicat calculul matricial în studiul regimurilor rețelelor electrice cu ajutorul calculatoarelor electronice, ceea ce a constituit o noutate științifică deosebită la nivelul de dezvoltare a tehnicii anilor '50.^[4]

  La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române pentru rezultate deosebite obținute în cercetarea electrotehnică.^[4]

  A fost ales președinte al părții române din Comisia Mixtă Iugoslavo-Română în vederea studierii fezabilității proiectelor de amenajare a zonei de constituire a hidrocentralei de pe Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin, fiind unicul energetician român care a luat parte la toate etapele de pregătire și construire a hidrocentralei Porțile de Fier I.^[4]

  Ca o recunoaștere a competenței sale profesionale, a fost ales membru permanent al Conferinței Internaționale a Marilor Rețele Electrice de Înaltă Tensiune, cu sediul la Paris.^[4]

  La 21 martie 1963 i s-a acordat titlul de membru titular al Academiei Române.

  Lucrările sale, publicate în anii '60, individual sau în colaborare cu alții, sunt considerate lucrări de referință în domeniul energeticii și în special în domeniul rețelelor electrice din literatura tehnică românească.  A publicat numeroase lucrări de specialitate dintre care cităm:^[9]

  • Măsuri de protecție în instalațiile electrice de joasă tensiune împotriva atingerilor electrice (1933);
  • Calculul circulației curenților în rețele electrice buclate, cu ajutorul mașinilor de calcul numeric (1960);
  • Rețele electrice. Calculul mecanic, Editura Tehnică, București, 1963 (în colaborare cu Arie Arie) - primă ediție.
  • Influența rețelelor asupra puterii de rupere a întrerupătoarelor la deconectarea scurtcircuitelor trifazate (1967);
  • Rețele electrice (2 volume 1974 , 1981) - lucrare de sinteză, apărută postum.  

    Martin Bercovici
    Date personale
    Născut	24 august 1902 Bârlad, România
    Decedat	19 ianuarie 1971 (68 de ani) București, Republica Socialistă România
    Cetățenie	România
    Etnie	evrei
    Ocupație	Inginer
    Activitate
    Alma mater	Universitatea Politehnica din București
    Organizație	Universitatea Politehnica din București
    Modifică date / text

    Membru titular al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1927: Harry Markowitz, economist american
• 1928: Constantin I. Borș (n. 24 august 1928, sat Borșeni, comuna Războieni, județul Neamț – d. 27 aprilie 1998, Drobeta Turnu Severin) a fost un profesor universitar, om de știință, publicist român, cetățean de onoare (post-mortem) al municipiului Piatra Neamț (1995).  A urmat școala primară în satul natal și Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț^[1]. Licențiat al Facultăților de Matematică-Fizică a Universității Al.I. Cuza Iași și Facultății de Construcții a Institutului Politehnic din Iași^[1]. A fost profesor universitar și cercetător științific la Institutului de Matematică al Academiei^[1]. Doctor în științe tehnice în 1956 cu teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”^[1]. Cursuri de perfecționare în Polonia, S.U.A.^[2]. A predat în centre universitare din Algeria și Zair. A susținut prelegeri la universități din Paris, Varșovia, Praga, Roma, Berlin^[2]. Contribuții deosebite în mecanica mediilor continue, teoria elasticității, mecanica cerească, teoria relativității  

  LUCRĂRI

  • Teoria elasticității corpurilor anizotrope, Ed. Academiei Române, București, 1970
  • Tratat de mecanică, (două volume)   

    Constantin I. Borș
    Date personale
    Născut	24 august 1928 Sat Borșeni, comuna Războieni, Neamț
    Decedat	27 aprilie 1998 Drobeta Turnu Severin
    Naționalitate	Română
    Ocupație	universitar[*]
    Activitate
    Rezidență	Drobeta Turnu Severin
    Instituție	Profesor universitar, cercetător științific Institutul de Matematică al Academiei Române
    Cunoscut pentru	Teza „Torsiunea, întinderea și încovoierea barelor anizotrope omogene și neomogene”
    Premii	Premiul Academiei Române

    
    

  • 1929: S-a nascut Yasser Arafat, om politic, unul dintre cei mai cunoscuţi lideri arabi, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene şi lider al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

    

    Yasser Arafat – foto – ro.wikipedia.org

    Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) lider palestinian. Yasser Arafat a reuşit să obţină autonomia teritoriilor din Gaza şi Ierihon faţă de Israel, astfel încât, la 12.02.1996, depunea jurământul în calitate de întâiul preşedinte al « noului stat » – Autoritatea Naţională Palestiniană (n.Cairo; d.11.11.2004).

• 1937: Eugen Mihăescu (n. 24 august 1937,^[1][2] București, România) este un pictor, grafician și om politic român, membru de onoare al Academiei Române din 8 septembrie 1993.  S-a născut într-o familie de intelectuali din București. Tatăl său, Nicolae Mihăescu, a fost asistentul lui Tudor Vianu. Și-a făcut studiile liceale (Liceul Sfântul Sava) și universitare (Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”) la București. În 1961 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Între 1960 și 1963 a fost directorul artistic al revistei „Secolul 20”, a cărei concepție grafică îi aparține și, ulterior, al revistei Luceafărul (1964-1966). În 1963 a expus la Bienala de la Sao-Paolo, iar peste doi ani și-a deschis prima expoziție personală la Galeriile Fondului Plastic din București. După stabilirea în Elveția, la Lausanne (1967), a devenit directorul artistic al Editurii Rencontre și a publicat desene în Le Monde și Le Figaro litéraire. În 1981 s-a stabilit la New York și a devenit colaborator permanent în paginile editoriale ale cotidianului The New York Times. A realizat 69 de coperți pentru săptămânalul The New Yorker și a colaborat cu numeroase alte publicații americane: Time Magazine, The Los Angeles Times, The Atlantic Monthly, Vogue, dar și europene: Le Monde, Le Figaro. Desenele sale au fost reproduse în revista Graphis una dintre cele mai importante publicații de artă grafică și design, care i-a dedicat două numere. După cum spunea Phil Beard: " Revista Graphis a fost o publicție elvețiană de mare influență, fondată de Walter Herdeg, o vitrină a celor mai bune afișe, coperte și ilustrații, începând cu primul său număr din anul 1944."

  Între 1981 și 1982, a fost profesor la Institutul Pratt din New York, unde a predat cursul Teoria ideii în artă. În 1996 a fost desemnat consilier și ambasador itinerant al Președintelui României. În perioada 2001-2004, a fost ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO, la Paris. A fost membru în Consiliul Executiv al organizației internaționale. În aceeași perioadă, a continuat colaborarea cu ziarul francez Le Monde, publicând desene în pagina editorială. A fost ales senator, în Parlamentul României, pe listele Partidului România Mare și vice-președinte al Comisiei pentru politică externă a Senatului, în legislatura 2004-2008. În cadrul activității sale parlamentare, Eugen Mihăescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu UNESCO, Regatul Bahrein, Republica Franceză-Senat și Republica Coasta de Fildeș.

  În perioada 2005-2007 a reprezentat România în Parlamentul European, unde a fost membru al grupului naționalist, de extremă dreaptă^[3]Identitate, Tradiție, Suveranitate (ITS).^[4]La sfârșitul anului 2012, Eugen Mihăescu îl atacă pe Corneliu Vadim Tudor, președintele Partidului România Mare, într-un pamflet intitulat "Rinocerul", publicat în Cotidianul și părăsește partidul politic.  A expus în numeroase orașe ale lumii: Barcelona, Bologna, Bordeaux, Sao Paolo, Buenos Aires, Geneva, Lausanne (la galeriile „Alice Polli” în 1965 și „Wibenga” în 1966), New York (la galeriile „St. Etienne” în 1981 și 1984), Paris (la Muzeul de Artă Decorativă Luvru în 1973 și la Muzeul de Artă Modernă al Centrului Pompidou în 1988), etc. În 1983 a primit premiul „Page One Award” acordat de Sindicatul Jurnaliștilor americani pentru cea mai bună copertă, iar în 1985 a fost distins cu Medalia de aur a Clubului Directorilor de Artă din New York; în 1988 a primit Diploma de onoare pentru artă, acordată de Academia Româno-Americană de Științe și Arte, iar în anul 2000 Ordinul Național Pentru Merit, în grad de Mare Ofițer. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (1961).  

  Eugen Mihăescu
  Eugen Mihăescu
  Date personale
  Născut	24 august 1937 (82 de ani)[1][2]  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician pictor
  Europarlamentar
  În funcție 1 ianuarie 2007 – 9 decembrie 2007
  Circumscripția	România[*]
  Senator al României
  În funcție 13 decembrie 2004 – 14 decembrie 2008
  Circumscripția	București
  Reprezentant permanent al României la UNESCO
  În funcție 2001 – 2004
  Premii	Ordinul Național „Pentru Merit”
  Partid politic	PRM

• 1938: Radu Scutelnicu, inginer constructor și inventator român
• 1941: Nicolae Felecan (n. 24 august 1941, Caila, județul Bistrița-Năsăud) este un lingvist, clasicist și profesor universitar român.  Nicolae Felecan s-a născut la 24 august 1941, în satul Caila (jud. Bistrița Năsăud), părinții săi fiind Ludovica și Vasile Felecan, țărani înstăriți.

  A urmat studiile preuniversitare la Liceul „Liviu Rebreanu” din Bistrița (1955-1959). Între 1959 și 1964 a urmat studiile la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale din cadrul Universității București, unde i-a avut profesori pe N. I. Barbu, G. Călinescu, Iancu Fischer, Aram Frenkian, Al. Graur, Iorgu Iordan, Edgar Papu, Al. Rosetti, Sorin Stati, Tudor Vianu, Lucia Wald ș.a. La Institutul Pedagogic din Baia Mare, azi Universitatea de Nord din Baia Mare a fost preparator (1964-1966), asistent (1966-1972), lector (1972-1984).

  A obtinut titlul de doctor la Institutul de Lingvistică și Istorie literară al Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, în anul 1976, cu teza Sistemul lexico-semantic al termenilor ce denumesc părțile corpului uman în limba română, sub îndrumarea prof. dr. doc. Béla Kelemen. Referenți au fost acad. Al. Graur (București), prof. univ. dr. M. Zdrenghea^[2] (Cluj) și prof. univ. dr. Gh. Pop (Baia Mare).

  În 1978-1979 a ocupat postul de lector de limba română la Universitatea din Aarhus, Danemarca. Din 1984 a fost profesor de limba latină la Liceul „Mihai Eminescu”. Din 1993 a revenit în postura de conferențiar și profesor universitar (1999-2010).  

  OPERA

• Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar (în colaborare cu mai mulți autori), Baia Mare, 1983, 452 p. (Lucrare premiată de Academia Română cu premiul „Timotei Cipariu”);
• Limba latină. Ghid practic pentru clasa a VIII-a, Baia Mare, 1986, 111 p.;
• Paronimia în limba română, Editura Gutinul, Baia Mare, 1993, 245 p.;
• Ghid practic pentru predarea și învățarea limbii latine, Editura Umbria, Baia Mare, 1994, 122 p.;
• Dicționar de paronime, București: Editura Vox, 1995, 320 p.; ediția a II-a adăugită, București, 1997, VII, 343 p.; ediția a III-a, București, 2002, 359 p.;
• Probleme de vocabular și de exprimare corectă, Editura Vox, București, 1999, 142 p.;
• Dicționar de omonime lexicale și gramaticale, Editura Vox, București, 2001, 416 p.;
• Gheorghe Pop, La ceas aniversar (coord.), Editura Universității de Nord, Baia Mare, 2001, 218 p.;
• Sintaxa limbii române. Teorie. Sistem. Construcție, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, 313 p.;
• Vocabularul limbii române, Editura Mega, Cluj-Napoca. Presa universitară clujeană, 2004, 270 p.;
• Terminologia corpului uman în limba română, Editura Argonaut, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005;
• Dicționar de omonime (coautor Gh. Bulgăr), Editura Vox, București, 1996, 315 p.; ediția a V-a, Editura Lucman, București, 1998.;
• Limba latină. Gramatică și texte (coautor Oliviu Felecan), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2007, 351 p.;
• Dicta memorabilia. Dicționar uzual adnotat de sigle, expresii, maxime și citate latine (coautor Oliviu Felecan), Editura Vox, București, 2007;
• Limba latină. Gramatică și texte, ediția a II-a revăzută și adăugită (coautor Oliviu Felecan), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008, 355 p.;
• Între lingvistică și filologie, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, 477 p.

Nicolae Felecan
Date personale
Născut	24 august 1941 (78 de ani)[1]
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist
Activitate
Alma mater	Universitatea din București

• 1942: Anna Széles, actriță maghiară din România
• 1942: Constantin Bănică (n. 24 august 1942, Chișinău - d. 25 decembrie 1991, Sinaia) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române.  Banică Constantin,a murit într-un accident,pe data de 25 decembrie 1991,în urma unei intoxicări cu monoxid de carbon, de la o sobă defectă,la o gazdă din Sinaia. A fost căsătorit cu Manuela Stoia (14 aug 1944 - 25 dec 1991), matematiciană, și împreună au avut doi copii,Valeria și Teodor,matematicieni si ei. Acesta este fiul lui Banică Gheorghe și Chițu Maria, el provenea dintr-o familie cu patru frați (Banică Mihai,Banică Elena,Banică Gheorghe), aceștia fiind originari din Boteni,Câmpulung,Județul Argeș.  Studii liceale la Câmpulung Muscel și universitare (Facultatea de Matematică) la București; în 1970 și-a susținut teza de doctorat Dualitate pe varietăți Stein. A fost cercetător științific la Institutul de Matematică al Academiei Române; a predat, ca „visiting professor”, la universități din Bayreuth, Göttingen, München, Nancy, Pisa, Strasbourg. S-a aplecat asupra geometriei complexe, ca și asupra studiului funcțiilor analitice de mai multe variabile complexe, prin metode algebrice și geometrice. Între principalele teme ale activității sale de cercetare s-au numărat: dualitatea analitică pe varietăți Stein, morfismele proprii de spații complexe și variația obiectelor cosmologice într-o deformare de spații analitice complexe, fibrații vectoriali etc. (Teoreme de dualitate pe varietăți Stein și cosmologie cu suport compact; Metode algebrice în teoria globală a spațiilor complexe; Variația extensiei globale în deformările spațiilor complexe; Structuri de multiplicitate pe spații curbe; Conceptul formal al unui spațiu analitic de-a lungul unui subspațiu cu teorema de comparație ș.a.). În 1970 a fost distins cu Premiul Academiei Române pentru cercetările de dualitate analitică pe spații Stein.  

  Bănică Constantin
  Date personale
  Născut	24 august 1942
  Decedat	25 decembrie 1991 (49 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	matematician
  Activitate
  Membru corespondent al Academiei Române

• 1944:Gregory Bruce Jarvis (n. 24 august 1944,^[2] Detroit, Comitatul Wayne, Michigan, SUA – d. 28 ianuarie 1986,^[2] Cape Canaveral[*], SUA) a fost un inginer american și astronaut NASA, care a murit în explozia navetei spațiale Challenger în timpul misiunii STS-51-L, din care făcea parte în calitate de specialist.  

  Gregory Bruce Jarvis
  Date personale
  Născut	24 august 1944 Detroit, Michigan
  Decedat	28 ianuarie 1986 (41 de ani) Cape Canaveral, Florida, S.U.A.
  Înmormântat	Cimitirul național Arlington[*][1]
  Cauza decesului	accident (Dezastrul navetei spațiale Challenger)
  Naționalitate	american
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	inginer astronaut ofițer
  Astronaut NASA
  Stare	Mort în misiune
  Ocupații anterioare	Inginer
  Alma mater	Universitatea New York din Buffalo[*] Northeastern University[*]
  Organizație	NASA
  Rang	Căpitan, USAF
  Misiuni	STS-51-L
  Emblema misiunii
  Decorații	Congressional Space Medal of Honor

• 1947: Paulo Coelho (n. 24 august 1947, Rio de Janeiro) este un scriitor brazilian. Cărțile lui au fost traduse în 67 de limbi și publicate în peste 150 de țări. Ideile de bază sunt drama și psihologia.  Este fiul lui Pedro, inginer, și al Lygiei, casnică. La șapte ani a intrat la școala iezuită San Ignacio din Rio de Janeiro. A câștigat primul său premiu literar într-un concurs școlar de poezie, iar sora lui, Sonia, își amintește cum și ea a câștigat un premiu pentru eseu prezentând o lucrare pe care Paulo o aruncase în coșul de hârtii.

  Din Publishing Trends aflăm că Alchimistul s-a aflat pe locul 6 în lume ca vânzări în 2003. Unsprezece minute a fost pe primul loc peste tot în lume, cu excepția Angliei, unde s-a aflat pe locul al doilea. Zahir, publicat în 2005, s-a situat pe locul trei pe lista de bestselleruri, după Codul lui Da Vinci și Îngeri și demoni de Dan Brown.

  Alchimistul e unul dintre cele mai importante fenomene literare ale secolului XX. Este pe primul loc în listele de bestselleruri din 74 țări, vânzându-se, până acum, în 35 de milioane de exemplare. Alchimistul i-a adus autorului în 2008 un record Guiness pentru cea mai tradusă carte (67 de limbi).

  Pentru Alchimistul autorul a primit numeroase laude de la diferite personalități, de la Kenzaburo Oe, laureat al Premiului Nobel, până la Madonna, care o numără printre cărțile preferate. Romanul acesta a inspirat multe alte proiecte: un musical din Japonia, piese de teatru din Franța, Belgia, SUA, Turcia, Italia, Elveția. Este, de asemenea, tema a două simfonii în Italia și SUA, iar textul său a fost ilustrat de celebrul artist francez Moebius (scenograful filmelor Al cincilea element și Alien).

  Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera literară. Deși profund atașat de Brazilia natală (își scrie operele la calculator, în fața oceanului, în vila de la Copacabana). Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Cărțile lui Paulo Coelho, editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi, s-au vândut în zeci de milioane de exemplare. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.  

  OPERA

  • 1974 - Teatro da Educação - Theater For Education - Teatru pentru Educație
  • 1982 - Arquivos do Inferno - Hell Archives - Arhivele iadului
  • 1987 - O Diário de um Mago - The Pilgrimage - Pelerinajul
  • 1988 - O Alquimista - The Alchemist - Alchimistul
  • 1990 - Brida - Brida - Brida
  • 1991 - O Dom Supremo - The Supreme Gift - Cadoul suprem
  • 1992 - As Valkírias - The Valkyries - Valkyries
  • 1994 - Maktub - Maktub - Maktub / Na margem do rio Piedra eu sentei e chorei - By the River Piedra I Sat Down and Wept - De râul Piedra M-am așezat și m-am apucat
  • 1996 - O Monte Cinco - The Fifth Mountain - Al cincilea munte
  • 1997 - Cartas de amor de um profeta - Love Letters from a Prophet - Scrisori de dragoste de la un profet / Manual do guerreiro da luz - Manual of the Warrior of Light - Manualul războinicului luminii
  • 1998 - Veronika decide morrer - Veronika Decides to Die - Veronika decide să moară / Palavras essenciais - Essential Words - Cuvinte esențiale
  • 2000 - O Demônio e a Srta. Prym - The Devil and Miss Prym - Diavolul și domnișoara Prym
  • 2001 - Historias para pais, filhos e netos - Fathers, Sons and Grandsons - Părinți, fii și nepoți
  • 2003 - Onze Minutos - Eleven Minutes - Unsprezece minute
  • 2004 - O Gênio e as Rosas - The Genie and the Roses - Geniul și trandafirii / Viagens - Journeys - Călătorii / Vida - Life - Viață
  • 2005 - O Zahir - The Zahir - Zahir / Caminhos Recolhidos - Revived Paths - Căi reînviate
  • 2006 - Ser Como o Rio que Flui - Like the Flowing River - Ca râul care curge / A Bruxa de Portobello - The Witch of Portobello - Vrăjitoarea de Portobello
  • 2008 - O vencedor está só - The Winner Stands Alone - Câștigătorul rămâne singur
  • 2009 - Amor - Love - Dragoste
  • 2010 - Aleph - Aleph - Aleph
  • 2011 - Fábulas - Fabule
  • 2012 - Manuscrito Encontrado em Accra - Manuscript Found in Accra - Manuscris găsit în Accra
  • 2014 - Adultério - Adultery - Adulterul
  • 2016 - A Espiã - The Spy - Spionul
  • 2018 - Hippie - Hippie - Hippie  

    Paulo Coelho
    Date personale
    Născut	24 august 1947 (72 de ani) Rio de Janeiro, Brazilia
    Căsătorit cu	Christina Oiticica[*] (din 1980)
    Naționalitate	braziliană
    Cetățenie	Brazilia
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	scriitor
    Limbi	limba portugheză[1]
    Activitatea literară
    Specie literară	Dramă, Psihologie
    Operă de debut	Pelerin la Compostela - (1987)
    Influențe[ascunde] Jorge Luis Borges, William Blake, Jorge Amado, Henry Miller
    Note
    Premii	Golden Feather[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1948: Jean-Michel André Jarre (n. 24 august 1948) este un compozitor și instrumentist (claviaturi, teremin ș.a.) francez, considerat unul dintre pionierii muzicii electronice. Este cunoscut pentru concertele în aer liber cu spectatori în număr record, în care sunt folosite efecte laser și artificii, unde spectacolul vizual profită de peisajele și de arhitectura din împrejurimi. Se estimează că Jarre a vândut 80 de milioane de albume și discuri single.  Jarre vorbește fluent franceza și engleza și a fost căsătorit de trei ori. A fost însurat cu Flore Guillard din 20 ianuarie 1975 până în 1977; fiica lor Émilie Charlotte s-a născut în 1975 (sau 1976) și a devenit manechin.^[12][13] Și-a cunoscut cea de a doua soție, Charlotte Rampling, la o petrecere în St Tropez, în 1976.^[13] Amândoi erau prinși în căsnicii eșuate, dar fiecare a obținut divorțul (Rampling era căsătorită cu neo-zeelandezul Bryan Southcombe).^[14]Cei doi s-au căsătorit, Jarre obținând custodia fiicei sale, Émilie Charlotte,^[13] iar Rampling a fiului său, Barnaby. Împreună au un fiu, David.

  În 1995, fotografii din revista Hello! au sugerat că Jarre ar avea o relație cu secretara sa de 31 de ani, Odile Froument, iar în 1996 Jarre și Rampling s-au despărțit.^[14][15] Au divorțat în 2002.^[16] A avut o scurtă relație cu Isabelle Adjani,^[17] dar s-a căsătorit cu actrița franceză Anne Parillaud, în mai 2005.^[18] În noiembrie 2010, cuplul și-a anunțat divorțul.^[19]

  Jarre are o soră vitregă, Stéphanie Jarre, din altă căsătorie a lui Maurice Jarre.^[20] Fratele său vitreg, Kevin Jarre, a murit în 2011.^[21] Deși Maurice și Jean-Michel au avut o relație distantă, după moartea lui Maurice, în 2009, Jarre a adus un omagiu moștenirii sale.^[22] Jarre a spus despre tatăl său:

  „Tatăl meu și cu mine nu am avut niciodată o relație adevărată. Probabil că ne-am văzut de vreo 20 sau 25 de ori în viața noastră. Când poți, la vârsta mea, să numeri de câte ori ți-ai văzut părintele, spune ceva...Cred că ar fi preferabil să nu te înțelegi, sau, dacă ai un părinte care moare, îl plângi, dar sentimentul de absență e greu de suportat și mi-a luat mult timp ca să mă obișnuiesc cu asta.”

   

  Jean Michel Jarre
  2016
  Date personale
  Nume la naștere	Jean-Michel André Jarre
  Născut	24 august 1948 (71 de ani)  Lyon, Franța Lyon, Franța[10]
  Părinți	Maurice Jarre France Pejot[*]
  Frați și surori	Kevin Jarre[*]
  Căsătorit cu	Charlotte Rampling (1978–1998) Anne Parillaud[*] (12 mai 2005–noiembrie 2010)
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	compozitor, instrumentist, producător muzical
  Activitate
  Studii	Conservatorul din Paris
  Gen muzical	muz. electronică, New Age, instrumentală, ambientală
  Instrument(e)	claviaturi
  Ani de activitate	din 1971
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][1][2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*][1][3] honorary doctor of the D. Mendeleev University of Chemical Technology of Russia[*][4] Premiul Steiger[*][5] Q Awards[*][6] Eska Music Award[7] Stephen Hawking Medal For Science Communication[*][8] Comandor al Legiunii de Onoare[*

• 1949: Nicolae Ciornîi (n. 24 august 1949, Lipețkoe, regiunea Odesa) este un businessman din Republica Moldova, vicepreședintele companiei „LUKOIL”, acționarul principal al „Chateau Vartely” și patronul clubului de fotbal FC Zimbru Chișinău. Este unul dintre cei mai bogați oameni din Republica Moldova.^[1]

  Nicolae Ciornîi s-a născut în Ucraina, dar a lucrat vreme îndelungată în Moldova. La început a activat în sistemul de alimentație publică, iar din 1991 a condus Întreprinderea de Stat pentru Combustibil din R. Moldova (reorganizată în 1995 în compania „Tirex-Petrol”). A fost nemijlocit implicat în procesele de reorganizare a economiei naționale, după dispariția Uniunii Sovietice.

  Locuiește de mai mulți ani la Moscova.

  In 2008, holdingul „Agro Management Grоup”, proprietate a lui Nicolae Ciornîi, a cumpărat circa 10 mii ha de pământ în R. Moldova, pentru afaceri agricole. În anul 2007, holdingul a vândut produse proprii în valoare de 7-8 mln. euro, iar cifra de afaceri, inclusiv liniile de credit și investițiile valorificate, a fost de 30 mln. euro. Din octombrie 2013 este vicepreședinte al băncii comerciale Moldova Agroindbank.  

  Nicolae Ciornîi
  Date personale
  Născut	24 august 1949 (70 de ani) Lîpețke (Lipețkoe), regiunea Odesa, RSS Ucraineană, URSS
  Copii	2
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	economist om de afaceri
  Activitate
  Alma mater	”Institutul pentru economie și comerț” din Moscova
  Cunoscut pentru	Patron și finanțator al FC Zimbru Chișinău
  Premii	Businessmanul anului în Republica Moldova (2001)

• 1958: Steven Robert "Steve" Guttenberg (n. 24 august 1958) este un actor, autor, businessman, producător și regizor american. Este binecunoscut datorită rolului său din seria de filme din anii 1980 Academia de Poliție.

  FILMOGRAFIE

  An	Titlu	Rol	Note
  1977	Rollercoaster	Messenger	necreditat
  	The Chicken Chronicles	David Kessler
  	Something for Joey	Michael Cappelletti	Film TV
  1978	The Boys from Brazil	Barry Kohler
  1979	Players	Rusty
  1980	Can't Stop the Music	Jack Moreli
  1981	Miracle On Ice	Jim Craig	Film TV
  1982	Diner	Edward 'Eddie' Simmons
  1983	The Man Who Wasn't There	Samuel 'Sam' Cooper
  	The Day After	Stephen Klein	Film TV
  1984	Police Academy	Cadet Carey Mahoney
  1985	Police Academy 2: Their First Assignment	Officer Carey Mahoney
  	Cocoon	Jack Bonner
  	Bad Medicine	Jeff Marx
  1986	Police Academy 3: Back in Training	Sgt. Carey Mahoney
  	Short Circuit	Newton Crosby
  1987	The Bedroom Window	Terry Lambert
  	Police Academy 4: Citizens on Patrol	Sgt. Carey Mahoney
  	Amazon Women on the Moon	Jerry
  	Three Men and a Baby	Michael Kellam
  	Surrender	Marty
  1988	Cocoon: The Return	Jack Bonner
  	High Spirits	Jack Crawford
  1990	Don't Tell Her It's Me (aka The Boyfriend School)	Gus Kubicek
  	Three Men and a Little Lady	Michael Kellam
  1995	The Big Green	Sheriff Tom Palmer
  	Home for the Holidays	Walter Wedman
  	It Takes Two	Roger Callaway
  1997	Zeus and Roxanne	Terry Barnett
  	Casper: A Spirited Beginning	Tim Carson	Direct-to-Video
  	Tower of Terror	Buzzy Crocker
  1998	Airborne	Bill McNeil
  1999	Home Team	Mr. Butler
  2002	P.S. Your Cat Is Dead	Jimmy Zoole
  2004	Single Santa Seeks Mrs. Claus	Nick
  2005	Meet the Santas	Nick
  	The Poseidon Adventure	Richard Clarke
  2006	Mojave Phone Booth	Barry
  2008	Major Movie Star	Sidney Green
  	Jackson	Businessman
  	Heidi 4 Paws	Sebastian	voce
  2009	Shannon's Rainbow	Ed
  2010	Ay Lav Yu	Christopher
  	Cornered!	Morty
  2011	A Novel Romance	Nate Shepherd
  2012	Making Change	Trafton
  2013	Quick to Duck	Mickey Beans
  2014	At the Top of the Pyramid	Principal Dickson
  	Affluenza	Philip Miller
  	Sons of Liberty	Jack Bonner
  2015	Lavalantula	Colton West
  	The First Force	Anunțat

  Steve Guttenberg
  Steve Guttenberg în 2013
  Date personale
  Nume la naștere	Steven Robert Guttenberg
  Născut	24 august 1958 (61 de ani) Brooklyn, New York, SUA
  Căsătorit cu	Denise Bixler (c. 1988–92)
  Cetățenie	SUA
  Etnie	evrei
  Ocupație	Actor, autor
  Activitate
  Alma mater	Juilliard School[*]
  Ani de activitate	1977–prezent

• 1961: Jared Francis Harris (n. 24 august 1961,^[3][4][5] Londra, Regatul Unit^[6]) este un actor britanic. Este cunoscut pentru interpretarea lui Mac McGrath în filmul Mr. Deeds realizat de Adam Sandler și pentru interpretare lui Lane Pryce din serialul Mad Men realizat de AMC.  

  FILMOGRAFIE

  Film

  An	Film	Rol	Note
  1989	The Rachel Papers	Geoff
  1992	Far and Away	Paddy
  1992	The Last of the Mohicans	British Lieutenant
  1992	The Public Eye	Danny the Doorman
  1994	Natural Born Killers	London Boy
  1994	Nadja	Edgar
  1995	Smoke	Jimmy Rose
  1995	Dead Man	Benmont Tench
  1995	Blue in the Face	Jimmy Rose
  1995	Tall Tale	Head Thug Pug
  1996	I Shot Andy Warhol	Andy Warhol
  1996	Gold in the Streets	Owen
  1997	Fathers' Day	Lee
  1997	Sunday	Ray
  1997	Chinese Box	William
  1997	White Lies	Jacob Reese
  1998	Happiness	Vlad
  1998	B. Monkey	Alan Furnace
  1998	Lost in Space	Older Will Robinson
  1998	Lulu on the Bridge	Alvin Shine	Nemenționat
  1998	Trance	Jim	Sitges Film Festival: Best Actor Award
  1999	Lush	W. Firmin Carter
  1999	The Weekend	John Kerr
  2000	Bullfighter	Jones
  2000	How to Kill Your Neighbor's Dog	False Peter
  2000	Shadow Magic	Raymond Wallace
  2001	Perfume	Michael
  2002	Four Reasons	Filmmaker
  2002	Mr. Deeds	Mac McGrath
  2002	Igby Goes Down	Russel
  2002	Dummy	Michael
  2003	Sylvia	Al Alvarez
  2003	I Love Your Work	Yehud
  2004	Ocean's Twelve	Basher's Engineer
  2004	Resident Evil: Apocalypse	Dr. Ashford
  2005	The Notorious Bettie Page	John Willie
  2005	To the Ends of the Earth	Captain Anderson
  2006	Lady in the Water	Goatee Smoker
  2006	Coup!	Simon Mann
  2006	Cashback	Alex Proud	Nemenționat
  2006	Cracked Eggs	Joe
  2007	The Shadow in the North	Axel Bellmann
  2007	32A	Ruth's Father
  2008	The Curious Case of Benjamin Button	Captain Mike
  2008	From Within	Bernard
  2009	Tales of the Black Freighter	Ridley	Voce
  2010	Extraordinary Measures	Dr. Kent Webber
  2010	The Ward	Dr. Stringer
  2011	Sherlock Holmes: A Game of Shadows	Professor Moriarty
  2012	Lincoln	Ulysses S. Grant
  2013	The Mortal Instruments: City of Bones	Hodge Starkweather
  2013	The Devil's Violinist	Urbani
  2014	Pompeii	Severus
  2014	The Quiet Ones	Profesor Coupland
  2014	The Boxtrolls
  2014	The Man from U.N.C.L.E.	Saunders
  2015	Poltergeist[7]	Carrigan Burke
  2015	The Man from U.N.C.L.E.	Saunders
  2016	Certain Women	William Fuller
  2016	The Last Face	Dr. John Farber
  2016	Allied	Frank Heslop
  2020	Morbius	Morbius's mentor	Post-producție
  2019	Robert the Bruce	John Comyn

  Televiziune

  An	Titlu	Rol	Note
  1995	New York Undercover	Seth Baines	Episodul: "The Highest Bidder"
  2000	Two of Us	John Lennon	Film TV
  2003	Without a Trace	Father Walker	2 episoade: A Tree Falls, Revelations
  2003	The Other Boleyn Girl	Henry VIII	Film TV
  2005	To the Ends of the Earth	Captain Anderson	3 episoade
  2006	Coup!	Simon Mann	Film TV
  2007	Law & Order: SVU	Robert Morten	Episodul: "Svengali"
  2007	The Shadow in the North	Axel Bellmann	Film TV
  2008	The Riches	Eamon Quinn	5 episoade
  2008, 2009, 2012[8]	Fringe	Dr. David Robert Jones	serial TV: 9 episoade
  2009–2012	Mad Men	Lane Pryce	26 episoade Câștigat—Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by an Ensemble in a Drama Series Nominalizare—Primetime Emmy Award for Outstanding Supporting Actor in a Drama Series Nominalizare—Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by an Ensemble in a Drama Series (2011, 2013) A regizat episodul "Time & Life" sezonul 7
  2013	Axe Cop	Regele Angliei	Voce; Episodul: "An American Story"
  2015	The Expanse	Anderson Dawes	2 episoade
  2016	The Crown	Regele George VI	6 episoade Nominalizare—British Academy Television Award for Best Supporting Actor Nominalizare—Critics' Choice Television Award for Best Guest Performer in a Drama Series[9] Nominalizare—Satellite Award for Best Supporting Actor – Series, Miniseries or Television Film Nominalizare—Screen Actors Guild Award for Outstanding Performance by an Ensemble in a Drama Series
  2018	The Terror	Francis Crozier[10]	10 episoade
  2018	Animals.	Mr. Budmeizner	Voce Episodul: "Horses"
  2019	Cernobîl	Valeri Legasov	Rol principal. 5 episoade din 5
  2019	Carnival Row	Absalom Breakspear[11]	Rol secundar

  TEATRU

  
  

  An	Piesă de teatru	Rol	Teatru	Note
  1991	Henric al IV-lea. Partea I' și Partea a II-a	Henry Percy (Hotspur)	The Public Theater
  1992	'Tis Pity She's a Whore	Soranzo	The Public Theater
  1995	Ecstasy	Len	John Houseman Theater
  1996	King Lear	Edmund	The Public Theater
  2001	More Lies About Jerzy	Jerzy Kosinski	Vineyard Theater
  	Hamlet	Hamlet	Shakespeare Theatre of New Jersey
  2003	Humble Boy	Felix Humble	Manhattan Theatre Club
  2005	Les Liaisons Dangereuses	Vicomte de Valmont	Playhouse Theatre, London
  2006	Period of Adjustment	Ralph Bates	Almeida Theatre

  Jared Harris
  Date personale
  Nume la naștere	Jared Francis Harris
  Născut	24 august 1961 (58 de ani) Londra
  Părinți	Richard Harris[1][2] Elizabeth Rees-Williams[*][1][2]
  Frați și surori	Damian Harris[*] Jamie Harris[*]
  Căsătorit cu	Emilia Fox (2005–10)
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actor
  Activitate
  Alma mater	Duke University Central School of Speech and Drama Downside School[*]
  Ani de activitate	1989–prezent
  Partener(ă)	Tahnee Welch[

• 1962. Viorel Palașcă (n. 24 august 1962) este un deputat român, ales în 2012.  

  Viorel Palașcă
  Date personale
  Născut	24 august 1962 (57 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 2008
  Circumscripția	27 Mehedinți, colegiul uninominal nr.3

• 1967. Alina Radu (n. 24 august 1967^[1]) este o jurnalistă din Republica Moldova, directoare a publicației Ziarul de Gardă.^[2]

  A studiat la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova.^[3]

  Prima experiență în jurnalism o are în 1989 la emisiunea de știri „Mesager” de la TVM. Din 1994 lucrează la Catalan TV, din 1998 este reporter la GP FLUX, iar începând cu 2002 colaborează la IDIS „Viitorul”. În 2004 devine directoare la „Ziarul de Gardă”. În afară de jurnalismul scris, colaborează la turnarea unor documentare, precum În așteptare, Doctor SIDA acuză, Duși de vânt, Ilie.^[4]

  Alina Radu este premiată cu Grand Prix la Festivalul TV din Kosice, Slovacia (1997) și premiul II la Festivalul TV din Timișoara, România. Ea a primit titlul de jurnalistul anului în Moldova în anul 2005, conform revistei de celebrități VIP Magazin. Tot în 2005, a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace; în acel an, încă două femei din Republica Moldova au fost nominalizate la Premiul Nobel.^[4] În 2009 a fost desemnată una din cei „Zece jurnaliști ai anului”^[3] de către Centrul pentru Jurnalism Independent.^[5] În 2013, IDIS „Viitorul” a conferit Alinei Radu „Premiul Libertății”, „pentru curaj, viziune și integritate în efortul de a aduce adevărul în casele oamenilor”.^[6]

  Are doi copii.  

  Alina Radu
  Alina Radu
  Date personale
  Născută	24 august 1967 (52 de ani)[1]
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	jurnalistă

• 1969: Florian Daniel Geantă (n. 24 august 1969) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Democrat Liberal.

  Pe 6 martie 2015 a trecut la grupul parlamentar Democrat și Popular, apoi s-a mutat în grupul parlamentar al Partidului Social Democrat (pe data de 20 aprilie 2015).  

  Florian Daniel Geantă
  Date personale
  Născut	24 august 1969 (50 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 2008
  Circumscripția	42 București, colegiul uninominal nr.24
  Partid politic	Partidul Social Democrat

• 1969. Gabriel Mutu (n. 24 august 1969, București) este un jurist și om politic român. A fost senator român, ales în legislaturile 2008-2012 și 2012-2016. Gabriel Mutu a fost ales pe listele PSD și a demisionat din Senat pe data de 22 iunie 2016. Gabriel Mutu este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității Româno-Americană și al Academiei Naționale de Informații.  

  Gabriel Mutu
  Gabriel Mutu
  Date personale
  Născut	24 august 1969 (50 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  senator
  În funcție 2008 – 2016
  Circumscripția	42 București, colegiul uninominal nr.12
  Partid politic	PSD

• 1969. 

  Gabriel Rusu
  Date personale
  Născut	24 august 1969 (50 de ani)
  Ocupație	caricaturist
  Modifică date / text

  Gabriel Rusu (n. 24 august 1969, Sărmașu, județul Mureș) este un caricaturist, grafician și scenograf român. A absolvit Universitatea de Arte Tîrgu Mureș, secția scenografie. Membru al Uniunii Caricaturiștilor din România, al Federation of Cartoonist Organisations și al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Grafică Publicitară.
  
  
  Trăiește și își desfășoară activitatea în Tîrgu Mureș. A publicat caricatură în presa locală și centrală: Cuvântul Liber, 24 ore Mureșene, Jurnal Express, Informația de Mureș, Gazeta de Mureș, Total Informația, Ziua, Romaniai Magyar Szo, Pădurea și viața, Cotidianul, Of Corso. A colaborat cu diverse agenții de publicitate.

• 1970: Daniel Jeffery Henderson (n. 24 august 1970) este un fost luptător de arte marțiale mixte și luptător olimpic american, care a luptat ultima dată în UFC la categoria mijlocie. A fost ultimul campion la categoria semigrea din Strikeforce.
• 1975: James D'Arcy (n. 24 august 1975, Fulham, Londra, ca Simon D'Arcy) este un actor englez.

  A debutat în filme de televiziune cu roluri minore în serialele BBC Silent Witness (1996) și Dalziel and Pascoe (1996).

  În 2002, a interpretat rolul tânărului Sherlock Holmes în filmul de televiziune Tânărul Sherlock Holmes (Sherlock: Case of Evil).

  A interpretat în filme de groază: The Beginning (2004, ca Părintele Francis), An American Haunting (2005, ca Richard Powell) sau Rise: Blood Hunter (2007, ca Episcopul). A interpretat rolul lui Derek Kettering în episodul The Mystery of the Blue Train (2005) din serialul Hercule Poirot, rolul lui Jerry Burton în Marple: The Moving Finger, ca Tiberius Gracchus în episodul Revolution din serialul Ancient Rome: The Rise and Fall of an Empire (2007), ca Toby Clifford în Fallen Angel (2007) sau ca Tom Bertram în producția ITV Mansfield Park.  

  James D'Arcy
  Date personale
  Născut	24 august 1975 (44 de ani)[1][2]  Hammersmith and Fulham, Regatul Unit[3][4][5]
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actor de televiziune[*] actor de teatru[*] actor de film regizor de film scenarist
  Activitate
  Alma mater	London Academy of Music and Dramatic Art[*] Christ's Hospital[

• 1975: Joanna Maja Jakimiuk (n. 24 august 1975, Wrocław) este o fostă scrimeră poloneză, campioană mondială în 1995.

  S-a apucat de scrimă la vârsta de șapte ani cu tatăl său, care era antrenor de scrimă. Când avea zece ani, a început să se pregătește cu Weronika Medyńska, apoi cu soțul acesteia Adam Medyński. În anul 1995 a cucerit medalia de argint la Campionatul Mondial de Scrimă pentru juniori după ce a fost învinsă de coreeanca Kim Hee-jeong. În același an a devenit campioana mondială de seniori, trecând in finala de maghiara Gyöngyi Szalay. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 1996 de la Atlanta, dar a pierdut în tabloul de 32 cu ucraineanca Viktoriia Titova.

• 1977: John Michael Green (n. 24 august 1977) este un scriitor american de literatură pentru tineret și vlogger pe YouTube. Împreună cu fratele sau, a creat Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume. A câștigat Premiul Printz pentru romanul său de debut, Looking for Alaska,^[7] și cel mai recent roman, The Fault in Our Stars, a fost pe locul I în The New York Times Best Seller list în luna ianuarie 2012. Ulterior, s-a realizat un film bazat pe acesta, numit Sub aceeași stea. În 2014, Green a fost inclus în lista celor mai influente 100 de persoane din lume, realizată de revista Time.

  În 2015 a fost lansat cel de-al doilea film bazat pe romanul Paper Towns, un alt bestseller New York Times, USA TODAY și Publishers Weekly.

  Cărțile sale au fost publicate în peste douăzeci de limbi și figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicației New York Times.

  Unele dintre romanele sale au fost traduse și în limba română:

  • Căutând-o pe Alaska
  • Sub aceeași stea (2013)
  • De 19 ori Katherine (2014)
  • Orașe de hârtie (2015)
  • Fulgi de iubire
  • "Un șir infinit de țestoase" (2017)  

    John Green
    John Green la VidCon în iunie 2014
    Date personale
    Nume la naștere	John Michael Green
    Născut	24 august 1977 (42 de ani) Indianapolis, Indiana, US
    Frați și surori	Hank Green
    Căsătorit cu	Sarah Urist Green[*]
    Copii	Henry Green Alice Green
    Naționalitate	american
    Cetățenie	SUA
    Religie	Episcopal Church[*]
    Ocupație	Scriitor, critic, vlogger
    Limbi	limba engleză[1][2][3][4][5][6]
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	2005-prezent
    Specie literară	ficțiune (pentru tineret)
    Opere semnificative	Looking for Alaska An Abundance of Katherines Paper Towns Let It Snow: Three Holiday Romances Will Grayson, Will Grayson The Fault in Our Stars
    Influențe[ascunde] F. Scott Fitzgerald Walt Whitman

• 1981: Weston „Seth” Kelsey (n. 24 august 1981, Santa Monica, California) este un scrimer olimpic american specializat pe spadă, campion mondial pe echipe în 2012.

  A participat la trei ediții ale Jocurile Olimpice. La Atena 2004, a fost eliminat în turul întâi de rusul Igor Turcin. La Beijing 2008, a pierdut din nou în primul său meci, de data asta cu francezul Fabrice Jeannet. La Atena 2012, a trecut de chinezul Li Guojie, estonul Nikolai Novosjolov și venezuelanul Silvio Fernández. În semifinală, a fost eliminat de un alt venezuelan, Rubén Limardo, scorul fiind 5-6. A pierdut la „tușa de aur” în finala mică cu sud-coreeanul Jung Jin-sun și a rămas fără medalie.

• 1988. Rupert Alexander Lloyd Grint^[3] (n. 24 august 1988,^[1][2] Harlow, Essex, Regatul Unit) este un actor englez care a devenit celebru pentru rolul lui Ron Weasley, unul dintre cele trei personaje principale din seria Harry Potter. Grint a fost distribuit în rolul lui Ron Weasley la vârsta de 11 ani, după ce anterior jucase numai în piese de teatru organizate la școală și la cercul local de teatru. Din 2001 până în 2011, el a jucat în toate cele opt filme Harry Potter alături de Daniel Radcliffe (Harry Potter) și Emma Watson (Hermione Granger).

  Începând din anul 2002, Grint a început să lucreze și în afara francizei Harry Potter, jucând unul din rolurile principale în Thunderpants^⁠(d). A avut roluri în Driving Lessons^⁠(d), o comedie-dramă lansată în 2006, și în Cherrybomb^⁠(d), un film-dramă cu circulație limitată în 2010. Grint a jucat împreună cu Bill Nighy și Emily Blunt în comedia Wild Target^⁠(d). Primul său proiect cinematografic de după sfârșitul seriei Harry Potter a fost filmul anti-război^⁠(d) din 2012 Into the White^⁠(d), în care a avut un rol secundar. În 2013, a fost lansat un nou film al lui Grint, CBGB^⁠(d), el fiind distribuit apoi în noul serial CBS Super Clyde. Grint și-a făcut debutul pe scenă în Mojo^⁠(d) a lui Jez Butterworth în octombrie 2013, la Harold Pinter Theatre^⁠(d) din Londra.  Grint s-a născut în Harlow, Essex, Anglia, tatăl său fiind Nigel Grint (n. 1963), un negustor de suveniruri pe teme de curse automobilistice, și Joanne Grint (născută Parsons; n. 1967). Grint este cel mai mare dintre cinci frați.^[5] El a declarat că primul lui scop în viață a fost acela de a deveni vânzător de înghețată. A învățat la Richard Hale School^⁠(d), în Hertford.

  În școală, Grint a devenit foarte interesat de teatru. El a început să cânte în producții școlare și a intrat în Top Hat Stage and Screen School, un cerc de teatru care l-a distribuit în rolul unui pește în Arca lui Noe și al unui măgar într-o altă piesă de Crăciun. El a continuat să joace roluri la școală și după ce a trecut la ciclul secundar. Cu toate acestea, Grint nu a avut niciodată un rol ca actor profesionist înainte de seria Harry Potter.

  După 16 ani, nu a mai mers la școală^[6] pentru a se concentra pe cariera de actor. „Nu mi-a plăcut școala foarte mult”, comenta actorul mai târziu.  Grint este implicat în acte de caritate. El a donat obiecte, cum ar fi haine,^[72] la licitații de caritate, și a participat și la Wacky Rally în 2010 cu James și Oliver Phelps^⁠(d), unde a strâns bani pentru Royal National Lifeboat Institution^⁠(d) din Regatul Unit.^[73] El a fost unul dintre cei peste patruzeci de participanți care au propus designuri pentru Chrysalis Collection pentru Keech Hospice din Londra. Piesa lui, un fluture pictat, a fost scoasă la licitație pe eBay.com în luna martie 2010.^[74]

  În mai 2011, alături de alte celebrități, Grint a luat parte la campania de publicitate pentru „Make Mine Milk” pentru a promova consumul zilnic de lapte. Reclamele sale au putut fi văzute pe mii de autobuze și pe postere din Regatul Unit.^[75] Grint sprijină, începând cu 2011, Little Star Award, care la rândul său susține Cancer Research UK, alături de Leona Lewis, printre alții. „Cred că e minunat că Cancer Research UK ajută să aducă un pic de magie în viața copiilor în acest fel”, spunea Grint.^[76]

  Grint este rezervat cu viața lui personală, dar a fost confirmat în octombrie 2014 că este într-o relație.  

  FILMOGRAFIA

  Film

  An	Titlu	Rol	Note
  2001	Harry Potter and the Philosopher's Stone	Ron Weasley
  2002	Harry Potter and the Chamber of Secrets
  2002	Thunderpants	Alan A. Allen
  2004	Harry Potter and the Prisoner of Azkaban	Ron Weasley
  2005	Harry Potter and the Goblet of Fire
  2006	Driving Lessons	Ben Marshall
  2007	Harry Potter and the Order of the Phoenix	Ron Weasley
  2009	Harry Potter and the Half-Blood Prince
  2010	Cherrybomb	Malachy McKinney
  2010	Wild Target	Tony
  2010	Harry Potter and the Deathly Hallows – Part 1	Ron Weasley
  2011	Harry Potter and the Deathly Hallows – Part 2
  2012	Into the White	Gunner Robert Smith
  2013	Charlie Countryman	Carl
  2013	CBGB	Cheetah Chrome
  2013	The Unbeatables	Amadeo	Voce
  2014	Postman Pat: The Movie	Josh	Voce⁠(d)
  2015	Enemy of Man	Rosse
  2015	Moonwalkers	Jonny

  Televiziune

  An	Titlu	Rol	Note
  2005	Happy Birthday, Peter Pan	Peter Pan (voce)	Documentar TV special
  2010	Come Fly with Me⁠(d)	El însuși	Serial de mockumentare produs de BBC One, doar un episod
  2012	American Dad!	Liam (voce)	„American Dad!, season 9⁠(d)”
  2012	Top Gear	El însuși	Star in a reasonably priced car
  2013	Super Clyde	Clyde	Pilot (lansat online de CBS)
  2016	Tracey Ullman's Show⁠(d)	El însuși	1 episod
  2016	Artistul	August "Gusti" Kubizek	Miniserie (Sky Arte)
  2017	Sick Note	Daniel Glass	Serial (Sky Atlantic)
  2017	Snatch	Charlie Cavendish	Serial (Sony Pictures Television)
  2017	Urban Myths	August Kubizek (Colegul de cameră al lui Adolf)	„Adolf Artistul” (Episod)
  TBA	Imperial City[78][79]	(rol principal)	Pre-producție

  Teatru

  An	Titlu	Rolul	Note
  2013	Mojo⁠(d)	Sweets	Producție de scenă la Harold Pinter Theatre⁠(d), Londra
  2014	It's Only a Play⁠(d)	Frank Finger	Producție de scenă la Teatrul Gerald Schoenfeld⁠(d), pe Broadway

  Muzică

  An	Titlu	Format	Note
  2011	„Lego House”	Videoclip muzical	Cântec al cantautorului englez Ed Sheeran
  2012	„Over the Rainbow”	Cântec	În Alb coloana Sonora
  2014	„Struck by Lightning”	Cântec	Coloana sonoră a filmului Postman Pat: The Movie

  Alte roluri

  
  

  An	Titlu	Rol	Note
  2003	Baggy Trousers	Molesworth	Serial BBC Radio 4⁠(d)
  2012	We Are Aliens	Narator	Show al National Space Centre⁠(d)

  Rupert Grint
  Date personale
  Născut	24 august 1988 (31 de ani)[1][2]  Harlow, Essex, Regatul Unit
  Părinți	Nigel Grint[*] Joanne Parsons[*]
  Număr de copii	1
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	actor actor de film actor-copil[*] actor de voce[*] actor de teatru[*] actor de televiziune[*]
  Activitate
  Alma mater	Richard Hale School[*

• 1990: Patrik Lázár (n. 24 august 1990, Győr) este un fotbalist maghiar care evoluează la echipa Gyirmót SE pe post de fundaș.

• 1991. Diana Puiu (n. 24 august 1991, în Turnu Severin)^[1][2] este o handbalistă din România care joacă pentru clubul „U” Cluj pe postul de intermediar stânga. În 2013 și 2015, Puiu a fost inclusă și în lotul lărgit al echipei naționale a României.

• 1992: Uliana Veaceslavovna Donskova (în rusă Ульяна Вячеславовна Донскова) (n. 24 august 1992, Kamensk-Șahtinski, Rusia) este o sportivă care a reprezentat Rusia la competiții de gimnastică ritmică. A fost câștigătoarea Jocurilor Olimpice din 2012 la individual compus, în 2011 câștigătoarea medaliei de argint la Campionatul Mondial de Gimnastică Ritmică, în 2010 câștigătoarea medaliei de bronz la Campionatul Mondial de Gimnastică Ritmică, în 2012 câștigătoarea medaliei de aur la Campionatul European de Gimnastică Ritmică și în 2010 câștigătoarea medaliei de aur la Campionatul European de Gimnastică Ritmică. 
• 1993: Ina Ioana Todoran, solistă de muzică populară
• 1997. Alan Walker (Alan Olav Walker; n. 24 august 1997,^[2] Northampton, Regatul Unit) este un producător norvegian de muzică electro-house. A devenit cunoscut în 2015 cu melodia "Faded".  

  Alan Walker
  Date personale
  Nume la naștere	Alan Olav Walker
  Născut	24 august 1997 (22 de ani)[1] Northampton, England
  Cetățenie	Norvegia  Regatul Unit
  Ocupație	Producător de muzică DJ
  Activitate
  Alte nume	DJ Walkzz W41k3r Walkzz
  Origine	Bergen, Norway (1999-prezent)
  Gen muzical	EDM electro house progressive house synthpop
  Instrument(e)	Stație digitală audio Pian Chitară
  Ani de activitate	2012–prezent
  Case de discuri	MER Musikk DM Music Group Sony Music Sweden NoCopyrightSounds RCA