2. /24 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese; Sărbători

DECESE

• 79: Moare Plinius cel Bătrân, scriitor și filosof roman (n. 23)

  

  Plinius sau Pliniu cel Bătrân - foto (gravură imaginară din sec. XIX) – ro.wikipedia.org

  Plinius sau Pliniu cel Bătrân, (în latină : Gaius Plinius Secundus, sau Plinius Maior), s-a născut în anul 23 e.n. la Novum Comum (Como, Italia) și a murit la data de 24 august 79 în Stabies (în latină : Stabiæ). Important și renumit erudit al Imperiului Roman – foto ( gravură imaginară din sec. XIX)

• 1103: Magnus al III-lea al Norvegiei (n. 1073)
• 1349: Şase mii de evrei sunt ucişi în Mainz, după ce au fost acuzat de raspandirea ciumei bubonice in randul crestinilor.
• 1471: Fericitul Thomas a Kempis^[3], în germană Thomas von Kempen, (n. Kempen, Renania de Nord-Westfalia, Germania, 1379/1380 - d. 24 august 1471^[1], Sint-Agnietenberg bij Zwolle, Overijssel, Țările de Jos) a fost un călugăr creștin augustinian, din Evul Mediu. I se atribuie una dintre cele mai cunoscute cărți de devoțiune creștină Imitatio Christi / De Imitatione Christi^[4], redactată în limba latină medievală.  Thomas a Kempis s-a născut prin anii 1379-1380, în localitatea Kempen, din actualul land german Renania de Nord-Westfalia, în Arhidieceza de Köln. Tatăl său, Ioan Haemerken, era meșteșugar, prelucrător de metale, iar mama sa a fost Gertrude Haemerken. Thomas avea un frate mai mare, Ioan.

  În 1395, a fost trimis la Deventer. A devenit un copist plin de talent. Mai târziu, a fost admis la mănăstirea Augustinienilor Sfânta Agnes de pe Munte de lângă Zwolle^[5], aflată în nordul Țărilor de Jos, unde fratele său Ioan îl precedase. Thomas a fost hirotonit preot în 1413 și a devenit subabate de Windesheim^[6], în 1429.

  La mănăstirea Sint-Agnietenberg bij Zwolle / Sfânta Agnes de pe Munte, de lângă Zwolle, Thomas a dus o viață liniștită și modestă, împărțindu-și timpul între exercițiile de devoțiune, scriere și copiere, educația și pregătirea novicilor^[7]. A copiat Biblia, în patru exemplare; dintre acestea, un exemplar este păstrat la Darmstadt, în cinci volume. Învățăturile sale erau foarte citite, iar lucrările sale abundă în citate biblice, îndeosebi din Noul Testament.

  Thomas a Kempis este autorul unui mare număr de scrieri spirituale, dintre care, cea mai cunoscută este Imitatio Christi (Urmarea lui Hristos / Imitațiunea lui Cristos). Această lucrare a avut o răspândire remarcabilă, în limba latină ori în traduceri, în lumea întreagă, mai ales după inventarea tiparului.

  Viața lui Thomas a Kempis este, fără îndoială, caracterizată prin cuvintele, scrise drept legendă pe un tablou vechi care se presupune că-l reprezintă: „În toate lucrurile am căutat pacea și n-am găsit-o nicăieri decât în cărți și în retragerea din lume.^[8]”

  Thomas a Kempis a murit la 24 august 1471^[1], în mănăstirea Sint-Agnietenberg bij Zwolle / Sfânta Agnes de pe Munte, de lângă Zwolle, unde a fost înmormântat. În timpul Reformei Religioase Protestante, mănăstirea Sfânta Agnes a fost distrusă, iar rămășițele pământești ale lui Thomas a Kempis au fost transferate la Biserica Sfântul Mihail de la Zwolle, unde s-au aflat până în anul 2006, când au fost așezate în Bazilica Adormirea Maicii Domnului din Zwolle. Un monument a fost ridicat în cinstea lui la Biserica Sf. Mihail din Zwolle, în Overijssel, la 11 noiembrie 1897.

  Biserica Catolică l-a beatificat. Este sărbătorit în fiecare an la 25 august.  Până în 2005, moaștele / relicvele Fericitului Thomas a Kempis se aflau într-unul din altarele Bisericii Sf. Mihail din Zwolle, în provincia Overijssel, Țările de Jos. De aici, în anul 2006, au fost transferate la Bazilica Adormirea Maicii Domnului^[13] aflată în centrul orașului Zwolle.  

  Thomas a Kempis
  Thomas a Kempis
  Date personale
  Nume la naștere	Thomas Haemerkken
  Născut	1379 / 1380 Kempen, Renania de Nord-Westfalia
  Decedat	24 august 1471[1] Sint-Agnietenberg bij Zwolle[2], Țările de Jos
  Înmormântat	Overijssel
  Părinți	tatăl: Ioan Haemerken, mama: Gertrude Haemerken
  Naționalitate	germană
  Etnie	Olandezi
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	călugăr
  Limbi	limba neerlandeză limba latină
  Pregătire	Florens Radewyns[*]
  Profesor pentru	Alexander Hegius von Heek[*]
  Activitatea literară
  Specie literară	devoțiune creștină
  Opere semnificative	Imitatio Christi
  Note
  Beatificat de Biserica Catolică

• 1670: William Neil, matematician englez (n. 1657)
• 1709: Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg (8 ianuarie 1640 – 24 august 1709), a fost prințesă germană și membră a Casei de Wettin din ramura ernestină de Saxa-Gotha-Altenburg. Prin căsătorie a devenit soția Landgrafului de Hesse-Darmstadt și Regentă din 1678 până în 1688.  Elisabeta Dorothea a fost fiica cea mare a lui Ernest I, Duce de Saxa-Gotha și a soției acestuia, Prințesa Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg, singura fiică a lui Johann Philip, Duce de Saxa-Altenburg.^[1] La șase ani după căsătoria părinților ei, tatăl ei a moștenit Ducatul de Saxa-Altenburg și și-a asumat noile arme și titluri.  La 5 decembrie 1666, la Castelul Friedenstein din Gotha, la aproape 27 de ani Elisabeta Dorothea s-a căsătorit cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Mirele era văduv cu șase copii și prieten apropiat al fratelui ei Prințul Frederic. Cuplul a avut opt copii: două fiice și șase fii, dintre care unul a murit în copilărie iar altul a fost ucis în bătălie cu zece luni înaintea morții Elisabetei Dorothea.^[2] Landgraful Ludovic al VI-lea a murit la 24 aprilie 1678 și a fost succedat de fiul său cel mare din prima căsătorie, Ludovic al VII-lea, care a domnit numai 18 săptămâni și 4 zile înainte să moară de dizenterie la 31 august 1678, la Gotha.

  Ca și tatăl său, Ludovic al VII-lea a desemnat-o pe mama sa vitregă ca regentă de Hesse-Darmstadt. Curtea imperială (Reichskammergericht) a cerut ca ea să domnească împreună cu un grup de consilieri condus de Weiprecht de Gemmingen, însă energica Elisabeta i-a împiedicat să depună jurămintele; ea i-a retrogradat la funcția de sfătuitori. Darmstadt a înflorit sub conducerea ei.

  După ce fiul ei a atins vârsta majoratului în 1688, ea s-a retras la Butzbach. Ea a oferit ajutor în guvernare fiului ei dar acesta a refuzat. A murit la Butzbach în 1709, la 69 de ani.  

  Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg
  Date personale
  Născută	8 ianuarie 1640 Coburg
  Decedată	24 august 1709 (69 de ani) Butzbach
  Înmormântată	Stadtkirche Darmstadt[*]
  Părinți	Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg
  Frați și surori	Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Bernhard I Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Ernest Heinrich Albrecht, Duce de Saxa-Coburg
  Căsătorită cu	Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt
  Copii	Ernest Louis, Landgraf de Hesse-Darmstadt Prințul Georg Sofia Louise, Prințesă de Oettingen-Oettingen Filip Johann Heinrich Elisabeta Dorothea de Hesse-Homburg Frederic
  Ocupație	Regent
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Wettin
  Regent

  
  

• 1745: A murit Oleksa Dovbus, eroul legendar al poporului ucrainean, conducator al opristilor care a actionat în vestul Ucrainei (1738-1745);

  

  Oleksa Dovbush – foto – en.wikipedia.org

  Ceata lui Dovbus a întretinut relatii strânse cu haiducii din Moldova, Muntenia si Ungaria.
• 1820: Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760,^[2][3][4] Cigmău, Geoagiu, Imperiul Habsburgic – d. 24 august 1820,^[3][4] Lemberg, Imperiul Austriac) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.  A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.^[5]

  Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți Budai. Budai-Deleanu a avut un frate secretar tesaurisat în Sibiu, un alt frate impiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare și se presupune că un alt frate a fost preotul Salamon Budai din Cigmău, în perioada 1780-1800, iar întâia școală din Cigmău se deschide în 1849 în casa învățătorului Petru Budai.  A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora.  La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții.^[7] Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.  Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Țiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric Trei viteji, rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.  

  LUCRĂRI

  Literare

  • Țiganiada sau Tabăra țiganilor, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877
  • Trei Viteji, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928

  Lingvistice

  • Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812
  • Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)
  • Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample
  • Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
  • Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818
  • Scrieri lingvistice, București, 1970

  Istorice

  • De originibus populorum Transylvaniae
  • De unione trium nationum Transylvaniae
  • Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)
  • Hungaros ita describerem
  • „Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”

  Juridice

  • Rândueala judecătorească de obște, Viena, 1787, traducere
  • Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
  • Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuți, 1807, traducere
  • Codul penal, Liov, 1807
  • Codul civil, Liov, 1812

  Pedagogice

• Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos, Viena(?), 1786  

În Epistolia închinătoare din 1812, autorul Leonachi Dianeu (Ioan Budai-Deleanu) îl ruga pe Mitru Perea (Petru Maior) să redacteze notele explicative necesare la Țiganiada. Printre altele, autorul spunea: „m'am îndemnat a face o cercare: de s'ar putea face ș'în limba noastră, adică în cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) cevaș asemene; ș'am izvodit această poveste” și „să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut”.^[8] După autorii unui manual școlar adresat elevilor care studiază limba romani, din aceste fragmente „reiese că cei doi corifei ai Școlii Ardelene aparțineau etniei rome”.^[9] Această interpretare ignoră contextul alegoric și ironic, asupra căruia autorul epistoliei atrăgea atenția: „Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș'alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecînd. Cel înțelept va înțelege!”^[8] Istoricii literari George Călinescu și Nicolae Manolescu nu au dat interpretări ale acestor pasaje din epistolie.  

Ioan Budai-Deleanu
Date personale
Născut	6 ianuarie 1760[2][3][4]  Cigmău, Geoagiu, Imperiul Habsburgic
Decedat	24 august 1820 (60 de ani)[3][4]  Lemberg, Imperiul Austriac
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	filolog[*] istoric scriitor prozator[*] poet lingvist etnolog[*] legal scholar[*] romanist traducător
Activitate
Limbi	limba germană[1] limba latină[1] limba română[1]
Studii	Universitatea din Viena

• 1821: John William Polidori (n. 7 septembrie 1795 – d. 24 august 1821) a fost un scriitor și medic englez, având descendenți italieni. Numele lui este asociat cu mișcarea romantică, creditat drept creatorul romanelor fantastice cu vampiri. Cea mai cunoscută, dintre lucrările sale, este narațiunea scurtă, publicată în 1819, Vampirul (The Vampire). Fiind prima lucrare literară de acest gen din literatura engleză. Deși, inițial, această lucrare i-a fost atribuită într-un mod eronat lui Lord Byron, amândoi, Byron și Polidori au afirmat că această lucrare îi aparține lui Polidori.  

  OPERA

  • Despre pedeapsa cu moartea (On the Punishment of Death) (1816)
  • Eseu despre sursa plăcerilor pozitive (An Essay Upon the Source of Positive Pleasure) (1818)
  • Vampirul: O poveste (The Vampyre: A Tale) (1819)
  • Ernestus Berchtold sau Oedip modern: O poveste (Ernestus Berchtold; or, The Modern Oedipus: A Tale) (1819)
  • Ximenes, Jerba și alte poeme (Ximenes, The Wreath and Other Poems) (1819)
  • Căderea îngerilor: poem sacru (The Fall of the Angels: A Sacred Poem) (1821)
  • Jurnalul doctorului John William Polidori (The Diary of Dr. John William Polidori) (1816)
  • Schițe ilustrate despre manierele și costumele din Franța, Elveția și Italia (Sketches Illustrative Of The Manners And Costumes Of France, Switzerland And Italy)( 1821)

  TRADUCERI

  • Vampirul în Povești de groază: 21 de povești care te vor face să tremuri, Editura Corint 2005. Traducere din limba spaniolă de Cristina Jinga, după textul adaptat de Xavier Valls  

    John William Polidori
    Date personale
    Născut	7 septembrie 1795 Londra, Anglia
    Decedat	24 august 1821 (25 de ani) Londra, Anglia
    Înmormântat	St Pancras Old Church[*]
    Cauza decesului	sinucidere (otrăvire cu cianură[*])
    Părinți	Gaetano Polidori[*]
    Frați și surori	Frances Polidori[*]
    Naționalitate	englez
    Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
    Etnie	englez
    Ocupație	scriitor, medic
    Limbi	limba latină limba engleză[1]
    Studii	Universitatea din Edinburgh Ampleforth College[*]
    Activitatea literară
    Specie literară	Romane horror
    Opere semnificative	Vampirul[*]
    Influențe[ascunde] Lord Byron
    A influențat pe[ascunde] Bram Stoker

• 1832: Nicolas Léonard Sadi Carnot (n. 1 iunie 1796,^[1][2][3][4] Paris, Prima Republică Franceză – d. 24 august 1832,^{[1][2][5][3][4]} Paris, Franța) a fost un fizician și inginer militar francez care, în lucrarea lui din 1824, Reflecții asupra puterii motrice a focului (Réflexions sur la puissance motrice du feu), a dat prima descriere de succes a motoarelor termice, descriere cunoscută azi sub numele de ciclul Carnot, punând astfel bazele pentru a doua lege a termodinamicii.

  Sadi Carnot, de la numele poetului persan Saadi din Shiraz, foarte admirat de tatăl său, a fost fiul mai mare al inginerului și matematicianului Lazare Carnot, cunoscut ca „Marele Carnot”, atunci în vârstă de 43 de ani și aflat la culmea carierei sale.  Nu și-a publicat lucrarea într-o revistă academică, ci sub forma unei mici cărți. El este primul fizician care s-a ocupat de termodinamică, având meritul definirii unor concepte ca randamentul termic Carnot, ciclul termic Carnot și formulării teoremei lui Carnot etc. În opera sa menționată anterior face referire prin denumirea putere motrice la conceptul denumit ulterior de Gaspard-Gustave Coriolis lucru (al forței) și azi lucru mecanic.

  Astfel, Carnot a determinat echivalentul mecanic al căldurii, ceea ce a însemnat recunoașterea posibilităților de transformare a căldurii în mișcare mecanică, stabilind legile termodinamicii.  

  Nicolas Léonard Sadi Carnot
  Carnot în uniforma École Polytechnique
  Date personale
  Născut	1 iunie 1796 Paris
  Decedat	24 august 1832 Paris, Franța
  Înmormântat	Q37108973[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (holeră)
  Părinți	Lazare Carnot
  Frați și surori	Hippolyte Carnot[*]
  Naționalitate	Francez
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	matematician fizician inginer militar[*] om de știință inginer
  Activitate
  Rezidență	Franța
  Domeniu	Termodinamică
  Alma Mater	École polytechnique Conservatoire national des arts et métiers Lycée Condorcet[*]
  Conducător de doctorat	Siméon Denis Poisson
  Cunoscut pentru	Termodinamică Ciclu Carnot

• 1868: A murit Costache Negruzzi, prozator, poet şi dramaturg, membru fondator al Societatii Academice Române , strălucit reprezentant al curentului naţional-popular de la “Dacia Literară”; (n. 1808).

  

  Constantin (Costache) Negruzzi - foto – ro.wikipedia.org

  Constantin (Costache) Negruzzi (n. 1808, satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

• 1883: Henri, conte de Chambord (29 septembrie 1820 – 24 august 1883), a fost rege al Franței disputat în perioada 2- 9 august 1830 sub numele de Henric al V-lea, deși oficial n-a fost niciodată proclamat așa. A fost pretendentul legitimist la tronul Franței din 1844 până în 1883.  
  Ducele de Bordeaux.

  S-a născut la 29 septembrie 1820 la Palatul Tuileries din Paris. Tatăl lui Henri, Charles Ferdinand, Duce de Berry, fiul mai mic al al regelui Carol al X-lea al Franței, a fost asasinat, cu câteva luni înainte de nașterea sa, de către bonapartistul Louis-Pierre Louvel, care a vrut să "distrugă tulpina" Bourbonilor. Șapte luni și jumătate mai târziu, Ducesa de Berry a dat naștere unui fiu, pe care Alphonse de Lamartine l-a numit "copilul unui miracol".^[1] La naștere a primit titlul de duce de Bordeaux. A fost botezat la 1 mai 1821 la Notre-Dame de Paris și a avut ca nași de botez pe unchiul și mătușa sa, ducele și ducesa de Angoulême.

  Ca și sora lui mai mare Louise a fost dat în grija Ducesei de Gontaut. În 1828, Carol al X-lea încredințează educația lui baronului de Damas.^[2]. Acest educator acordă o mare importanță pentru învățarea religiei^[3]; de asemenea, el alege profesorii care îl inițiază pe prinț la materiile de bază limbi moderne — germana și italiana — exercițiile fizice și tir-ul cu pistolul.^[4].

  Din partea tatălui său a avut mai mulți frați și surori vitrege în urma aventurilor extraconjugale ale acestuia. Recăsătoria mamei sale cu Hector Lucchesi Palli a produs încă cinci frați și surori vitrege.

  La 2 august 1830, ca urmare a Revoluției din Iulie, bunicul lui Henri, Carol al X-lea a abdicat iar 20 de minute mai târziu, fiul său cel mare, Delfinul, de asemenea, a abdicat în favoarea micului duce de Bordeaux. Ludovic-Filip, ca general locotenet al regatului trebuia să-l proclame pe Henri ca Henric al V-lea, rege al Franței și al Navarei, însă acesta a ignorat documentul. După câteva zile, Adunarea Națională a decretat la 9 august că noul rege al Franței este Ducele de Orléans, Ludovic-Filip ^[5]. Între 2 și 9 august, tânărul Henri în vârstă de zece ani, a fost rege sub numele de Henric al V-lea.  Henri împreună cu familia sa au părăsit Franța și au plecat în exil la 16 august 1830.^[6]. Familia regală s-a instalat la Castelul Holyrood din Marea Britanie. În aprilie 1832, ducesa de Berry, mama contelui de Chambord, a debarcat în Franța în speranța de a provoca o revoltă în partea de vest a Franței, care ar fi acordat tronul fiului său. Încercarea ei a eșuat. Arestată în noiembrie 1832, închisă în fortăreața Blaye, ea a născut o fată, fructul unui mariaj secret cu contele de Lucchesi-Palli. Discreditată, ea a fost exilată și fostul rege Carol al X-lea a încredințat educația nepoților săi unei alte nurori, ducesa d'Angoulême, fiica defunctului rege Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta.

  În octombrie 1832, familia regală a părăsit Anglia și s-a instalat la palatul regal din Praga în Austria. La 27 septembrie 1833, pentru majoratul lui Henri fixat la vârsta de 13 ani, conte de Chambord a primit un grup de francezi legitimiști, care l-au salutat cu strigătele "Trăiască regele!". Primul act pe care ducele de Bordeaux îl face este un "protest solemn față de uzurparea lui Louis-Philippe."

  

  Henri, conte de Chambord

  În octombrie 1836, familia regală trebuie să părăsească Praga pentru Gorizia, unde Carol al X-lea moare la 6 noiembrie. Fiul său în vârsta de 61 de ani, Ducele d'Angouleme, care deține, de asemenea, titlul de conte de Marnes devine de drept Ludovic al XIX-lea în ochii legitimiștilor. La 28 iulie 1841, contele de Chambord a fost victima unui accident de călărie care l-a obligat la o lungă convalescență și l-a lăsat șchiopătând.

  Moartea ducelui d'Angoulême survenită la 3 iunie 1844 a făcut ca Henri să devină șeful Casei Regale și să fie recunoscut de către susținătorii săi legitimiști drept Henric al V-lea. În 1844, contele de Chambord și mătușa lui, ducesa d'Angoulême, s-au stabilit la Castelul Frohsdorf, situat la sud-est de Viena. La 15 noiembrie 1846, contele de Chambord s-a căsătorit cu Maria Theresa de Modena cu care a format un cuplu unit. Tatăl prințesei în vârstă de 29 de ani, Ducele de Modena, era singurul suveran european care nu recunoscuse Monarhia din Iulie. Cu câțiva ani mai înainte, contele de Chambord a vrut să se căsătorească cu sora mai mică a soției sale, Maria Beatrice de Modena, dar aceasta era deja promisă Infantelui Spaniei, pretendentul carlist, Jean de Bourbon.

  În februarie 1848 a început Revoluția; Louis-Philippe a trebuit să abdice la 24 februarie și se proclamă Republica. Prințul Louis-Napoléon Bonaparte este ales președinte al Republicii în decembrie 1848. În iunie 1848 contele de Chambord a inițiat un prim gest de împăcare cu familia d'Orléans. În 1850, la moartea lui Louis-Philippe el a celebrat o slujbă în memoria defunctului și a scris văduvei lui, regina Marie-Amélie.

  În 1851, Henri moștenște de la mătușa sa castelul Frohsdorf din Austria. Se instalează acolo definitiv și conservă amintirile regale: portrete ale familiei regale, steagul alb dat de Carol al X-lea în august 1830, cadouri de la legitimiști. Construiește pe domeniul Frohsdorf două școli pentru copiii personalului castelului și o parohie.

  Sub al Doilea Imperiu, contele de Chambord menține contacte regulate cu reprezentanții partidului legitimist din Franța, cu care a schimbat o corespondență secretă. Din 1862, el a făcut cunoscută poziția sa prin manifeste adresate francezilor, le-a făcut cunoscută doctrina sa și a elaborat un proiect politic: a pledat pentru o manarhie care realizează "o alianță atât de dorită între o conducere puternică și o înțeleaptă libertate", a pledat pentru descentralizare politică și administrativă. El se gândea, de asemenea, la problema socială.  În august 1870, când Franța lui Napoleon al III-lea are grave înfrângeri în războiul contra Prusiei, contele de Chambord părăsește Frohsdorf cu intenția de a se înrola. El a lansat la 1 septembrie 1870 un apel pentru a "respinge invazia prin toate mijloacele pentru a salva onoarea Franței, integritatea teritoriilor sale".^[7]

  

  O propunere pentru steagul Franței prin care se combină drapelul tricolor cu florile de crin regale.

  La 4 septembrie 1870 al Doilea Imperiu s-a prăbușit după înfrângerea de la Sedan. În februarie 1871 în Franța au loc alegeri din care rezultă noua Adunare care este alcătuită din 240 de deputați republicani și 400 de deputați monarhiști împărțiți între legitimiști și orleaniști. La 8 iunie 1871, Adunarea a abolit legile care interzic bourbonilor intrarea în Franța. În iulie contele de Chambord se întoarce pentru câteva zile în Franța pe care a trebuit s-o părăsească în 1830. La 5 iulie 1871 el primește o delegație de deputați regaliști, care reunesc cele trei mari case monarhice ale Franței cu scopul de a-l convinge să adopte drapelul tricolor. Dar prințul primește, de asemenea, la Chambord mulți reprezentanți ai adepților săi din toate clasele sociale și încearcă să-i convingă că oamenii din Franța nu sunt atât de atașați de tricolor. A părăsit Franța și a lansat un manifest publicat în L'Union la 8 iulie, în care spune că nu va lăsa să-i fie smuls din mâini steagul lui Henric al IV-lea, Francisc I și al Ioanei d'Arc.

  

  Contele de Chambord

  În mai 1873, președintele Republicii, Adolphe Thiers, declară că "monarhia este imposibilă" și că republica este preferată. Majoritatea regalistă din Adunare provoacă demisia sa la 24 mai 1873. Este înlocuit cu mareșalul Patrice de Mac-Mahon, favorabil restaurării monarhiei. Moartea lui Napoleon al III-lea în ianuarie, plecarea republicanului Thiers în mai, evacuarea trupelor germane în septembrie, creează un climat propice pentru restaurare.

  La 5 august 1873, contele de Paris, nepotul fostului rege Louis-Philippe, s-a dus la Frohsdorf pentru a-l întâlni pe contele de Chambord și a-l saluta ca "unic reprezentant al principiului monarhic". El a adăugat că dacă Franța vrea să se întoarcă la monarhie, "nici o concurență nu se va ridica din familia noastră".

  La 4 octombrie, deputații regaliști au numit un comitet responsabil cu acordul contelui de Chambord asupra unui proiect a viitoarei constituții, înainte de votul restaurării monarhiei. Comitetul l-a desemnat pe deputatul Charles Chesnelong pentru a se întâlni cu pretendentul. La 14 octombrie 1873, la Salzburg, contele de Chambord aprobă proiectul constituțional parlamentar liberal pe care i-l expune Chesnelong. Prințul nu are nici o obiecție la liniile deja prezentate: recunoașterea dreptului regal ereditar, elaborarea unei constituții discutate de Adunare, separarea puterilor și bicameralismului, responsabilitatea politică a miniștrilor, garantarea libertăților civile și religioase.^[8]. Totuși, contele de Chambord nu a ascuns interlocutorului său că nu va accepta niciodată steagul tricolor.^[9].

  Ducele Gaston d'Audiffret-Pasquier informează francezii printr-un comunicat de presă că modificările drapelului nu pot fi făcute decât cu acordul regelui și a reprezentării naționale, fără să fie vorba de o înlocuire a steagului. Or, contele de Chambord este dispus să accepte drapelul tricolor temporar cu condiția să poată avea inițiativa de a-l modifica. Pentru că unele ziare au scris despre definitiva raliere a contelui de Chambord la tricolor, la 27 octombrie, contele publică în ziarul legitimist L'Union o scrisoare în care își reafirmă atașamentul față de steagul alb. Nemaiputând spera la obținerea unei majorități, lucrările comitetul care a pregătit restaurarea monarhiei s-au încheiat la 31 octombrie.

  Contele de Chambord, care nu se aștepta la acest rezultat, a făcut o mișcare să-și recupereze șansele: a mers incognito în Franța la 9 noiembrie 1873 și s-a instalat la unul dintre susținătorii săi, contele de Vanssay. S-a încercat organizarea unei întâlniri între conte și președintele Republicii, mareșalul Mac Mahon, însă președintele refuză întâlnirea, considerând că funcția sa de șef al executivului îi interzice acest lucru.^[10]. În noaptea de 20 noiembrie, Adunarea, care a ignorat prezența contelui în Franța, a votat durata mandatul prezidențial la șapte ani, prelungind puterea lui Mac Mahon.

  Pentru orleaniști, acest lucru permite așteptarea morții contelui de Chambord pentru ca vărul său Philippe d'Orléans, conte de Paris să urce pe tron, acceptând drapelul tricolor. Republica nu era văzută decât ca un regim temporar.  

Cei doi pretendenți la coroana Franței; Juan de Bourbon, conte de Montizón (stânga) susținut de legitimiști; Philippe d'Orléans, Conte de Paris (dreapta) susținut de orleaniști.

Contele de Chambord se întoarce la Frohsdorf. Nu-și pierde speranța însă veștile care vin din Franța îi indică dispariția majorității regaliste și victoria republicanilor. Republica se instituie în ianuarie 1875 prin amendamentul Wallon și legile constituționale din februarie și din iulie organizează funcționarea ei. În 1879, după demisia președintelui Mac Mahon, întreaga putere aparține republicanilor.

În iunie 1883, contele de Chambord suferă de o afecțiune a tractului digestiv și moare în exil la Frohsdorf, la 24 august 1883. "Henric al V-lea" este îngropat lângă Carol al X-lea, Ducele și Ducesa d'Angoulême, la Gorizia în Austro-Ungaria (astăzi Nova Gorica în Slovenia).

Contele de Chambord nu a avut copii. Încă din timpul vieții sale s-a ridicat problema succesorului său. Conform teoriei legitimiste, coroana revenea bourbonilor spanioli, care erau descendenți ai nepotului regelui Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a urcat pe tronul Spaniei în 1700 sub numele de Filip al V-lea, și a renunțat la drepturile sale asupra tronului Franței pentru el însuși și toți urmașii săi, prin Tratatul de la Utrecht în 1713, dar întreaga renunțare devine nulă în conformitate cu principiul de non-disponibilitate a coroanei.
Pentru orleaniști, Filip al V-lea a renunțat la tronul Franței, și coroana urma să revină șefului casei d'Orléans, în temeiul tratatelor bilaterale de la Utrecht.

Întrebarea a fost pusă și contelui de Chambord, care a afirmat că succesorul său va fi "cel de drept".^[11]. În testamentul său, contele de Chambord nu l-a menționat pe contele de Paris și a lăsat unui bourbon spaniol, Ducelui de Madrid, fiul lui Juan de Bourbon, arhivele, armele, colierele ordinelelor regale și steagurile încredințate în 1830 de Carol al X-lea.

După decesul contelui de Chambord, o minoritate legitimistă fidelă, susținută de contesa de Chambord, l-a recunoscut ca "rege de drept" pe Juan de Bourbon, conte de Montizón, descendent al regelui Ludovic al XIV-lea, și în egală măsură pretendent carlist la coroana Spaniei.

O majoritate a regaliștilor francezi și-au pus speranțele de restaurare a monarhiei în Philippe d'Orléans, Conte de Paris, nepotul regelui Louis-Philippe, pentru că a trăit în Franța și era cunoscut de francezi.  

Henri, conte de Chambord
Rege al Franței (disputat)
Date personale
Nume la naștere	Henri Charles Ferdinand Marie Dieudonné d'Artois, duc de Bordeaux
Născut	29 septembrie 1820 Palatul Tuileries, Paris
Decedat	24 august 1883 (62 de ani) Frohsdorf, Austria
Înmormântat	Annunciation Parish Church (Nova Gorica)[*]
Părinți	Charles Ferdinand, Duce de Berry Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry
Frați și surori	Luisa Maria Tereza de Bourbon-Artois
Căsătorit cu	Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Domnie
Domnie	2 august 1830 – 9 august 1830 3 iunie 1844 – 24 august 1883
Predecesor	Ludovic al XIX-lea
Succesor	Pretendent legitimist: Juan, Conte de Montizón

• 1884: A decedat Carol Davila, medic român de origine franceză, ctitor al invatamantului medical romanesc; (n. 1828).

  

  Carol Davila - foto – ro.wikipedia.org

  Carol Davila, pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d’Avila) (n. 1828, Parma, Italia – d. 24 august 1884, București) medic și farmacist român, de origine franceză, născut în Italia, cu studii în Germania și Franța.

• 1888: Rudolf Julius Emanuel Clausius (n. 2 ianuarie 1822, Koszalin, Regatul Prusiei – d. 24 august 1888, Bonn, Imperiul German) a fost un fizician și matematician german care este considerat fondatorul termodinamicii.^[16]

  Prin reformularea concluziilor lui Sadi Carnot cu privire la ciclul Carnot, Clausius a pus bazele teoriei căldurii. Cea mai importantă lucrare a sa, publicată în 1850 în Annalen der Physik, descrie cum teoria cinetică a gazelor ar putea explica fenomenele termice, lucrare care a stat la baza enunțului celui de al doilea principiu al termodinamicii. În 1865 a introdus noțiunea de entropie^[17] iar în 1870 teorema virialului.  

  Rudolf Julius Emanuel Clausius
  Rudolf Julius Emanuel Clausius
  Date personale
  Nume la naștere	Rudolf Gottlieb
  Născut	2 ianuarie 1822[4][5][6][7][8][9]  Koszalin, Regatul Prusiei[10][11][12]
  Decedat	24 august 1888 (66 de ani)[4][5][6][7][8][9]  Bonn, Imperiul German[13][14][15]
  Înmormântat	Cimitirul vechi din Bonn
  Cetățenie	Confederația Germană  Imperiul German  Germania
  Ocupație	profesor universitar[*] matematician fizician teoretician[*] fizician
  Activitate
  Domeniu	fizică
  Instituție	ETH Zürich[1] Universitatea din Würzburg[*][1] Universitatea Bonn[1] Universitatea din Zürich
  Alma Mater	Universitatea Humboldt din Berlin[1] Universitatea din Halle-Wittenberg
  Organizații	Societatea Regală din Londra[1] Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe Academia de Științe din Sankt Petersburg[*] Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia de Științe din Ungaria Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Accademia Nazionale dei Lincei Academia de Științe din Berlin Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] Royal Society of Edinburgh[*][1] Academia de Științe Göttingen[*] Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Torino[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
  Conducător de doctorat	Johann Schweigger
  Doctoranzi	Carl von Linde[2]
  Premii	Medalia Copley (1879)[3] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Premiul Poncelet[*] (1882) Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] (1885) Crucea de Fier (1871)[1] membru străin al Royal Society[

• 1902: Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei (Margarete Sophie Marie Annunciata Theresia Caroline Luise Josephe Johanna,^[1][2]; 13 mai 1870 - 24 august 1902) a fost membră a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Albrecht, Duce de Württemberg ea a devenit membră a Casei de Württemberg și Ducesă de Württemberg.  

  Arhiducesa s-a căsătorit la Viena la 24 ianuarie 1893 cu Albrecht, Duce de Württemberg, fiul Ducelui Filip de Württemberg. Cuplul a avut șapte copii:

  • Philipp Albrecht, Duce de Württemberg (1893–1975).
  • Ducele Albrecht Eugen de Württemberg (8 ianuarie 1895 - 24 iunie 1954), s-a căsătorit cu Prințesa Nadejda a Bulgariei (1899–1958), fiica Țarului Ferdinand I. Au avut cinci copii.
  • Ducele Carl Alexander de Württemberg (12 martie 1896 - 27 decembrie 1964).
  • Ducesa Maria Amalia de Württemberg (15 august 1897 - 13 august 1923) logodită cu Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei.
  • Ducesa Maria Theresa de Württemberg (16 august 1898 - 26 martie 1928).
  • Ducesa Maria Elisabeth de Württemberg (12 septembrie 1899 - 15 aprilie 1900)
  • Ducesa Margarita Maria de Württemberg (4 ianuarie 1902 - 22 aprilie 1945)  

    Margarete Sophie a Austriei
    Ducesă Albrecht de Württemberg
    Ducesa Margarete Sophie
    Date personale
    Nume la naștere	Margarete Sophie Marie Annunciata Theresia Caroline Luise Josephe Johanna
    Născută	13 mai 1870 Castelul Artstetten, Austro-Ungaria
    Decedată	24 august 1902 (32 de ani) Gmunden, Austro-Ungaria
    Înmormântată	Altshausen
    Părinți	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii
    Frați și surori	Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducesa Elisabeta Amalia a Austriei Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria Arhiducele Otto Franz al Austriei
    Căsătorită cu	Albrecht, Duce de Württemberg
    Copii	Philipp Albrecht, Duce de Württemberg Ducele Albrecht Eugen Ducele Carl Alexander Ducesa Amalia Ducesa Theresa Ducesa Elisabeth Ducesa Margarita
    Cetățenie	Austria
    Religie	catolicism
    Ocupație	maică
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Württemberg
    Abbess of the Institution of Noble Ladies of the Prague Castle[*]
    Domnie	1886 – 1893

    
    

  • 1917: A încetat din viaţă la Chisnau, poetul Alexei Mateevici,unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia.

    

    Alexie (sau Alexei) Mateevici - foto – cersipamantromanesc.com

    Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova. Printre cele mai indragite creatii ale sale se numara ”Cântec de leagăn” şi “Limba noastră”, considerată cea mai frumoasă odă închinată limbii române; (n. 27 martie 1888, Cainari, Basarabia).

• 1919: Friedrich Naumann, teoretician al liberalismului (n. 1860)
• 1928: Aurel Băeșu, pictor român (n. 1896)
• 1932: Gheorghe Cucu, compozitor, dirijor și folclorist român (n. 1882)
• 1934: Félix Sesúmaga Ugarte (n. 12 octombrie 1898 - d. 17 august 1934) a fost un fotbalist spaniol care a jucat pe postul de atacant. A jucat la FC Barcelona, Athletic Bilbao și echipa națională de fotbal a Spaniei.
• 1938: A încetat din viaţă Nicolae Costin Maximilian, muzicolog şi profesor de muzică, fondatorul revistei “Muzica” din Bucureşti (1916) (n. 11 august 1888).
• 1940: Paul Nipkow, inventator german (n. 1860)
• 1943: Simone Weil, filosof și activist francez (n. 1909)
• 1950: Pierre Chareau (n. 4 august 1883, Bordeaux, Franța - d. 24 august 1950, New York City, Statele Unite) a fost un arhitect, designer de mobilier și decorări interioare francez. Pierre Chareau a fost, alături de Le Corbusier, unul dintre primii arhitecți moderniști din Franța, utilizând design conceptual modernist, respectiv materiale puțin folosite anterior, așa cum sunt metalul, sticla și betonul. A fost unul din membrii fondator al seriei de congrese CIAM, Congrès international d'architecture moderne.  Chareau a realizat, între 1928 și 1931, împreună cu Bernard Bijvoet, opera sa care este considerată majoră, Maison de Verre, Casa de sticlă. Construită la numărul 31 al străzii Saint Guillaume din Paris, pentru doctorul Dalsace, clădirea, care constă din trei etaje, este remarcabilă din exterior prin faptul că are o fațadă total construită din sticlă. În aceeași manieră funcțională modernistă, elementele de separare a diferitelor încăperi, precum și elementele de canalizare sunt realizate din metal, beton sau sticlă fiind transformate armonios și elegant în elemente decorative.  

  Pierre Chareau
  Date personale
  Născut	4 august 1883 Bordeaux, Franța
  Decedat	24 august 1950 New York City,  New York,  Statele Unite ale Americii
  Naționalitate	Franța
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	arhitect designer
  Activitate
  Clădiri semnificative	Maison de Verre
  Modifică date / text

  

  Birou-bibliotecă de Pierre Chareau, Musée des Arts Décoratifs, Paris
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

* 1952: Vespasian V. Pella (n. 4/17 ianuarie 1897, București - d. 24 august 1952, New York) a fost un jurist român, diplomat, membru corespondent al Academiei Române.  Vespasian Pella a fost directorul publicației Revista de Drept penal și știință penitenciară, alături de Iulian Teodorescu, iar începând cu nr.8-9/1936, alături de Ioan Ionescu-Dolj.^[1]

A fost înaintat la 15 ianuarie 1942 din postul de ministru plenipotențiar clasa II în cel de ministru plenipotențiar clasa I în Administrația Centrală a Ministerului Afacerilor Străine.   

Membru corespondent al Academiei Române

Vespasian V. Pella
Vespasian V. Pella
Date personale
Născut	4/17 ianuarie 1897 București
Decedat	24 august 1952 New York City
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Drept
Instituție	Universitatea din Iași
Societăți	Academia Română

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1955: Lothar Rădăceanu (n. 19 mai 1899, Rădăuți - d. 24 august 1955, Helsinki) pe numele său adevărat Lothar Wuertzel sau Wurzer a fost un om politic român, etnic german (șvab ^[1]), dedicat cauzei comuniste.  Ca scriitor, a utilizat și pseudonimele Robert Hart și Walter Rohuz. ^[2] În anii '20, semna poeziile publicate în limba germană cu anagrama Walter Rohuz.^[3]

  Lothar Rădăceanu a fost Ministrul muncii în Guvernul Constantin Sănătescu (2) (4 noiembrie - 5 decembrie 1944), în Guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) și în Guvernul Petru Groza (1) (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946); Ministrul muncii și asigurărilor sociale în Guvernul Petru Groza (2) (1 decembrie 1946 - 29 decembrie 1947) și Guvernul Petru Groza (3) (30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948); Ministrul muncii și prevederilor sociale Guvernul Petru Groza (4) (15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952) și în Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1) (2 iunie - 28 iulie 1952).

  Ca membru al Partidului Social Democrat a susținut unificarea acestui partid cu Partidul Comunist Român. Datorită rolului important pe care l-a avut în atragerea social-democraților spre unificarea cu Partidul Comunist Român a fost răsplătit cu numeroase funcții în Partidul Muncitoresc Român, rezultat din unificarea din 1948. A fost membru al Biroului Politic, membru al Comitetului Central, membru al Secretariatului CC, precum și membru al Biroului Organizatoric. A căzut în dizgrație în 1952, astfel că după Plenara din 26-27 mai 1952, nu a mai ocupat funcții importante.

  Lothar Rădăceanu a fost deputat în Adunarea Deputaților în sesiunea 1946 - 1948; a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1952 și 1952 - 1957.

  A fost profesor universitar, șef al Catedrei de Germanistică de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.^[4] În 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române.^[5]

  A murit în 1955 la Helsinki, unde participa la o Conferință Interparlamentară  

  Lothar Rădăceanu
  Lothar Rădăceanu
  Date personale
  Născut	19 mai 1899 Rădăuți, Austro-Ungaria
  Decedat	24 august 1955, (56 de ani) Helsinki, Finlanda
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	scriitor politician
  Activitate
  Organizație	Universitatea din București
  Partid politic	Partidul Comunist Român
  Membru titular al Academiei Române

• 1978:  Louis Prima (7 decembrie 1910 – 24 august 1978) a fost un actor, cântăreț, compozitor și trompetist american.

  Louis Prima
  Date personale
  Nume la naștere	Louis Prima
  Născut	7 decembrie 1910 New Orleans, Louisiana, Statele Unite
  Decedat	24 august 1978 (67 de ani) New Orleans, Louisiana, Statele Unite
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Căsătorit cu	Gia Maione[*] (1963–1978) Keely Smith[*] (1953–1961)
  Cetățenie	SUA
  Etnie	italoamericani
  Ocupație	Cântăreț, trompetist
  Activitate
  Alte nume	The King of the Swing
  Gen muzical	Jazz Swing Pop tradițional
  Instrument(e)	Voce, trompetă
  Ani de activitate	1936–1975
  Colaborare cu	Gia Maione, Keely Smith, Sam Butera

  
  

• 1979: A murit Hanna Reitsch, pilot german, prima femeie căpitan de zbor din lume; (n.29.03.1912).

  

  Hanna Reitsch - foto – ww2gravestone.com

  Hanna Reitsch (29 Martie 1912 – 24 August 1979) pilot german, prima femeie căpitan de zbor din lume.

• 1990: Harold Masursky (23 decembrie 1922 — 24 august 1990) a fost un geolog și astronom din american.

  Asteroidul 2685 Masursky îi poartă numele.  

  Harold Masursky
  Date personale
  Născut	23 decembrie 1922[2]  Fort Wayne, Indiana, Comitatul Allen, Indiana, SUA[1]
  Decedat	24 august 1990 (67 de ani)[2]  Flagstaff, Comitatul Coconino, Arizona, SUA[1]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	astronom geolog
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Yale[1]
  Organizație	NASA[1] Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite[1]
  Premii	G. K. Gilbert Award[*] (1990)

• 1992: Lazăr Sfera (n. 29 aprilie 1909 - d. 24 august 1992) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța).
• 1994: Wolf von Aichelburg (de fapt, Wolf Freiherr von Aichelburg; n. 3 ianuarie 1912, Pola, Croația (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) – d. 24 august 1994 (înecat lângă Mallorca)), a fost un scriitor, poet, traducător și compozitor german din România. A activat între 1918 și 1981, în special la Sibiu.

  În România a publicat și sub pseudonimul Toma Ralet.^[1] A fost și un bun traducător în germană a lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Basil Munteanu (Istoria literaturii moderne române)  Tatăl lui Wolf von Aichelburg a fost căpitan de fregată în Marina Imperială Austro-Ungară. În 1919 tatăl său a intrat în serviciul Marinei Române la Galați, iar în 1922 toată familia s-a mutat la Sibiu.

  Primele scrieri le realizează la 16 ani. Debutează în “Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt” la Sibiu.^[3]

  A colaborat și la revista Klingsor a germanistului Heinrich Zillich. După 1945 numerele apărute până în 1939 ale acestei reviste au fost interzise din cauza faptului că, după emigrarea sa în Germania hitleristă, Zillich a devenit acolo o personalitate literară.^[4]

  A publicat primele eseuri în limba română în „Revista Fundațiilor Regale” și a colaborat la „Revista Cercului Literar” semnând cu pseudonimul Toma Ralet.^[5]

  A urmat liceul la Sibiu, pe care l-a terminat în 1929. A fost apoi profesor la liceele din Sibiu și Mediaș. Între 1940 și 1944, pe timpul conducerii antonesciene, Wolf Aichelburg a fost traducător la Ministerul Propagandei din București, activitate care a devenit după 1945 un aspect sensibil din biografia sa.^[4]

  A fost arestat și condamnat de două ori:

  • între anii 1948-1952, pentru încercarea de a fugi din România. A fost prins și acuzat de deținere de devize, astfel că a fost condamnat și a petrecut trei ani (1949-1951) în penitenciarele Arad, Caransebeș și Aiud. Între 1952 și 1956 s-a aflat la Măicănești, în Moldova, cu domiciliu forțat.^[4] Datorită atmosferei create de Revoluția ungară din 1956, i-a fost ridicat domiciliul forțat.^[6]
  • a doua oară în 1959, în calitate de coautor în lotul procesului scriitorilor germani. Pe 19 mai 1959 a fost din nou arestat, iar pe 15 septembrie 1959 a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică pentru uneltire contra ordinii sociale prin agitație. A fost închis în penitenciarul Gherla. În anul 1962, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al R.P.R. a redus pedeapsa lui v. Aichelburg la 3 ani și 4 luni închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională. De asemenea, instanța a dispus punerea sa în libertate, deoarece pedeapsa fusese executată. Lui Wolf Aichelburg i s-a stabilit din nou domiciliu forțat, de această dată la Rubla, județul Brăila.^[4]

  Procesul scriitorilor germani, terminat în septembrie 1959 la Brașov (pe atunci „Orașul Stalin”), a avut ca rezultat condamnarea (la un total de 95 de ani de muncă silnică și confiscarea averilor și anularea drepturilor civile) a grupului Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel și Harald Siegmund, pentru „infracțiunea de instigare împotriva ordinii sociale și agitație”, unul din capetele sale de acuzare fiind și poezia sa nepublicată Die rote Lüge (Minciuna roșie)^[7]. Alte probe ale acuzării privind activitatea sa literară, considerată reacționară, includeau poezia Die Mauern von Jericho (Zidurile din Jericho) și povestirile-fabulă din volumul Ratten von Hameln (Șobolanii din Hamelin”).^[4]

  Martorul principal al acuzării a fost scriitorul Eginald Schlattner.^[8].

  În urma curentului de „liberalizare” din anii '60, în prima etapă, în 1962, au fost eliberați din închisoare Harald Siegmund și Georg Scherg. Apoi, în urma decretului 411/1964, când au fost eliberați circa 100.000 de deținuți politici, au fost eliberați și Andreas Birkner, Hans Bergel și Wolf von Aichelburg, fără nici un fel de explicații.^[9]

  În anii 1970 a fost din nou hărțuit de Securitate, fiind bănuit că ar fi întreținut relații homosexuale^[10] (lucru pedepsit de lege în acea perioadă), dar a putut emigra în 1981 în Republica Federală Germania și s-a stabilit la Freiburg i. Br.^[5] După emigrarea în RFG a colaborat cu numeroase reviste, inclusiv cele ale diasporei române din Occident, cu „Radio Europa Liberă” și a făcut traduceri din literatura română.^[11]

  Încă din anul 1970 a purtat o vastă corespondență cu Emil Cioran, pe care l-a cunoscut dinainte de război.

  Wolf von Aichelburg a murit la 24 august 1994, înecat în Marea Mediterană, la țărmul insulei Mallorca, în dreptul malului stâncos al localității Banalbufar, unde ieșise în zori să înoate.^[5][12]

  Neavând urmași direcți, o parte din manuscrisele lui Wolf von Aichelburg au fost donate unei arhive din München, iar biblioteca lui din Freiburg s-a împrăștiat.  

  SCRIERI

  • Herbergen im Wind: Versuri. - București: Literaturverlag, 1969
  • Ratten von Hameln Versuri. - București: Literaturverlag, 1969
  • Lyrik, Dramen, Prosa. - Editura Kriterion, București, 1971
  • Vergessener Gast: Versuri. - Cluj : Dacia-Verlag, 1973
  • Fingerzeige: Eseuri. - Cluj : Dacia-Verl., 1974
  • Lumina din Umbria, 295 pagini, Editura Kriterion, 1979
  • Aller Ufer Widerschein : Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1984. - ISBN 3-85373-079-5
  • Anhalter Bahnhof: Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1985. - ISBN 3-85373-094-9
  • Corrida : Versuri. - Innsbruck: Wort-und-Welt-Verlag, 1987. - ISBN 3-85373-104-X
  • Der Brand des Tempels: Dramaturgie. - München : Ed. Arnshaugk, 1993. - ISBN 3-926370-20-3
  • Gedichte/Poezii - Ed. Hermann, 1996 ISBN 9739728545, traducere de Dan Dănilă
  • Criza sufletului modern în poezie și alte scrieri românești, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010 ; ISBN 978-973-757-340-7. Cartea, apărută grație eforturilor lui Dan Damaschin și Ioan Milea, adună cea mai mare parte dintre textele românești ale lui Wolf von Aichelburg, apărute, de-a lungul anilor, în cuprinsul unor volume sau al unor reviste la care a colaborat.^[14]

  TRADUCERI

  • Geschichte der neueren rumänischen Literatur („Istoria literaturii moderne române”) de Basil Munteanu, traducere din franceză de Wolf von Aichelburg, Viena, 1934
  • Magische Liebe („Iubire magică”), proză de Vasile Voiculescu, volum apărut în 1970 a fost premiat de Uniunea Scriitorilor.
  • Gedichte („Poezii”) de Mihai Eminescu, Fundația Culturală Română, Madrid, 1989
  • Cele mai frumoase poezii (ediție bilingvă cu traduceri din George Bacovia), 237 pagini, Editura Albatros, 1972
  • Gedichte („Poezii”), tălmăciri din lirica lui Ion Pillat, 100 pagini, 1976

  Cărți bilingve de poezie de Lucian Blaga, Ștefan Augustin Doinaș și Radu Stanca și traduceri din George Bacovia, Ion Barbu și Tudor Arghezi.

  EDITOR

  • Der Leise Strom: Gedichte, Erzählungen, Essays (Auslandsdeutsche Literatur der Gegenwart), 327 pagini, Editura Olms, 1993

  PREZENT ÎN ANTOLOGII

  • Scriitori germani din România de după 1945, antologia bilingvă, Editura Curtea Veche, 2012 ISBN 978-606-588-325-3^[15]
  • Laura Balomiri (editor): Hermannstadt/Sibiu, 200 pagini, Wieser Verlag, 2013, ISBN 978-3-85129-676-1   

    Wolf Aichelburg
    Scriitorul Wolf Aichelburg
    Date personale
    Nume la naștere	Wolf Freiherr von Aichelburg
    Născut	3 ianuarie 1912 Pola, Croația (pe atunci în Imperiul Austro-Ungar)
    Decedat	24 august 1994, (82 de ani) Mallorca, Spania
    Naționalitate	Român și german
    Cetățenie	România
    Ocupație	Scriitor, compozitor, traducător, poet
    Pseudonim	Toma Ralet
    Limbi	limba română limba germană
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1928 - 1994
    Operă de debut	1928 - în “Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”
    Note
    Premii	Ordinul Meritul Cultural

• 2000: Andreas "Andy" Hug (7 septembrie 1964 – 24 august 2000) a fost un karateka și kickboxer elvețian care a concurat în divizia grea. Considerat a fi unul dintre cei mai mari kickboxeri grei din toate timpurile, împreună cu Mirko Cro Cop, Peter Aerts, Remy Bonjasky, Ernesto Hoost și Semmy Schilt. Hug a fost renumit pentru capacitatea sa de a executa numeroase tehnici de lovituri rar observate în competiția la nivel înalt și deși el era, de obicei, mai mic decât adversarii săi, situându-se la 1,80 m și cântărind în jur de 98,0 kg (216,1 lb).
• 2001. Jane Greer (născută Bettejane Greer, 9 septembrie 1924, Washington, D.C. - d. 24 august 2001, Los Angeles, California) a fost o actriță americană.  

  FILMOGRAFIE

  • Pan-Americana (1945) (nemenționată)
  • Two O'Clock Courage (1945) (ca Bettejane Greer)
  • George White's Scandals (1945) (ca Bettejane Greer)
  • Dick Tracy (1945)
  • The Falcon's Alibi (1946)
  • Sunset Pass (1946)
  • Bamboo Blonde (1946)
  • Sinbad the Sailor (1947)
  • They Won't Believe Me (1947)
  • Out of the Past (1947)
  • Station West (1948)
  • The Big Steal (1949)
  • The Company She Keeps (1951)
  • You're in the Navy Now (1951)
  • Down Among the Sheltering Palms (1952)
  • You for Me (1952)
  • The Prisoner of Zenda (1952)
  • Desperate Search (1952)
  • The Clown (1953)
  • Run for the Sun (1956)
  • Man of a Thousand Faces (1957)
  • Where Love Has Gone (1964)
  • Billie (1965)
  • The Outfit (1973)
  • Columbo: Troubled Waters (1975) (TV)
  • The Shadow Riders (1982) (TV)
  • Against All Odds (1984)
  • Just Between Friends (1986)
  • Immediate Family (1989)
  • Perfect Mate (1996)  

    Jane Greer
    Jane Greer.
    Date personale
    Nume la naștere	Bettejane Greer
    Născută	9 septembrie 1924 Washington, D.C., SUA
    Decedată	24 august 2001 (76 de ani) Los Angeles, California, SUA
    Înmormântată	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
    Căsătorită cu	Rudy Vallee (1943-1944) Edward Lasker (1947-1963)
    Copii	Lawrence Lasker[*]
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	actriță de televiziune[*] actriță de film actriță cântăreață muziciană

• 2002. Cornelis Johannes van Houten (n. 1920 - d. 24 august 2002) a fost un astronom olandez, uneori menționat sub numele de Kees van Houten.

  Născut în Haga, și-a petrecut întreaga carieră la Universitatea din Leiden, cu excepția unei perioade scurte (1954-1956) când a fost asistent de cercetare la Observatorul Yerkes. El a primit diploma de licență în 1940, dar al Doilea Război Mondial i-a întrerupt studiile și nu a primit titlul de doctor până în 1961 (cu un proiect despre fotometria de suprafață a nebuloaselor extragalactice).

  A descoperit sute de asteroizi.  

  Cornelis Johannes van Houten
  Date personale
  Născut	18 februarie 1920  Haga, Țările de Jos
  Decedat	24 august 2002 (82 de ani)  Haga, Țările de Jos
  Căsătorit cu	Ingrid van Houten-Groeneveld
  Cetățenie	Regatul Țărilor de Jos
  Ocupație	astronom
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din Leiden
  Organizație	Universitatea din Leiden

  
  
• 2004: Optzeci şi nouă de pasageri mor la Aeroportul International Domodedovo, lângă Moscova dupa ce doua avioane sunt aruncate in aer de atentatoare sinucigaşe de sex feminin, din Republica Cecenia.
• 2006: Cristian Nemescu (n. 31 martie 1979, București – d. 24 august 2006, București) a fost un regizor și scenarist român din „noul val” cinematografic.  Cristian Nemescu s-a născut la data de 31 martie 1979 în orașul București. A fost fiul compozitorului Octavian Nemescu.

  A absolvit Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Caragiale din București în 2003. Filmul său de absolvire a fost un scurtmetraj intitulat Poveste la scara C, care a primit premiul la NYU International Student Film Festival și la Premiers Plans în Angers, Franța. The European Academy Awards l-a nominalizat drept „cel mai bun scurtmetraj” al acelui an.

  Filmul de mediu-metraj regizat de Nemescu, Marilena de la P7, a intrat în competiția de la Cannes în mai 2006. Scenariul filmului a fost scris de Tudor Voican.

  În ultimul său film, California Dreamin' (nesfârșit), joacă și actorul american Armand Assante. Filmările au fost încheiate în luna iulie 2006. În mai 2007, filmul a primit prestigiosul premiu Un certain regard, la cea de-a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes.

  Nemescu a câștigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York, Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public's Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania.  Cristian Nemescu a murit într-un accident de mașină alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu. Nemescu și Toncu erau într-un taxi, care a fost lovit pe podul Eroilor din București, de un SUV de tipul en Porsche Cayenne. Mașina, mult mai masivă decât taxiul, fusese condusă de un cetățean britanic, care a trecut pe culoarea roșie cu viteză obișnuită pe autostrăzi. Expertiza tehnică a demonstrat că mașina Porsche atinsese o viteză de 113 km/h, în timp ce taxiul circula doar cu 42 km/h.  

  FILMOGRAFIE

  Ca regizor

  • Kitchitoarele (2000)
  • La bloc oamenii mor după muzică (2000)
  • Mecano (2001)
  • Mihai și Cristina (2001)
  • Poveste la scara "C" (2003)
  • Marilena de la P7 (2006)
  • California Dreamin' (nesfârșit) (2007)

  Ca scenarist

• Kitchitoarele (2000)
• Mihai și Cristina (2001)
• Poveste la scara "C" (2003)
• Marilena de la P7 (2006)
• California Dreamin' (nesfârșit) (2007)   

Cristian Nemescu
Date personale
Născut	31 martie 1979[1][2]  București, RS România[3]
Decedat	24 august 2006 (27 de ani)[4][1][2]  București, România[5]
Cauza decesului	accident (accident rutier[*])
Cetățenie	România
Ocupație	regizor de film scenarist
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Alte premii
Ordinul Național „Pentru Merit

• 2010: Constantin Lache (n. 15 noiembrie 1923, în Urleasca, județul Brăila^[3], d. 24 august 2010, Timișoara^[4][5]) a fost un antrenor emerit de handbal din România, multiplu câștigător al Campionatului Republican categoria A feminin. În anul 2007, Constantin Lache a fost declarat cetățean de onoare al municipiului Timișoara prin Hotărârea Consiliului Local nr. 410/27.11.2007.  Născut în satul Urleasca din județul Brăila, viitorul antrenor a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, promoția 1944.^[3] A urmat apoi cursurile Institutului de Cultură Fizică din București, pe care le-a absolvit în 1950, cu specializarea jocuri sportive.^[3] Într-o perioadă în care absolvenților de facultăți le erau atribuite de către stat posturi la diverse locuri de muncă din țară, Constantin Lache a fost repartizat, pe data de 1 noiembrie 1950, la catedra de baschet a Școlii Medii Tehnice de Cultură Fizică nr.4 din Timișoara.^[3] Pe 15 noiembrie 1950, pe terenul bazei sportive a școlii timișorene, Lache a organizat pentru prima dată în România un meci de handbal în 7 jucători.^[3]

  Între 1953 și 1958 a condus, din postura de antrenor jucător, echipa masculină de handbal în 11 Știința Timișoara, cu care a câștigat titlul de campion național al României în 1956.^[3][7] În 1958 a fost îndepărtat de la echipă și exclus din viața sportivă sub acuzația de „origine socială nesănătoasă”^[3][7], deoarece tatăl său, împroprietărit după Primul Război Mondial, cumpărase alte 50 de hectare de pământ și un mic conac în anul 1927, fiind catalogat chiabur^[5][4].

  În această perioadă, Constantin Lache a activat ca simplu profesor la Școala Medie nr.4 din Timișoara, la disciplina handbal. În 1961, elevii pregătiți de el au câștigat Campionatul Național de handbal în 7 jucători rezervat școlilor cu profil de educație fizică.^[3][5] Suplimentar, Lache a antrenat pentru o perioadă și echipa de baschet masculin Știința Timișoara, cu care a câștigat Spartachiada din 1964.^[4]

  În 1964 i-a fost ridicată interdicția, iar anul următor a obținut locul al III-lea în campionatul național de baschet.^[3] În anul 1967 a fost angajat cu jumătate de normă la Facultatea de Educație Fizică din Timișoara, unde a preluat și funcția de antrenor al Universității Timișoara, echipa feminină de handbal a instituției de învățământ. A urmat o perioadă plină de succese sportive, 8 titluri naționale, Cupa României în 1978 și disputarea finalei Cupei Campionilor Europeni în 1973.^[4] Antrenorul a rămas la conducerea Universității Timișoara până în 1982, când Facultatea de Educație Fizică și Sport a fost desființată.^[5]

  În 1979, Lache a condus selecționata B a echipei naționale feminine a României la ediția a 19-a a Trofeului Carpați, iar în 1982 a fost antrenorul principal al echipei naționale a României care s-a clasat pe locul al 8-lea la Campionatul Mondial

• 2014: Richard Samuel Attenborough, Baron Attenborough, CBE (n. 29 august 1923, Cambridge, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[15] – d. 24 august 2014, Londra Mare, Londra, Regatul Unit^[18]) a fost actor, regizor, producător și antreprenor englez. A fost absolvent și apoi președinte al Royal Academy of Dramatic Art (RADA). A câștigat două Premii Oscar ca regizor și producător al filmului Gandhi în 1983. A mai câștigat de patru ori premiul BAFTA și de trei ori premiul Globul de Aur.  

  FILMOGRAFIE SELECTIVĂ

  Actor

  • 1963 Marea evadare - The Great Escape , regia: John Sturges
  • 1965 Pasărea Phoenix - The Flight of the Phoenix, regia: Robert Aldrich
  • 1977 Un pod prea îndepărtat - A Bridge Too Far
  • 1994 Miracolul de pe Strada 34 - Miracle on 34th Street (Kris Kringle)
  • 1997 Lumea pierdută: Jurassic Park, regia: Steven Spielberg

  Regizor

  • Ce război minunat! (1969)
  • Tânărul Winston (1972)
  • Un pod prea îndepărtat (1977)
  • Magia (1978)
  • Gandhi (1982)
  • Audiții pe Broadway (1985)
  • Strigătul libertății (1987)
  • Chaplin (1992)
  • Tărâmul umbrelor (1993)
  • Dragoste și război (1996)
  • Bufnița cenușie (1999)
  • Povestea unui inel (2007)

  Producător

  • 1962 Camera în forma de „L” - The L-Shaped Room
  • 1982 Gandhi  

    Richard Attenborough
    Richard Attenborough în 2007
    Date personale
    Nume la naștere	Richard Samuel Attenborough
    Născut	29 august 1923 Cambridge, Cambridgeshire, Anglia
    Decedat	24 august 2014 (90 de ani) Londra, Anglia
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență cardiacă)
    Părinți	Frederick Attenborough[*][2] Mary Clegg[*][2]
    Frați și surori	David Attenborough John Attenborough[*]
    Căsătorit cu	Sheila Sim (1945–prezent)
    Copii	3; Michael, Jane și Charlotte
    Cetățenie	Regatul Unit
    Ocupație	Actor, regizor, producător
    Activitate
    Alma mater	Royal Academy of Dramatic Art
    Ani de activitate	1942–2007
    Organizație	Universitatea Oxford IVO[*]
    Partid politic	Partidul Laburist
    Rude	David Attenborough și John Attenborough (frați)
    Premii	Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] BAFTA pentru cel mai bun film Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] Padma Bhushan[*] Praemium Imperiale[*] (1998) Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor () Premiul Oscar pentru cel mai bun film () Silver seashell for best actor[*] (1964) Ordinul Imperiului Britanic Premiul Globul de Aur Knight Bachelor[*] Ordinul Artelor și Literelor[*] Order of the Companions of O. R. Tambo[*] European Film Academy Special Achievement Award[*] (1988)[1] National Board of Review Award for Best Film[*] BAFTA pentru cel mai bun regizor

• 2018: Rudi Rosenfeld, actor român (n. 1941)

SĂRBĂTORI

• În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Eutihie; Sf Mc Tation
• Ucraina: Ziua națională - Proclamarea independenței (1991)