1. /23 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente; Nașteri

EVENIMENTE

• 410 - Vizigoţii au cucerit Roma.

  

  Asedierea Romei de cǎtre vizigoți în anul 410 - foto: ro.wikipedia.org

  Vizigoții au apărut pentru prima dată în istorie ca un popor distinct, în anul 235 d.Hr., atunci când au invadat și au devastat Dacia. În urma invaziei hunilor, vizigoții, care se găseau pe teritoriul de astăzi al Romaniei, au trecut Dunarea în Imperiul Roman de Rasarit. După ce au devastat timp de mai multe decenii provinciile balcanice, au ajuns sub conducerea lui Alaric în nordul Italiei, unde au jefuit, în anul 410 Roma. Atacurile vizigote vor contribui la căderea Imperiului Roman de Apus in anul 476, iar după destrămarea acestui imperiu, au jucat un rol important în Europa de Vest, pentru alte două secole și jumătate.

• 1244: Mercenarii musulmani ocupă Ierusalimul, care a fost definitiv pierdut de creștini.

• 1328 - Regele Filip al VI-lea al Franţei a fost încoronat.

  

  Filip al VI-lea al Franței – foto: ro.wikipedia.org

  Filip al VI-lea al Franței (n. 1293 – d. 22 august 1350), cunoscut și ca Norocosul (franceză Le Fortune) sau de Valois, a fost un rege al Franței din 1328 până la moartea sa în 1350. El a fost, de asemenea, Contele de Anjou, Maine și Valois 1325 – 1328. A fost un membru al dinastiei Capețienilor, el fiind fiul lui Carol de Valois (care era fratele regelui Filip al IV-lea al Franței[1], tatăl lui Carol al IV-lea[2]) și primul rege al Franței din Casa de Valois.

• 1575 - Diaconul Coresi termina tiparirea, la Brasov, a unui “Octoih” slavon în doua părţi. Lucrarea se înscrie în seria de tiparituri pe care Coresi le-a executat, pe parcursul mai multor ani, în Şcheii Braşovului.

  

  Octoihul Mare (1742-Râmnic) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Octoihul (sau Ohtoih, din limba greacă oktoihos sau „opt tonuri”) este o carte bisericească destinată cultului ortodox, care cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri (tonuri), fiecărei săptămâni consacrându-i-se succesiv câte un glas. A fost compus de teologul bizantin Ioan Damaschinul în secolul VIII.

  Cel mai vechi octoih în manuscris copiat pe teritoriul României, în limba slavonă, datează din secolul XIII (Octoihul de la Caransebeş, adus în această localitate din Moldova). Cel mai vechi octoih tipărit, în aceeaşi limbă, care se numără şi printre primele tipărituri din România, este Octoihul lui Macarie (ieromonah, 1510).

• 1595 - Bătălia de la Călugăreni pe apa Neajlovului. Armata otomana, condusa de Sinan Pasa, a fost înfrântă si zdrobită de oastea romana in frunte cu Mihai Viteazul.

  

  “Izgonirea turcilor la Calugareni” (13/23 august 1595) Pictură de Theodor Aman – foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Călugăreni a avut loc în data de 23 august (13 august conform vechiului calendar) 1595. Oastea aliată munteano-transilvăneană, condusă de Mihai Viteazul, a încercat să oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al cărei obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc.

  Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată de ocuparea Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în munți. Ulterior, întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595. Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane.

  Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”

  În ceea ce privește efectivele oștilor aliate, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de unguri.

  Acest raport de forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos, străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu.

  În acest spațiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări și trăsături diferite.

• 1821: Mexic își câștigă independența față de Spania.
• 1833: Sclavia este abolită în coloniile britanice.
• 1839: Hong-Kong-ul a fost anexat la Marea Britanie (până la 1 iulie 1997).
• 1866: Pacea de la Praga și sfârșitul Războiului austro-prusac
• 1881: Prin Decretul nr. 2134, regele Carol I autorizează funcționarea în urbea Brăila a Muzeului științific (în prezent „Muzeul Brăilei”) și a bibliotecii publice, fondate din inițiativă privată.
• 1914: Japonia declară război Germaniei și bombardează Qingdao, China.

• 1918 - La Chișinău, s-a constituit Partidul Țărănesc din Basarabia.

  

  Pantelimon Halippa sau Pan Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ținutul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București) a fost un publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi în 1990 – foto preluat de pe istoria.md

  Partidul Țărănesc din Basarabia s-a constituit la 23 august / 5 septembrie 1918 la Chișinău. La adunarea constitutivă a Partidului Țărănesc din Basarabia a fost ales biroul de conducere al partidului din care făceau parte: Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Petru Cazacu, Ștefan Ciobanu, Ion Costin, Ștefan Holban, Teofil Ioncu, Gheorghe Stârcea și Nicolae Bivol.

  Tot în aceeași zi a fost elaborat și adoptat programul și statutul partidului. Programul partidului preconiza împărțirea pământului la țărani, vot universal pentru femei și bărbați, dezvoltarea cooperației sătești, gratuitatea învățământului elementar, descentralizarea administrativă. Este important de menționat faptul că denumirea partidului a fost aleasă în ultima minută a adunării.

  Inițial, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu, optau pentru denumirea de Partidul Național Democrat Moldovenesc. Această denumire a circulat ca o denumire alternativă luni bune după constituirea partidului. O folosea mai ales Daniel Ciugureanu, fostul Prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești, autorul articolului “Chemarea Partidului Democrat la Unire“, publicat în ziarul Sfatul Țării, anul III, nr. 493, 29 aprilie 1920, Chișinău. Conducerea partidului a fost asigurată de Pantelimon Halippa (1918 – 1921) și Ion Inculeț (1921 – 1923).

• 1921 - Faisal I a fost încoronat rege al Iraqului.

  

  Faisal I bin Hussein bin Ali al-Hashimi – foto – en.wikipedia.org

• 1927 - La Boston au fost executați anarhiștii italieni Sacco și Vanzetti, în ciuda protestelor internaționale.

  

  Bartolomeo Vanzetti (left) and Nicola Sacco – foto: en.wikipedia.org

  Nicola Sacco (n. 22 aprilie 1891 – d. 23 august 1927) și Bartolomeo Vanzetti (n. 11 iunie 1888 – d. 23 august 1927) au fost doi anarhiști americani de origine italiană, arestați în 1927, închiși și executați pe scaunul electric, în Massachusetts.

• 1939 - S-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov

  

  Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin – foto: istoria.md

  La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940.

• 1942 - Al Doilea Război Mondial – Bătălia de la Stalingrad (21 august 1942 – 2 februarie 1943).

  

  Battle of Stalingrad (23 August 1942 – 2 February 1943) – Part of the Eastern Front of World War II – (German soldiers clearing the streets in Stalingrad) foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Bătălia de la Stalingrad din 1942–1943 a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial și este considerată cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de neglijare și brutalitate față de populația civilă.

  Bătălia a inclus campania de bombardamente aeriene asupra orașului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacuri terestre asupra orașului, precum și lupte pe teritoriul orașului. A urmat contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit și a distrus forțele germane și ale aliaților din cadrul Axei din Stalingrad și din regiunea periferică a orașului. Numărul total al pierderilor de vieți umane este estimat aproximativ la 3 milioane.

  Lipsa unor date mai exacte se explică prin refuzul guvernului sovietic de a oferi cifre exacte din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari și ar fi demobilizat eforturile de război. Forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării URSS, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

• 1943 - A luat sfârșit Bătălia de la Kursk (5 iulie – 23 august 1943), cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile.

  

  Tanc sovietic T-34 abandonat la Prohorovka - foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Kursk, (5 iulie 1943 – 23 august 1943), a fost ultima acțiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontului de răsărit al celui de-al doilea război mondial. Beneficiind de cele mai bune informații asupra intențiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat și disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive și câmpuri minate și au concentrat și camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanșării unui contraatac strategic.

  Bătălia de la Kursk, care include și mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile (fiind implicate peste 8.000 de tancuri) și a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Germanii consideră drept bătălia de la Kursk numai Operațiunea Zitadelle, în timp ce sovieticii consideră că Zitadelle este numai faza defensivă a bătăliei, urmată de faza ofensivă formată din Operațiunile Kutuzov și Polkovodeț Rumianțev.

• 1944: Al Doilea Război Mondial: România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea aliaților. Mareșalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizate de regele Mihai I al României și s-a format un guvern condus de Constantin Sănătescu. 
• Jump to navigationJump to search
  

  Regele Mihai, principalul artizan al schimbării de alianță a României din 23 august 1944.

  Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august^[1][2][3][4]) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

  Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură militară,^[5] s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

  În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile Axei.^[6] Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

  Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei.^[5][7] Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului.  

  A doua ofensivă Iași-Chișinău.

  Generalul Ion Antonescu fusese învestit^[8] cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată, în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, care, cu un an în urmă, semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu^[9]. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat^[10] i o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu^[11], care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea, astfel, puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat, în iunie 1941, în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

  

  Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.

  După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.  

  Planurile

  Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu, Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.^[12]

  La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.^[13]

  După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia.^[14] Acest lucru însă nu s-a întâmplat, iar regele, deziluzionat, s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armată, care, în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944, nu considera că venise momentul.^[14]

  În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni, în orice moment, un mare atac .^[15] Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat, între 16-18 august, la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia.^[16]

  În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră Operațiunea Iași-Chișinău, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare.^[17] La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au pronunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dumitru Dămăceanu, comandantul garnizoanei București.^[18] La întâlnire au participat și Constantin Sănătescu, Ioan Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea. Dămăceanu a fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte strategice din oraș și a răspuns că are nevoie de cinci zile, data loviturii fiind stabilită, în consecință, pentru 26 august.^[19]

  

  Generalul britanic Maitland Wilson (centru), șeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august

  În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu (Dinu), Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe data de 23 august.^[20] În cursul întâlnirii, grupul reprezentanților politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Băneasa) și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia. Mocsoni-Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara (pentru siguranță, transmiterea telegramelor către Aliați se făcea pe două căi, atât prin Ankara, cât și printr-un aparat de emisie-recepție deținut de Iuliu Maniu). În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București, a hotărât să înoate în lac și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii.^[20] Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.  

  Arestarea lui Antonescu

  

  Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareșalului Antonescu.
  

  Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane.

  În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audiență separată, la 15.30.^[22] În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război,^[23] justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”^[24][25] pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit "Gărzile patriotice" care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă. Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București.^[22] Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

  La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară^[26] care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de stat.

  Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.^[27]

  În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul naționalist Românul, publicat de cercuri ce urmăreau reabilitarea lui Antonescu și a fost inclus în câteva antologii de documente de epocă și lucrări ale altor istorici naționaliști, necăpătând însă anvergura de a revizui în vreun fel viziunea specialiștilor asupra evenimentelor.  

  Operațiunile militare

  

  Harta României la 23 august 1944.^[29]

  În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

  Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane (v. Podul Băneasa), cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

  Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul. Până la 28 august au fost curățate de germani Capitala și împrejurimile, iar până la 31 august restul teritoriului; se estimează că au fost luați prizonieri un număr de 56.000 de militari germani. În acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României (în zilele de 30-31 august au ajuns la București), socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat la 12 septembrie 1944.  

  Soarta mareșalului Antonescu

  Imediat după ce a fost arestat, mareșalul Antonescu a fost închis într-o încăpere-seif aflată la etajul I al Casei Noi, împreună cu alți colaboratori apropiați care fuseseră chemați în acest scop la Palat. Spre dimineață, după ce Regele părăsise Palatul pentru a se refugia în Oltenia, gărzile comuniste ale lui Emil Bodnăraș l-au preluat pe mareșal, fără încuvințarea noilor autorități, ducându-l într-o casă conspirativă a partidului din cartierul Vatra Luminoasă, casa amantei lui Bodnăraș. Mai târziu, pe 31 august, în ziua când armata sovietică a intrat în București, l-au predat generalului rus Burenin. Mareșalul a fost ținut prizonier în URSS pentru vreun an și jumătate, nefiind judecat în procesele de la Nürnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București, într-un proces de tip stalinist. Deși ar fi putut să ceară clemența regală, mareșalul a refuzat să semneze cererea de grațiere întocmită de avocatul său, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran într-o situație politică fără ieșire (Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste dacă ar fi acordat grațierea sau de lipsă de patriotism dacă n-ar fi făcut-o). Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte și executat la 1 iunie 1946, lângă închisoarea Jilava.^[40][41]

  Apărătorii mareșalului Ion Antonescu susțin că soarta acestuia după război a fost nedreaptă în comparație cu soarta mareșalului finlandez Carl Mannerheim.^[42] Paralela cu Mannerheim nu ține însă cont de faptul că acesta din urmă a oprit ofensiva finlandeză alături de germani în Carelia, fără să încerce să cucerească nici măcar Murmanskul, în ciuda insistențelor naziștilor, și nici nu a ordonat vreodată armatei finlandeze să ucidă civili, pe când Antonescu trimisese armata română până la Stalingrad și a acuzat, fără a face deosebire între grupuri, o minoritate întreagă, sute de mii de civili (inclusiv copiii, femeile, bătrânii, credincioșii pașnici) că ar fi toți „comuniști și dușmani sau paraziți ai neamului”, ordonând „curățirea terenului” prin masacrul de la Odesa și holocaustul în România (care au degradat grav și definitiv imaginea internațională a României).^[43] Istoricul și politologul american Robert Paxton^⁠(d) consideră că nu cu Carl Mannerheim poate fi comparat Ion Antonescu, ci mai degrabă cu mareșalul Philippe Pétain care a condus regimul colaboraționist francez de la Vichy.

  * 1944: Al Doilea Război Mondial: Marsilia este eliberată de aliați.

• 1947 - Parlamentul român a ratificat Tratatul de pace de la Paris (semnat la data de 10.02.1947) dintre România si Puterile Aliate si Asociate. României i se recunoşteau drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord, dar Basarabia si nordul Bucovinei rămâneau anexate URSS-ului; cobeligeranta României nu a fost recunoscuta, iar clauzele economice erau deosebit de grele şi injuste.

  

  Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

• 1948 Infiintarea consiliului mondial al bisericilor

• 1956 - Inaugurarea Bibliotecii Centrale de Stat din România (azi Biblioteca Naţională din Bucureşti). Primul sau director a fost Angela Popescu-Brediceni.

  

  Biblioteca Centrala de Stat – foto: okazii.ro

• 1973 - Ilie Năstase a devenit lider mondial al clasamentului ATP, poziţie păstrată timp de 40 de săptămâni.

  

  Ilie Năstase la Cupa Davis 1973 – foto: ro.wikipedia.org

  Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946, București) este un fost jucător profesionist de tenis de câmp și unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 și 1973. Din cele 83 de titluri câștigate, numai 58 au fost înregistrate de Asociația Jucătorilor de Tenis Profesioniști (ATP).

  Printre cele 58 de titluri la simplu, pe care Ilie Năstase le-a câștigat de-a lungul carierei sale, se numără și US Open în 1972, respectiv Roland Garros în 1973. La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A câștigat de asemenea de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109.

  Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972. A fost pe locul doi în competiția la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith și în 1976 împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente.

• 1983 - Prima transmisie color a Televiziunii Romane. Pe 23 august 1983, cu ocazia festivităţilor prilejuite de Ziua Naţională, Televiziunea Română făcea prima transmisie color oficială.

  Primii paşi către transmisiile color

  În 1975, Radioteleviziunea Română, care cuprindea atât radioul, cât şi televiziunea, a cumpărat primul car de televiziune color, după ce se făcuseră primele filmări pe peliculă color, pentru portofoliul TVR. La acea vreme, în lume existau trei sisteme de televiziune color: sistemul american NTSC, sistemul PAL creat de germani şi SECAM creat de francezi şi adoptat de Rusia şi de alte ţări socialiste din Estul Europei.

  În 1978, în timpul vizitei preşedintelui francez Giscard d’Estaing la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu îi promisese că şi Romania va adopta sistemul SECAM, deşi inginerii de la TVR nu fuseseră de acord cu introducerea acestui sistem, din numeroase motive tehnice. De aceea, conducerea TVR a decis, împreună cu reprezentanţii ministerelor Comunicaţiilor, al Industriilor şi Comitetului de Stat al Planificării, să acţioneze pentru a implementa treptat şi pe ascuns sistemul PAL, superior din punct de vedere tehnic.

  Impedimentele legate de lipsa banilor şi embargo-ul sub care se afla blocul sovietic, care făcea imposibilă achiziţionarea oficială de echipamente de televiziune în sistem PAL, au fost depăşite şi s-au facut teste tehnice preliminare, declarate oficial drept experimente, şi a început crearea unui portofoliu de emisiuni color.

  

  Universiada Bucuresti 1981 – foto – stiri.tvr.ro

  În 1981, cu prilejul Universiadei, cea mai mare competiţie sportivă organizată până la acea dată în România, la care au participat aproape 3.000 de atleţi din 86 de ţări, angajaţii TVR au crezut că transmisiile color urmau să primească undă verde. Transmisii color ale competiţiilor s-au făcut însă doar pentru alte ţări, nu şi pentru România. Astfel, în 1981, se fac numeroase probe pentru trecerea la televiziunea color. Dar abia la 23 august 1983, a fost realizată prima transmisie color – din Piaţa Aviatorilor, completată cu imagini color din studio.

  Transmisia color de la 23 august 1983

  În 1983, România rămăsese singura ţară din Europa care încă transmitea doar în alb-negru, după ce şi Albania trecuse la transmisia semnalului color de televiziune. Regimul comunist de la Bucureşti preferase să direcţioneze bugetul extrem de auster al tarii către alte scopuri şi nu avea intenţia de a implementa televiziunea color. Totuşi, directorul tehnic de atunci, Nicolae Stanciu, a luat hotărârea ca pe 23 august, de Ziua Naţională, să se facă prima transmise oficială color, bazându-se pe faptul că Nicolae Ceauşescu promisese într-o plenară de partid că România urma să introducă televiziunea în culori.

  Nicolae şi Elena Ceauşescu nu ştiau că, în 23 august 1983, omagiile participanţilor la marea demonstraţie a oamenilor muncii din Piaţa Aviatorilor erau transmise color, şi nu în alb şi negru, ca în anii precedenţi, iar când au aflat i-au sancţionat aspru pe inginerii televiziunii. În cele din urmă, cuplul prezidenţial a fost mulţumit pentru că a înţeles că imaginea color este mai măgulitoare.

  Transmisia din 23 august 1983 a fost făcută în sistem PAL, la fel ca restul care au urmat după acea dată, niciodată însă nu a fost anunţat în mod oficial că România a adoptat sistemul PAL. Emisia era de fapt parţial color, adică între emisiunile alb-negru erau intercalate uneori şi programe color. Unele dintre programe erau primite din ţările socialiste vecine, care foloseau sistemul SECAM, aşa încât, pentru a putea fi recepţionate fuseseră fabricate televizoare bi-sistem

  

  Telecolor – foto – stiri.tvr.ro

  Televizoarele fuseseră puse în vânzare în 1982, dar erau foarte scumpe şi greu de obţinut şi de aceea doar foarte puţini români au putut urmări festivităţile de pe 23 august 1983 în culori. După doi ani, în 1985, TVR a fost redus emisia la doar două ore pe zi, iar românii care locuiau în vestul şi sudul ţării au putut vedea programele de televiziune din Ungaria şi Bulgaria, emise în SECAM cu televizoarele bi-sistem.

  Dacă în 1984 proporţia programelor color era de 20% în raport cu cele alb-negru, în 1989 s-a ajuns până la 80%. Imaginile transmise în direct timpul Revoluţiei din decembrie au fost color, iar din 1990, Televiziunea Română Liberă a intrat în altă epocă. După 1990, superioritatea sistemului PAL faţă de SECAM a devenit evidentă şi treptat Rusia şi celelalte ţări din Estul Europei au renunţat la acest sistem şi au trecut treptat la PAL, iar astăzi SECAM-ul mai este folosit doar de unele ţări africane.

• 1985 - Şeful serviciului vest-german contra-informaţii Hans-Joachim Tiedge, a fost demascat ca fiind spion est-german.

  

  Hans-Joachim Tiedge - foto – en.wikipedia.org

  Tradarea lui a devenit cunoscuta după ce acesta a defectat in Germania de Est. Documente top secret au fost gasite la domiciiul lui Hans-Joachim Tiedge Dezertarea şefului spionilor vest germani, s-a produs dupa ce în ultimele 18 luni fusesera arestati aproape 170 agenţi din Germania de Vest in Germania de Est. Atunci când oficialii serviciilor de securitate au perchezitionat locuinta domnului Tiedge în Köln, au găsit mai multe documente strict-secrete. Cancelarul vest-german, Helmut Kohl, a descris trădarea fostul sef-spion ca fiind “catastrofala”.

  A fost cel mai mare scandal de spionaj din ultimii ani de istorie a Germaniei de Vest. Recrutarea lui Hans-Joachim Tiedge este cea mai mare lovitura data de seful serviciului de spionaj din Germania de Est, Markus Wolff,un german nascut in Rusia,spionajului vest-german. Cu câţiva ani în urmă, un defector din Germania de Est dezvaluise ca numărul de spioni est-germani care opereaza in Germania de Vest era de cca. 3.000 – inclusiv numeroase femei. Hans Joachim Tiedge s-a nascut la 24 iunie 1937 in Berlin si a murit la 6 aprilie 2011, langa Moscova.

• 1989 - Aproximativ două milioane de oameni au demonstrat în favoarea independenței față de URSS dându-și mâinile și formând un lanț uman de 600 km de la Vilnius la Tallinn.

  

  Lanțul Baltic, numit și Lanțul Libertății, a fost o demonstrație politică pașnică ce a avut loc la 23 august 1989 – foto – casa-regala.blogspot.com

  Lanțul Baltic a fost o demonstrație politică pașnică ce a avut loc la 23 august 1989. Aproximativ două milioane de oameni și-au dat mâinile formând un lanț uman lung de peste 600 km de-a lungul celor trei Țări Baltice – RSS Estonă, RSS Letonă și RSS Lituaniană, republici ale Uniunii Sovietice. El a marcat comemorarea a 50 de ani de la semnaraea pactului Ribbentrop-Molotov dintre Uniunea Sovietică și Germania Nazistă.

  Pactul și protocolul său adițional secret au împărțit Europa de Est în sfere de influență și au dus la ocuparea Țărilor Baltice în 1940. Evenimentul a fost organizat de mișcările baltice pro-independență: Rahvarinne din Estonia, Frontul Popular din Letonia și Sąjūdis din Lituania. Protestul a fost gândit pentru a atrage atenția întregii lumi arătând dorința populară de independență în cele trei entități.

  El a ilustrat și solidaritatea între cele trei popoare. A fost descris ca o campanie de publicitate eficientă și ca o scenă emoționantă și impresionantă vizual. Evenimentul a dat ocazia activiștilor baltici să mediatizeze ocupația sovietică ilegală și să pună problema independenței Țărilor Baltice nu ca chestiune politică, ci ca problemă de morală.

  Autoritățile sovietice de la Moscova au răspuns cu retorică comunistă tipică, neluând nicio măsură constructivă care ar fi putut opri prăpastia ce se lărgea între Țările Baltice și Uniunea Sovietică. În șase luni de la protest, Lituania a devenit prima republică sovietică ce și-a declarat independența.

• 1990: Proclamarea independenței Armeniei față de Uniunea Sovietică.
• 1997 - Guvernul a ratificat Acordul–Cadru de cooperare financiară între România şi Banca Europeană de Investiţii (BEI).
• 2000 - Pentru prima oară în lume, regizorul german Peter Stein a realizat o versiune integrală a celor 12.111 versuri din “Faust” de Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), într-un spectacol de 21 de ore, special creat pentru Expoziţia universală Expo-2000 Hanovra.
• 2000 - Ministrul Finanţelor, Decebal Traian Remeş, senatorii Dan Amedeu Lăzărescu Vicenţiu Găvănescu şi alţi membri marcanţi ai PNL au anunţat că demisionează din partid şi că organizează un grup care va “reconstitui adevăratul Partid Naţional Liberal”, şi va strînge semnături pentru susţinerea candidaturii lui Mugur Isărescu la Preşedinţia României.
• 2005 - Forţele israeliene au început evacuarea simultană a coloniilor Sanur şi Homesh, din nordul Cisiordaniei.
• 2006 - Pentagonul a anunţat închiderea a patru dintre bazele sale din Germania, măsură care se înscrie într-un plan amplu de redesfăşurare a trupelor americane staţionate în Europa.

NAȘTERI

• 1740: Ivan al VI-lea Antonovici (în rusă Иван VI Антонович; n. 23 august 1740 – d. 16 iulie 1764) a fost un împărat-copil al Rusiei, proclamat în octombrie 1740, pe când avea doar două luni; de facto însă Ivan nu a domnit, conducerea statului fiind efectuată sub regența lui Ernst Johann von Biron. În timp de cca. un an, el a fost răsturnat de împărăteasa Elisabeta, fiica lui Petru I. Ivan și-a petrecut restul vieții sale ca prizonier și a fost ucis de gărzile sale în timpul unei tentative de eliberare. 

  Ivan al VI-lea
  Date personale
  Născut	23 august 1740 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
  Decedat	16 iulie 1764 (23 ani, 328 zile) Oreșek, Imperiul Rus
  Înmormântat	Shlisselburg
  Cauza decesului	omor
  Părinți	Anton Ulrich de Brunswick Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei
  Frați și surori	Isabel Antónovna de Brunswick Catherine Antonovna of Brunswick[*] Alexei Antonovich of Brunswick[*] Peter Antonovich of Brunswick[*]
  Căsătorit cu	nu
  Număr de copii	0
  Copii	nu
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Religie	Creștin-ortodox
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
  Familie nobiliară	Casa Romanov
  Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor
  Domnie	28 octombrie 1740 – 6 decembrie 1741 (1 an, 39 zile)
  Încoronare	nu a fost încoronat
  Predecesor	Ana
  Succesor	Elisabeta
  Modifică date / text

• 1754: Ludovic al XVI-lea (Louis-Auguste; pronunția franceză: [lwi sɛːz]; n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost ultimul rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze. A fost ultimul rege care a locuit în Palatul de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a fost fiul delfinului Ludovic al Franței și al lui Marie-Josèphe de Saxonia. Devenit delfin la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece ani, când i-a succedat bunicului său Ludovic al XV-lea în 1774. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.

  Moștenind un regat în pragul falimentului, acesta a instituit mai multe proiecte de reformă financiară, în special puse în aplicare de miniștrii Turgot, Calonne și Necker, cum a fost proiectul unui impozit direct egalitar, dar care a eșuat în fața blocajului parlamentelor, a înaltului cler, a nobilimii și a curții. A reușit să schimbe dreptul persoanelor (eliminarea torturii, a iobăgiei, etc.) și a repurtat o victorie militară mare împotriva eternului dușman al Franței, Anglia, o data cu victoria coloniștilor americani în fața dominației engleze. Dar intervenția franceză în America a dus la ruinarea regatului.

  Ludovic al XVI-lea este mai ales cunoscut pentru rolul său în revoluția franceză, care a început după convocarea Stărilor Generale în 1789, una dintre încercările regelui de a reforma finanțele statului. Mișcarea transformă rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței, punând capăt monarhiei absolute a dreptului divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea, deși un pic îngrijorat de cursul evenimentelor, este de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. Înaintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Întemnițat, și apoi găsit vinovat de a fi uneltit împotriva revoluției, „Louis Capet”, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în Piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înainte de Mariei Antoaneta.

  Cu toate acestea, regalitatea nu a disparut o data cu el, deoarece monarhiștii îl recunosc pe fiul său, întemnițat în închisoarea Templului, rege al Franței, sub numele de „Ludovic al XVII-lea”. Dar copilul a murit în închisoare în 1795, fără să fi domnit niciodată, iar unchiul său exilat, contele de Provence, este recunoscut de susținătorii săi sub numele de „Ludovic al XVIII-lea”. El va deveni într-adevăr rege al Franței în 1814, după căderea lui Napoleon I.

  După ce l-a considerat la început fie ca trădător de patrie, fie ca martir, istoricii francezi au adoptat, în general, o vedere nuanțată asupra personalității și rolului lui Ludovic al XVI-lea, descris ca un om onest condus de bun intenții, dar care nu era înzestrat cu caracterul necesar pentru a realiza o reformă profundă a monarhiei.  Căsătorit cu Maria Antoaneta, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece ani. S-a confruntat, mai ales după intervenția franceză alături de coloniștii americani, cu dificultăți financiare semnificative, însoțite de speculații bursiere. Reformator prudent, uneori ezitat, a încercat să realizeze reformele monarhiei alături de miniștrii săi. A restabilit parlamentele, a reformat dreptul persoanelor (abolirea torturii în 1781 și 1788, abolirea iobăgiei pe domeniul regal în 1779, eliminarea taxei corporale a evreilor din Alsacia în 1784, edictul de toleranță a protestanților în 1787) dar s-a împiedicat de reformele impozitării și de finanțele regatului (reformele din 1774-1776, 1781, 1787 de două ori). Planul său de a stabili o taxă directă egalitaristă controlată de către adunările provinciale alese, s-a lovit de ostilitatea privilegiaților, în special cea a nobililor, a parlamentului de la Paris și a curții de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a încercat apoi să treacă peste opoziția lor prin introducerea unor reforme înaintate unei Adunări a Notabililor (1787) și apoi în fața Stărilor generale (1789).

  Cererile statului terț și revolta oamenilor au provocat revoluția franceză, care a transformat rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței prin care s-a încheiat monarhia absolutistă de drept divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea era de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. naintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Odată închis, poreclit „Ludovic Ultimul” sau „Ludovic Capet” de către revoluționari, Ludovic al XVI-lea a fost pus sub acuzare pentru trădare, acuzat de faptul că nu și-a respectat rolul constituțional, că a uneltit în secret împotriva revoluției și că a încercat să fugă din Franța, în iunie 1791. Găsit vinovat de Convenția națională, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înaintea Mariei Antoaneta. Monarhiștii l-au recunoscut atunci pe fiul său, întemnițat la Paris, ca rege al Franței sub numele de Ludovic al XVII-lea, dar copilul a murit în închisoare doi ani mai târziu. Numai în 1814, în timpul căderii lui Napoleon, familia regală s-a putut întoarce în Franța: atunci fratele lui Ludovic al XVI-lea a domnit sub numele de Ludovic al XVIII-lea.  Ludovic-Auguste^{[note 1]} al Franței s-a născut la palatul Versailles la 23 august 1754 la ora 6:24.^{[a 1]}.

  A fost al patrulea copil și al treilea băiat al delfinului Ludovic al Franței (1729-1765) și a celei de-a doua soții ale sale Marie-Josèphe de Saxonia. Din această căsătorie s-au născut în total opt copii:

  1. Marie-Zéphyrine a Franței (1750-1755);
  2. Ludovic al Franței (1751-1761), duce de Burgundia;
  3. Xavier al Franței (1753-1754), duce de Aquitania;
  4. Ludovic-Auguste al Franșei, duce de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea;
  5. Ludovic Stanislas Xavier al Franței (1755-1824), conte de Provența, care va deveni rege sub numele Ludovic al XVIII-lea în 1814;
  6. Carol Filip al Franței (1757-1836), conte de Artois, care va deveni rege sub numele Carol Filip al Franței după moartea regelui precedent;
  7. Clothilde a Franței (1759-1802), regina Sardiniei din 1796 până în 1802 prin căsătoria cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei;
  8. Élisabeth a Franței (1764-1794), a împărtășit până la capăt destinul familiei regale. A fost ghilotinată.

  Din prima căsătorie cu Maria Teresa a Spaniei, Ludovic a avut o fiică, Maria Teresa a Franței (1746-1748).

  Multe persoane s-au aflat la palat pentru a asista la sosirea nou-născutului: moașa familiei regale Jard; cancelarul Guillaume de Lamoignon de Blancmesnil, păstrătorul sigiliilor Jean-Baptiste de Machault d'Arnouville și controlorul general al finanțelor Jean Moreau de Séchelles, portari, paznici și santinele. Delfinul, îmbrăcat într-un halat, a primit pe toată lumea, spunând: „Intră, prietene, vino repede, să vezi că soția mea naște.”

  Cu puțin timp înainte de naștere, Binet, primul valet al delfinului, a trimis la Ludovic al XV-lea, bunicul viitorului copil, un sulițaș pentru a anunța nașterea iminentă, regele aflându-se la reședința de vară, la castelul Choisy-le-Roi. Imediat după naștere, delfinul a trimis pe unul dintre soldații săi, domnul de Montfaucon, să anunțe de data aceasta vestea nașterii în sine. Pe drum, Montfaucon s-a întâlnit cu sulițașul, care căzuse de pe cal și care a murit la scurt timp după aceea,^{[b 1]} și nu a putut ajunge cu primul mesaj. Astfel că al doilea soldat a adus simultan cele două mesaje la rege: cea a nașterii viitoare și cea a nașterii care a avusese loc. Ludovic al XVI-lea a dat 10 ludovici sulițașului și 1.000 de lire soldatului înainte de a pleca spre Versailles.

  Imediat după naștere, copilul este botezat^{[note 2]} în biserica Notre-Dame de Versailles^[2] de către Sylvain Leonard de Chabannes (1718-1812)^[3], capelan al regelui.

  Când regele a intră în cameră, a prezentat nou-născutul și prenumele său Louis-Auguste înainte de a-l numi imediat duce de Berry. Copilul a fost imediat încredințat lui Marie-Louise de Rohan (cunoscută sub numele de Madame de Marsan), guvernatoarea copiii regelui, înainte de a fi dus în apartamentul său de Louis François Anne de Neufville de Villeroy, duce de Villeroy și căpitan al gărzilor de corp al regelui.^{[a 2]}

  Vestea nașterii este anunțată suveranilor europeni, prieteni ai coroanei, precum și papei Benedict al XIV-lea. În jurul orei 13, regele și regina Maria Leszczyńska a participat la un Te Deum în capela castelului. Clopotele bisericilor din Paris au încep să bată și, seara, un foc de artificii este tras de la palatul armelor și aprins de către rege de la balconul acestuia, care a folosit o „rachetă obișnuită“  Nou-născutul avea o sănătate destul de fragilă în primele luni ale vieții sale. Se spunea despre el că avea un „temperament slab și bolnăvicios”.^[5] Asistenta lui, amanta lui Louis Phélypeaux de Saint-Florentin, marchiz de Vrillière, nu dădea suficient lapte. La insistența delfinei, ea a fost înlocuită de Madame Mallard.^{[a 3]} Din 17 mai până în 27 septembrie 1756, Louis-Auguste și fratele său mai mare au fost trimiși la castelul Bellevue, la sfatul medicului genevez Théodore Tronchin, pentru a respira un aer mai pur decât la Versailles.^{[a 4]}

  

  La dreapta, ducele de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea; la stânga contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea. Pictură de François-Hubert Drouais (1756)

  Ca și frații săi, Louis-Auguste a avut-o guvernatoare pe Madame de Marsan, guvernanta copiilor regali.^{[a 5]} Acesta din urmă îl favoriza, pe de o parte, pe ducele de Burgundia ca moștenitor al tronului, iar pe de altă parte pe contele de Provența, pe care îl prefera fraților săi. Simțindu-se neglijat, ducele de Berry nu o va purta niciodată în inima sa și, odată încoronat, a refuzat mereu să participe la sărbătorile pe care le-a organizat pentru familia regală. Guvernanta era responsabilă pentru a-i învăța pe copiii să citească, să scrie și sfânta istorie. Părinții lor au urmărit îndeaproape această educație, delfinul învățându-i istoria religiilor, iar delfina limbile străine și lecțiile de moralitate. El i-a învățat că „toți oamenii sunt egali prin dreptul naturii și în ochii lui Dumnezeu care i-a creat”.^[6]

  Ca nepot al regelui, Ludovic-Auguste a fost obligat ca frații săi să participe la o serie de obligații și ritualuri: a participat atât la înmormântări regale cât și la căsătoriile importante și au primit vizite ale suverani străini și ale oamenilor importanți ai bisericii. Astfel, în mai 1756, trei cardinali noi i-au vizitat: „Ducele de Burgundia (în vârstă de 5 ani) i-a primit, a ascultat discursurile lor și le-a hărțuit, în timp ce ducele de Berry (22 luni) și cel de Provența erau așezați în fotolii, cu îmbrăcămintea lor și cu bonetele lor mici, imitau gesturile celor mai mari.”^[7]

  Pe măsură ce creșteau, nepoții regelui au trebuit să treacă din mâna guvernatoarei în cea a unui guvernator care s-a ocupat de toate activitățile educaționale. După ce s-au gândit la Victor de Riqueti, contele de Mirabeau și tatăl celebrului revoluționar, delfinul a ales pentru copiii săi în 1758 un om mai aproape de ideile monarhice: Antoine de Quelen Stuer Caussade, duce de la Vauguyon, prinț de Carency și pair al Franței. Acesta din urmă îl va numi pe elevii săi „Cei patru F”: Sfârșitul (în franceză:le Fin) (ducele de Burgundia), cel slab (ducele de Berry), cel fals (contele de Provența) și francul (contele de Artois).^[8]. Vauguyon era asistat de patru adjuncți: Jean-Gilles du Coëtlosquet (tutore), Andre-Louis Spirit Sinéty de Puylon (viceguvernator), Claude-François Lizarde Radonvilliers (sub-tutore) și Jean-Baptiste du Plessis d Argentré (cititor). Delfinul i-a cerut lui Vauguyon să se bazeze pe Sfintele Scripturi și modelul Idomene, eroul Aventurilor lui Telemah de Fenelon: „Veți găsi tot ceea ce se potrivește pentru a învăța un rege care vrea să îndeplinească perfect toate îndatoririle care îi revin”.^[8] Acest ultim aspect este important, deoarece viitorul Ludovic al XVI-lea este ținut departe de afaceri, el nu trebuia să învețe să conducă.^[9]

  

  Ducele de Burgundia, moștenitorul coroanei și fratele mai mare al ducelui de Berry decedat în 1761, pictură de Jean-Martial Frédou.

  Cutuma curții prevedea trecerea copiii regali de la guvernantă la guvernator la vârsta de șapte ani. Astfel, ducele de Burgundia este încredințat ducelui de La Vauguyon la 1 mai 1758, cu puțin timp înainte de a împlini 7 ani. Această separare de guvernantă este dificilă pentru ea ca și pentru el, iar ducele de Berry este de asemenea întristat de această ruptură bruscă. Ducele de Burgundia este admirat de părinți și de curte. Inteligent și sigur pe el însuși, este totuși capricios și convins de superioritatea sa. Își întreabă familia într-o zi, spunând: „De ce nu m-am născut Dumnezeu?”. Totul părea să arate că va fi un mare rege.

  Un eveniment inofensiv, totuși, va schimba destinul familiei regale: în primăvara anului 1760, ducele de Burgundia cade de la înălțime de pe un cal de carton care îi fusese oferit cu ceva timp înainte. El începe să șchioapete și medicii îi găsesc o umflătură la șold. Operația pe care o realizează nu are nici un rezultat. Prințul este apoi condamnat să rămână în camera lui și studiile îi sunt întrerupte. El dorește să fie consolat de fratele mai mic, ducele de Berry. Astfel, în 1760, viitorul rege trece în mod excepțional în mâinile guvernatorului înainte de a ajunge la vârsta de 7 ani. Vauguyon angajează pentru el un al doilea sub-preceptor. Cei doi frați sunt, prin urmare, educați împreună, ducele de Burgundia fiind distras colaborând la educația fratelui său mai mic, și fiind mult mai interesant de geografie și artele mecanice. Starea de sănătate a ducelui Burgundiei se înrăutățește totuși și în noiembrie 1760 i se diagnostichează o dublă tuberculoză (pulmonară și osoasă). Curtea trebuie să se confrunte cu faptele: moartea prințului este iminentă. Părinții lui simt „o durere copleșitoare care nu poate fi imaginată”. De urgență, copilul este botezat la 29 noiembrie 1760, face prima comuniune a doua zi și primește maslul pe 16 martie 1761 înainte de a muri în noaptea de 20 spre 21 martie, în absența fratelui său mai mic, care, de asemenea, avea febră mare.  Moartea ducelui de Burgundia a fost trăită ca o dramă pentru delfin și delfină. Aceasta din urmă va declara: „nimic nu poate rupe din inima mea durerea gravată pe ea pentru totdeauna”^[10]. Ducele de Berry a fost apoi instalat în apartamentele fratelui său.

  La 18 octombrie 1761, în aceeași zi cu fratele său Ludovic Stanislas Xavier, Ludovic Auguste a fost botezat de arhiepiscopul Charles Antoine de La Roche-Aymon în capela regală a palatului de la Versailles, în prezența lui Jean-François Allart (1712-1775 ), pastor al bisericii din Notre-Dame de Versailles. Nașul său a fost bunicul său August al III-lea al Poloniei, reprezentat de Louis-Philippe, ducele de Orleans, iar nașa a fost Marie Adélaïde a Franței.^[11]

  

  Louis de Franța de Anne-Baptiste Nivelon (1764), delfin și tatăl viitorului Ludovic al XVI-lea, decedat în 1765.

  Ludovic-Auguste se distinge printr-o mare timiditate; unii văd în ea o lipsă de caracter, cum ar fi ducele de Croÿ în 1762: „Am observat că din cei trei Copii ai Franței, era doar domnul de Provența care arăta spiritul și un ton hotărât. Domnul de Berry, care era cel mai mare și singurul în mâinile adulților, părea bine strâmtorat de haine”.^[12] Cu toate acestea, el este uneori în largul său în fața istoricilor și a filozofilor care se prezintă la curte.^{[note 3]} De asemenea, demonstrează că are umor umorul și are oricând o replică pregătită.^[13] Ducele de La Vauguyon^{[note 4]} și predicatorul Charles Frey de Neuville^[14] remarcă faptul că tânărul are calități superioare pentru a deveni un bun rege.

  La nivel intelectual, Berry este un student talentat și conștiincios. El excelează în următoarele domenii: geografie, fizică, scriere, morală, drept public, istorie, dans, desen, scrimă, religie și matematică. A învățat mai multe limbi (latină, germană, italiană și engleză) și cunoaște unii dintre marii clasici ai literaturii Ierusalimul eliberat, Robinson Crusoe sau Athalie, de Jean Racine.^{[a 6]} Tatăl său se arată intransigent și, uneori, îl privează de vânătoare, ceea ce l-ar putea relaxa.^[15] Este studios și pasionat de mai multe discipline științifice. Conform istoricului francez Ran Halévi:^[16] „Ludovic al XVI-lea a primit educația unui «prinț al iluminismului» - A fost un monarh luminat.” Profesorii de istorie Bleuzé Filip și Muriel Rzeszutek afirmă: „Ludovic al XVI-lea știa latină, germană, spaniolă, stăpânea perfect engleza, practica logica, gramatica, retorica, geometria, astronomia. Avea o cultură istorică și geografică incontestabilă și competențe în economie. Ei cred că este foarte influențat de Montesquieu, care îl inspiră pentru a proiecta o monarhie modernă detașată de drept divin.”^[17]

  Destinul ducelui de Berry avea să fie bulversat de un eveniment banal. La 11 august 1765, delfinul, tatăl său, a făcut o vizită la mănăstirea Royallieu și s-a întors la Versailles pe ploaie. Cu o stare precară de sănătate, el este cuprins de o febră violentă. A reușit să ducă curtea la castelul Fontainebleau pentru a schimba aerul, dar nimic nu a funcționat și starea lui se înrăutățește pe parcursul lunilor. După o agonie de 35 de zile, delfinul moare pe 20 decembrie 1765 la vârsta de 36 de ani.^[18]

  La moartea tatălui său, ducele de Berry devine delfinul Franței. Avea 11 ani și era destinat să îl succeadă imediat pe rege, bunicul său, care avea 56 de ani.  Louis-Auguste este acum delfin, dar această schimbare de statut nu-l scutește de la continuarea educației sale, dimpotrivă. La Vauguyon recrutează un asistent suplimentar pentru a preda delfinului dreptul moral și public: părintele Guillaume François Berthier. Guvernatorul l-a încurajat pe ducele de Berry să se gândească la el însuși, aplicându-i metoda de examinare liberă. Pentru a face acest lucru, îi cere să scrie optsprezece maxime morale și politice: delfinul lucrează cu eficiență și reușește să susțină inclusiv comerțul liber, recompensa cetățenilor sau exemplul moral pe care trebuie să-l arate regele (aluzie ascunsă la escapadele lui Ludovic al XV-lea). Lucrarea este răsplătită de La Vauguyon, pe care chiar o imprimă.^[19] Delfinul scrie chiar o lucrare în care sunt relatate ideile inspirate de guvernatorul său: Reflecții la discuțiile mele cu ducele de La Vauguyon; el își construiește viziunea asupra monarhiei, declarând, de exemplu, că regii înșiși „sunt responsabili pentru toate nedreptățile pe care nu le-au putut împiedica”.^[20] Mama sa temperează acest impuls liberal, încurajând tot mai mult preceptele religiei catolice; la 21 decembrie 1766 delfinul primește sacramentul confirmării și își face prima comuniune pe 24 decembrie. Crescând, Berry începe să iasă mai mult și începe să practice călăria. De asemenea, începe să fie pasionat de ceasornicărie și de lăcătușerie, două hobby-uri care nu-l vor părăsi niciodată.^[21] Părintele Jacques-Antoine Soldini consolidează educația religioasă a tânărului.

  

  Pastel al Mariei-Antoaneta realizat de Joseph Ducreux în 1769 pentru delfin pentru ca acesta să o vadă pe viitoare lui soție.

  Educația propriu-zisă a delfinului se va opri odată cu stabilirea căsătoriei sale. Va fi sărbătorită la Versailles pe 16 mai 1770 cu tânăra Maria Antoaneta a Austriei. Cu această ocazie, părintele Soldini adresează delfinului o scrisoare lungă de sfaturi și recomandări pentru viața sa viitoare, inclusiv despre „lecturile proaste” pe care trebuie să le evite și atenția care trebuie acordată alimentației sale. În sfârșit, el îl îndeamnă să rămână întotdeauna punctual, bun, afabil, sincer, deschis, dar precaut în cuvintele sale.^{[a 7]} Soldini va deveni ulterior confesorul delfinului devenit rege.  

  Planul cinei la nunta Delfinului cu arhiducesa Maria Antoaneta sărbătorită la 16 mai 1770. Arhivele naționale. K/147/14/2.

  Căsătoria delfinului a fost luată în considerare începând cu anul 1766 de către Étienne-François de Choiseul, când viitorul rege avea doar 12 ani. Întrucât Regatul Franței a ieșit slăbit din Războiul de șapte ani, secretarul de stat a găsit justă ideea ca Franța să se alieze cu Austria împotriva puternicei Marii Britanii. Regele a fost convins de acest proiect și, încă din 24 mai 1766, ambasadorul austriac la Paris a scris arhiducesei Maria Terezia că „poate să vadă în acest moment hotărâtă și asigurată căsnicia Delfinului cu Arhiducesa Maria Antoaneta”.^[22] Mama delfinului a suspendat însă acest proiect pentru a menține curtea vieneză în așteptare „între frică și speranță”.^[22] „Suspendat” este termenul corespunzător, întrucât moare câteva luni mai târziu, la 13 martie 1767, după care proiectul nunții revine în actualitate.

  La scurt timp după moartea lui Mariei-Josèphe de Saxonia, marchizul de Durfort este trimis într-o misiune la Viena, pentru a-i convinge pe arhiducesă și pe fiul ei de beneficiile politice care ar apărea din aceasta căsătorie. Negocierile au durat mai mulți ani, și imaginea oferită de Delfin nu a fost întotdeauna strălucitoare: Florimond de Mercy-Argenteau, ambasadorul austriac la Paris, îi indică faptul că „natura pare să fi refuzat orice dar Domnului Delfin, [...], prin chipul și cuvintele sale, acest prinț nu prezintă decât sentimente foarte limitate, multă rușine și nici o sensibilitate”.^[23] În ciuda acestor opinii și în ciuda vârstei tinere a părților interesate (15 ani pentru Louis-Auguste și Maria Antoaneta 14), împărăteasa a văzut în această căsătorie interesul țării sale și a fost de acord cu ea. La 17 aprilie 1770, Maria Antoaneta a renunțat în mod oficial la succesiunea la tronul austriac și la 19 aprilie, o ceremonie nupțială este sărbătorită în Viena, marchizul de Durfort semnând certificatul de căsătorie, în numele delfinului.

  

  Gravură a căsătoriei arhiducesei Maria Antoaneta cu delfinul, viitorul Ludovic al XVI-lea, la 16 mai 1770.

  Maria Antoaneta a plecat spre Franța pe 21 aprilie 1770 într-o călătorie care a durat mai mult de 20 de zile și care a inclus un cotegiu de aproximativ patruzeci de vehicule.^[24] Cortegiul a sosit la Strasbourg pe 7 mai. Ceremonia „predării soției“ a avut loc la mijlocul Rinului, la jumătatea distanței dintre cele două maluri, pe Île aux Épiss. Într-un pavilion construit pe acest insulă, tânăra a schimbat hainele austriece pentru hainele franceze, înainte de a trece pe malul celălalt, spre un cortegiu francez, alături de contesea de Noailles, noua ei doamnă de companie.^[25] Întâlnirea dintre delfin și viitoarea sa soție a avut loc pe 14 mai 1770, la podul Berne, în pădurea Compiègne. Regele, delfinul și curtea s-au aflat acolo pentru a primi cortegiul. La coborârea din caleașcă, viitoarea delfină a făcut o plecăciune în fața regelui și este prezentat de către acesta ducelui de Berry, pe care îl sărută discret pe obraz. Caleașca regală i-a dus apoi pe rege, delfin și pe viitoarea lui soție la castelul de la Compiegne, unde, în aceeași seară, urma să se organizeze o recepție oficială pentru a o prezenta membrilor importanți ai curții. A doua zi, cortegiul s-a oprește la Saint-Denis, unde Doamna Louise se retrăsese de câteva luni, apoi a mers la Castelul de la Muette, unde Maria Antoaneta a fost prezentată contelui de Provența și contelui de Artois și unde face cunoștință cu noua și ultima favorită a regelui, contesa du Barry.

  

  Profil în medalion al delfinei Maria Antoaneta în 1770, prezentată cu ocazia căsătoriei.

  Nuntă oficială a fost sărbătorită la 16 mai 1770, în capela castelului din Versailles, unde au fost 5.000 de invitați. Acolo, Maria Antoaneta a traversat galeria oglinzilor cu regele și viitorul său soț până la capelă. Nunta este binecuvântată de Charles Antoine de La Roche-Aymon, arhiepiscop de Reims. Delfinul, purtând cordonul albastru al Ordinului Duhului Sfânt, a trecut inelul pe degetul soției sale și a obținut din partea regelui semnul ritual al asentimentului.^{[a 8]} Apoi, soții și martorii au semnat în registrele parohiale. După-amiaza, parizienii veniți în număr mare să asiste la nuntă au avut voie să meargă prin parcul castelului unde s-a desfășurat diverse jocuri cu apă. Focurile de artificii planificate pentru aceeași seară au fost anulate din cauza unei furtuni violente. Cina a fost organizată în noul sală de spectacole a castelului; masa a fost acompaniată de 24 de muzicieni îmbrăcați în haine turcești. Cuplul a mâncat foarte puțin.^{[a 9]} La scurt timp după miezul nopții, aceștia au fost însoțiți de camera nupțială. Arhiepiscopul a binecuvântat patul, delfinul a primit cămașa nupțială din mâinile regelui, iar delfina din mâinile ducesei de Chartres Marie-Adelaide de Bourbon, care avea cel mai mare rang între femeile căsătorite de la curte. Asistența a participat la culcarea soților, care au fost lăsați singuri în cele din urmă. Căsătoria nu a fost consumată în acea noapte.^{[a 10]} Aceasta se va întâmpla șapte ani mai târziu.

  Nunta a continuat să fie sărbătorită în următoarele zile: cuplul a asistat la diverse opere (Perseu de Lully), piese de teatru (Athalie, Tancred și Semiramis). Ei deschis balul organizat în cinstea lor pe 19 mai. Festivitățile s-au încheiat la 30 mai, când a fost planificat focul de focuri de artificii de la Piața Ludovic al XV-lea (unde câțiva ani mai târziu, regele Ludovic al XVI-lea și soția lui vor fi ghilotinați). Numai delfina a făcut călătoria, regele dorind să rămână la Versailles, iar delfinul se săturase de aceste festivități. În timp ce Maria Antoaneta și doamnele s-au dezlănțuit pe Cours la Reine, li s-a cerut să se întoarcă. Abia a doua zi a aflat ce s-a întâmplat: în timpul focurilor de artificii, un incendiu a izbucnit pe rue Royale, creându-se o mișcare de panică; mulți trecători au fost zdrobiți de trăsuri și călcați în picioare de cai. Bilanțul oficial a fost de 132 morți și sute de răniți. Cuplul tânăr a fost îngrozit. Delfinul i-a scris imediat locotenentului general de poliție Antoine de Sartine: „Am aflat de nenorocirile care au avut loc cu ocazia mea; Sunt pătruns. Mă aduc în acest moment mi s-a adus ceea ce regele îmi dă în fiecare lună pentru plăcerile mele. Nu pot decât să renunț la asta. Vi-i trimit: ajutați-i pe cei mai nefericiți”.^[26] Scrisoarea a fost însoțită de o sumă de 6.000 livres.  

  Delfinul de Louis-Michel van Loo (1769)

  Consumarea căsătoriei delfinului, departe de a fi o afacere privată, va deveni rapid o chestiune de stat: prin descendența sa, nu numai familia sa, ci întreaga monarhie trebuia să fie perpetuată. Dar acest consumare nu se va realiza până la 18 august 1777, la mai mult de 7 ani după căsătoria delfinului.

  De ce această așteptare? Potrivit scriitorului Stefan Zweig, Louis-Auguste este singurul responsabil. Victimă a unei malformații a organelor genitale, el ar fi încercat, în zadar, în fiecare noapte să-și îndeplinească datoria conjugală. Aceste eșecuri zilnice au reverberat în viața curții, delfinul devenit rege, era incapabil să ia decizii importante, iar regina recompensa această nefericire prin baluri și festivaluri. Autorul susține chiar că regele este „incapabil de virilitate” și că este imposibil pentru el „să se comporte ca un rege”.^[27] Apoi, potrivit autorului, viața cuplului a revenit la normal în ziua în care Ludovic al XVI-lea a hotărât în ​​cele din urmă să aibă încredere în operație. Cu toate acestea, conform lui Simone Bertière,^[28] unul dintre biografii Mariei Antoaneta, această infirmitate fizică nu a fost cauza abstinenței îndelungate a soților, deoarece delfinul nu suferă de nici o infirmitate de acest tip. Desigur, din iulie 1770 (două luni după nuntă), regele Ludovic al XV-lea profită de o absență momentană a delfinului pentru a chema un chirurg renumit Germain Pichault La Martiniere. Îi pune două întrebări medicale foarte specifice: „Tânărul prinț suferă de o fimoză și este necesar să-l circumcizi? Erecțiile sale sunt împiedicate de un frenelum prea scurt sau prea puternic care ar putea să fie eliberat de o lovitură simplă de lanțetă?”. Chirurgul este clar: „delfinul nu are nici un defect natural care ar putea să împiedice consumarea căsătoriei”. Același chirurg va repeta doi ani mai târziu spunând că „nici un obstacol fizic nu împiedică consumarea”.^[29] Împărăteasa Maria Terezia a Austriei se ocupă de acest subiect, refuzând să creadă că fiica ei ar putea fi cauza acestui eșec, spunând: „Nu pot fi convinsă că din cauza ei nu se poate realiza consumarea”.^[29] În decembrie 1774, devenit rege, Ludovic al XVI-lea este examinat din nou, de această dată de Joseph-Marie-Francois de Lassone, medicul curții; iar în ianuarie 1776, doctorului Moreau, chirurg de la Hotel-Dieu din Paris, i-a revenit sarcina de a-l examina pe suveran. Ambii medici sunt formali: operațiunea nu este necesară, regele nu are malformații.

  Medicii Lassone și Moreau cu toate acestea, au pus prezentat mai multe motive pentru neconsumarea căsătoriei, primul vorbind de „timiditate naturală” a monarhului, iar al doilea de un organism fragil, care pare „să ia o mai mare consistență.”^[29] Alți autori, cum ar fi biograful Bernard Vincent,^[30] au adăugat la timiditatea regelui și fragilitatea corpului său, obiceiurile curții. De fapt, soții au locuit în apartamente separate, numai regele având dreptul să-și viziteze soția când vine vorba de îndeplinirea datoriei conjugale. După ce a devenit rege, Ludovic al XVI-lea a trăit în apartamente și mai îndepărtate de cele ale soției sale și plecările și venirile către soția sa se fac întotdeauna sub privirile curioase ale curtenilor. Autorul adaugă că educația pudică a cuplului de tineri, atunci când au fost educați în țara lor nu le-a permis să renunțe peste noapte la îndrăzneala relațiilor maritale. Adolescenții, fiind obligați să-și petreacă prima noapte împreună,^{[note 5]} au fost brusc confruntați cu viața adultă, fără a fi pregătiți în prealabil. Și nici educația lor, nici corpul lor aflat la momentul pubertății nu i-au ajutat să depășească acest pas. Ludovic al XVI-lea și-a găsit refugiu într-una dintre activitățile sale preferate: vânătoarea.

  

  Marie-Louise-Adélaïde Boizot, Portret al lui Ludovic al XVI-lea, 1775

  Lunile și anii au trecut fără a se face progrese reale, deoarece cuplul a început să se obișnuiască cu această situație. Maria Antoaneta a văzut în această perioadă o oportunitate de a „se bucura de puțin timp de tinerețe”, i-a explicat lui Mercy-Argenteau.^[29] Un simulacru al consumului a avut loc în iulie 1773, când delfinul i-a destăinuit mamei sale: „Eu cred căsătoria consumată dar nu ca și cum ar fi însărcinată”.^[29] Delfinul se grăbește spre casa regelui pentru a anunța vestea. În realitate, se pare că delfinul nu a reușit decât să-și defloreze soția fără să meargă până la final. Așteptarea este răsplătită pe 18 august 1777. La 30 august, prințesa i-a scris mamei sale: "„Sunt în perioada cea mai fericită din întreaga mea viață. Au trecut mai mult de opt zile de când căsnicia a s-a consumat; testul a fost repetat din nou, noaptea trecută mai mult decât prima dată [...]. Nu cred ca sunt însărcinată, dar cel putin am speranța de a fi în orice moment.”^[29] Îndeplinirea îndatoririlor conjugale va da roade de patru ori, deoarece cuplul regal va avea tot atâția copii, fără a se număra avortul spontan din noiembrie 1780: Marie Therese Charlotte (născută în 1778), Ludovic-Joseph (născut în 1781), Ludovic-Charles (născut în 1785) și Marie-Sophie-Béatrice (născut în 1786). După aceste patru nașteri, soții nu vor mai avea relații conjugale. Aceste eșecuri și această nouă abstinență vor da împăratului imaginea unui împărat supus dorințelor soției sale. Drumul lung spre consumație a afectat imaginea cuplului în timp. Iar scriitoarea Simone Bertière a afirmat: „o castitate voluntară, care să respecte sacralitatea conjugală ar fi putut să îi dea credit [regelui], după libertinajul bunicului său. Dar ridiculizarea anilor sterili se va lipi de imaginea lui, în timp ce regina nu își va reveni din cursa nesăbuită către plăcerile contrafăcute.  Între căsnicia delfinilor și încoronarea regelui au trecut patru ani, timp în care Ludovic-Auguste a rămas în mod voluntar scos de la putere de către rege, așa cum s-a întâmplat anterior cu celălalt fiu. Prin urmare, își folosește timpul pentru ceremonii oficiale, vânătoare (alergare sau cu pușca), fabricarea de chei, încuietori și spectacole pentru doamne. În acestea, delfinul își întâlnește mătușile și frații săi însoțiți, când era nevoie, de soțiile lor. Jocurile, divertismentul și piesele din repertoriul francez au jucat un rol important. Fiecare participant era adesea actorul, inclusiv delfina; delfinul, nu avea înclinații în acest sens.

  Cuplul se arată în mod voit în public, în special prin oferirea de câteva momente de confort celor mai săraci. Istoricul Pierre Lafue scrie că „populari, fără să fi căutat să fie astfel, cei doi soți se cutremurau de bucurie, ascultând aclamațiile care apăreau imediat ce se iveau în public”.^[8] Prima lor vizită oficială la Paris, printre parizieni a avut loc la 8 iunie 1773. În această zi, cuplul a avut parte de o primire călduroasă, iar mulțimea a continuat să îi aclame. În programul acestei zile lungi, Ludovic-Auguste și soția lui au fost primiți la Notre Dame, apoi s-au rugat la altarul Sf. Genevieve în abația cu același nume înainte de a se termina cu o plimbare în Tuileries, deschis tuturor cu această ocazie.^{[a 11]} Ambasadorul Mercy a rezumat ziua spunând că „această intrare este de mare importanță pentru a stabili încrederea opiniei publice.“^[32] Cuplul s-a bucurat de aceste recepții triumfătoare și nu a ezitat în următoarele săptămâni să meargă la Operă, la Comédie-Française sau la Comédie-Italienne.  


Ludovic al XV-lea în 1774, de Armand-Vincent de Montpetit.

Ludovic al XV-lea a murit la Versailles pe 10 mai 1774, la vârsta de 64 de ani, de variolă.

Primele simptome ale bolii au apărut pe 27 aprilie. În acea zi, regele se afla la Trianon și intenționa să vâneze împreună cu nepotul său, ducele de Berry. Avea o senzație de febră, iar monarhul urmărea vânătoarea la din caleașcă. Câteva ore mai târziu, starea lui s-a înrăutățit și La Martinière a ordonat să se întoarcă la Versailles. I s-a făcut o sângerare, dar nu a avut nici un efect; două zile mai târziu, pe 29 aprilie, medicii au anunțat că regele a contractat variolă, ca mai mulți membri ai familiei sale înainte (în special Hugo Capet sau marele delfin). Pentru a evita contagiunea, delfinul și cei doi frați ai lui au fost ținuți la distanță de camera regală. Fața regelui a fost acoperită cu pustule pe 30 aprilie. Nu mai existau iluzii cu privire la starea lui de sănătate, astfel că și-a chemat confesorul, părintele Louis Maudoux, care a venit în noaptea de 7 mai. Maslul i s-a administrat în seara zilei de 9 mai.

În jurul orei 16:00, a doua zi, regele și-a dat ultima suflare. Ducele de Bouillon, marele șambelan al Franței, a coborât apoi în salonul Eil-de-Boeuf pentru a striga celebra formulă: „Regele este mort, trăiască regele!”^{[a 12]} La auzul acestei formule de la celălalt capăt al castelului, noul monarh a scos un strigăt puternic^[29] și s-a dus să vadă curtenii care sosieră să-l salute venind; printre care și contesa de Noailles, care va fi prima care îi va acorda titlul de Majestate. Regele exclamă: „Ce povară! Și nu am învățat nimic! Mi se pare că universul va cădea pe mine!”^[8] Regina Maria Antoaneta ar fi oftat: „Dumnezeule! Protejează-ne, suntem prea tineri să domnim.  


Încoronarea regelui Ludovic al XVI-lea.

La 11 iunie 1775, în catedrala din Reims, este încoronat, conform tradiției, care datează de la Pépin cel Scurt. Ultima încoronare, cea a lui Ludovic al XV-lea, a avut loc la 25 octombrie 1722; de atunci însuși principiul acestei ceremonii a fost criticat mișcarea Lumières: enciclopedia și filozofii au criticat ritualul, văzând o exacerbare a puterii lui Dumnezeu și o comedie menită să păstreze poporul obedient.^[35] Controlorul General al Finanțelor, Turgot, i-a reproșat monarhului această ceremonie scumpă, în valoare de 760.000 livres; Cu puțin timp înainte, Nicholas Condorcet i-a scris lui Turgot cearându-i să ignore „cea mai inutilă și ridicolă din toate cheltuielile” monarhiei. Turgot s-a gândit atunci să facă o încoronare mai mică, probabil în apropierea capitalei, în Saint-Denis sau Notre-Dame, pentru a reduce costurile.^[35] Cu toate acestea, pios și foarte atașat de lucrarea predecesorilor săi, chiar dacă s-a hotărât să remedieze situația economică gravă, regele decide să mențină ceremonia cu același fast prevăzut.


Ludovic al XVI-lea în costumul de încoronare, Joseph-Siffred Duplessis, 1777, Castelul de la Versailles.

Catedrala Notre-Dame de Reims, locul emblematic al încoronării regilor Franței, este transformată pentru a găzdui festivitățile, o clădire reală fiind construită în interior, cu balustrade, coloane, candelabre, marmură falsă... Este, de asemenea, prima dată de la Ludovic al XIII-lea când regele este căsătorit la momentul încoronării sale, ceea ce face posibilă încoronarea soției sale. Dar, ultima încoronare a unei regine, cea a Mariei de Medici din 13 mai 1610, la Bazilica Saint Denis, a fost văzut ca un semn întunecat, Henric al IV-lea fiind asasinat a doua zi; în plus, regina, în construcția absolutizată a puterii, și-a văzut diminuată importanța sa politică. Decizia finală luată a fost aceea ca Maria Antoanetta să nu fie încoronată. A asistat la ceremonie din cea mai mare tribună, alături de femeile importante ale Curții.^[35]

Ceremonia a fost prezidată de Arhiepiscopul de Reims Charles Antoine de La Roche-Aymon, chiar cel care l-a botezat și l-a căsătorit pe rege. Ceremonia a durat aproape șase ore - o lojă care permitea spectatorilor să se odihnească a fost amenajată în spatele tribunei reginei;^[35] au avut loc toate etapele: ridicarea regelui, intrarea, jurământul, ritualul cavaleriei, ungerea, încoronarea, întronizarea, mesa mare, omagiul pairilor, mesa mică și ieșirea. Conform tradiției, prelatul a pronunțat următoarea formulă punând coroana lui Carol pe capul suveranului: „Fie ca Dumnezeu să vă încoroneze cu slavă și dreptate, și veți ajunge la coroana veșnică”.^[36] Conform ritualului, regele a mers apoi în parcul orașului pentru a vindeca aproximativ 2.400 de tuberculoși veniți pentru această ocazie, adresându-le fiecăruia formula ceremonială „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă”.^[37]

Cuplul regal a păstrat o amintire foarte bună a ceremoniei și a festivităților ulterioare. Maria Antoaneta i-a scris mamei că „încoronarea a fost perfectă [...]. Ceremoniile de la biserică au fost întrerupte în momentul încoronării prin aclamațiile cele mai emoționante. Nu am putut să mă abțin, lacrimile mi-au curs, și am fost recunoscătoare [...]. Este un lucru uimitor și foarte fericit, în același timp, să fiu atât de bine primită la două luni după revoltă și, în ciuda scumpirii pâinii, care, din nefericire, continuă”.  


Execuția lui Ludovic al XVI-lea în Piața Revoluției. Pe piedestalul gol din fața lui fusese statuia bunicului său, Ludovic al XV-lea, dărâmată în timpul Revoluției franceze.

Ludovic a fost arestat la 13 august și închis în Templul din Paris. La 21 septembrie Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia.

La 11 decembrie, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului.

La 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați, a votat verdictul. Având în vedere dovezi incontestabile de complicitate a lui Ludovic cu invadatorii, 693 de deputați au votat pentru vinovăție, nici unul pentru achitare și 23 s-au abținut. A doua zi, un vot prin apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta regelui, iar rezultatul a fost, aproape neplăcut pentru o astfel de decizie dramatică. 288 de deputați au votat împotriva morții și pentru alte alternative, în principal, închisoare sau exil, 72 de deputați au votat pentru pedeapsa cu moartea, dar sub rezerva unor condiții și 361 de deputați au votat pentru moartea imediată a lui Ludovic.

A doua zi, o moțiune la condamnarea la moarte a lui Ludovic a fost votată în felul următor: 310 deputați au solicitat milă iar 380 deputați au votat pentru executarea imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie va fi definitivă. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta.  

Ludovic al XVI-lea
Portret de Antoine-François Callet
Date personale
Nume la naștere	Louis-Auguste de France
Născut	23 august 1754 Palatul Versailles, Franța
Decedat	21 ianuarie 1793 (38 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765)[1] Marie-Josèphe de Saxonia[1]
Frați și surori	Marie Thérèse, Madame Royale[*] Princess Marie Zéphyrine of France[*] Xavier, Duke of Aquitaine[*] Louis, Duce de Burgundia Ludovic al XVIII-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Clothilde a Franței
Căsătorit cu	Marie Antoinette
Copii	Marie-Thérèse-Charlotte a Franței Louis-Joseph-Xavier-François, Delfin al Franței Louis-Charles, viitorul rege Ludovic XVII Sophie Hélène Béatrix a Franței
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Imn regal	Domine salvum fac regem et exaudi nos in die qua invocaverimus te
Rege al Franței și al Navarei
Domnie	10 mai 1774 – 10 august 1792
Încoronare	11 iunie 1775
Predecesor	Ludovic XV
Succesor	El însuși ca rege al francezilor
Rege al francezilor
Domnie	1 octombrie 1791 – 21 septembrie 1792
Predecesor	El însuși ca rege al Franței și a Navarei
Succesor	Monarhie abolită De facto Convenția Națională, organ legislativ al Primei Republici Franceze De jure Ludovic XVII

• 1769 - S-a născut George Cuvier zoolog si paleontolog francez; a inclus în grupul vertebratelor pestii, amfibienii, reptilele, păsările, mamiferele; a descoperit legea corelatiei organelor ; (d.13 mai 1832)

  

  Georges Léopold Chrétien Frédéric Dagobert Cuvier- foto – ro.wikipedia.org

  Georges Léopold Chrétien Frédéric Dagobert Cuvier (n. 23 august 1769 – d. 13 mai 1832) zoolog și paleontolog francez. Este considerat unul din cei mai mari oameni de știință ai secolului al XIX-lea ,un pioner în domeniul anatomiei comparate și părintele paleontologiei vertebrate, fiind primul ce a studiat fosilele vertebratelor, el a fost un creationist convins și a elaborat o teorie a catrastofismului. Deși el a fost un antievoluționist convins, lucrările sale în domeniul paleontologiei au fost deseori citate de către darwiniști. A încercat să facă o clasificare a animalelor.

• 1800 - S-a născut Evanghelie Zappa, moşier, negustor şi întreprinzător aromân, una dintre personalitățile balcanice ce au contribuit la reînvierea Jocurilor Olimpice. (d. 1865)

  

  Portretul lui Evanghelie Zappa în Zappeion – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Evanghelie Zappa (n. 23 august 1800, Labovë e Madhe, Imperiul Otoman, acum în Albania – d. 19 iunie 1865, Broșteni, România), cunoscut și sub numele de Vanghelie Zappa, Evanghele Zappa, Evangelos Zappas sau Evangelis Zappas, a fost una dintre personalitățile balcanice ce au contribuit la reînvierea Jocurilor Olimpice.

  Este cel care a lansat, cu mulţi ani înaintea francezului Pierre de Coubertain, ideea renaşterii olimpismului modern; în acest sens, Zappa a redactat un proiect şi a creat un fond necesar organizării jocurilor şi construcţiei unui aşezământ olimpic (Zappeionului din Atena, un complex de clădiri, cu stadion, amfiteatru de conferinţe şi cu săli de gimnastică).

  In anii 1859 şi 1870 statul grec a organizat, cu fondurile lăsate de el, două ediţii modeste ale olimpiadelor moderne. In România a susţinut financiar construcţia Ateneului şi înfiinţarea Academiei Române, precum şi reclădirea Bucureştiului, pârjolit de un mare incendiu.

• 1836: Arhiducesa Marie Henriette Anne de Austria (23 august 1836 - 19 septembrie 1902) a fost soția regelui Leopold al II-lea al Belgiei.  
  Marie Henriette de Austria

  Marie Henriette a fost cel mai mic copil din cei cinci ai Arhiducelui Joseph, Palatin al Ungariei și ai Ducesei Maria Dorothea de Württemberg. Frații ei au fost:

  • Franziska Marie Elisabeth, arhiducesă de Austria (31 iulie 1820, Buda – 23 august 1820 Buda)
  • Alexandru, arhiduce de Austria (6 iunie 1825, Buda – 12 noiembrie 1837, Buda)
  • Elisabeth Franziska, arhiducesă de Austria (17 ianuarie 1831, Ofen, Ungaria – 14 februarie 1903, Viena, Austria). Elisabeta Franziska s-a căsătorit cu Ferdinand Karl Viktor, arhiduce de Austria-Este (1821–1849) și mai târziu cu Karl Ferdinand, arhiduce de Austria-Teschen (1818–1874).
  • Joseph Karl, arhiduce de Austria (2 martie 1833, Preßburg (acum Bratislava, Slovacia) – 13 iunie 1905, Fiume (acum Rijeka, Croația)

  Marie Henriette a avut și doi frați gemeni vitregi din a doua căsătorie a tatălui ei cu Prințesa Hermine de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym:

• Hermine Amalie Marie, arhiducesă de Austria (14 septembrie 1817, Buda – 13 februarie 1842, Viena)
• Stephen, arhiduce de Austria și palatin al Ungaria (14 septembrie 1817, Buda – 19 februarie 1867, Menton)

Marie Henriette de Austria, c. 1875

La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu Prințul în vârstă de 18 ani, Leopold al Belgiei, moștenitor al tronului, la 22 august 1853. Leopold era cel mai mare fiu în viață al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, franțuzoaica Louise de Orléans; Marie Henriette a fost cumnata Charlottei a Belgiei, viitoarea împărăteasă a Mexicului și verișoară prin căsătorie cu Victoria a Regatului Unit și Maria a II-a a Portugaliei.

Căsătoria a fost aranjată pentru a consolida statutul monarhiei belgiene: regele belgian și-a dorit ca singurul său fiu să se căsătorească cu un membru romano-catolic și care să provină dintr-o dinastie de prestigiu.

Marie Henriette a murit la Hôtel du Midi în Spa; ea cumpărase casa în 1895 după ce se separase de soțul ei. A fost înmormântată la cripta regală a bisericii Maicii Domnului din Laeken, Bruxelles. Mai târziu, soțul ei s-a recăsătorit (ilegal sub legile Belgiei) cu amanta sa, Caroline Delacroix.

Copii

• Prințesa Louise Marie a Belgiei (1858–1924) căsătorită cu Prințul Filip de Saxa-Coburg și Gotha
• Prințul Léopold, Duce de Brabant (1859–1869); a murit tânăr;
• Prințesa Stéphanie a Belgiei (1864–1945) căsătorită cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, fiu al lui Franz Joseph I de Austria și Elisabeta de Bavaria;
• Prințesa Clémentine a Belgiei (1872–1955) căsătorită cu Prințul Victor, Prinț Napoléon  

  Marie Henriette de Austria
  Date personale
  Născută	23 august 1836 Castelul Buda, Ungaria
  Decedată	19 septembrie 1902 (66 de ani) Spa, Belgia
  Înmormântată	Church of Our Lady of Laeken[*]
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Părinți	Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Ducesa Maria Dorothea de Württemberg
  Frați și surori	Arhiducele Stephen, Palatin al Ungariei Arhiducele Joseph Karl de Austria Archduchess Hermine of Austria[*] Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria
  Căsătorită cu	Leopold al II-lea al Belgiei
  Copii	Louise Marie, Prințesă Kohary Prințul Leopold, Duce de Brabant Stéphanie, Prințesă Moștenitoare a Austriei Clémentine, Prințesă Napoléon
  Cetățenie	Austria
  Ocupație	consort[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Queen consort of Belgium[*]
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg-Gotha Casa de Habsburg-Lorena
  Regină a Belgiei
  Domnie	10 decembrie 1865 – 19 septembrie 1902

• 1842:Osborne Reynolds (n. 23 august 1842, Belfast – d. 21 februarie 1912, Somerset) a fost un un om de știință britanic (originar din Irlanda), matematician, fizician și inginer, specializat în dinamica fluidelor.

  A dat o explicație completă a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent.

  De numele său este legat Numărul Reynolds (Re), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent.

  De asemenea, studiile sale referitoare la transferul de căldură dintre solide și lichide au dus la inovații în proiectarea cazanelor de încălzire și a condensatoarelor termice.  Osborne Reynolds s-a născut la 23 august 1842 în Belfast (pe atunci în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei). Încă din copilărie s-a mutat împreună cu părinții săi la Dedham, Essex. Tatăl său a lucrat ca director de școală și cleric; el era, de asemenea, un matematician capabil și foarte interesat de mecanică, obținând o serie de brevete de îmbunătățire a echipamentelor agricole.

  Osborne Reynolds și-a făcut studiile superioare la Colegiul Queens' din Cambridge, absolvind în 1867; a fost al șaptelea absolvent (în ordinea mediilor) în matematică.

  În 1868 a fost numit Professor of Engineering (profesor de inginerie) la Colegiul Owens din Manchester (în prezent Universitatea din Manchester), devenind în acel an unul dintre primii profesori universitari din Marea Britanie deținând acest titlu.^[1]

  Reynolds și-a desfășurat întreaga activitate universitară la Colegiul Owens (care a devenit în 1880 o componentă a nou-înființatei Universități Victoria din Manchester). A fost ales Fellow of the Royal Society (membru al Royal Society) în 1877 și a fost distins cu Royal Medal în 1888. S-a pensionat în anul 1905.

  Osborne Reynolds a murit la 21 februarie 1912 în Somerset.  

  Experiențele lui Reynolds care au pus în evidență regimurile de curgere (laminar și turbulent)

  Cele mai importante contribuții științifice ale lui Osborne Reynolds sunt considerate a fi cele din domeniul hidrodinamicii, îndeosebi studiul curgerii fluidelor sub presiune (în conducte). Osborne a pus în evidență, atât prin metode teoretice cât și prin metode experimentale, modul de tranziție de la curgerea în regim laminar la curgerea în regim turbulent. A introdus criteriul de similaritate dinamică caracterizat prin parametrul a-dimensional Re care îi poartă numele (Numărul Reynolds), egal cu raportul dintre forțele de inerție și forțele de frecare datorate vâscozității fluidului.

  Numărul lui Reynolds a apărut prima dată în articolul său din 1883 intitulat: An Experimental Investigation of the Circumstances Which Determine Whether the Motion of Water in Parallel Channels Shall Be Direct or Sinuous and of the Law of Resistance in Parallel Channels. În acel articol, Reynolds a explicat discordanța dintre datele experimentale și cele teoretice stabilite la acea dată, punând în evidență existența celor două regimuri de mișcare a fluidelor, laminar și turbulent, precum și condițiile în care are loc tranziția dintre cele două regimuri de curgere.^[2]

  De asemenea, Reynolds a propus ceea ce este acum cunoscut sub numele de Reynolds-averaging of turbulent flows - ecuațiile de mișcare Reynolds, în care vectorul viteză este exprimat ca sumă între viteza medie și componentele vitezelor fluctuante datorate turbulenței.^[3]

  Contribuțiile lui Reynolds au fost valorificate nu numai de specialiștii în mecanica fluidelor ci și de specialiștii în hidraulica aplicată, îndeosebi pentru studiile experimentale la scară redusă a modelelor carenelor navelor. Însuși Reynolds a publicat o serie de lucrări științifice referitoare la proiectarea unor carene de nave optimizate hidrodinamic, lucrări publicate în Transactions of the Institution of Naval Architects.  

  Osborne Reynolds
  Osborne Reynolds în 1903
  Date personale
  Născut	23 august 1842 Belfast, Irlanda
  Decedat	21 februarie 1912 (69 de ani) Somerset, Anglia
  Cauza decesului	gripă
  Naționalitate	britanic, irlandez
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	fizician inginer constructor[*] inginer
  Activitate
  Domeniu	matematician și fizician
  Instituție	Universitatea din Manchester
  Alma Mater	Queens' College[*]
  Organizații	Societatea Regală din Londra
  Cunoscut pentru	Dinamica fluidelor, Numărul Reynolds
  Premii	Royal Medal, 1888

• 1853: João Marques de Oliveira, pictor portughez (d. 1927)
• 1863: Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (rusă Георгий Михайлович) (23 august 1863 – 28 ianuarie 1919), a fost al patrulea copil și al treilea fiu al Marelui Duce Mihail Nicolaievici și verișor primar al Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei. A fost general în armata rusă în Primul Război Mondial. În timpul Revoluției ruse a căzut prizonier al bolșevicilor și a fost ucis împreună cu fratele său Marele Duce Nicolae Mihailovici și verișorii săi: Marele Duce Paul Alexandrovici și Marele Duce Dimitri Constantinovici.  

  Marele Duce George Mihailovici
  Date personale
  Născut	23 august 1863 Bely Klyuch, Georgia
  Decedat	28 ianuarie 1919 (55 de ani) Petrograd, R.S.F.S.R
  Cauza decesului	omor (execuție de către un pluton de execuție)
  Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
  Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
  Căsătorit cu	Prințesa Maria a Greciei și Danemarcei
  Copii	Prințesa Nina Georgievna Prințesa Xenia Georgievna
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	politician numismat[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

• 1879: Yevgenia Bosch (august 1879 – 5 ianuarie 1925) a fost o activistă bolșevică, politician și membră a guvernului Ucrainei.  
• Jump to navigationJump to search

  Yevgenia Gotlieb Bosch Евге́ния Богда́новна Бош
  Date personale
  Născută	23 august 1879 Oceacov, Imperiul Rus
  Decedată	5 ianuarie 1925 (45 de ani) Moscova, Uniunea Sovietică
  Înmormântată	Cimitirul Novodevicii[*]
  Cauza decesului	sinucidere
  Căsătorită cu	Peter Bosch Georgy Pyatakov
  Copii	două fiice: Olha Kotsyubynska ?
  Naționalitate	germană
  Cetățenie	rusă, sovietică
  Ocupație	om de stat politiciană
  People's Secretary of Internal Affairs
  În funcție 30 decembrie 1917 – 1 March 1918
  Precedat de	position introduced
  Succedat de	Yuriy Kotsiubynsky
  Chairman of the People's Secretariat (acting)
  În funcție 30 decembrie 1917 – 1 martie 1918
  Precedat de	position introduced
  Succedat de	Mykola Skrypnyk
  Partid politic	Russian Social Democratic Labour Party, Communist Party (Bolsheviks) of Ukraine
  Alma mater	Voznesensk Female Gymnasium (1903)

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1881 - S-a născut Constantin C. Stoicescu, jurist, ministru al justiţiei (d. 1944)

  

  Constantin C. Stoicescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Constantin C. Stoicescu (n. 23 august 1881, București – d. 29 mai 1944, București) a fost un jurist român, membru corespondent al Academiei Române. A fost profesor de drept roman la Universitatea din București și ministru al justiției în Guvernul Ion Antonescu (3) în perioada 15 februarie 1941 – 14 august 1942. Este cel care a introdus în procesul de învăţământ metoda istorică de predare a dreptului roman. A devenit membru corespondent al Academiei Române (23 mai 1936) și membru al Academiei de Științe Morale și Politice (1940).

• 1884: Ion Enescu (n. 23 august 1884, Porcești, județul Roman, azi Moldoveni, județul Neamț - d. 14 martie 1972, Iași) a fost un medic român, membru titular al Academiei Române (1955), profesor la Facultatea de Medicină din Iași.  Ion Enescu a urmat studiile liceale la Liceul Internat din Iași unde a obținut bacalaureatul în 1902. Urmează studiile medicale la Facultatea de Medicină din București, între anii 1904-1911 fiind extern și intern al spitalelor Eforiei București. După obținerea titlului de doctor în medicină, în anul 1912, pleacă la Berlin pentru a se specializa în patologie (1913-1915) lucrând cu profesorii Wilhelm Krause^⁠(en) și Johannes Orth^⁠(en) la Institutul de anatomie patologică și, după 1918, se dirijează spre studiul cardiologiei lucrând la Viena cu profesorul Karel Frederik Wenckebach^⁠(de).^[2]

După întoarcerea în România Ion Enescu a ocupat, între anii 1918-1920, postul de medic secundar al spitalelor Eforiei București. În acești ani se situează și debutul carierei universitare, întâi ca asistent (1919) și apoi ca șef de lucrări (1920) la Clinica I Medicală a Universității din București. După 1920 a fost prosector al spitalului Colțea și, între anii 1921-1927, medic primar al Spitalului Central Chișinău. În 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și ulterior (1927) profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932 devine medic primar al Spitalului „Sfântul Spiridon”,^[2] post pe care îl va ocupa până la încetarea activității, spital în care va crea o clinică cu profil cardiologic^[3].

Ion Enescu a fost interesat de numeroase aspecte ale bolilor cardiace și vasculare precum dinamica cardiacă și arterială în hipertensiunea arterială, în valvulopatii și insuficiența cardiacă sau modificările funcționale, electro- și vectocardiografice determinate de pneumopatiile cronice. A studiat, de asemenea, aspecte de farmacodinamie și farmacologie clinică ale diureticelor, digitalicelor, antihipertensivelor sau antianginoaselor.  

Membru titular al Academiei Române

Ion Enescu
Academicianul Ion Enescu
Date personale
Născut	23 august 1884 Porcești, România
Decedat	14 martie 1972, (88 de ani) Iași, Republica Socialistă România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	medic
Activitate
Domeniu	Medicină internă, cardiologie
Instituție	Facultatea de Medicină din București Facultatea de Medicină din Iași
Cunoscut pentru	unul dintre întemeietorii cardiologiei românești
Societăți	Academia Română (1955)
Premii	Medic emerit Om de științã emerit

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1891: Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, din anul 1931 de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965) a fost Duce de Schleswig-Holstein și Șeful Casei de Oldenburg din 21 ianuarie 1934 până la moartea sa.  
  Locul nașterii lui Friedrich, Grünholz Manor fotografiat în 2010.

  Prințul Friedrich s-a născut la 23 august 1891 la Grünholz Manor în Schleswig-Holstein, Prusia ca al cincilea copil și singurul fiu al șui Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderbug-Glücksburg și a soției acestuia, Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg.^[1][2]

  Tatăl Prințului Friedrich a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. După decesul tatălui său în 1885, el a succedat la șefia Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de Duce.^[1][2]

  Friedrich s-a căsătorit la 5 februarie 1916, la Coburg, cu verișoara sa de gradul doi, Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg, fiica lui Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha. Friedrich și Marie Melita au avut patru copii.^[1][2]

  Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, Albert, Duce de Schleswig-Holstein, a murit la 27 aprilie 1931, tatăl lui Friedrich a devenit Șeful Casei de Oldenburg și a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein.^[1][2]

  La 21 ianuarie 1934, Ducele Friedrich Ferdinand a murit și Friedrich a devenit Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.^[1][2] Ducele Friedrich a murit la 10 februarie 1965 la Coburg, Bavaria, Germania de Vest, la vârsta de 73 de ani. 

  Friedrich
  Duce de Schleswig-Holstein
  Wilhelm Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein
  Date personale
  Nume la naștere	Friedrich Wilhelm Christian Günther Albert Adolf Georg zu Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Născut	23 august 1891 Schleswig-Holstein, Prusia, Imperiul German
  Decedat	10 februarie 1965 (73 de ani) Coburg, Bavaria, [Germania de Vest
  Înmormântat	Schleswig-Holstein
  Părinți	Friedrich Ferdinand, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
  Frați și surori	Prințesa Victoria Adelaide de Schleswig-Holstein Prințesa Alexandra Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințesa Helena Adelaide de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Princess Adelaide of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*] Princess Karoline Mathilde of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Marie Melita de Hohenlohe-Langenburg
  Copii	Hans Albrecht, Prinț Ereditar de Schleswig-Holstein Prințul Wilhelm Alfred Peter, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Marie Alexandra
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Predecesor	Friedrich Ferdinand
  Succesor	Peter

  
  

• 1894 - S-a nascut Cristea Mateescu, inginer român, membru al Academiei Române (d. 1979)

  

  Cristea Mateescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Cristea Mateescu (n. 23 august 1894, Caracal – d. 14 iunie 1979, București) a fost un inginer român, autorul unor studii privind proiectarea şi execuţia unor importante lucrări de construcţii hidraulice pe râurile Prahova, Ialomiţa, Siret ş.a. In anul 1913, a fost admis primul la Scoala Nationala de Poduri si Sosele Bucuresti, pe care – dupa o intrerupere de un an din cauza razboiului, la care a participat ca ofiter – a absolvit-o in anul 1918, cu media 19,28 – cea mai mare medie obtinuta vreodata in scoala. De mentionat ca, din clasa intaia primara pana la absolvirea facultatii, elevul si studentul Mateescu Cristea a obtinut numai premiul intai cu calificativele cele mai mari.

• 1901: Leon Lichtblau (pseudonim: Adolf Cristi; în rusă Адолф Иванович Кристин^[1], n. 23 august 1901, București - d. 25 aprilie 1938, Moscova) a fost un comunist evreu din România.  Leon Lichtblau s-a născut la București în familia unui arhitect. A studiat la Liceul Gheorghe Lazăr și s-a implicat în activități politice de extremă stânga care s-au soldat cu acuzarea sa penală din 1918. În 1920, a colaborat cu Max Goldstein la Atentatul din Senatul României din 1920. În 1921, a participat la conferința Partidul Socialist din România și a sprijinit afilierea la Comintern. În vara anului 1921, a participat la cel de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste de Tineret de la Moscova. Fiind urmărit de autoritățile din România, s-a refugiat întâi la Viena, iar apoi la Moscova unde a adoptat pseudonimul Adolf Cristi. În România, în 1922, a fost judecat în contumacie și condamnat la închisoare pe viață.

  Leon Lichtblau a absolvit studii de economie și contabilitate la Moscova și a lucrat la Oficiul Central de Contabilitate Economică din URSS. În 1937 a fost arestat de autoritățile sovietice, în cadrul epurărilor staliniste. În 1938, a fost condamnat și executat în aceeași zi pentru crime de spionaj și activități subversive.

  Leon Lichblau a fost reabilitat prin decizia Curții Supreme Sovietice în 1956; în 1968, a fost reabilitat de o comisie a Partidului Comunist Român.  

  Leon Lichtblau
  Leon Lichtblau
  Date personale
  Nume la naștere	Leon Lichtblau
  Născut	23 august 1901 București, România
  Decedat	25 aprilie 1938 (36 de ani) Moscova, URSS
  Cauza decesului	pedeapsa cu moartea
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	evreu
  Ocupație	economist lingvist traducător statistician
  Activitate
  Partid politic	Partidul Socialist din România
  Alma mater	studii de economie și contabilitate la Moscova
  Cunoscut pentru	colaborarea sa cu Max Goldstein și Saul Osias la atentatul comis în Senatul României în data de 8 decembrie 1920
  Profesie	politician comunist

• 1906: Alexandru Roșca, psiholog român, membru al Academiei Române (d. 1996)

• 
  

• 1907 - S-a născut Mihai Berza, istoric român, membru corespondent al Academiei Române. (d. 1978) Mihai Berza (n. 23 august 1907, Tecuci – d. 5 octombrie 1978, București) a fost un istoric român, specialist în istoria Evului Mediu; preocupările sale au vizat, printre altele, istoria economiei şi a ideilor, genealogia şi heraldica; membru corespondent al Academiei Române din 1963.
• 1908: Arthur Adamov, dramaturg francez (d. 1970)
• 1912: Eugene Curran „Gene” Kelly (n. 23 august 1912 - d. 2 februarie 1996) a fost un actor, cântăreț, coreograf, dansator, producător de film și regizor american.

  Una dintre cele mai importante figuri ale dansului în film, Kelly a fost cunoscut mai ales pentru stilul său energetic și atletic, prezența sa fizică agreabilă și personajele de tipul "eroi pozitivi" pe care le-a interpretat pe marele ecran. Deși este mai cu seamă cunoscut pentru rolul său din musicalul Cântând în ploaie (conform, Singin' in the Rain), Kelly a fost una din forțele majore ale filmelor muzicale ale Hollywood-ului anilor 1940 și până la sfârșitul 1950, când realizarea filmelor de acest tip a manifestat un declin accelerat datorat parțial pierderii interesul publicului, dar mai ales datorită omniprezenței televiziunii în toate aspectele societății americane. Numeroasele sale inovații au transformat semnificativ industria filmului musical, iar Kelly însuși este creditat ca fiind acela care a reușit să prezinte baletul în forme comerciale acceptabile pentru audiențe largi.

  Kelly a primit Academy Honorary Award în anul 1952 pentru realizările întregii sale cariere. Ulterior, a primit alte semne de recunoaștere ale carierei sale din partea a Kennedy Center Honors, a actorilor, Screen Actors Guild, și a American Film Institute. În anul 1999, această instituție, American Film Institute, l-a numit Greatest Male Stars of All Time, unul dintre cei mai importanți actori ai tuturor timpurilor.  Gene a fost al treilea fiu al lui James Kelly, vânzător de fonografe, și a lui Harriet Curran, amândoi fiind copii de imigranți irlandezi Romano-Catolici. S-a născut în cartierul Highland Park din Pittsburgh, Pennsylvania, U.S..  

  Gene Kelly
  Date personale
  Nume la naștere	Eugene Curran Kelly
  Născut	23 august 1912[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Pittsburgh, Pennsylvania, SUA[11]
  Decedat	2 februarie 1996 (83 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Beverly Hills, Comitatul Los Angeles, SUA
  Înmormântat	Westwood Village Memorial Park Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (accident vascular cerebral)
  Părinți	James Patrick Joseph Kelly[*][12] Harriet Catherine Curran[*][12]
  Căsătorit cu	Betsy Blair (1941 – 1957) Jeanne Coyne (1960 – 1973) Patricia Ward (1990 – 1996)
  Număr de copii	3
  Cetățenie	SUA
  Religie	Lapsed Catholic[*]
  Ocupație	Actor, cântăreț, coreogref, producător, regizor
  Alma mater	Universitatea Pittsburgh Universitatea Statului Pennsylvania[*]
  Ani de activitate	1938 – 1994
  Premii Oscar
  Întreaga carieră (1951)
  Premii Globul de Aur
  Cecil B. DeMille Award (1981)
  Premii César
  Life Achievement Award (1996)
  Premii Emmy
  Premiul Primetime Emmy[*]
  Alte premii
  National Medal of Arts[*] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Screen Actors Guild Life Achievement Award[*] Kennedy Center Honors[*] Premiul AFI pentru întreaga carieră (1985) Ursul de aur

• 1914: Iosif Antochi (n. 23 august 1914, Pătrăuți, Suceava, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 29/30 septembrie 1997, Bonn) a fost un pedagog german de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 1993) și membru al Asociației Mondiale de Știința Educației.

  A studiat Literele la Universitatea din Cernăuți și Dreptul la Facultatea de Drept din București. Și-a dat doctoratul la Heidelberg cu lucrarea Idealul educațional în pedagogia românească.

  A lucrat la Catedra de Pedagogie a Institutului Agronomic din București, apoi a fost profesor de pedagogie generală la Institutul de Învățământ Superior din Pitești. În 1974 a fost invitat la Universitatea Renană din Bonn, ca profesor, dată de la care rămâne în Germania.

  SCRIERI

  • 1959: Istoria gândirii pedagogice universale;
  • 1961: Istoria pedagogiei.

  A tradus din Rabindranath Tagore, Jean-Jacques Rousseau, Johann Heinrich Pestalozzi, Comenius.  

  Iosif Antochi
  Date personale
  Născut	23 august 1914
  Decedat	30 septembrie 1997 (83 de ani)
  Ocupație	universitar[

• 1921: Kenneth Arrow, economist american, laureat Nobel (d. 2017)
• 1923: Zofia Posmysz-Piasecka^[4] (n. 23 august 1923,^[1][2] Cracovia, A Doua Republică Poloneză^[3]) este o scriitoare și scenaristă poloneză.  

  Zofia Posmysz
  Zofia Posmysz
  Date personale
  Născută	23 august 1923 (96 de ani)[1][2]  Cracovia, A Doua Republică Poloneză[3]
  Cetățenie	Polonia
  Ocupație	jurnalistă scriitoare scenaristă
  Limbi	limba poloneză
  Studii	Faculty of Polish Studies at the University of Warsaw[*]
  Note
  Premii	Ordinul Polonia Restituta în grad de cavaler[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Cavaler[

• 1924 - S-a nascut Paul Everac, dramaturg român (d. 2011)

  

  Paul Everac – foto preluat de pe www.referatele.com

  Paul Everac, pseudonimul lui Petre Constantinescu (n. 23 august 1924, București – d. 18 octombrie 2011, București) a fost un dramaturg, prozator şi publicist român, autor de scenarii radiofonice şi de televiziune. A fost director general al Societăţii Române de Televiziune (ian. 1993 – ian. 1994)

• 1927: Radion Cucereanu (n. 23 august 1927, satul Ruseni, județul Soroca (interbelic), România (azi Ruseni, comuna Ruseni, raionul Edineț, Republica Moldova) – d. 6 februarie 2018, Chișinău, Republica Moldova)^[3][4] a fost un autor de manuale, lucrări didactice și povestiri, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și un luptător pentru românism, autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni”.^[5][6] Este cetățean de onoare al comunei natale Ruseni. Radion Cucereanu s-a născut în satul basarabean Ruseni din județul interbelic Soroca, în Regatul României. Tatăl său, Vladimir, a fost funcționar la primărie și om respectat de săteni.^[3] Potrivit unuia dintre nepoții lui Radion, Cristian, Vladimir avea origini bucovinene și era unul dintre cei mai cultivați oameni din sat.^[8] Mama lui Radion, Lidia, a murit la scurt timp după nașterea sa, iar Vladimir s-a căsătorit cu Ana, care a devenit astfel mama vitregă a lui Radion.^[7][9] Radion, încă din copilărie a fost bibliofil.^[10][3]

  A studiat la Colegiul agricol din Grinăuți (1945-1949) și la facultatea de biologie și chimie a Institutului Pedagogic din Tiraspol (1951-55).^[11][3]

  S-a consacrat activității pedagogice, fiind profesor de biologie în școală. Între 1951 și 1961, Radion a predat în școlile din satele Grozești, Dolna și Micleușeni din raionul Nisporeni.^[12][5][3] Din 1961 până în 1964 a fost colaborator al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice din Moldova.^[11] A jucat un rol în eliminarea din școli a pseudo-științei biologie promovate de Lâsenko. S-a ocupat de instruirea profesorilor de biologie, ajungând să aibă discipoli pe tot teritoriul Republicii Moldova de azi.^[13][14]

  Din 1964 până în 1971 a realizat împreună cu trei elevi emisiunea „Prieteni ai naturii”. A fost membru permanent al juruiului la zece olimpiade televizate de biologie.^[15][16] În anii 1970-73 a elaborat împreună cu crainicul Elena Strâmbeanu emisiunea „Plai natal”, în care erau abordate problemele mediului înconjurător.^[16]

  În 1987, deschide Muzeul Pâinii în satul Grinăuți-Moldova din raionul Ocnița.^[5][17] Timp de patru ani, muzeul a avut aproximativ 6000 de vizitatori, după care și-a încetat activitatea.^[18][17]

  Potrivit nepotului Cristian, Radion „a sădit în anii 1970 o mulțime de copaci în jurul actualului Institut de Științe ale Educației din cartierul Poșta Veche din Chișinău, în apropierea locuinței în care a locuit în ultimii 35 de ani de viață. Din această cauză, lumea a numit o perioadă acest loc „Dumbrava lui Radion Cucereanu”.”^[8][19] Potrivit aceluiași, în perioada în care a trăit în URSS, gândierea lui Radion a fost influențată de propaganda sovietică, devenind un admirator al lui Lenin, concepții de care s-a debarasat mai târziu:

  „În jurul anilor 1990, bunicul Radion s-a debarasat definitiv de ideologia comunistă, aflând tot adevărul despre crimele lui Lenin și Stalin, și și-a descoperit vocația românească. S-a închinat în fața statuii lui Ștefan cel Mare și a zis „Măria Ta, eu sunt român.””

  ^[8][19]

  În 1997 a editat revista „Natura și omul”, însă în scurt timp publicația a fost închisă din cauza problemelor financiare.^[20][21] În anii 2001-2002, a fost corespondent netitular la revista „Natura”. În 2003-2004, a publicat esee în fiecare număr al revistei „Florile Dalbe”, iar în 2005 a fost moderatorul paginii tematice lunare „Ave Terra!”^[20][16]

  A publicat șase cărți de literatură artistică (povestiri pentru copii), două manuale școlare, 15 lucrări didactice, trei lucrări științifice populare,^[22] precum și trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2012) și a fost co-autor al cărții „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2013).

  În 2012, și-a dăruit arhiva Muzeului Pedagogic Republican din Chișinău.  

  LUCRĂRI PUBLICATE

  • Primul zbor, Chișinău, Literatura Artistică (1974)
  • Tainicul clopotar, Chișinău, Literatura Artistică (1979)
  • Nucul, Chișinău, Literatura Artistică (1981)
  • Inimă fermecată, Chișinău, Literatura Artistică (1987)
  • V. Șatalov. Repere instructive - botanica clasa a V-a (1989)
  • Programa de educație pentru sănătate clasele V-IX, ediția I (1995)
  • Program de educație pentru sănătate clasele V-IX, ediția a II-a (1996)
  • Botanica clasa a V-a, Chișinău, Lumina (1994)
  • Științe clasa a V-a, Chișinău, Lumina, Litera (2000)
  • Poznanie mira V-îi class, Chișinău, Lumina, Litera (2000)
  • Călăuza profesorului - științe clasa a V-a, Chișinău, Lumina (2000)
  • Poznanie mira V-i class - cniga dlea prepodovatelia, Chișinău, Lumina (2000)
  • Surprinde adierile naturii, 300 de cugetări despre natură și om, ediția I, Chișinău, Lyceum (2004)
  • Surprinde adierile naturii, 365 de cugetări despre om și mediul ambiant, ediția a II-a, Chișinău, Lyceum (2005)
  • Repere geografice clasa a V-a, Chișinău, Lyceum (2005)
  • Repere geografice clasa a VI-a, Chișinău, Lyceum (2005)
  • Științe clasa a V-a - caietul elevului, Chișinău, Integritas (2005)
  • Vocabular - biologie. Clasa a VI-a, Chișinău, Integritas (2005)
  • Vocabular - biologie. Clasa a VII-a, Chișinău, Integritas (2005)
  • Repere instructive - biologie. Clasa VIII-a, Chișinău, Integritas (2005)
  • Repere instructive - biologie clasa IX, Chișinău, Integritas (2005)
  • Repere instructive - biologie clasa X, Chișinău, Integritas (2005)
  • Caietul elevului - biologie clasa a VIII-a (2005)
  • Caietul elevului - biologie clasa a IX-a (2005)
  • Caietul elevului - biologie clasa a X-a (2005)
  • Câinele: prietenie și fidelitate, Chișinău, Univers Pedagogic (2006)
  • Pisica: blândul răpitor, Chișinău, Grafema Libris (2007)
  • Imn calului, Chișinău, Grafema Libris (2008)
  • Lacrimile românilor basarabeni (trilogie), București, Ed. Biodova (2012)
  • Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc (coautor), Chișinău (2013)  

    Radion Cucereanu
    Date personale
    Născut	23 august 1927 satul Ruseni, județul Soroca (interbelic), România (azi Ruseni, comuna Ruseni, raionul Edineț, Republica Moldova)
    Decedat	6 februarie 2018 (90 de ani) Chișinău, Republica Moldova
    Părinți	Vladimir, Lidia
    Naționalitate	Republica Moldova
    Cetățenie	Regatul României  RSS Moldovenească  Moldova
    Etnie	români
    Ocupație	autor de manuale[*] scriitor de literatură pentru copii[*] profesor[*]
    Activitate
    Lucrări remarcabile	Lacrimile românilor basarabeni (trei volume) (2012)
    Premii	Premiul pentru publicistică „Petru Dariencu”; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2013); Premiul Pro-Memoria pentru lucrarea „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014).

    * 1929: Zoltán Czibor Suhai (n. 23 august 1929, Kaposvár, Ungaria – d. 1 septembrie 1997, Komárom, Ungaria)^[1] a fotbalist maghiar care juca pe postul de mijlocaș de bandă sau atacant. Pe durata carierei sale, el a evoluat la cluburi ca Ferencváros TC, Honvéd Budapesta și FC Barcelona, dar și echipa națională de fotbal a Ungariei, la care în anii 1950 a făcut parte din celebra echipă Maghiarii Magici, numită și ”Echipa de aur”. După Revoluția ungară din 1956, el s-a mutat cu traiul în Spania, unde a devenit un jucător de bază la FC Barcelona.
• 1930: Vera Miles, actriță americană
• 1930: Michel Rocard, politician francez, prim-ministru al Franței
• 1931: Hamilton O. Smith, biolog american, laureat Nobel
• 1933: Robert Curl, chimist american, laureat Nobel

• 1940 - S-a născut Zoe Petre, istoric, publicist și om politic român (d. 2017)

  

  Zoe Petre – foto preluat de pe www.antena3.ro

  Zoe Petre (n. 23 august 1940, București, România – d. 1 septembrie 2017, București, România) a fost un istoric, profesor universitar, publicist (“Civilizaţia greacă” si “Originile democraţiei”) și om politic român. În perioada 1990-1996 a fost decan al Facultății de Istorie a Universității din București. Între 1996-2000, în mandatul Emil Constantinescu, a îndeplinit funcția de consilier prezidențial pentru politică internă și externă, sef al Departamentului de analiza politica din România .

• 1943 - S-a născut Mircea Iorgulescu, critic, istoric și eseist literar român (d. 2011)

  

  Mircea Iorgulescu – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Mircea Iorgulescu (n. 23 august 1943, Valea Călugărească, județul Prahova – d. 7 iunie 2011, Paris, Franța[2]) a fost un critic, istoric literar, comentator politic și eseist român, stabilit la Paris din vara anului 1989 (fost coordonator al redacţiei române a Radio France Internationale de la Paris. A colaborat şi la postul de radio Europa Liberă

• 1944: Augustin Deleanu (n. 23 august 1944, Măgurele, Județul Ilfov - d. 27 martie 2014, București)^[2] a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 din Mexic, performanță pentru care în martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a.
• 1947. Maria Drăgan (n. 23 august 1947, raionul Nisporeni, Moldova – d. 6 octombrie 1986, raionul Nisporeni, Moldova)^[1] a fost o interpretă moldoveană de muzică populară românească.  S-a născut în 23 august 1947 în satul Bălăurești, raionul Nisporeni. Maria era mezina familiei cu șase copii a lui Anastas și a Alexandrei Drăgan.^[2] După absolvirea școlii medii din sat (8 clase), studiază un an la Școala medie de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1964-1965).^[1] Aici este descoperită și apreciată de Isidor Burdin, violonist, compozitor și conducătorul artistic al ansamblului de tineri din cadrul școlii.  După terminarea studiilor, în 1965, Maria Drăgan evoluează în formația lui Isidor Burdin de pe lângă Casa de Cultură din sectorul Buiucani (Chișinău), plecând într-un turneu în Italia.^[3]

  Întoarsă în țară, în 1966, află că la Filarmonica de Stat din Republica Moldova s-a anunțat crearea unui ansamblu de muzică populară: Orchestra „Mugurel”. Este admisă cu succes pentru postul de solist vocal la concursul organizat de filarmonică. Activează la acest ansamblu, sub conducerea muzicală a violonistului Valeriu Negruzzi (menționat uneori ca Negruți sau Negruță), până în 1974, când Orchestra „Mugurel” se desființează. Din orchestră au făcut parte instrumentiști ca: Alexandru Vacarciuc (acordeon), Petru Dabija (țambal), Liusic Rozman (vioară), Sergiu Cojoc (taragot), Ion Ciobanu (violă), Vasile Chilcic (contrabas).

  Se bucură de succes în Ungaria, la Festivalul de artă al RSS Moldovenești (1971), unde este distinsă cu Premiul special.^[4]

  În perioada 1975-1976 este solistă a Orchestrei „Lăutarii” a Filarmonicii de Stat din Chișinău.

  De-a lungul carierei artistice, a întreprins numeroase turnee în URSS.  Maria Drăgan a suferit de tuberculoză, boală care i-a pricinuit și moartea.^[5] Ajunge să cânte în 1977 la restaurantul „Beciul Vechi” din sectorul Botanica, iar în 1978-1979 la Orchestra „Ciocârlia” a Palatului Sindicatelor din sectorul Râșcani, condusă de Valeriu Negruzzi  Se stinge prematur din viață în satul natal la vârsta de 39 de ani.  Repertoriul Mariei Drăgan era alcătuit din cântece populare din Basarabia, cântece populare românești preluate de la interprete precum Maria Tănase, Ioana Radu, Aurelia Fătu-Răduțu etc. și romanțe românești.  

  Maria Drăgan
  Imaginea Mariei Drăgan pe o marcă poștală din Republica Moldova
  Date personale
  Născută	23 august 1947 Bălăurești, Nisporeni, RSS Moldovenească raionul Nisporeni, Moldova
  Decedată	6 octombrie 1986 (39 de ani) Bălăurești, Nisporeni, RSS Moldovenească raionul Nisporeni, Moldova
  Cauza decesului	crimă
  Ocupație	cântăreață
  Activitate
  Gen muzical	Muzică populară moldovenească
  Ani de activitate	1966-1986

• 1948 - S-a născut Andrei Plesu, filosof, scriitor și eseist român. Andrei Gabriel Pleșu (n. 23 august 1948, București) este un scriitor și eseist român, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române (“Despre îngeri”, “Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, ”Limbajul păsărilor”). A fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997 – 22 decembrie 1999).

  În tinerete, la vârsta de 20 de ani (în 1968), a intrat în Partidul Comunist Român, pentru ca în ultimii ani ai regimului comunist să fie unul dintre intelectualii opozanți, neremarcându-se totuși prin gesturi deschise de disidență. A fondat revista culturală Dilema (mai târziu redenumită Dilema Veche), în care publică un editorial săptămânal. Pleșu a realizat împreună cu Gabriel Liiceanu câteva emisiuni de televiziune, printre care 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu (2011).

  A fost fost ministru al culturii (decembrie 1989-octombrie 1991) şi al afacerilor externe (decembrie 1997- ianuarie 1999), membru în CNSAS (2000-2004) si consilier prezidenţial pentru relaţii internaţionale (decembrie 2004-mai 2005).

• 1949. Vicky Leandros (Βίκυ Λέανδρος, pe numele ei real Vasiliki Papathanassiou, Βασιλική Παπαθανασίου) (n. 23 august 1949, Corfu) este o cântăreață și politiciană de origine greacă, naturalizată germană.

  A câștigat concursul muzical Eurovision 1972 reprezentând statul Luxemburg cu melodia Après Toi (După tine).  

  Vicky Leandros
  Vicky Leandros
  Date personale
  Nume la naștere	Βασιλική Παπαθανασίου
  Născută	23 august 1949 (70 de ani)  Palaiokastritsa[*], Corfu Municipality[*], Grecia[1]
  Părinți	Leo Leandros[*]
  Cetățenie	Grecia
  Ocupație	cântăreață politiciană
  Activitate
  Alte nume	Βίκυ Λέανδρος, Vicky Leandros
  Gen muzical	pop
  Instrument(e)	voce[*]
  Case de discuri	Philips Records[*]
  Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Cavaler[ Vicky Leandros

• 1951: Ahmat Kadîrov, politician cecen, primul președinte al Republicii Cecene (d. 2004)
• 1952: Carlos Alonso González (n. 23 august, 1952 în Santillana del Mar, Cantabria), cunoscut ca Santillana (nume după locul nașterii), a fost un fotbalist spaniol, care juca pe postul de atacant. Este al treilea jucător la numărul de apariții (643), dar și de goluri (290), pentru clubul Real Madrid.^[1]

  Este cunoscut pentru perioada de la Real Madrid, și a fost cunoscut pentru lovitura sa de cap uimitoare, cu o săritură de 1,80 m, și este cunoscut ca unul din cei mai buni atacanți din istoria fotbalului spaniol

• 1959: Petru Mărginean (n. 23 august 1959) este un inginer și politician din România, primar al municipiului Deva în perioada 2012–2016.  

  Petru Mărginean
  Date personale
  Născut	23 august 1959 (60 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	politician
  Primar în Deva
  În funcție 2012 – 2016
  Precedat de	Mircia Muntean
  Succedat de	Mircia Muntean
  Partid politic	PPU (din 2018) PNL (2014–2017) USL (2012–2014)

• 1960: Ștefan Iovan (n 23 august 1960 la Moțăței, Dolj) este un fost jucător de fotbal, câștigător al Cupei Europei cu Steaua București în 1986, în acel moment fiind căpitanul echipei. În prezent el este antrenor asistent la FC Viitorul. Avea calități fizice remarcabile, fiind și un bun dribleor și șuteor.^[1]

  Iovan a debutat la CSM Reșița în 1977, de unde a plecat la Luceafărul București, un an mai târziu. Luceafărul era o echipă formată de Federația Română de Fotbal pentru a aduna tinere speranțe din fotbalul românesc, dar care nu juca într-o ligă. S-a întors la Reșița în 1979. În iarna anului 1981 s-a transferat la Steaua București unde a jucat 10 ani, până în 1991.

  În 1991 s-a alăturat clubului englez de fotbal Brighton & Hove Albion, dar s-a întors la Steaua București în 1992 pentru jumătate de sezon, după care a plecat la Rapid București, iar mai apoi la Electroputere Craiova în 1995. Ultimul său sezon de jucător profesionist de fotbal a fost 1996 - 97 la CSM Reșița.

  Iovan a jucat în total de 365 de ori în Divizia A unde a înscris 20 de goluri. A câștigat campionatul de 5 ori și Cupa României de patru ori.

  În 1986, Iovan a câștigat cu Steaua București Cupa Campionilor Europeni, fiind căpitanul echipei în finala de la Sevilla^[1], iar în 1987 a câștigat Supercupa Europei și a disputat Cupa Intercontinentală.

  Pentru echipa reprezentativă a României, Iovan a jucat de 35 de ori și a înscris 3 goluri. A evoluat de asemenea de 12 ori pentru echipa României sub 21 de ani.

  În sezonul 2002 - 03 el a ajutat la antrenarea Stelei pentru meciurile din Divizia A.

  În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a pentru câștigarea Cupei Campionilor Europeni din sezonul 1985-1986.

• 1961: Alexandre Michel Gérard Desplat (n. 23 august 1961) este un compozitor francez de muzică de film. A câștigat două Premii Oscar și a fost nominalizat de șapte ori, a primit șase nominalizări la Premiile BAFTA și șase nominalizări la Globurile de Aur, câștigând un Glob de Aur pentru coloana sonoră a filmului The Painted Veil în 2006. În 2011, Desplat a câștigat primul său premiu BAFTA pentru coloana sonoră a filmului The King's Speech, coloană sonoră pentru care a câștigat și primul său premiu Grammy în 2012. Printre alte proiecte, Desplat a compus muzica pentru diferite filme de la Hollywood inclusiv The Queen, The Curious Case of Benjamin Button, The Golden Compass, New Moon, Fantastic Mr. Fox și cele două filme Harry Potter and the Deathly Hallows.  Desplat s-a născut la Paris dintr-un tată francez și o mamă grecoaică care s-au cunoscut la Universitatea Berkeley din California. După căsătoria lor, s-au mutat înapoi în Franța, unde s-a născut Alexandre. La vârsta de cinci ani a început să cânte la pian. De asemenea, știe sa cânte la trompetă și flaut. A studiat sub Claude Ballif, Iannis Xenakis în Franța și sub Jack Hayes în Statele Unite. Interesele muzicale ale lui Desplat erau largi și a fost influențat de artiști și muzicieni sud-americani și africani, printre aceștia numărându-se Carlinhos Brown și Ray Lema. Desplat a devenit priceput atât în calitate de compozitor cât și în calitate de pianist.  Desplat a lucrat atât pentru filme franceze cât și pentru filme de la Hollywood, compunând muzica pentru peste 100 de filme, inclusiv Lapse of Memory (1992), Family Express (1992), Regarde Les Hommes Tomber (1994), Les Péchés Mortels (1995), filmul nominalizat la premiile César Un Héros Très Discret (1996), Une Minute de Silence (1998), Sweet Revenge (1998), Le Château des Singes (1999), Home Sweet Home (2001), Reines d'un Jour (2001), filmul nominalizat la César Sur mes lèvres, Rire et Châtiment (2003), filmul castigator al premiului César The Beat That My Heart Skipped (2005), The Queen (2006), Fantastic Mr. Fox (2009), Harry Potter and the Deathly Hallows - Part 1 (2010), The Ghost Writer (2010), Harry Potter and the Deathly Hallows - Part 2 (2011), The Grand Budapest Hotel (2014) și The Shape of Water (2017).

  Desplat a compus melodii care au fost interpretate în film de artiști precum Akhenaton, Kate Beckinsale, Charlotte Gainsbourg, Valérie Lemercier, Miosotis și Catherine Ringer. De asemenea, a compus și muzică pentru teatru, inclusiv piese interpretate la Comédie Française. Desplat a dirijat muzica sa interpretată de Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Filarmonicii Regale și Orchestra Simfonică din Munchen.

  În 2007 a compus muzica pentru filmul lui Philip Pullman, The Golden Compass, debutul regizoral al lui Zach Helm Mr. Magorium's Wonder Emporium și filmul lui Ang Lee, Lust, Caution. Înainte de acestea, a compus muzica și pentru alte filme cum ar fi The Luzhin Defence, Girl with a Pearl Earring, Syriana, Birth, Hostage, Casanova, The Nest și The Painted Veil, pentru care a câștigat Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră.

  Desplat a compus muzica pentru Largo Winch, Coco avant Chanel al lui Anne Fontaine, L'Armée du Crime al lui Robert Guédiguian, Cheri, Julie & Julia regizat de Nora Ephron, Fantastic Mr. Fox regizat de Wes Anderson, New Moon regizat de Chris Weitz, The Ghost Writer regizat de Roman Polanski, Tamara Drewe, The Special Relationship și The King's Speech.

  Proiectele din 2011 ale lui Desplat includ The Tree of Life regizat de Terrence Malick, A Better Life, La Fille du Puisatier, The Ides of March regizat de George Clooney și The Spider's House.

  Desplat a început anul 2012 compunând muzica filmului Extrem de tare și incredibil de aproape și a continuat cu filmele The Spider's House, filmul biografic Cloclo, filmul de animație Cinci eroi de legendă și filmul lui Ben Affleck Argo. Pentru ultimul film a primit a cincea nominalizare la premiile Oscar și a șasea nominalizare la Globurile de Aur.^[5][6]

  În 2014 a compus muzica pentru 5 mari proiecte, dintre care pentru The Grand Budapest Hotel a câștigat primul premiu Oscar^[7].

  În 2018 a câștigat al doilea său premiu Oscar pentru coloana sonoră a filmului The Shape of Water  

  Alexandre Desplat
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandre Michel Gérard Desplat
  Născut	23 august 1961 (58 de ani) Paris, Franța[4]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	Compozitor Orchestrator Dirijor
  Activitate
  Origine	Paris, Franța
  Gen muzical	Soundtrack
  Ani de activitate	1986 - prezent
  Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] Grammy Award for Best Score Soundtrack for Visual Media[*] Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră Premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][1] Ordinului Național de Merit în grad de ofițer[*] European Film Award for Best Composer[*][2] European Film Award for Best Composer[

• 1970: River Jude Phoenix (n. 23 august 1970,^[1][2][3] Madras[*], SUA – d. 31 octombrie 1993,^{[1][4][5][6][2][3]} West Hollywood[*], Comitatul Los Angeles, SUA^[7][8][9]) a fost un actor, muzician și activist american. El a fost fratele mai mare al lui Rain Phoenix, Joaquin Phoenix, Liberty Phoenix și Summer Phoenix.

  Munca lui Phoenix a cuprins 24 de filme și apariții de televiziune, iar creșterea sa spre faimă a dus la statutul său de "idol adolescent". A început cariera de actorie la vârsta de 10 ani, în reclame de televiziune. A jucat în filmul de aventuri science fiction "Explorers" (1985) și a avut primul său rol important în 1986 în "Stand by Me". Phoenix a făcut o tranziție în mai multe roluri orientate spre adulți cu "Running on Empty" (1988), jucând fiul părinților fugari într-un spectacol bine primit, care i-a adus o nominalizare la un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și "My Own Private Idaho" (1991), jucând un hustler gay în căutarea mamei sale înstrăinate. Pentru ultima lui performanță, Phoenix a câștigat o enormă laudă și a câștigat Cupa Volpi pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la Veneția, împreună cu cel mai bun actor de la Societatea Națională de Critici de Film.

  Pe 31 octombrie 1993, Phoenix a murit de intoxicație combinată cu medicamente după o supradoză de droguri pe trotuarul din fața clubului de noapte West Hollywood The Viper Room, la vârsta de 23 de ani. În momentul morții sale, Phoenix fusese în mijlocul filmării pentru filmul "Dark Blood" din 2012.  Phoenix s-a născut pe 23 august 1970 în Madras, Oregon, Statele Unite, primul copil al lui Arlyn Dunetz și John Lee Bottom. Părinții lui Phoenix l-au numit după râul vieții din romanul lui Hermann Hesse, Siddhartha, iar al doilea nume l-a primit după piesa Hey Jude a lui Beatles. Într-un interviu cu "People", Phoenix și-a descris părinții lui ca "hippie". Mama sa s-a născut în Bronx, New York, părinți fiind evrei ai căror familii au emigrat din Rusia și Ungaria. Tatăl său a fost un catolic din Fontana, California, de origine engleză, germană și franceză. În 1968, mama lui Phoenix și-a părăsit familia din New York și a călătorit prin Statele Unite. În timp ce călătorea în nord-ul Californiei s-a întâlnit cu John Lee Bottom. S-au căsătorit pe 13 septembrie 1969, în mai puțin de un an de la întâlnire.

  Familia lui Phoenix s-a mutat în țară când era foarte tânăr. Phoenix a fost crescut în Micanopy, Florida, o mică suburbie din Gainesville, unde locuiau în sărăcie. Phoenix a declarat că au trăit într-o "situație disperată". Phoenix cânta de multe ori la chitară în timp ce el și sora lui au cântat pe colțurile străzii pentru bani și mâncare pentru a-și ajuta familia în cresterea banilor. Phoenix nu a participat niciodată la școala oficială. Scenaristul Naomi Foner a comentat mai târziu: "El a fost total, absolut fără educație. Adică, putea să citească și să scrie și a avut un apetit pentru el, dar nu avea rădăcini adânci în vreun fel de istorie sau literatură". Aceasta este contrazisă de o declarație a lui George Sluizer, care a susținut că Phoenix era dislexic.  

  Clubul de noapte The Viper Room, unde Pheonix s-a prăbușit pe trotuar și a murit.

  La sfârșitul lunii octombrie în 1993, Phoenix s-a întors la Los Angeles din Utah pentru a finaliza cele trei săptămâni de fotografii interioare rămase la ultimul său proiect, Dark Blood^[10], un film care a fost finalizat în anul 2012.

  Muzicianul (și viitorul consilier în materie de droguri) Bob Forrest, un bun prieten al lui Phoenix, în memoria sa din 2013, Running With Monsters, a dat una dintre cele mai detaliate povestiri despre ultimele zile ale lui Phoenix și momentele care au dus la moartea sa. Forrest a spus că în zilele premergătoare morții sale, Phoenix a rămas cu John Frusciante, chitaristul trupei Red Hot Chili Peppers. Cei doi vor face împreună cantități mari de droguri, pornind pe balamale imense și abia dacă dormeau vreodată. El a spus că rutina medicamentelor este consecventă pentru toți, întrucât era și el acolo, drogându-se cu ei. Mai întâi ar fuma fisuri sau ar injecta cocaină intravenos, apoi ar injecta heroină.

  În seara zilei de 30 octombrie 1993, Phoenix urma să concerteze alături de trupa P care i-a prezentat pe prietenii săi buni Flea de la Red Hot Chili Peppers, actorul Johnny Depp, Gibby Haynes de la Butthole Surfers împreună cu Al Jourgensen, de la Ministry la The Viper Room, un club de noapte de la Hollywood deținut parțial la acea vreme de Johnny Depp. Forrest susține că Phoenix și Frusciante au ajuns la club împreună, unde s-ar fi întâlnit cu iubita lui Phoenix, Samantha Mathis, fratele lui, Joaquin Phoenix și sora lor Rain, împreună cu Flea și Johnny Depp. După sosire, cocaina a fost trecută imediat. Forrest a spus mai târziu că Phoenix era deja destul de fumat și a fost, așa cum a spus el, „nesigur ca un boxer care a luat prea multe lovituri de cap în timpul unui atac de cincisprezece runde”.

  În timpul concertului realizat de formația P, Forrest a spus că Phoenix l-a lovit pe umăr pentru a-i spune că nu se simte bine și că a crezut că a făcut supradoză. Forrest i-a spus lui Phoenix că nu crede că a făcut supradoză pentru că putea sta în picioare și să vorbească. Cu toate acestea, s-a oferit să-l ia pe Phoenix acasă, dar Phoenix a refuzat, spunând că se simte mai bine. Câteva momente mai târziu, Forrest a spus că o agitație a izbucnit în club, a ieșit afară și a găsit-o pe Samantha Mathis urlând în timp ce iubitul ei zăcea pe trotuar având convulsii. Joaquin a sunat la 911, dar nu a putut să stabilească dacă Phoenix respira sau nu. Sora lui, Rain, a continuat să-i facă o resuscitare gură-la-gură.

  Când a ajuns ambulanța, Phoenix era încă în viață și Flea a mers cu el la Spitalul Cedar-Sinai. Când Forrest a ajuns la spital, a văzut-o pe Mathis stând pe hol plângând. Încercările ulterioare de resuscitare a Phoenix la spital nu au reușit. El a fost declarat mort la ora 01:51 în dimineața zilei de 31 octombrie 1993 la 23 de ani.

  În cartea din 2013, Last Night at Viper Room: River Phoenix Aand the Hollywood He Left Behind, Gavin Edwards subliniază vina pe Frusciante ca fiind cel care i-a dat lui Phoenix medicamentele care i-au luat viața. Într-un interviu cu regizorul William Richert, Edwards discută despre moartea lui Phoenix afirmând că și Samantha Mathis l-a acuzat pe Frusciante.  

  River Phoenix
  River Phoenix
  Date personale
  Nume la naștere	River Jude Bottom
  Născut	23 august 1970[1][2][3]  Madras[*], SUA
  Decedat	31 octombrie 1993 (23 de ani)[1][4][5][6][2][3]  West Hollywood[*], Comitatul Los Angeles, SUA[7][8][9]
  Cauza decesului	sinucidere (otrăvire[*])
  Părinți	Arylin Sharon Pheonix John Lee Bottom
  Frați și surori	Rain Phoenix Joaquin Phoenix Liberty Phoenix Summer Phoenix
  Cetățenie	Statele Unite ale Americii
  Ocupație	Actor muzician activist
  Înălțime	1,78 m
  Ani de activitate	1982 - 1993
  Alte premii
  Premiul Societății Naționale a Criticilor de Film pentru cel mai bun actor[*] (1991) pentru My Own Private Idaho[*] Volpi Cup[*] (1991) pentru My Own Private Idaho[*] Independent Spirit Award for Best Male Lead[*] (1992) pentru My Own Private Idaho[

• 1974: Konstantin Novosiolov, fizician britanic de origine rusă, laureat Nobel
• 1974: Ovidiu Cernăuțeanu (n. 23 august 1974, Botoșani, România), cunoscut și ca Ovi Martin sau Ovidiu Jacobsen, este un cântăreț și compozitor român, care trăiește și activează în Norvegia.  A emigrat în Norvegia în 1995.

  Cernăuțeanu a fost ales, în 2010, să reprezinte România la Concursul Muzical Eurovision 2010 (ca Ovi), într-un duet cu Paula Seling. Cei doi interpreți au cântat piesa compusă de Ovi, „Playing With Fire”. În finala Eurovision s-au clasat pe locul 3.

  În septembrie 2011, Ovidiu Cernăuțeanu a revenit în România.^[1]

  În 2014, Ovi a participat din nou la Eurovision din împreună cu Paula Seling, clasându-se în semi-finala a II-a pe locul 2, iar în finală pe locul 12. Piesa lor s-a numit Miracle.  

  Ovidiu Cernăuțeanu
  Ovidiu Cernăuțeanu la Oslo în mai 2010
  Date personale
  Nume la naștere	Ovidiu Cernăuțeanu
  Născut	23 august 1974 (45 de ani) Botoșani, România
  Cetățenie	Norvegia
  Ocupație	cântăreț pianist textier[*] producător muzical
  Activitate
  Alte nume	Ovi Martin, Ovidiu Jacobsen
  Origine	Botoșani, România
  Colaborare cu	Paula Seling

  
  

• 1975 - S-a născut Mile Cărpenișan, jurnalist român (d. 2010)

  

  Mile Cărpenișan – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

  Mile Cărpenișan (n. 23 august 1975, Timișoara, România – d. 22 martie 2010, Timișoara, România) a fost un jurnalist român și corespondent de război pentru Antena 1 și Antena 3. Mile Cărpenișan a devenit cunoscut ca jurnalist de război, grație corespondențelor sale din Iugoslavia, Irak și din zonele afectate de tsunami-ul asiatic. El a fost timp de mai bine de 10 ani corespondent special al posturilor de televiziune Antena 1 și Antena 3, până în 2008, când a ales să lucreze ca freelancer.

  Jurnalistul Mile Cărpenișan a încetat din viață la doar 34 de ani, după ce fusese mai multe zile în comă. El era internat de câteva zile la Spitalul Județean Timișoara, după ce suferise un blocaj renal și un șoc septic, declanșat de un furuncul. Mile Cărpenișan și-a dedicat ultimele săptămâni din viață unei campanii umanitare prin care încerca să salveze viața unui tânăr de 29 de ani, bolnav de leucemie.

  Cu doar o lună în urmă, jurnalistul își scosese la licitație casca militară pe care o folosise în Irak, intenționând să doneze banii obținuți la licitație tânărului bolnav de leucemie. În memoria lui, Asociaţia Civic Media a instituit Premiul “Mile Cărpenişan” pentru Curaj şi Excelenţă în Jurnalism.

• 1976: Paul Ciprian Surugiu (n. 23 august 1976, Turda), cunoscut după numele de scenă Fuego, este un cântăreț român de muzică ușoară. Este absolvent al Facultății de Teatru din cadrul Universității Ecologice, fiind actor la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești.^[1]

  Este moderatorul emisiunii Familia Favorit de pe Favorit TV.

  Fuego a absolvit Liceul „Dr. Ion Rațiu” Turda și Facultatea de Teatru din cadrul Universității Ecologice. Însă, în paralel cu aceste studii, în particular, Fuego a urmat cursuri de canto. Colaborează cu Marius Țeicu - compozitor și profesor, Carmen Aldea Vlad - textier, obținând trofeul de cristal la festivalul Șlagărul de aur de la Minsk. De asemenea a luat și premiul pentru cel mai bun album de colinde al anului, Spre rai.

  A participat la Festivalul Mamaia - Trei din Zece pentru un Spectacol - ediția a VIII-a - trofeul concursului cu piesa - Ești visul meu - Trofeul de Cristal - pentru cea mai bună voce a Facultății de Muzică. Marele Premiu la Festivalul - Zâmbete pe portativ, Marele Premiu de Regie pentru punerea în scenă a spectacolelor - Reacțiune în doi - după I. L. Caragiale și Geamantanul cu amintiri".  

  Fuego
  Date personale
  Nume la naștere	Paul Ciprian Surugiu
  Născut	23 august 1976 (43 de ani)  Turda
  Cetățenie	România
  Ocupație	Cântăreț
  Activitate
  Gen muzical	Muzică ușoară, muzică populară, colinde
  Instrument(e)	voce[*]
  Ani de activitate	2000–prezent
  Case de discuri	EUROMUSIC CLUJ-NAPOCA

• 1978: Ghenadie Olexici (n. 23 august 1978, la Chișinău) este un fost fotbalist profesionist din Republica Moldova. Ultima dată el a evoluat la echipa Milsami Orhei din Divizia Națională.
• 1978: Kobe Bryant, baschetbalist american (d. 2020)
• 1982: Cristian Dorin Tudor (n. 23 august 1982 - d. 23 decembrie 2012) a fost un fotbalist profesionist român. Cristian Tudor evolua pe postura de atacant. În cariera sa el a jucat la echipe precum Gloria Bistrița, Sheriff Tiraspol, Alania Vladikavkaz, FC Moscova. El a decedat pe 23 decembrie 2012, la vârsta de 30 de ani, fiind bolnav de cancer.
• 1983: Bogdan Straton (n. 23 august, 1983 în Iași) este un fotbalist român care joacă pentru clubul CSMS Iași pe postul de fundaș.
• 1983: Zsolt Molnar (n. 23 august 1983) este un deputat român, ales în 2012.  

  Zsolt Molnar
  Date personale
  Născut	23 august 1983 (36 de ani)
  Ocupație	politician
  deputat
  Deținător actual
  Funcție asumată 19 decembrie 2012
  Circumscripția	37 Timiș, colegiul uninominal nr.2

• 1984: Glen Johnson(n. 23 august 1984) este un jucător englez de fotbal, care în prezent evoluează pe postul de fundaș. A mai jucat, de-a lungul timpului la West Ham United, Chelsea și Portsmouth. De asemenea, este internațional englez al echipei naționale a Angliei din anul 2003.
• 1986: Alexandra Irina Măruță (n. Alexandra Irina Mihai, la 23 august 1986, Câmpia Turzii)^[2] cunoscută mai bine sub numele de scenă Andra, este o vedetă de televiziune^[3] și cântăreață română de muzică pop, și R&B.^[4][5] Primul său disc single, Andra îl lansează în anul 2001, la doar 14 ani, menținându-se pe primele locuri de la debut până în prezent, în cadrul Romanian Top 100.^[6][7]

  Începându-și cariera muzicală de la vârsta de 7 ani, aceasta a avut prima sa interpretare la concursul muzical difuzat de TVR, intitulat „Tip Top Minitop” - realizat de Oana Ionescu - în calitate de invitată, interpretând piesa lui Whitney Houston I Will Always Love You. Pe lângă muzica pop, aceasta cânta alternativ și muzică populară, drept pentru care a mers la un concurs intitulat Pe fir de baladă la vârsta de 9 ani, ce avea loc la Târgu Jiu. După ce concursul s-a finalizat, Andra nu a reușit să obțină unul din primele trei locuri, însă a câștigat o mențiune. La vârsta de 11 ani, aceasta a participat la alt concurs intitulat Festivalul Concurs de Interpretare Folclorică Toamna Arieșeană unde de această dată a câștigat primul loc. Pe lângă concursurile de muzică populară aceasta a mers și la concursuri de muzică ușoară, câștigând numeroase premii.^[8]

  În octombrie 2013, șlagărul Andrei, „K. la Meteo” în colaborare cu What's Up,^[9] a fost nominalizat la categoria „Best Romanian Act” la MTV Europe Music Awards.^[10] Andra a scos noi hit-uri în aprilie, 2013 "Inevitabil va fi bine", în decembrie 2013 "Atâta timp cât mă iubești!" cu Marius Moga, în februarie 2014 cu Vunk "Numai la doi", în iulie 2014, cu Liviu Teodorescu "Așa e dragostea", în ianuarie 2015, cu Shift "Avioane de hârtie", în aprilie 2015, cu Proconsul și Ștefan Bănică "Aici cu mine", în mai 2015 "Falava", în iunie 2015, "Nebuni în noapte", în august 2015, "Niciodată nu spune niciodată", în februarie 2016, "Iubirea schimbă tot" și cel mai recent single, cu David Bisbal, "Without You", care a reușit să adune în 9 zile de la lansare peste 13 milioane de vizualizări.

  Până în prezent artista a lansat 12 albume, ale căror single-uri s-au bucurat de un real succes atât în țară cât și în străinătate, vânzându-se în peste 500.000 de copii  Alexandra Irina Mihai s-a născut în Câmpia Turzii, România la 23 august 1986. Părinții săi își amintesc cu plăcere despre primele vorbe rostite de Andra, care îngână cântecele auzite de la aceștia. Nu au trecut mult timp și s-a dovedit că un potențial și talent incontestabil avea să îi consolideze micuței o carieră stabilă în peisajul mediatic autohton.

  Deoarece Andra dorise o carieră muzicală, tatăl acesteia, Alexandru Mihai, a hotărât ca ea să participe într-un concurs muzical ce a avut loc în București organizat de către Titus Munteanu. La intrarea în concurs au participat 450 de copii, Andra aflându-se printre cei calificați.^[12] În aceeași perioadă, Andra a cântat și muzica populară, participând și la un concurs național intitulat “Pe fir de baladă”, care a avut loc la Târgu Jiu. În cadrul acestui concurs a primit mențiune. Avea doar 9 ani.  

  Debutul și primele succese

  Având un talent considerabil, acesteia i-au fost cerute colaborări de la mai mulți compozitori, la vârsta de 14 ani începând înregistrările la albumul ei de debut intitulat Andra într-un studio de înregistrări Dr. Costi. Albumul conținea 10 piese și era de genuri muzicale precum R&B și Pop-dance. Primul album numit simplu “Andra”, s-a bucurat de un mare succes din care au fost extrase două single-uri pentru videoclip: “În noapte mă trezesc”^[14] și “Eu aș da”^[15], care au devenit hit-urile anului. După o lună de la apariția single-ului “În noapte mă trezesc”, Andra este nominalizată la Premiile Industriei Muzicale Românești la trei secțiuni: Pop, Dance și R&B unde a fost răsplătită cu premiul pentru cel mai bun proiect de debut.^[16]

  Videoclipul pentru piesa “În noapte mă trezesc” a fost inclus în categoria "Romania Dominators" realizată de postul de radio Cfm, și o ilustrează pe Andra cântând pe petale de flori refrenul obsesiv care făcea furori la acea vreme în rândul adolescenților : "În noapte mă trezesc/Cu luna de pe cer vorbesc/Și-i spun durerea mea/ Doar ea mă poate asculta". Criticii au considerat melodia ca fiind renașterea unui stil neoclasic combinat cu anumite elemente foarte ușoare de manele avându-l în vedere pe cel care a compus muzica și versurile. Cu toate acestea la vremea respectivă piesa a fost considerată plagiat, fiindcă vădea similtudini cu o celebră piesă de manele a lui Ștefan de la Bărbulești ale cărui versuri erau: "În noapte mă trezesc/ Cu luna de pe cer vorbesc/ Și-i spun durerea mea/ Că mi-ai distrus inima”.^[17]

  • Al doilea album al artistei s-a numit "Dragostea mea", lansat in 2002, de pe care a promovat două piese:"Aș vrea" și "Un ocean de-ai fi".În același an a obținut locul 4 la Festivalul Mamaia, secția creație, cu piesa "E vina ta".La începutul anului următor s-a bucurat de premiul pentru cea mai bună voce a momentului la Festivalul Cântecului de dragoste, urmând mai apoi multe nominalizări la MTV România.În același an a obținut și premiul pentru cea mai mare ascensiune de la Societatea Națională de Radio și un premiu de excelență oferit de Primăria Sectorului 1 București.
  • În 2004 a promovat single-ul "Vreau sărutarea ta" împreună cu Tiger 1 de pe noul album lansat, fiind nominalizată la Premiile Radio București pentru titlul de cel mai bun interpret.
  • În 2007 a lansat primul album de muzică folclorică din cariera sa, împreună cu fratele ei, Săndel, albumul intitulându-se "De la frate la soră".La scurt timp de la lansare albumul a primit :Discul de aur", imediat urmând și "Discul de platină", iar pe 1 decembrie același an, cei doi frați au primit din partea casei de discuri trofeul "Discul de diamant".Pe 5 martie, Andra a promovat următorul ei album, de pe care a promovat piesa "Dragostea rămâne", acesta fiind și titlul albumului.În videoclipul piesei rolurile principale au fost ea și actualul său soț, Cătălin Măruță.
  • Tot în 2007 a participat la "Festivalul Cerbul de Aur Brașov", unde a obținut locul II și la competiția națională "Eurovision" alături de trupa Simplu cu melodia "Dracula, My Love", ce avea însă să fie descalificată.
  • În iarna anului 2007 a lansat albumul "Vis de iarnă" având mare succes la fel ca și restul albumelor ei.Printre nenumăratele albume de succes, Andra a cochetat și cu televiziunea, prezentând la Antena 1 emisiunea "Singuri cu vedeta și la Pro TV emisiunea karaoke "O-la-la",^[18] mai târziu făcând parte din juriul show-lui "Românii au talent".  

    Apogeul (2009-2012)

    Apogeul în industria muzicală româneasca l-a atins prin orientarea către muzica dance. Dacă până atunci Andra se axase exclusiv pe muzică populară și în special muzică pop, în 2010, Andra a scos single-urile "Abelia" și "Something New", cel din urmă având să devină indiscutabil un hit al cluburilor din toată România, cucerind rapid masele, și să fie inclus mai târziu pe albumul "Inevitabil va fi bine", single-ul făcând la vremea respectivă în țară competiție cu hit-urile Innei, "I don't see ya" al Cristinei Rus sau "Disco Romancing" al Elenei Gheorghe. Au urmat "Telephone" în anul 2011, single cu tematică și videoclip inspirate din hitul cu același nume al celor de la Lady Gaga și Beyonce și "What About Us", în primăvara lui 2012. Popularitatea și succesul aduse de aceste hit-uri au adus-o pe Andra în rândul artiștilor ce aveau să facă parte din turneul național LIDL Mix Music Evo din 2013, alături de nume precum Connect-R, Deepcentral sau Andreea Bălan, turneu ce avea să treacă prin 18 orașe. În acest timp, Andra a câștigat popularitate și din postura de jurat al emisiunii "Românii au talent" transmisă de postul de televiziune Pro TV, din publicitate, reprezentând imaginea companiilor Garnier și Lidl, dar și din aparițiile în revistele Tango, Cosmopolitan sau Unica, ajungând astfel printre cele mai de succes și cunoscute femei din România.  Liceul Economic "A.D. Xenopol"; Facultatea de Psihologie Muzicală, Universitatea Spiru Haret.  Andra a fost cooptată de Turner Broadcasting System pentru a interpreta melodia de generic a serialului Muuu și Beee: Povești de la fermă, care rulează în fiecare weekend de la ora 11:00 pe canalul Boomerang.  Andra este căsătorită din 23 august 2008 cu prezentatorul de televiziune Cătălin Măruță, realizator al emisiunii "La Măruță". În 16 martie 2011, cei doi au devenit părinți când a venit pe lume David, primul lor copil.^[21] La 23 iulie 2015, artista a dat naștere celui de-al doilea său copil, o fetiță, care a primit numele Eva Maria Ioana.  

    Andra
    Andra (în decembrie 2015)
    Date personale
    Nume la naștere	Alexandra Irina Mihai
    Născută	23 august 1986 (33 de ani) Câmpia Turzii, România[1]
    Căsătorită cu	Cătălin Măruță
    Copii	David Măruță, Eva Măruță
    Cetățenie	România
    Ocupație	Cântăreață, jurată la „Românii au talent”, ambasadoare Garnier, vedetă de televiziune
    Activitate
    Alte nume	Alexandra Irina Măruță Andra Măruță
    Origine	Câmpia Turzii, România
    Gen muzical	Pop, pop-dance, R&B, populară
    Instrument(e)	Voce
    Ani de activitate	2000-prezent
    Case de discuri	MediaPro Music

    * 1995: Răzvan Grădinaru (n. 23 august 1995 este un jucător de fotbal român