6. /20 AUGUST 2022 - POEZIE
I
Pe o stînca neagra, într-un vechi castel,
Unde cura-n vale un rîu mititel,
Plînge si suspina tînara domnita,
Dulce si suava ca o garofita ;
Caci în batalie sotul ei dorit
A plecat cu oastea si n-a mai venit.
Ochii sai albastri ard în lacrimele
Cum lucesc în roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sîn,
Rozele si crinii pe fata-i se-ngîn.
Însa doamna soacra lînga ea vegheaza
Si cu dulci cuvinte o îmbarbateaza.
II
Un orologiu suna noaptea jumatate.
În castel în poarta oare cine bate ?
— "Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;
Eu, si de la oaste ma întorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea ostire fuge sfarîmata.
Dar deschideti poarta... Turcii ma-ncongior...
Vîntul sufla rece... Ranele ma dor !"
Tînara domnita la fereastra sare.
— "Ce faci tu, copila ?" zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a iesit
Si-n tacerea noptii astfel i-a vorbit:
— "Ce spui, tu, streine! Stefan e departe;
Bratul sau prin taberi mii de morti împarte.
Eu sunt a sa muma ; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu !
Însa daca cerul, vrînd sa-greuneze
Anii vietei mele si sa ma-ntristeze,
Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat;
Daca tu esti Stefan cu adevarat,
Apoi tu aice fara biruinta
Nu poti ca sa intri cu a mea vointa.
Du-te la ostire ! Pentru tara mori !
Si-ti va fi mormîntul coronat cu flori !"
III
Stefan se întoarce si din cornu-i suna ;
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar începe... Dusmanii zdrobiti
Cad ca niste spice, de securi loviti.
Trâmbita rasuna sus pe coasta verde;
Armia lui T;epes printre brazi se pierde.
- "Iata! strig vitejii, mândrul capitan
Ce-a ucis cu mâna-i pasa musulman!"
Domnul îl saruta si cu bucurie:
- "Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau sotie?
Daca vrei avere, da-ti-voi cât vei vrea;
Daca vrei sotie, da-ti-voi fata mea!"
- "Doamne! nu voi aur, nici onori desarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag asa parte;
Plângerile tarii bratul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scapare astazi m-am luptat.
Iar de este vorba sa-mi dai sotioara,
Afla ca eu însumi sunt o fetisoara!"
La aceste vorbe junele frumos
Coiful îsi arunca, paru-i cade-undos.
Toata adunarea vede cu rapire
O fetita dulce ca o fericire.
Domnul se rapeste de mândretea ei.
- "Care din boierii-mi vrei barbat sa iei?"
- " Doamne, zise fata, vrei sa fiu sotie
Unui din ostasii care-mi place mie?
Toti sunt bravi la lupta, nu ma îndoiesc;
Însa pe-al meu mire voi sa îl iubesc."
Domnul fiu s-arunca l-ale ei picioare
Si cu o vorbire dulce rugatoare:
- "Fii a mea domnita si îti jur pe cer
Pentru tine-n lume sa traiesc, sa pier!"
La aceste vorbe tânara fecioara
Rumenind la fata ca o rozisoara:
- "Daca vei iubirea-mi sa o dobândesti,
Pentru tara, doamne, sa mori, sa traiesti!"
Sub un chip de înger, într-un vis ferice,
Domnului Vasile gândul rău îi zice:
- "Monastirea Putna, ăst locaş plăcut,
S-a zidit pe aur de un domn avut.
Mergi şi o dărâmă pâna-n temelie
Şi-ei găsi tu aur să faci alte-o mie".
Iar Vasile-domnul d-aur pătimaş,
Pune să dărâme ăst frumos locaş.
Când ostaşii sapă până-n temelie,
Un bătrân călugăr zice cu mânie:
- "Domnii mari nălţară sfinte monastiri
Să aminte ţării zile de măriri.
Tu le surpi, o, doamne! Tu nu le-nţelegi,
Căci tu nu ai fapte de urmaşi să legi.
Când un domn la aur inima-şi robeşte,
Tronul se degradă, ţara veştejeşte.
Însuşi ca magnetul tragi şi însuşeşti
Aurul oriunde poţi să îl găseşti.
Dar te teme, doamne, să nu tragi la tine
Cuiele de aur ce de tronu-ţi ţine."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Domnul nu ascultă în a lui orbie,
Sapele răstoarnă vechea temelie.
Domnul şi boierii între ei se cert...
Însă ce găsiră? - Un mormânt deşert.
Pe mormânt sunt scrise litere străbune.
Un tălmaci citeşte şi la toţi le spune:
- "Din comori ce strângem pe acest pământ,
Iată ce-i al nostru: un tăcut mormânt!"
De atuncea domnul pierde-a lui domnie
Şi curând în urmă moare-n sărăcie.
Dimitrie Iov (n. 9 martie 1888, sat Uricani, orașul Flămânzi, județul Botoșani – d. 20 august 1959, Gherla) a fost un poet și prozator român, director al Teatrului Național din Iași între 1942 și 1944. Pe numele său real, Dumitru Iov.
BIOGRAFIE
Dumitru Iov a fost fiul lui Teodor Iov și al Ecaterinei, comercianți.
A făcut Școala Comercială Superioară din Iași fiind apoi numit primul director al teatrului de propagandă din Basarabia (1919) și Inspector general al artelor în Basarabia (1920). A fost ales deputat (1926), senator (1931) și prefect de Soroca (în 1921 și 1926).
A debutat în 1911 la revista Luceafărul din Sibiu.
A colaborat la revistele: Flacăra, Ramuri, Drum drept, Țara noastră, Doina, Solia, Capitala, Viața literară, Facla, Cosînzeana, Adevărul literar, Gînduri bune, Dacia, Adevărul, Dimineața, Universul, Ordinea, Îndreptarea, Sfatul Țării, etc.
A condus periodicele Renașterea Moldovei, Biblioteca copiilor și tinerimii, Cuvântul, Cuvântul nostru și Basarabia de Sus.
Arestat de Securitate la 10 noiembrie 1956 sub acuzația de uneltire și agitație publică, D. Iov a fost condamnat la 6 ani de închisoare, fiind încarcerat în închisorile Jilava și Gherla. Se va stinge din viață pe 20 august 1959, în timp ce era încarcerat la penitenciarul din Gherla.
PSEUDONIME
- D. Codru
- Delaflăminzi (Universul literar, 1911 - 1912)
- D. lov-Solferino (Freamătul, Tecuci, 1911; Universul literar, 1910)
- D. Liuba
- D. Luncă
- Ion Opincă
- Mihail Oțel
- D. Pădure
- Vladimir Sacară
- Solferino (Freamătul, Tecuci, apoi Bîrlad, 1911 - 1912; Universul literar, 1911 - 1912).
VOLUME PUBLICATE
- Scrisori către un nepot: moartea Regelui Carol (Craiova: Ramuri, 1915);
- În lunca Trotușului (nuvele și schițe, București: România Nouă, 1923);
- Amintiri și lacrimi (nuvele și schițe, București: 1932);
- Priveliști basarabene (București: Naționala-Mecu, 1941);
- Gospodarul din Orhei (nuvele și schițe, București, Monitorul Oficial, 1942);
- Biruitorii de la Țiganca (București, Universul, 1943);
- Covor basarabean (versuri, Iași, Cartea Moldovei, 1943);
- D-aia n-are ursul coadă... (București: Vremea, 1943);
- Moldova de la Nistru (București: Dacia Traiană, 1943);
- Duduia Adela (nuvele și schițe, București, [19--]);
- Basarabia și Bucovina de Sus sub noua stăpânire (1940, 1941);
- Sub călcâiul comunist. Pagini de crud adevăr (1941);
- Scrieri, în două volume.Editura Știința, Chișinău, 2017, Colecția Moștenire, Ediție de Mihai și Teodor Papuc;
- în manuscris romanul Vulpea de baltă, culegerea de nuvele Bărbieria din Hârlău și trilogia Basarabiei Cărți poștale. Figurează în antologiile: Mireasa de peste Prut (Al. Darie, București: 1994) și Crizantema de la frontieră (V. Bâtcă, București: 1996).
Pe strada mea au înflorit castanii
Şi-n liniştea ce plânge din podgorii,
Sub umbra lor se plimba azi duşmanii.
Cum stau la rând, pe uliţa pustie,
Îmi par răzăşi, chemaţi la adunare
Şi-n freamătul cu fire de poveste,
Trezeşte parcă din adânc chemare.
Bătrânul Nistru, pribegit în vremuri,
Urzeşte cânt pe stative de stancă
Şi doina tristă din castani o fură,
Să ducă-n sate jaluire adâncă...
Au înflorit castanii la Soroca
În primavara plină de 'ntristare;
Parcă-s policandre verzi în care ard
Mii lumânări svârlite din altare.
Nu se deschid fereşti ca să-i sărute
Ca-n alte dăţi, din fiecare casă,
În uşile unde şoptiau în noapte,
Pragul, nu-i prag, e piatră care-apasă.
De-aici, din depărtările pe unde
Durerea-şi poartă-n amintire paşii,
Sub volbura de lacrimi ce duc ochii,
Aud pe strada mea cum trec vrăjmaşii.
Au înflorit castanii la Soroca
Au înflorii ş-acuma ca'n toţi anii,
Pe uliţa pustie şi străină,
Azi, pentru cine-au înflorit castanii ?
Dă Doamne, toamna care va veni,
Să pângăriască suflet de pahonţ,
Să fie-o palmă fiecare ram
Şi fiecare fruct, să fie-un glonţ.
Covor basarabean
Ce mâini trudite de țărancă
Ți-au înflorit urzeala trandafirii
Și te-au țesut, ca să te calce mirii?
Cum o strigau? Marie? Ancă?
Pe câmpul tău bogat, cum e un lan,
Privirea mea citește ca-n scrisoare,
Gândindu-mă la biata țesătoare,
Frumosule covor basarabean.
Eu parcă văd o frunte cum asudă
Și-obrajii aburiți, ca niște pâini!
Aș vrea ca să sărut acele mâini,
Ce te-au-nflorit cu dragoste și trudă.
Au plâns deasupra ta tristeți de moină
Și inima și-a destrămat-o-n fire;
Chenarul drag ți l-a țesut din doină
Și florile din cântec de iubire.
În clitul, sub icoane, ce-adun anii
Din truda degetelor de mărgean?
Căci zestre-ai fost și te-au furat dușmanii,
Frumosule covor basarabean.
Urâtă hartă are ţara mea
Urâtă hartă are ţara mea
Cum au sluţit-o grelele urgii…
Privirea tot de lacrimi plină mi-i
De câte ori mă uit la ea.
Îmi pare o inimă de bun român,
Cu vârful spintecat pe marea largă,
În care a intrat adânc, s-o spargă,
Pumnalul ce pândea-n ascuns, păgân.
………………………………………
Dar mâine vor doini la stâni ciobanii,
Carpaţii când nu vor mai fi hotar,
Căci ziua va sosi s-o facem iar
Cum ne-au lăsat-o Dacii şi Romanii…
Cărți poștale
Trecea un mort pe stradă, aseară, în amurg,
O gloabă trăgea dricul cum ar fi tras un plug,
Nici preoţi înainte, nici rude la sicriu…
De-asupra blăni de ceaţă, iar împrejur pustiu.
Doar toamna îmbrăcată în straiul ei cernit
Torcea, din cerul tulbur, lacrimi necontenit
Şi-n drum urzise ploaia, din plânsul ei, izvod;
În depărtări copacii oftau, ca la prohod.
VASILE POGOR
| Vasile Pogor | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iași, Moldova |
| Decedat | (72 de ani) Bucium, Buciumi, Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | lingvist istoric de artă filozof istoric literar[*] critic literar[*] judecător filolog clasicist[*] traducător poet politician |
| Primar al municipiului Iași | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Constantin Langa |
| Succedat de | Ioan Diamandi |
| În funcție – | |
| Precedat de | Nicolae Gane |
| Succedat de | Pandele Zamfirescu |
| În funcție februarie 1880 – | |
| Precedat de | Constantin Cristodulo-Cerchez |
| Succedat de | Nicolae Gane |
| Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice | |
| În funcție – | |
| Precedat de | George Mârzescu |
| Succedat de | Petre P. Carp |
| Prefect al județului Iași | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată februarie 1866 | |
| Deputat al României | |
| Partid politic | Partidul Conservator |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
Modifică date / text  | |
Vasile Pogor (n. , Iași, Moldova – d. , Bucium, Buciumi, Iași, România) a fost om politic, publicist și poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcția de primar al municipiului Iași.
BIOGRAFIE
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
A deținut apoi funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Iași (1869-1870, 1875-1876).
Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (20 aprilie - 23 mai 1870)[2], Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași (februarie 1880 - 26 aprilie 1881, 7 iunie 1888 - 7 iunie 1891, 30 mai 1892 - 11 noiembrie 1894).
În calitate de primar al Iașului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin următoarele:
- a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iași, în perioada administrației sale demarând lucrările de construire.
- este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni”.
- a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare.
- în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iași).
ACTIVITATE LITERARĂ
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Puținele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri, Sfinx egiptean ș.a) au totuși un aer de prospețime și o pronunțată nuanță de umor.
POEZII:
Poezie
Neam vine și neam să trece, iar pămîntul în veci stă,
Din visul zădărniciei aceasta mă deșteptă
Muritoriu că este omul, toți o știu și o simțesc
Dar puțini la adevărul vremelniciei gîndesc.
Iubirea acea de sine ce în lume mișcă tot
Din cuvîntătoriu îl face dobitoc pe om nitot.
Cu nadă înșălătoare îl zmulge din adevăr
Și-n prăpastia pierzării îl tîrîește de păr.
Decît toți a fi mai mare, în patria mea dorem
Și pentru pogorîtorii cei din mine o gătem.
Aceasta cum se lucrează ? Să lucrează prin păcat.
Ca să calc în așa treaptă, trebuie să fiu bogat,
Ca să adun bogăție urmeaz-a fi răpitoriu,
Crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos și-nșălătoriu.
Dar bogați mai sînt și alții ; trebuie sau să-i zatresc,
Sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,
Și pe toți cei deopotrivă cu mine să-i împilesc
Și un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.
Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat
Cu a sale mustrări toate să-l înnăduș prin păcat.
Sîngele celui deaproape să-l privesc neoțărît
Cum gîlgîiește cu spumă de mîna mea omorît.
Văduva și sărmanul aceluia să-l privesc
Îmbrăcat în haine negre la ușa mea cum zvoresc,
Să văd muritori de foame să-i văd goli și umiliți.
Strîngînd fărmături din masă pe supt păreți osîndiți.
Fără îngrețăluire să știu de a lor avut
Prin crîncenă sîlnicie că a-l răpi am putut.
Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut
Ce m-au adăpat ci șaăte și-n sînul ei m-au crescut.
Să o vînd la orișicine va voi a o prăda,
Obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.
Pe fiii săi cei durelnici prin vînzare să-i zăresc,
Pe lăcuitorii pacinici, care sînt și ai miei frați,
Cruzimei spre sfășuire să-i privesc de mine dați.
Norodul în pătimire prin a mea faptă adus
Și în giugul nedreptății suspinînd de mine pus
A sale ohtări și lacrămi, gemătul întristatoriu,
Să-mi fie din nesimțire un organ veselitoriu.
Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm și să zdrobesc.
Tot focului mistuire și sîmcelii să jărfesc,
Și prin așa sîngerate și încumplite urmări
Scara cătră înălțime să-mi zidesc din sfărîmări.
Dar iată că sînt om mare, căci de mine toți se tem,
Toți supt toiag de fer rece suspină și plîng și gem.
Pînă cînd însă acestea toate am putut să le fac,
Anii vrîstei mă dărmară și în patul morții zac.
Fără să știu vreodată pofta mea a-mi sătura
Fără să pociu în viață un ceas a mă bucura.
Înfășurat de durere de ostenele dărmat,
De grija a face răul ca de un vierme săpat,
Pîngărit în fapte rele de cugetul mieu muncit
Văd minutul acel groaznic al morții că au sosit.
Cu cît puterea trupească s-apropie spre sfîrșit,
Cu atîta să întartă cugetul spre dosădit,
În oglinda minții mele el îmi arată pe rînd
Cît am făcut fapte rele și ce m-așteaptă curînd.
Mustrarea lui acea dreaptă o sîmpt bine, dar tîrziu :
Că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.
Ce-au fost dar a mea viață ? Un durelnic valmașag
De cruzimi, de prigonire și de cumpliri înșirat.
Un suflet plin de păcate, la giudețul strașnic duc.
Ce Mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,
Dobitoc fără sîmțire, fără carne, fără bot :
„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor
Tot din spiță bărbătească din Vasilie Pogor” ;
Cînd dezbrăcat de sîmțire și în stihii desfăcut
Nu voi auzi din aer nici nu voi sîmți din lut,
Cînd focul ce zădărește patimile sufletești
Și apa care dă vlagă vînzoșiei cei trupești,
Întoarse la a lor vecinic și îmbelșugat izvor
Nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor ?
Dar neam trece și neam vine, iar pămîntul în veac stă
Acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,
Cît în mormînt mă făcură a mea țărnă să o cerc,
În vreme ce ieu sînt încă într-a viețuirei cerc ?
Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu
Lacom, nedrept și năpraznic, egoist și răpitoriu ?
Ce puținare de suflet și de frică în zadar
Cînd toate sînt trecătoare cîte vecinice să par !
Cînd adevărul nu poate să stea mult mistuit ,
Nici omul drept în uitare să zacă înnădușit !
„Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut
Înlățîndu-să spre nouri, dar după puțîn căzut
Nu mai era în ființă nici locul nu i-am aflat ;
Cînd pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tîmpinat,
Nici cerșitoare de pîine și nici lipsită de dar,
Ca roa din cer pe dînsa să varsă milă și har.”
Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu
Și așăzămîntul vecinic îi iaste răsplătitoriu ;
A nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaș,
Ajung în curînd să fie cucuvearcilor sălaș.
Și pristolul întru care lacomul său proslăvea
Cu averea ce din lacrămi adunată o avea
Acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost
Mîrșavilor tîrîtoare îl vezi pustiu adăpost.
Sala înfrumusățată cu orhestră de cîntat
Liliacului de noapte rămîne spre încuibat.
Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,
Cînd măgulitorii vremii acolo să aduna,
Abia aud în răstîmpuri, duioasăle glăsuiri
A cucuvearcii ce plînge grozavele răsipiri
Galeriile surpate, stîlpii sfărîmați și căzuți,
Piste aur, piste lustru îi văd cu mușchi învăscuți.
Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,
Agiung să fie străpusă de troscot și urzîșor.
Și fereastra întru care ceranile înflorea,
Sfredelită de un șarpe ce să sorește pe ea.
Răpitoriul ca o ceară în puțîn îl văd topit
Într-un moștean ce îl lasă după sîne ticăit.
Averile lui în pradă, numile lui blăstămat ;
Rugul neamului său pică veșted, slab și defăimat.
Și ca unul ce-n viață tuturor au fost pismaș,
În tot omul după moarte își lasă cîte-un vrășmaș.
Cel slab rămîne la dînsul și dreptul a-l cerceta,
Sărmanul moștenirea părințască a-și căta.
O văduvă întru lacrămi are de a jălui
Averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,
Cel puternic răsplătirea vînează a-și izbîndi,
De împilarea în care să sîlea a osîndi.
Toți zîcînd cu a lui stare au ceva a descurca,
Și ponos pe a lui nume și blăstăm a-i arunca
Iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,
Ca puhoiul cel năprasnic cel mai strașnic întărtat.
Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas
După vrednicul de ură al egoismului pas.
ZAHARIA PANĂ
| Zaharia Pană | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Gorna Belica(d), Opština Struga(d), Macedonia de Nord |
| Decedat | (79 de ani) New York, SUA |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | jurnalist scriitor poet |
| Activitate | |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
| Limbi | limba română Limba aromână |
| Modifică date / text | |
Zaharia Pană (cunoscut și sub numele de Zahu Pană, n. , Gorna Belica(d), Opština Struga(d), Macedonia de Nord – d. , New York, SUA) a fost un poet, scriitor și publicist de origine aromână. S-a născut la 20 august 1921 în comuna Belea de Sus, fosta Macedonie iugoslavă. Tatăl său, Vasile Pană a luptat ca voluntar în primul Război Mondial. În 1925 familia sa a fost colonizată în Cadrilater, comuna Cocina, județul Durostor. Aici, Zaharia a urmat școala primară și apoi școala comercială din Silistra. La 14 ani debutează în revista liceului Lumina, cu poezia Vijelie. După moartea prematură a tatălui său in 1935 și cedarea Cadrilaterului în 1940, se mută la București alături de ceilalți membri ai familiei sale, continuându-și studiile în capitală. Simpatizant al mișcării naționaliste care cuprinsese țara, este arestat prima oară în 1941, condamnat la 8 ani de închisoare și trimis la Aiud. Tot în 1941, este trimis împreună cu un grup de studenți aflați în dentenție pentru a lupta pe frontul de răsărit. După terminarea luptelor este luat prizonier de trupele sovietice, dar reușește să fugă și să ajungă în țară, unde își termină studiile liceale și absolvă Academia Comercială din București. În anul 1958 este arestat din nou de regimul comunist și trimis la Aiud însă este eliberat în 1964 în urma Decretului de Grațiere.
În anul următor, 1965, s-a căsătorit cu Marica Caramihai, reușind să emigreze în Statele Unite cu ajutorul unei rude a soției sale, stabilindu-se la New York, unde a fost ales președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Zahu Pană a desfășurat o intensă activitate jurnalistică la câteva publicații de limba română. În 1982 publică la Editura „Cuvântul Românesc” lucrarea „Poezii din închisori”, o culegere antologică din opera lirică a peste 50 de poeți cunoscuți și anonimi, iar în 1989, cartea lui de poezii originale, „Cu acul pe săpun”. A murit la 11 martie 2001 în New York.
REFERINȚE CRITICE
„ Poet pătimaș, înzestrat și cu o memorie prodigioasă, Zahu Pană a fost primul care a cules cu pasiune și interes, atât în închisoare, cât și după aceea, aproape toată creația lirică a poeților români condamnați de infernalul regim comunist. A avut o viață zbuciumată, plină de peripeții dramatice, de chinuri, de lipsuri, de frământări și de avânturi idealiste, cu înfrângeri și ridicări, dar până la urmă triumfătoare și pilduitoare, bogată în roade pe plan cultural și spiritual. Zahu a fost un poet și publicist de mare talent și un luptător naționalist dârz și neînfricat până în ultimele lui clipe, când s’a dus dintre noi.” (Ionel Zeana)
G. DEM TEODORESCU
| Gheorghe Dem Theodorescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (50 de ani) |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (septicemie) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | biograf[*] scriitor de literatură pentru copii[*] politician collector of fairy tales[*] |
| Activitate | |
| Partid politic | Partidul Național Liberal |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din Paris |
| Pregătire | Ioan Zalomit Ulysse de Marsillac Émile Egger[*] Numa Denis Fustel de Coulanges August Treboniu Laurian Georges Perrot[*] Eugène Benoist[*] Benjamin-Constant Martha[*] |
| Modifică date / text | |
Gheorghe Dem Teodorescu (n. 25 august 1849, București – d. 17 august 1900, București) a fost folclorist și istoric literar român, licențiat în litere al Universității Sorbona în 1877.
A avut contribuții majore la introducerea criteriilor științifice de culegere și interpretare a folclorului, a scris lucrări asupra literaturii antice și a fost primul bibliograf și litograf al lui Anton Pann.
Între 1869 și 1875 a fost redactor al revistei Ghimpele[1], în care a debutat la 17 mai 1870, sub pseudonimul Ghedem, publicând pamfletul “Animale politice – Maimuța”, care se înscria în linia atacurilor antimonarhice ale revistei.[2]
În perioada 21 februarie - 21 iulie 1891 a fost Ministrul cultelor și instrucțiunii publice în Guvernul Ioan Em. Florescu (2).
Între 1895 și 1899, Gheorghe Dem Teodorescu a fost director la Fundația Universitară "Carol I".
În perioada interbelică, în parcul din fața Ateneului Român se afla un bust al lui Gheorghe Dem Theodorescu, sculptat de Carol Storck.
LUCRĂRI
- Cercetări asupra proverbelor române, 1877
- Noțiuni despre colindele române, București, Tipografia Tribunei Române, 1879. Carte dedicată lui Gr. G. Tocilescu
- Tratat de versificare latină, vol. I 1879 (Prozodia), vol. II 1880 (Metrica)
- Viața și Operele lui Eufrosin Poteca, 1883
- Poezii populare române, 1885
- Operele lui Anton Pann, 1891-1893
- Istoria literaturii latine, 1891
- Istoria filosofiei antice, 1893
- Cronica din Nürnberg: 1493, 1893
- Basme române, Editura pentru literatură, București, 1968 (Autor: George Dem Teodorescu)
POEZII POPULARE CULESE
NICHIFOR CRAINIC
| Nichifor Crainic | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | Bulbucata, Vlașca, România | ||
| Decedat | (82 de ani) Mogoșoaia, Ilfov, România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Religie | creștin ortodox | ||
| Ocupație | filozof jurnalist publicist teolog[*] profesor universitar[*] politician poet | ||
| Activitate | |||
| Alte nume | Nichifor Crainic | ||
| Educație | Facultatea de Teologie a Universității din București, Universitatea din Viena | ||
| Alma mater | Universitatea din Viena | ||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| Partid politic | Mișcarea Legionară, Liga Apărării Național-Creștine | ||
| Mișcare politică | naționalism, antisemitism extrema dreaptă, fascist, legionar, carlist, anti-carlist, pro-Ion Antonescu, pro-comunism | ||
| Premii | Premiul Național pentru poezie Doctor honoris causa al Universității din Viena | ||
| Profesor pentru | Arsenie Boca | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
| Liga Apărării Național Creștine | |
| Președinte | A. C. Cuza |
|---|---|
| Secretary-General | Nichifor Crainic |
| Fondat | March 4, 1923 |
| Desființat | July 16, 1935 |
| Unit cu | Partidul Național Creștin |
| Sediu | București |
| Ziar | Apărarea Națională[1] |
| Ideologie | Ultranaționalism Anti-semitism |
| Poziție politică | Extrema dreaptă |
| Religie | Creștin Ortodox |
| Steag | |
 | |
| Modifică text | |
| Parte din seria |
| Fascismul în România |
|---|
Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre,[2] n. , Bulbucata, Vlașca, România – d. , Mogoșoaia, Ilfov, România) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist[3][4][5] și fascist[6], antisemit, de extremă dreaptă.[7] În perioada de început a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu (1908), D. Crainic (1909), D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic (1910)[8], Victor Mărginaș[9]. Din aprilie 1926 Nichifor Crainic este numele lui legal[10]. În 1940 este ales membru al Academiei Române pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga, exclus în 1945 și reconfirmat post-mortem în 1994. Crainic a fost de asemenea unul dintre teoreticienii etnocrației din perioada interbelică.[11]
BIOGRAFIE
Nichifor Crainic s-a născut în 1889, în Bulbucata, județul Vlașca (astăzi Giurgiu). A studiat teologia la Seminarul Central (1904-1912) și apoi la Facultatea de Teologie (1912-1916) din București.[12] În perioada facultății a fost cântăreț la Biserica Zlătari[necesită citare]. După terminarea studiilor, a dorit să devină preot al acestei biserici, dar deși a fost susținut de părintele Constantin Nazarie, Gala Galaction, Nicolae Iorga și I.G. Duca, mitropolitul-primat Conon Arămescu-Donici a refuzat numirea[13]. Se căsătorește în acest an cu cumnata bunului său prieten, Nicolae Băculescu.[necesită citare]
După intrarea României în război cere să fie trimis voluntar pe front, dar este refuzat.[necesită citare] Cu puțin timp înaintea ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale este înrolat și încadrat în Compania II sanitară. Urmează refugiul în Moldova, fiind cantonat în satul Simila, după care ajunge în iarna lui 1917 la Iași doborât de o dublă pneumonie. După însănătoșire este repartizat soldat sanitar la Spitalul Militar din Iași. Lucrează în redacția revista lui Nicolae Iorga, Neamul românesc între 1917 și 1918. Apoi în redacția Daciei între 1918 și 1920.[12]
După divorț și neînțelegerile cu noul director al publicației Dacia, col. Ștefan Zăvoianu, îndemnat de Lucian Blaga, pleacă la Viena. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie în anul universitar 1920-1921. În această perioadă o cunoaște pe Aglae, studentă la medicină, cu care se căsătorește. În mai 1921 se naște Furtuna Ioana, unica lui fiică.
Va rămâne până în iunie 1922 pentru încheierea stagiului de patru semestre. Viena devenea spațiul necesar formării dimensiunii mistice care se va identifica în activitatea de profesor și în lirica sa. A obținut doctoratul în filosofie la Viena. Își desfășoară activitatea în calitate de profesor universitar la Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău[14]. Este creatorul curentului gândirist[15] axat pe „autohtonism”.
ACTIVITATEA LITERARĂ
Crainic a debutat ca poet în 1906, în perioada când era elev la seminar, cu poezia La horă publicată în revista școlară Spre lumină, unde semnează cu numele real, Ion Dobre[16].
A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică,[17] de la Cluj la București, preia conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind directorul și mentorul ei și - după cum lăsa să se înțeleagă - inițiatorul curentului gândirist[15], axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism. În "Gândirea" au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică naționalistă a curentului gândirist, tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul (național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai corectă pentru România[18]. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria „statului etnocratic" în lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”. De asemenea,a colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare.
Dumitru Stăniloae îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelectuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”[19].
Crainic, fiind profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București, a dezvoltat o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, că Iisus nu ar fi fost evreu și că Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor[20].
În 1968 Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști ca Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu. Acest episod este semnalat de Monica Lovinescu în revista "Destin" apărută în Spania, care face o analiză a polemicii iscate atunci în România. Împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: "Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în "Destin", Madrid, 1969, 19-20, p. 126-135).
ACTIVITATEA POLITICĂ
Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.[21]. A fost carlist, anti-carlist, colaborator cu Ion Antonescu și unul dintre principalii ideologi fasciști[6] și antisemiți[3][22][23][24][25] din România. A fost secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Ion Antonescu.
ACTIVITATEA JURNALISTICĂ
A fost directorul ziarului naționalist „Calendarul” apărut la București în 25 ianuarie 1932 și suspendat la 24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut la 9 iunie al aceluiași an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat ca urmare a unui virulent articol al lui Crainic, îndreptat contra lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și camarilei regale, articol intitulat „Țara regelui Wieder și a reginei Duduca”. După asasinarea primului-ministru I.G. Duca, Crainic este arestat, împreună cu conducerea legionară și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. La procesul ce a urmat, a fost achitat. A fost președintele Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune, implicit președintele Societății de Radio din data de 16 septembrie 1940 (conform revistei „Radio Universul nr. 310/21 septembrie 1940, pag.3) până în februarie 1941.
PROCESUL ȘI PRIBEGIA
Momentul 23 august 1944 l-a găsit în București având dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu[26].
Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.[15]
Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: "Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști" ("Scânteia", nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).
În cadrul procesului „lotului ziariștilor fasciști” (alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții)[27], Tribunalul Poporului l-a condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 2/4 iunie 1945, la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război[26].
DETENȚIA ȘI ULTIMII ANI
Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947[26] l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă[28]. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcărești și Jilava.
După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.[15]
Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968[29][30] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.[31]
În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim: Închisorile unui preot comunist, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal[32][33]).
Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu[32].
Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.
OPERA
POEZII
- Șesuri natale (versuri), Editura Ramuri, Craiova, 1916;
- Zâmbete în lacrimi (versuri), "Biblioteca Scriitorilor Romani", Nr. 22, Editura Alcalay, 1916;
- Darurile pământului (poezii), Editura Cartea Românească, Ediția I, București, 1920; Editura Cartea Românească, Ediția a III-a, 1929;
- Cântecele patriei, 1925, 1931;
- Țara de peste veac, Editura Cartea Românească, București, 1931;
- Șoim peste prăpastie, versuri 1962-1964, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
- Poezii alese 1914-1944, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
- Țara de peste veac, Poezii antume: 1916-1944 (1997).
ESEURI
- A doua neatârnare, eseu, 1926;
- Povestiri despre bunul Dumnezeu, eseu, Bucuresti, 1927.
- Sensul tradițiunii, eseu, 1929;
- Sensul teologic al frumosului, eseu, 1932;
- Mărturisire de credință, eseu, Bucuresti, 1934.
- Rasă și religiune, eseu, 1935;
- Puncte cardinale în haos, eseu, Ediția I, Editura "Cugetarea", 1934 (1936???), Ediția a II-a, Editura Albatros, 1998;
- Ortodoxia, concepția noastră de viață;
- Programul statului nostru etnocratic, 1937;
- Ortodoxie și etnocrație, 1938, 1940, 1941, republicare în 1997;
- Nostalgia paradisului, eseu, Ediția I, 1939, 1940, 1994, Editura Moldova, 1996;
- Germania și Italia, 1943;
- Iisus, Editura "Fratia Ortodoxa", Wiesbaden, 1956 (Colecția lucrătorului creștin);
- Îndreptar Ortodox, Editura "Fratia Ortodoxa", Wiesbaden, 1957 (Colecția lucrătorului creștin);
- Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
- Dostoievski și creștinismul rus, 1998;
- Spiritualitatea poeziei românești (1998)
CURSURI
- Cursul de teologie mistică, (litografiat), 1936, 1938???;
- Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică, 1993, 1995
- Cursuri de mistică, Editura Deisis, 2010;
- Curs de istoria literaturii bisericești și religioase moderne;
- Curs de Apologetică;
- Curs de Istoria literaturii religioase moderne (litografiat)
- Curs de Mistică, Dogmatică și Apologetică (litografiat)
MEMORIALISTICĂ
- Zile albe - Zile negre, Memorii, Vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991;
- Memorii, Pribeag în țara mea; Mărturii din închisoare; Memoriu: răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, 1996;
PUBLICISTICĂ
- Icoanele vremii (articole de atitudine), Editor H. Steinberg, București, 1919;
- Priveliști fugare: note din Transilvania, Editor H. Steinberg, București, 1921;
- Teologie și filosofie, Publicistica 1922-1944, Editura AIUS, Craiova, 2010
PUBLICAȚII LA CARE A COLABORAT
- Spre lumină, revistă școlară din Iași;
- Ramuri din Craiova, nr. VII (1912), VIII (1913), IX (1914);
- Păstorul ortodox din Pitești;
- Junimea din Râmnicu Vâlcea în perioada 1909-1910 sub pseudonimele C., N.C., N.Cr., D. Crainic[34];
- Cultura românilor din Craiova folosind numele real;
- Luceafărul din Sibiu, nr. XIII (1914), XIV (1919); Colaborează în perioada 1919-1920.
- Viața Românească din București ??? Iași;
- Sămănătorul din București;
- Neamul românesc din București; debutează ca redactor. Colaborează în perioada 1916-1918.
- Lumina literară din București în 1913 folosind numele real;
- Revista ortodoxă din București, 1913, 1914;
- Lumina Nouă din București, 1913;
- Căminul nostru din București;
- Viața literară din Craiova (1926);
- Curentul din București; Colaborează în perioada 1928-1929.
- Cosânzeana din Orăștie (1913 - 1926);
- Revista politică și literară din Blaj;
- Klingsor din Brașov, probe în 1929 și 1935
- Gândirea din Cluj, nr. I (1921-1922) și pe toată perioada după mutarea acesteia la București (1923-1944) când preia conducerea de la Cezar Petrescu;
- Calendarul înființat de el la 24 ianuarie 1932; Director al revistei. Colaborează în perioada 1932-1933.
- Sfarmă-Piatră - în perioada 1936-1938;
- Porunca vremii - 1938 (două luni);
- Buna Vestire;
- Cartea vremii;
- Drumul drept, nr. X (1915);
- Flacăra de la Iași, nr. V (1915-1916), 1921-1922;
- Lamura; Colaborează în perioada 1919-1920.
- Dacia - în perioada 1918-1920.
- România Nouă, 1920;
- Transilvania, nr. 3 (iulie 1920), nr. 10 (octombrie 1920);
- Cuget Românesc, nr. I (1922);
- Ideea europeană;
- Spicul;
- Revista critică;
- Cuvântul (fondat împreună cu Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Victor Ion Popa). Colaborează în perioada 1924-1926.
- Rampa - în perioada 1926-1928; la un anumit moment dat a luat apărarea actriței evreice Leny Caler (1904-1992), jignită de o manifestație studențească.
- Revista Fundațiilor Regale, nr. 1 (ianuarie 1941);
- Telegraful român din Sibiu, în perioada 1944-1945, folosind pseudonimul Victor Mărginaș;
- Glasul patriei; Colaborează în perioada 1962-1968;
TRADUCERI
- Verhaeven, Belgia insangerata, București, 1916.
- Rabindranath Tagore, Sadhana. Calea desăvârșirii, 1922[35];
- Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, Ediția I, Editura Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1922[36], Editura Miron Neagu, Sighișoara, Editura Nemira, București, 2007, ISBN 978-973-569-970-3;
APRECIERI ÎN PRESA STRĂINĂ
- Charles Maurras, Action française
DISTINCȚII
- Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)
- Doctor honoris causa al Universității din Viena (1940)
Stând între cer şi-ntre pământ stingher,
Crescui şi eu din veşnicul mister
Din care toate îşi pornesc izvorul.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Şi simt că-n mine năvăleşte dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Şi-n freamătul de foi nelămurit,
Cu şoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.
De mic, o tată, m-ai crescut în dorul
De-a tălmaci a firii largă carte,
Mi-ai revărsat în inima fiorul
Câmpiilor desţelenite-n marte.
M-ai dus în faţă zărilor deschise
Şi soarelui i-am îndurat arsură;
În sufletu-mi buchetele de vise
Au înflorit când înflorea răsură,
Cant tu arai, cu-un tril de doina-n gură,
Sub arcul cerurilor unduiate.
Am învăţat a versului măsură
Din simetria brazdelor arate.
Din zborul ce-l grăbeşte ciocârlia
Am învăţat aprinsele avânturi,
Şi ritmul care naşte armonia,
Din legănarea grânelor în vânturi.
Tu scrii şi-acum cu plugul, primăvară,
A ţarinii mănoasă poezie;
Eu, grea dar dulce, mi-am primit povara
De-a zugravi divină-i măreţie.
Şi-n vis, când noaptea îşi resfiră-n slavă
Luciosul par gătit cu flori de aur,
Prielnicele zane din dumbravă
Mi-adus zâmbind ghirlande verzi de laur.
L-a zugravit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinti intre stergare de galben borangic
Si sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.
Auzi, un clopot misca vazduhul peste munti
Si se bolteste-n sunet cat cerul de margean
De dincolo de lume te-ndeamna să renunti
O taina fără de moarte la veacul pamantean.
Vom asculta din strana vecernia-n sobor
Când intra-n schit odata cu pasul serii lent
In murmure ca zvonul albinelor în zbor
Naluci calatorite din Vechiul Testament.
Cu aur pe odajdii, inbalsamatii tei
Vor ingina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumina lina m-as bucura să zici.
Când, la sfarsitul slujbei, vom saruta sfios
Argintul sfintei scoarte de Evangheliar,
Ne va parea o clipa ca ne-a zarit Hristos,
Miscand încet perdeaua intrarii în altar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu