2. /20 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

Decese

·         14: Agrippa Postumus, fiul adoptiv al împăratului roman Augustus, este executat de gărzile sale  în circumstanțe misterioase. Marcus Agrippa Postumus Iulius Cezar (26 iunie 12 BC – 20 august AD 14),  cunoscut sub numele de Agrippa Postumus,era fiul lui Marcus Agrippa Vipsaniusși al Juliei. Bunicii materni erau împăratul roman Augustus și a doua sa soție a sa, Scribonia. Născut după moartea tatălui său (de unde și numele), a fost adoptat deîmpăratul Augustus. Pentru o perioadă el a fost moștenitor al tronului lui Augustus, dar în circumstanțe neclare a fost arestat și exilat. În momentul mortii lui Augustus a fost executat de gărzile sale.

·         535: A decedat Sfantul Mochta (în sursele latine Maucteus), ultimul ucenic supraviețuitor al Sf. Patrick, apostolul Irlandei.

·         984: Papa Ioan al XIV-lea

·     1153: Moare Sfântul Bernard de Clairvaux; a fost canonizat oficial la 18.01.1174 (n. 1090).

Bernard de Clairvaux (cunoscut și ca Sfântul Bernard, n. 1091, d. 21 august 1153, Clairvaux) călugăr și conte de Châtillon – foto – ro.wikipedia.org

În anul 1115, Bernard de Clairvaux fondează celebra mănăstire cisterciană Clairvaux, în Burgundia, pe care o va conduce timp de aproape patru decenii . În calitate de abate de Clairvaux, Bernard a întemeiat șaizeci și opt de mănăstiri-fiice (dependente de spiritualitatea abației-mamă), răspândite pe întreg cuprinsul Europei. El a făcut să fie în mod oficial recunoscut în 1128 Ordinul Templierilor, organizație al cărei inspirator a fost. Tot el avut o contribuție importantă în aplanarea crizei provocată de Schisma papală din anul 1130.

·         1672: Jan De Witt, matematician și politician olandez (n. 1625)

·         1823: Papa Pius al VII-lea (n. 1740)

·         1854: Friedrich Wilhelm Schelling, filozof german (n. 1775)

·         1872: Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819, Bolintin-Vale, România – d. 20 august 1872,București, România) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine; părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puținii ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditești". Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată tânără pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, și a fost publicat în "Curierul de ambe sexe".

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Când Revoluția izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură rolul de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina. Aga poliției, Ion Manu, i-a refuzt pașaportul pentru Moldova și îl amenințase cu un arest.

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, "Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipărească un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluția - a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprilie, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Bolintineanu a dobândit o afecțiune psihică de pe urma mizeriei și sărăciei.^[6] Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872 În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu. În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

Cronologie:

• 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).^{[necesită citare]}
  • Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.
• 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.
• 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.
• 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.
• 1848 –
  • Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.
  • Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.
• 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.
• 1855 –
  • 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
  • Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
    • Elegii
    • Balade
    • Florile Bosforului
    • Epistole
    • Cântece
    • Poeme
• 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.
• 1861 –
  • Apare volumul de satire Nemesis.
  • Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic
• 1863 –
  • Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
    • Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân
    • Viața lui Ștefan Vodă cel Mare
    • Viața lui Mihai Viteazul
  • Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.
• 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).
• 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.
• 1866]–
  • În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d'Orient.
  • toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.
• 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidități amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (...) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei ...“ (Paul Cornea).
• 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.
• 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.
• 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

Dimitrie Bolintineanu

·         1887: Jules Laforgue, poet francez (n. 1860)

* 1891: Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung, România^[1] – d. 19 august 1891,^[2] București, România^[3]) a fost pictor și grafician, pedagog și academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București.

Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului, influențând și grăbind, în același timp, prin activitatea sa în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională artistică până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877.^[4]

Atât Theodor Aman cât și Gheorghe Tattarescu au fost, la data de 5 octombrie 1864, întemeietorii Școlii de Arte Frumoase din București.

Theodor Aman s-a născut în data de 20 martie 1831 în familia unui negustor bogat, Dimitrie Dimo^[5] (poreclit Aman) de origine cuțovlah (macedonean), dar și armean^[6], care a fost ridicat la rangul boieresc de serdar^[7] în anul 1818 de către Ioan Vodă Caragea.^[8] Mama sa era de origine greacă^[5], se numea Despina (alintată Pepica) și s-a născut la Paris.

Aman a fost pentru societatea conservatoare locală, care abia se desprinsese de obiceiurile fanariote de purtare a ișlicului și giubelei, o adevărată revoluție. Aman însuși a fost ridicat la rang de boier pitar^[9][10] de către domnitorul Barbu Știrbei în anul 1856, fiind răsplătit astfel pentru eforturile sale de afirmare în domeniul artelor.^[11] Fără să-și renege averea, titlul și originile sale boierești, Theodor Aman a reușit pe tot parcursul vieții sale să se comporte ca un senior al artelor.

Atelierul și casa în care locuia, care a fost construită în anul 1869^[12]în stil pompeian, era în acea vreme o locație mondenă unde se întâlnea protipendada Bucureștiului.^[13] Astfel, despre acest loc monden, Alexandru Tzigara-Samurcaș spunea „Atelierul său (...) era singurul centru artistic în care se aduna elita bucureșteană a timpului

Theodor Aman a urmat cursurile Școlii Centrale din Craiova unde ia lecții de desen la clasa profesorului Constantin Lecca după care se înscrie la cursurile Colegiului Sfântul Sava din București la clasa profesorului Carol Wallenstein^[15]. În perioada 1850 - 1857 se stabilește la Paris, unde studiază pictura (1850) cu Michel Martin Drolling, apoi, din 1851, cu François-Édouard Picot.^[16]

Profesor și întemeietor împreună cu Gheorghe Tattarescu al Școlii de Arte Frumoase din București. Se dedică picturii influențat de maeștrii Renașterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viața muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung și împrejurimi. Numele său a rămas în istoria artei românești nu doar prin valoarea operelor semnate, ci și prin contribuția avută la întemeierea primelor școli de Arte frumoase, la București și Iași (1864).

Autoportret

Din punct de vedere al formației sale ideologice, trecerea lui Aman pe la liceul Sfântul Sava a avut multă însemnătate. În acești ani se pregătea în Țara Românească revoluția de la 1848. Ideile ei, care trezeau conștiința națională militând pentru înlăturarea feudalității, unirea Principatelor și întemeierea unui stat autonom, erau cu înflăcărare promovate de la catedră de profesori ca A. Treboniu Laurian, Costache Aristia și Aaron Florian (care îi fusese profesor și la Craiova).

Pe băncile școlii se împrietenește cu partizanii înfocați ai revoluției, ca de pildă George Cretzianu. Însuși fratele pictorului, Alexandru, student în Franța, era înscris în anii 1846 și 1847 în „Societatea studenților români din Paris”, care nu era decât filiala de peste hotare a „Asociației literare” din Muntenia, îndărătul căreia acționau de fapt revoluționarii pașoptiști. Între 1848-1850 colegiul Sfântul Sava este închis.

Tînărul pictor nu avea motive să se întoarcă la București. Viața artistică era acum foarte redusă. Școlile de artă nu existau. „Meseria„ de artist continuă sa fie disprețuită; prejudecățile, ignoranța și totala lipsă de înțelegere a claselor dominante îngreunau calea dezvoltării picturii în Principate. Astfel, în 1850, Theodor Aman pleacă la Paris la studii. Aici, Aman se înscrie ca elev în atelierul lui Drolling și un an mai târziu – după moartea acestuia survenită la 9 ianuarie 1851 – în cel al Picot.

Opera:

• Petrecere cu lăutari, 1851
• Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, 1852
• Bătălia de la Oltenița, 1854
• Bătălia de la Alma, 1855
• Bătălia românilor cu turcii în insula Sf. Gheorghe, 1859
• Unirea principatelor, 1859
• Vlad Țepeș și solii turci, 1861-1864
• Izgonirea turcilor la Călugăreni, 1872
• Tudor Vladimirescu, 1874-1876
• Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș, 1885-1887
• Hora de la Aninoasa, 1890
• Peisaj cu barca pe lac
• Stradă în Sinaia
• Portul Constanța
• Petrecere în familie
• Canoniera în portul Constanța
• În parc

Theodor Aman

Autoportret Coş cu fructe     Jardin du Luxembourg     Cântăreaţa cu lăuta     Peisaj cu râu şi copaci   Vas cu flori     Portul Constanţa     Flori     Țiganca[17]   Dominoul verde - 1883[18]     Garofițe

·         1893: Baronul Alexandru Wassilko de Serecki (germană Freiherr Alexander Wassilko von Serecki) (n. 17 decembrie 1827, Berhomet pe Siret - d. 20 august 1893, Lăpușna), din Familia Wassilko de Serecki, a fost pe timpul Imperiului Austro-Ungar un politician și patriot român, membru al Camerei Superioare al Imperiului Austriac cu titlul „excelență”, adevărat consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei și pe mulți ani deputat în Dieta Bucovinei, care s-a angajat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic.

·         1900:  A murit  G. Dem. Teodorescu, folclorist, autorul celei mai importante colectii de folclor românesc, ”Poezii populare române”; (n. 25.08.1849).

·         1910: A încetat din viaţă medicul Nicolae Manolescu, medic oftalmolog şi educator sanitar, întemeietorul şcolii româneşti de oftalmologie (1903-1904); (n. 1850).

·         1914: Papa Pius al X-lea, născut Giuseppe Melchiorre Sarto, (n. 2 iunie 1835, Riese, Italia - d. 20 august 1914, Vatican) a fost Papă din 1903 până în 1914.

Giuseppe Melchiorre Sarto s-a născut la 2 iunie 1835 la Riese, Veneția, în provincia Treviso. Părinții săi erau Giovanni Battisata Sarto și Margarita. Tatăl său era poștaș, și a murit în 1852, însă Margarita a trăit îndeajuns pentru a-și vedea fiul cardinal. După ce a terminat școala primară, Giuseppe a primit primele sale lecții de latină, în privat, de la parohul orașului său natal, Don Tito Fusaroni, după care a studiat timp de patru ani la gimnaziul din Castelfranco Veneto, unde mergea zilnic pe jos.

În 1850 primește tonsura de la episcopul din Treviso și urmează cursurile în seminarul din Padova al diecezei din Treviso, unde își completează cu succes studiile clasice, filosofice și teologice. Este hirotonit în 1858, și timp de trei ani este capelan la Tombolo unde, însă, trebuia să îndeplinească multe din îndatoririle parohului care era bătrân și bolnav. A căutat să-și desăvârșească cunoașterea teologică prin studierea asiduă a scrierilor sfântului Toma și a Dreptului Canonic; în același timp a înființat o școală serală pentru elevi adulți, și s-a consacrat predicării prin alte orașe unde era chemat.

În 1867 este numit paroh la Salzano, un oraș mare din dieceza de Treviso, unde restaurează biserica și se ocupă de lărgirea și întreținerea spitalului prin mijloace proprii, conform generozității sale obișnuite față de săraci; s-a distins în mod deosebit prin dăruirea sa în timpul holerei. S-a arătat foarte interesat de educația adulților. În 1875este numit canonic al catedralei din Treviso, și îndeplinește diferite funcții printre care aceea de director spiritual și rector al seminarului și vicar general; în plus, a oferit elevilor din școlile publice posibilitatea de a primi educație religioasă.

În 1878, după moartea episcopului Zanelli, este ales vicar capitular. La 10 noiembrie 1884 este numit episcop de Mantua și consacrat la 20 noiembrie. Misiunea sa în noua funcție era aceea de a se ocupa cu formarea preoților din seminare, unde predă el însuși, timp de mai mulți ani, teologie dogmatică, iar timp de un an, teologie morală.

Blazonul Papei Pius al X-lea

În timpul consistoriului secret din iunie 1893, papa Leon al X-lea l-a creat cardinal, iar trei zile mai târziu, în consistoriul public, a fost propus pentru patriarhatul Veneției, păstrând titlul de Administrator apostolic de Mantua.

După moartea lui Pius al IX-lea, cardinalii, după mai multe scrutine, l-au ales pe Giuseppe Sarto la 4 august, cu 55 de voturi din 60. Încoronarea sa a avut loc în duminica următoare, la 9 august 1903.

În prima sa enciclică a spus că motoul pontificatului său va fi "instaurare omnia in Christo" (Efeseni 1,10). Ca urmare, preocupările sale cele mai mari au fost îndreptate spre interesele precise ale Bisericii. Înainte de toate, eforturile sale s-au îndreptat spre promovarea pietății credincioșilor, și a permis primirea frecventă și, după posibilități, chiar zilnică a Sfintei Împărtășanii, scutindu-i pe bolnavi de post pentru a le permite primirea Sfintei Împărtășanii de două ori pe săptămână, și chiar mai des. În plus, a recomandat ca Prima Împărtășanie a copiilor să nu fie amânată prea mult după ce aceștia au ajuns la vârsta priceperii. Ca simplu capelan, episcop și patriarh, Giuseppe Sarto a promovat muzica sacră; ca papă a dispus să fie folosit pretutindeni cântul gregorian și a tipărit cărți de cânt. A subliniat importanța catehizării nu numai a copiilor, dar și a adulților, trasând reguli precise și a făcut să se publice un catehism nou în dieceza din Roma.

La 19 martie 1904 a înființat o congregație specială de cardinali, al cărei secretar era cardinalul. Gasparri, și care urma să recodifice Dreptul Canonic. Papa Pius al X-lea a modificat și organizarea Curiei romane, separând forul juridic de cel administrativ. Curia romană cuprindea, astfel, trei tribunale, 11 congregații și 5 birouri. În timpul primilor ani ai pontificatului său a mărit numărul diecezelor, înființând 28 dieceze noi, în special în Statele Unite, în Brazilia și în Filipine; în plus, a înființat 16 vicariate apostolice și 15 prefecturi apostolice. În Ungaria a înființat în anul 1912 Episcopia Greco-Catolică de Hajdúdorog.

În câțiva ani Pius al X-lea a obținut rezultate importante și durabile în domeniul doctrinei și al disciplinei bisericii, făcând față dificultăților de tot felul. Chiar și cei care nu erau catolici au recunoscut spiritul său apostolic, tăria sa de caracter, precizia sa în a lua decizii și perseverența sa în urmarea unui program clar și explicit.

Pius al X-lea

·         1915: Paul Ehrlich, om de știință german, laureat Nobel (n. 1854)

·    1917: A murit Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer, chimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1835).

Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer – foto – ro.wikipedia.org

Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer (n. 31 octombrie 1835; d. 20 august 1917) chimist german, profesor universitar la München, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în anul 1905.

·         1923: A încetat din viaţă compozitorul Alexis Catargi; (n.17 septembrie 1876).

·         1930: A încetat din viaţă Gheorghe A. Dinicu, compozitor, profesor şi dirijor; (n. 1863).

·   1940: Lev Troţki (Lev Davidovici Bronstein), figură proeminentă a revoluţiei din 1905 – 1907 şi din 1917, creatorul Armatei Roşii şi tovarăş al lui Lenin în revoluţia bolşevică din Rusia, este ranit grav la ordinul lui Stalin de către agentul Moscovei, Ramon Mercader si moare a doua zi în Mexic ; (n.7 noiembrie 1879, stil nou) Este autorul volumelor „Revoluţia trădată” şi „Stalin”, ambele lucrări antistaliniste ; (n.26.10.1879).

Trotsky with American comrades, including Harry DeBoer (left) in Mexico, shortly before his assassination, 1940 – foto: en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie 1879 (S.N. 7 noiembrie) – d. 21 august 1940), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism.

* 1950 - S-a stins din viaţă, la Sighet, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu. (n. 1866)

Constantin I. C. Brătianu în 1932 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin I. C. Brătianu (cunoscut și ca Dinu Brătianu, n. 13 ianuarie 1866 – d. 20 august 1950) a fost un om politic liberal, membru proeminent al „dinastiei Brătienilor”, ca fiu al lui Ion C. Brătianu și frate mai mic al lui Ionel Brătianu. De profesie inginer, Dinu Brătianu a deținut funcțiile de deputat și ministru, devenind în ultima parte a vieții sale președinte al Partidului Național Liberal.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Dinu Brătianu a trimis alături de Iuliu Maniu memorii lui Ion Antonescu, dictatorul țării, condamnând trecereaRomâniei dincolo se frontierele sale interbelice, în cadrul războiului împotriva Uniunii Sovietice. A luat parte la negocierile regelui Mihai cu partidele politice pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, fiind numit la 23 august 1944 ministru fără portofoliu în guvernul Constantin Sănătescu, alături de Maniu (PNȚ), C. Titel Petrescu (PSD) și L. Pătrășcanu (PCR).

În cursul anilor 1944-1947, Partidul Național Liberal condus de el a fost după Partidul Național Țărănesc principala forță democratică opusă sovietizării țării de către PCR, aflat sub protecția armatei sovietice. Aflat în arest la domiciliu de câțiva ani, Constantin Brătianu fost arestat în noaptea dintre 5/6 mai 1950 și transportat la Sighet, murind la scurt timp. Victimă a regimului comunist din România, Dinu Brătianu s-a fixat în conștiința publică alături de Iuliu Maniu și regele Mihai drept unul dintre apărătorii democrației și constituționalismului din perioada postbelică.

·         1959: Dimitrie Iov, poet și prozator (n. 1888)

·   1961: A murit Percy Williams Bridgman, fizician american, laureat Nobel (n. 1882)

Percy Williams Bridgman – foto – ro.wikipedia.org

Percy Williams Bridgman (21 aprilie 1882 Cambridge, Massachusetts – 20 august 1961) fizician american, laureat în 1946 al Premiului Nobel pentru Fizică pentru contribuțiile sale aduse fizicii presiunilor înalte.

* 1963: 

Joan Voûte (c. 1908)

Joan George Erardus Gijsbertus Voûte (n. 7 iunie 1879 - d. 20 august 1963) a fost un astronom olandez.

El a fost născut în Madioen, Java într-o familie Huguenot. A studiat inginerie civilă la Delft, dar în timp ce era un student a câștigat un interes în studierea-astronomie stelelor variabile. Dupa ce a absolvit el s-a alăturat personalului Observatorului Leiden, unde a lucrat la stele binare. În 1913 el a câștigat un post la Observatorul Cape din Africa de Sud, unde a lucrat la stele duble și măsurători paralaxă. El a devenit un membru al Societatii Regale din 1917. Contul său preliminar al paralaxei de Proxima Centauri a fost publicat în 1917 , demonstrând că Proxima a fost la aceeași distanță de la Soare ca sistemul Alpha Centauri . El s-a întors la Java în 1919, unde a servit ca un asistent la Observatorul meteorologic și magnetic Weltevreden.El a fost capabil să câștige interesul de prieteni bogați pentru construirea unui observator. Voûte a devenit director, și el a selectat 1300 m altitudine Lembang pentru site. Principalul instrument a fost un dublu refractor de 60 cm Zeiss. Activitatea Observatorului axat pe stele duble, masuratori paralaxă, fotometrie de stele variabile și clustere, și așa mai departe. Rezultatele au fost publicate in Lembang Observatorului Analele. În urma ocupației japoneze de Java, Voûte a fost închis. Ca urmare a captivității sale a suferit de sanatate precara, astfel încât după război s-a mutat în Australia. Mai târziu, s-a stabilit la Haga, Țările de Jos, unde a murit în 1963.

·         1968: George Gamow, fizician și astrofizician american de origine rusă (n. 1904)

* 1972: Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre,^[1] n. 22 decembrie1889, Bulbucata, Bulbucata, Giurgiu, România – d. 20 august 1972, Mogoșoaia, Ilfov, România) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist^[2][3][4] de extremă dreaptă.^[5] În perioada de început a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu (1908), D. Crainic (1909), D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic (1910)^[6], Victor Mărginaș^[7]. Din aprilie 1926 Nichifor Crainic este numele lui legal^[8]. În 1940 este ales membru al Academiei Române pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga, exclus în 1945 și reconfirmat post-mortem în 1994.

Nichifor Crainic a studiat teologia la Seminarul Central (1904-1912) și apoi la Facultatea de Teologie (1912-1916) din București. În perioada facultății a fost cântăreț la Biserica Zlătari. După terminarea studiilor, a dorit să devină preot al acestei biserici, dar deși a fost susținut de părintele Constantin Nazarie, Gala Galaction, Nicolae Iorga și I.G. Duca, mitropolitul-primat Conon Arămescu-Donici a refuzat numirea^[9]. Se căsătorește în acest an cu cumnata bunului său prieten, Nicolae Băculescu.

După intrarea României în război cere să fie trimis voluntar pe front, dar este refuzat. Cu puțin timp înaintea ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale este înrolat și încadrat în Compania II sanitară. Urmează refugiul în Moldova, fiind cantonat în satul Simila, după care ajunge în iarna lui 1917 la Iași doborât de o dublă pneumonie. După însănătoșire este repartizat soldat sanitar la Spitalul Militar din Iași. În această perioadă scrie gratuit în revista lui Nicolae Iorga, Neamul românesc.

După divorț și neînțelegerile cu noul director al publicației Dacia, col. Ștefan Zăvoianu, îndemnat de Lucian Blaga, pleacă la Viena. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie în anul universitar 1920-1921. În această perioadă o cunoaște pe Aglae, studentă la medicină, cu care se căsătorește. În mai 1921 se naște Furtuna Ioana, unica lui fiică.

Va rămâne până în iunie 1922 pentru încheierea stagiului de patru semestre. Viena devenea spațiul necesar formării dimensiunii mistice care se va identifica în activitatea de profesor și în lirica sa. A obținut doctoratul în filosofie la Viena. Își desfășoară activitatea în calitate de profesor universitar la Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău^[10]. Este creatorul curentului gândirist^[11] axat pe „autohtonism”.

Crainic a debutat ca poet în 1906, în perioada când era elev la seminar, cu poezia La horă publicată în revista școlară Spre lumină, unde semnează cu numele real, Ion Dobre^[12].

A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică,^[13] de la Cluj la București, preia conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind directorul și mentorul ei și - după cum lăsa să se înțeleagă - inițiatorul curentului gândirist^[11], axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism. În "Gândirea" au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică naționalistă a curentului gândirist, tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul (național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai corectă pentru România^[14]. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria „statului etnocratic" în lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”. De asemenea,a colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare.

Dumitru Stăniloae îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”^[15].

Crainic, fiind profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București, a dezvoltat o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, că Iisus nu ar fi fost evreu și că Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor^[16].

În 1968 Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști ca Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu. Acest episod este semnalat de Monica Lovinescu în revista "Destin" apărută în Spania, care face o analiză a polemicii iscate atunci în România. Împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: "Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în "Destin", Madrid, 1969, 19-20, p. 126-135).

Momentul 23 august 1944 l-a găsit în București având dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu^[23].

Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.^[11]

Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: "Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști" ("Scânteia", nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).

În cadrul procesului „lotului ziariștilor fasciști” (alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții)^[24], Tribunalul Poporului l-a condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 2/4 iunie 1945, la detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război

Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947^[23] l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă^[25]. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcăreștiși Jilava.

După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.^[11]

Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968^[26] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.^[27]

În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim: Închisorile unui preot comunist, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal^[28][29]).

Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu^[28].

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

Opera:

POEZII

• Șesuri natale (versuri), Editura Ramuri, Craiova, 1916;
• Zâmbete în lacrimi (versuri), "Biblioteca Scriitorilor Romani", Nr. 22, Editura Alcalay, 1916;
• Darurile pământului (poezii), Editura Cartea Românească, Ediția I, București, 1920; Editura Cartea Românească, Ediția a III-a, 1929;
• Cântecele patriei, 1925, 1931;
• Țara de peste veac, Editura Cartea Românească, București, 1931;
• Șoim peste prăpastie, versuri 1962-1964, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
• Poezii alese 1914-1944, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
• Țara de peste veac, Poezii antume: 1916-1944 (1997).

ESEURI

• A doua neatârnare, eseu, 1926;
• Povestiri despre bunul Dumnezeu, eseu, Bucuresti, 1927.
• Sensul tradițiunii, eseu, 1929;
• Sensul teologic al frumosului, eseu, 1932;
• Mărturisire de credință, eseu, Bucuresti, 1934.
• Rasă și religiune, eseu, 1935;
• Puncte cardinale în haos, eseu, Ediția I, Editura "Cugetarea", 1934 (1936???), Ediția a II-a, Editura Albatros, 1998;
• Ortodoxia, concepția noastră de viață;
• Programul statului nostru etnocratic, 1937;
• Ortodoxie și etnocrație, 1938, 1940, 1941, republicare în 1997;
• Nostalgia paradisului, eseu, Ediția I, 1939, 1940, 1994, Editura Moldova, 1996;
• Germania și Italia, 1943;
• Iisus, Editura "Fratia Ortodoxa", Wiesbaden, 1956 (Colecția lucrătorului creștin);
• Îndreptar Ortodox, Editura "Fratia Ortodoxa", Wiesbaden, 1957 (Colecția lucrătorului creștin);
• Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
• Dostoievski și creștinismul rus, 1998;
• Spiritualitatea poeziei românești (1998)

CURSURI

• Cursul de teologie mistică, (litografiat), 1936, 1938???;
• Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică, 1993, 1995
• Cursuri de mistică, Editura Deisis, 2010;
• Curs de istoria literaturii bisericești și religioase moderne;
• Curs de Apologetică;
• Curs de Istoria literaturii religioase moderne (litografiat)
• Curs de Mistică, Dogmatică și Apologetică (litografiat)

MEMORIALISTICĂ

• Zile albe - Zile negre, Memorii, Vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991;
• Memorii, Pribeag în țara mea; Mărturii din închisoare; Memoriu: răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, 1996;

PUBLICISTICĂ

• Icoanele vremii (articole de atitudine), Editor H. Steinberg, București, 1919;
• Priveliști fugare: note din Transilvania, Editor H. Steinberg, București, 1921;
• Teologie și filosofie, Publicistica 1922-1944, Editura AIUS, Craiova, 2010

PUBLICAȚII LA CARE A COLABORAT

• Spre lumină, revistă școlară din Iași;
• Ramuri din Craiova, nr. VII (1912), VIII (1913), IX (1914);
• Păstorul ortodox din Pitești;
• Junimea din Râmnicu Vâlcea în perioada 1909-1910 sub pseudonimele C., N.C., N.Cr., D. Crainic^[30];
• Cultura românilor din Craiova folosind numele real;
• Luceafărul din Sibiu, nr. XIII (1914), XIV (1919); Colaborează în perioada 1919-1920.
• Viața Românească din București ??? Iași;
• Sămănătorul din București;
• Neamul românesc din București; debutează ca redactor. Colaborează în perioada 1916-1918.
• Lumina literară din București în 1913 folosind numele real;
• Revista ortodoxă din București, 1913, 1914;
• Lumina Nouă din București, 1913;
• Căminul nostru din București;
• Viața literară din Craiova (1926);
• Curentul din București; Colaborează în perioada 1928-1929.
• Cosânzeana din Orăștie (1913 - 1926);
• Revista politică și literară din Blaj;
• Klingsor din Brașov, probe în 1929 și 1935
• Gândirea din Cluj, nr. I (1921-1922) și pe toată perioada după mutarea acesteia la București (1923-1944) când preia conducerea de la Cezar Petrescu;
• Calendarul înființat de el la 24 ianuarie 1932; Director al revistei. Colaborează în perioada 1932-1933.
• Sfarmă-Piatră - în perioada 1936-1938;
• Porunca vremii - 1938 (două luni);
• Buna Vestire;
• Cartea vremii;
• Drumul drept, nr. X (1915);
• Flacăra de la Iași, nr. V (1915-1916), 1921-1922;
• Lamura; Colaborează în perioada 1919-1920.
• Dacia - în perioada 1918-1920.
• România Nouă, 1920;
• Transilvania, nr. 3 (iulie 1920), nr. 10 (octombrie 1920);
• Cuget Românesc, nr. I (1922);
• Ideea europeană;
• Spicul;
• Revista critică;
• Cuvântul (fondat împreună cu Cezar Petrescu, Pamfil Șeicaru, Victor Ion Popa). Colaborează în perioada 1924-1926.
• Rampa - în perioada 1926-1928; la un anumit moment dat a luat apărarea actriței evreice Leny Caler (1904-1992), jignită de o manifestație studențească.
• Revista Fundațiilor Regale, nr. 1 (ianuarie 1941);
• Telegraful român din Sibiu, în perioada 1944-1945, folosind pseudonimul Victor Mărginaș;
• Glasul patriei; Colaborează în perioada 1962-1968;

TRADUCERI

• Verhaeven, Belgia insangerata, București, 1916.
• Rabindranath Tagore, Sadhana. Calea desăvârșirii, 1922^[31];
• Rainer Maria Rilke, Povestiri despre bunul Dumnezeu, Ediția I, Editura Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1922^[32], Editura Miron Neagu, Sighișoara, Editura Nemira, București, 2007, ISBN 978-973-569-970-3;

Nichifor Crainic

·         1980: Joseph Ira Dassin (n. 5 noiembrie 1938 – d. 20 august 1980), cunoscut ca Joe Dassin, a fost un cântăreț și compozitor americano-francez de origine evreiască. Joe Dassin s-a născut la New York, tatăl său fiind regizorul american Jules Dassin, iar mama sa era violonista maghiară Béatrice Launer. A copilărit la New York și Los Angeles. După ce tatăl său a fost trecut pe lista neagră a Hollywoodului în anii 1950, s-a mutat cu familia în Europa.

Și-a făcut studiile la Școala Internațională de la Geneva și la Institutul Le Rosey în Elveția. A revenit apoi în Statele Unite pentru a studia la Universitatea Michigan din Ann Arbor. După colegiu, s-a mutat în Franța, unde s-a angajat la un post de radio. Aici a fost convins de o casă de discuri să-și înregistreze compozițiile.

Mormântul lui Joe Dassin

La începutul anilor 1970, cântecele lui Joe Dassin au atins primele poziții ale topurilor din Franța, devenind un artist renumit în această țară. Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece și în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană și greacă, pe lângă cele în franceză și engleză.

Joe Dassin s-a căsătorit cu Maryse (al cărei prenume real era Yvette) Massiéra la data de 18 ianuarie 1966, la Paris. Fiul lor, Joshua, s-a născut prematur, cu două luni și jumătate înainte de termen, la data de 12 septembrie 1973, și a murit cinci zile mai târziu. Devastați de tragedie, Joe și Maryse s-au despărțit, divorțul fiind însă pronunțat abia în 1977.

La data de 14 ianuarie 1978, Joe s-a căsătorit cu Christine Delvaux în localitatea Colignac (Var). Au avut împreună doi copii: Jonathan (născut la 14 septembrie 1978) și Julien (n. 22 martie 1980). Christine a încetat din viață în decembrie 1995.

Joe Dassin a murit din cauza unui infarct în timpul unei vacanțe în Tahiti, la data de 20 august 1980. Trupul său este înmormântat în Mausoleul Beth Olen din cimitirul Hollywood Forever în Hollywood, California.

Joe Dassin

* 1993: Anthony Edward Barton (8 aprilie 1937 - 20 august, 1993) a fost fotbalistși antrenor englez. S-a născut în Sutton și a antrenat pe Aston Villa cu succes în finala Cupei Campionilor din 1982.

·         2006 - A murit compozitorul Laurenţiu Profeta, printre distincţiile obţinute se numără Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România în anul 1999, precum şi Premiul de compoziţie "George Enescu", în anul 1946 (n. 1925)

* 2008: Su Zhu (chineză simplificată: 苏铸;chineză tradițională: 蘇鑄; pinyin: Sū Zhù) (n. 16 februarie 1921 - d. 20 august 2008), cunoscut mai bine sub nom de guerre Hua Guofeng (chineză simplificată: 华国锋; chineză tradițională:華國鋒; pinyin: Huà Guófēng; Wade-Giles: Hua Kuo-feng), a fost succesorul ales de Mao Zedong pentru a conduce Partidul Comunist Chinez și Republica Populară Chineză. După decesul lui Ciu Enlai din anul 1976, el l-a succedat devenind al doilea premier al Republicii Populare Chineze. După moartea lui Mao Zedong, Hua îl succede în funcția de Președinte al Partidului Comunist Chinez, spre surprinderea și mâhnirea lui Jiang Qing și a restului Grupului celor Patru. El a pus punct Revoluția Culturală și a izgonit de la puterea politică Grupul celor Patru, dar, insistând să se continue linia Maoistă, a fost chiar și el manevrat din afară peste câțiva ani de către Deng Xiaoping, care l-a forțat pe Hua să iasă la pensie foarte devreme. Hua, ca secretar al Partidului din Hunan, a fost creditat pentru folosirea în anul 1968 a Armatei Populare de Eliberare pentru potolirea Gărzilor Roșii și pentru restaurarea liniștii, totuși în costul multor morți.

华国锋 Hua Guofeng

Hua Guofeng în timpul vizitei sale în România din 1978

* 2009: Ioan Săsăran (n. 25 noiembrie 1933, Săsar, județul Maramureș d. 20 august 2009, Târgu Mureș) a fost un actor român.

Ion Săsăran s-a născut în dimineață zilei de 25 noiembrie 1933,în satul Săsar din Maramureș. A fost singurul copil al familiei. Mama, Ana Lucaciu, s-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu Pavel Săsăran, în vârstă de 24 de ani. După doi ani se naște Ion.

La vârsta de 6 ani din cauza sărăciei, devine slugă la oi într-o localitate învecinată. Se întoarce acasă maturizat după un an de slugărit. Peste un an începe calvarul unei copilării fără copilărie.

În 1940, în decembrie împinși de evenimentele istoriei, împreună cu părinții a luat drumul refugiului, mutându-se timp de 4 ani prin mai multe localități din țară, începând cu Țintea lângă Moreni la fratele mai mare al tatălui său, unchiul Iulian, apoi la Anina, în Caraș Severin unde tatăl său s-a angajat la mină. Aici părinții lui se despart.

Plecând din Anina împreună cu mama, au colindat o bună parte din țară. A început școala primară la o colonie muncitorească lângă comuna Tălmaciu, aproape de Sibiu. De aici au ajuns la Lupeni apoi la Câmpul lui Neag unde a început clasa a-II-a primară pe care a terminat-o la Bănița lângă Petroșani unde tatăl său vitreg era miner la o carieră a fabricii de var. Din nou pe drumuri, ajung la Deva, apoi la Arad și mai pe urmă la Lugoj și Caransebeș. Erau foarte săraci.

În 1943 ajung la Lugoj, unde se mutase întreaga administrație a județului Satu Mare. Părinții l-au încredințat, pentru a fi întreținut, unei unități militare, unde mai erau și alți copii.

Pe 15 iulie 1943 devine unul din soldații Regimentului 5 Roșiori din Lugoj. În regiment erau 12 copii de trupă, el fiind la vârsta de nici 10 ani, cel mai mic. În această perioadă tatăl său Pavel Săsăran rămas la Anina, moare în urma unui accident de muncă. În vacanțe, mergea la părinți sau la ateliere pentru a învăța o meserie iar în timpul anului școlar urmează cursurile școlii primare „Ion Vidu” din Lugoj.

A urmat în Lugoj clasele a-III-a și a-IV-a, iar în 1945, după terminarea războiului a fost detașat la Cercul Teritorial din Satu Mare de care aparținea administrativ. Între timp și părinții au revenit în Săsar, tatăl vitreg angajându-se la mina de la Valea Borcutului apoi la Ilba și la Baia Sprie.

La Satu Mare în toamna anului 1945 devine elev la Liceul “Mihai Eminescu”. În anul 1948 s-a desființat ținerea copiilor de trupă în unitățile militare așa că după terminarea clasei a-III-a a fost lăsat la vatră. Se reîntoarce în satul natal după 5 ani grei petrecuți în armată. Deși o duceau foarte greu părinții au hotărât să nu întrerupă școala și astfel devine elev în clasa a-VIII-a la Liceul “Gheorghe Șincai” din Baia Mare, pe care l-a absolvit în 1952.

În urma examenului de admitere devine student la Institutul de Artă Cinematografică București. La începutul anului 1953, tatăl vitreg moare, iar mama rămâne singură fără nici un sprijin și se angajează la mina “Nistru”, ca vagonetar subteran.

În anul 1956 la terminarea facultății este repartizat la Teatrul de Stat din Baia Mare, iar in anul 1988 se transferă la Teatrul Național Târgu Mureș după 32 de ani petrecuți pe scena baimareană. Deși s-a transferat la Universitatea de Teatru în 1991 după un concurs pentru ocuparea unui post de conferențiar universitar, a rămas colaborator permanent al Teatrului.

În tot timpul celor 10 ani de stat la catedră, nu a întrerupt nici o clipă activitatea din teatru, jucând în acest răstimp peste 20 de roluri, la Târgu Mureș, la Baia Mare, la Cluj și la Studioul Universității. Din anul 2002 revine din nou pe scena baimareană, acolo unde va juca până la sfârșitul vieții.

A fost căsătorit de trei ori. A avut patru copii. Cu a doua soție Florica, a avut trei copii, Bogdan, Mugurel (disparut prematur într-un tragic accident de mașină la vârsta de doi ani) și Zenaida. Iulian se naște la Târgu Mureș din căsătoria cu a treia soție, Dorina.

Se stinge din viață în seara zilei de joi, 20 august 2009, la Târgu Mureș, unde este și înmormantat.

Studii:

• 1941-1945 -Școala primară „Ion Vidu”- Lugoj (refugiat)
• 1945-1948 -elev la Liceul „Mihai Eminescu” -Satu Mare
• 1948-1952 -elev la Liceul „Gheorghe Șincai” –Baia Mare
• 1952-1956 -student Academia de Artă Teatrală și Cinematografică –București

Creație artistică:

• Actorie :140 roluri interpretate
• Regie artistica : 10 piese de teatru
• Film :11 filme artistice , roluri principale sau secundare

Filmografie:

• Popescu 10 în control (ca student-1955)
• Șopârla (1966)
• Pintea (1976)
• Ultima frontieră a morții(1979)
• Ancheta (1980)
• Țapinarii (1982)
• Un cer senin
• Întoarcerea din iad (1983)
• Undeva în est (1991)
• Vizita Arhiepiscopului (DOLINA)-2007
• Aproape de asfințit-2008

Ion Săsăran

rolul Pitou, in Sarah Bernhardt de John Murrell – regia Kincses Elemer-2008

·         2013: Costică Ștefănescu, fotbalist român (n. 1951)

* 2013: Ted Post (n. 31 martie 1918, Brooklyn, New York City, New York - d- 20 august 2013 (95 de ani)

,^[4] Santa Monica, California) a fost un regizor american de film și televiziune.^[5] A regizat filme ca Forța pistolului (din seria de filme Inspectorul Harry) sau Secretul planetei maimuțelor.

* 2017: Jerry Lewis (nume la naștere Joseph Levitch; n. 16 martie1926, Newark, New Jersey, SUA^[8] – d. 20 august2017, Las Vegas, SUA^[8]) a fost un actor evreu-american de film și TV, precum și regizor, scenarist și producător.

Jerry Lewis a apărut în filme și emisiuni de televiziune începând cu 1949 până în 2006.

Filmografie:

• 1959 A dispărut o navă (Don't Give Up the Ship), regia: Norman Taurog, rol: John Paul Steckler I, IV, și VII
• 1961 Un bărbat fatal (The Ladies Man), regia: Jerry Lewis, rol: Herbert H. Heebert / Mama Heebert
• 1963 O lume nebună, nebună, nebună... (It's a Mad Mad Mad Mad World), regie: Stanley Kramer, rol: cameo
• 1965 Boeing, Boeing, regia John Rich

Jerry Lewis

Jerry Lewis (în anii 1960)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Proroc Samuel; Sf Mc Sever, Eliodor și Teoharie

·     

·         In Ungaria:  Sarbatoarea nationala – Sfântul Stefan (sanctificarea primului rege al Ungariei, Stefan, supranumit