2. /27 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Decese; Sărbători

DECESE

• 827: Papa Eugen al II-lea
• 1146: Eric al III-lea al Danemarcei (n. 1120)
• 1574 - A decedat Bartolomeo Eustachi, medic italian (n.1500).

• 1576 - A încetat din viaţă Tițian (Vecellio Tiziano), pictorul oficial al Veneţiei.

  

  Tiziano Vecellio, Self-Portrait, c. 1567; Museo del Prado, Madrid – foto: en.wikipedia.org

  Tiziano Vecellio – în română Tițian – (*între 1488 și 1490, Pieve di Cadore/Munții Dolomiți – †27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene. Tițian s-a bucurat de atenţia unor personalităţi precum Carol Quintul sau Francisc I . A dezvoltat tehnica culorii, ca mijloc de expresie artistică, obţinând efecte deosebite, pentru care este considerat ca fiind unul dintre primii pictori moderni. Moartea sa a survenit în timpul epidemiei de ciuma. Ca urmare a deciziei Senatului, în pofida prevederilor de igienă, scapă de groapa comună și este înmormântat lângă biserica „Santa Maria Gloriosa dei Frari” din Venetia.

  

  Tiziano Vecellio: “Înălţarea la cer a Fecioarei“, 1516-1518 – Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneția – foto: ro.wikipedia.org

  

  Tiziano Vecellio: “Venus la oglindă“, 1555 – National Gallery of Art, Washington – foto: ro.wikipedia.org

• 1590: Papa Sixt al V-lea (n. 1521)
• 1635 - A murit Lope Felix de Vega Carpio, reprezentant de seamă al Renaşterii spaniole; opera sa dramatică cuprinde peste 1800 de titluri; (n. 1562).
• 1649: Ecaterina de Brandeburg, în maghiară Katalin Brandenburgi, în germană Katharina von Brandenburg (28 mai 1604 - 27 august 1649) a fost o principesă a Transilvaniei din 1629 până în 1630.  Ecaterina de Brandenburg s-a născut la 28 mai 1604, fiică a prințului elector Ioan Sigismund de Hohenzollern, al Brandenburgului, și a soției acestuia, Ana a Prusiei.

  Ea l-a luat în căsătorie, la 2 martie 1626, pe Gabriel II Bethlen, principe al Transilvaniei, care, în iunie 1626, a făcut să fie aleasă drept succesoare a sa.

  După decesul principelui Gabriel Bethlen (care nu a avut copii), survenit la 25 noiembrie 1629, soția sa Ecaterina de Brandenburg a preluat regența Transilvaniei pe o perioada scurtă, între 16 noiembrie 1629 și 28 septembrie 1630: A încercat în van să se impună, timp de un an, pe tron, sprijinindu-se pe favoritul său, Ștefan Csaky, comite de Cluj^[2], și încercând să treacă principatul sub sceptrul lui Ferdinand al II-lea. Însă a fost forțată de Dietă să renunțe la 21 septembrie 1630. A avut dreptul, ca principesă demisionată, să citească în fața Dietei de la Sighișoara actul de numire al noului principe. Ca „răsplată” pentru Ștefan Bethlen (care ceruse demisionarea ei), Ecaterina l-a ales, dintre cele două numiri (Ștefan Bethlen și Gheorghe Rákóczi I), agreate de Sublima Poartă, la fel de valabile, pe Gheorghe Rákóczi I.

  Alegerea noului prinț Gheorghe Rakóczi I a avut loc la 1 decembrie 1630. Cu acest gest oficial s-a încheiat disputa la succesiune și în același timp și domnia scurtă al lui Ștefan Bethlen care a durat astfel doar două luni.

  Ecaterina de Hohenzollern s-a retras în Germania, unde s-a căsătorit, în 1638, cu Francisc Carol de Saxa-Lauerburg.

  A murit la 27 august 1649.  

  Ecaterina de Brandenburg
  Principesă a Transilvaniei
  Ecaterina de Brandenburg
  Date personale
  Născută	28 mai 1604  Königsberg, Brandenburg
  Decedată	27 august 1649 (45 de ani)  Schöningen, Saxonia
  Părinți	Johann Sigismund[1] Duchess Anna of Prussia[*][1]
  Frați și surori	Georg Wilhelm Joachim Sigismund von Brandenburg[*] Maria Eleonora de Brandenburg Anna Sophia of Brandenburg[*]
  Căsătorită cu	Gabriel Bethlen (1626), Franz Carol al Saxoniei (1639)
  Ocupație	politiciană
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce prințesă
  Familie nobiliară	Hohenzollern
  Domnie
  Domnie	1629 – 1630
  Predecesor	Gabriel Bethlen
  Succesor	Ștefan Bethlen

• 1664: Francisco Zurbarán, pictor spaniol (n. 1598)
• 1758: Barbara a Portugaliei (4 decembrie 1711 – 27 august 1758), a fost infantă portugheză și mai târziu regină a Spaniei ca soție a regelui Ferdinand al VI-lea al Spaniei.  
  Barbara în tinerețe
  

  Barbara în ultimii ani ai vieții, de Jacopo Amigoni

  A fost fiica cea mare a regelui Ioan al V-lea al Portugaliei și a soției lui, Maria Anna de Austria, fiica lui Leopold I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

  A fost moștenitoare prezumptivă la tronul Portugaliei până când regina l-a născut pe fiul ei, Pedro, doi ani mai târziu. Pedro a murit la vârsta de doi ani, însă un alt fiu, Iosif I al Portugaliei s-a născut înainte de moartea lui Pedro.

  Prințesa a fost botezată Maria Madalena Bárbara Xavier Leonor Teresa Antónia Josefa. De obicei era numită Bárbara sau Maria Bárbara, un nume neîntâlnit înaintea ei în regalitatea portugheză, în onoarea Sf. Barbara, sfânta sărbătorită în ziua nașterii sale. A avut parte de o educație completă și iubea muzica.

  În 1729 la vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu viitorul rege Ferdinand al VI-lea al Spaniei. Fratele ei Iosif s-a căsătorit cu sora vitregă a lui Ferdinand, Infanta Mariana Victoria a Spaniei.

  Deși Barbara nu era frumoasă, Ferdinand a fost profund atașat de ea, împărtășind dragostea față de muzică. Barbara a suferit de o formă severă de astm mare parte a vieții ei. Deși drăguță în tinerețe, mai târziu a devenit grasă. A murit la Palatul Regal din Aranjuez în 1758. Se spune că moartea ei i-a rupt inima lui Ferdinand. Nu au avut copii.  

  Barbara a Portugaliei
  María Bárbara de Bragança
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Madalena Josefa Teresa Bárbara
  Născută	4 decembrie 1711 Lisbona, Portugalia
  Decedată	27 august 1758 (46 de ani) Aranjuez, Spania
  Înmormântată	convent of the Salesas Reales[*]
  Părinți	Ioan al V-lea al Portugaliei Maria Anna de Austria
  Frați și surori	Iosif I al Portugaliei Infante Alexandre of Portugal[*] Pedro, Prince of Brazil[*] Pedro al III-lea al Portugaliei Gaspar de Bragança[*] António of Braganza, Child of Palhavã[*] José of Braganza, High Inquisitor of Portugal[*] Infante Carlos of Portugal[*]
  Căsătorită cu	Ferdinand al VI-lea al Spaniei
  Cetățenie	Spania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	compozitoare regină[*] socialite[*] patron of the arts[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Spanish Queen consort[*] (1746–1758)
  Familie nobiliară	Casa de Braganza (prin naștere) Casa de Bourbon (prin căsătorie)
  Regină a Spaniei
  Domnie	1746 - 1758

• 1834: Elisa sau Elisabeta Radziwill Elisa Friederike Luise Martha (28 octombrie 1803, Berlin – 27 august 1834, Bad Freienwalde) a fost membră a înaltei nobilimi polonezo-lituaniană, care a fost dorită de mireasă de prințul care mai târziu a devenit Wilhelm I al Germaniei.  

  Elisa Radziwill
  Date personale
  Nume la naștere	Elisa Friederike Luise Martha Radziwill
  Născută	28 octombrie 1803 Berlin
  Decedată	27 august 1834 (30 de ani) Bad Freienwalde
  Înmormântată	Voievodatul Polonia Mare
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Antoni Henryk Radziwiłł Prințesa Louise a Prusiei
  Frați și surori	Wilhelm Fürst von Radziwill[*] Bogusław Fryderyk Radziwiłł[*]
  Copii	Agnes Dettman[*][1]
  Cetățenie	Germania  Polonia  Imperiul Rus
  Religie	Calvinism[*]
  Ocupație	aristocrat

• 1851: Prințul Ferdinand Georg August de Saxa-Coburg și Gotha (28 martie 1785 - 27 august 1851) a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și general de cavalerie al armatei austro-ungare în timpul războaielor napoleoniene.  Ferdinand s-a născut la Coburg ca Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Saalfeld, al doilea fiu al lui Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. În 1826 titlul său s-a schimbat din prinț de Saxa-Coburg și Saalfeld în prinț de Saxa-Coburg și Gotha când fratele său mai mare Ducele Ernst I a făscut modificări teritoriale cu alți membri ai familiei.

  Printre nepoții de frate a lui Ferdinand se includ: regina Victoria a Regatului Unit și soțul ei Prințul Albert, împărăteasa Carlota a Mexicului și regele Leopold al II-lea al Belgiei.  La 10 decembrie 1791 Ferdinand a fost comandant ca Unterleutnant în regimentul 6 de dragoni Coburg. A fost promovat la rangul de Oberleutnant la 1 martie 1796 si la cel de Rittmeister la 18 noiembrie 1798. La 1 februarie 1802 s-a transferat în armata austriacă servind în regimentul Fürst Rosenberg după care a fost promovat maior la 29 septembrie 1804.

  La 1 ianuarie 1805 a fost transferat la regimentul nr. 6 de husari Graf Blankenstein și promovat la rang de Oberstleutnant la 6 august 1805. Înaintea bătăliei de la Wagram a fost numit general de cavalerie. La 15 aprilie 1811 a fost numit general maior.

  În timpul războiului celei de-a șasea coaliții, Ferdinand a luptat în bătălia de la Kulm. În 1813 a luptat în bătălia de la Leipzig. În 1814 a primit crucea de comandant al ordinului militar al Mariei Tereza.  La 30 noiembrie 1815, la Viena, Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Antonia Koháry, fiica și moștenitoarea lui Ferencz József Koháry de Csábrág. Când tatăl Antoniei a murit în 1826, ea a moștenit domeniile lui din Ungaria. Ferdinand și-a adăugat numele de Koháry la numele său.

  Ferdinand și Antonia au avut patru copii care au fost crescuți în religia catolică:

  1. Ferdinand al II-lea al Portugaliei (1816–1885).
  2. August (1818–1881); a fost tatăl Țarului Ferdinand I al Bulgariei.
  3. Victoria (1822–1857), căsătorită cu Louis, Duce de Nemours.
  4. Leopold (1824–1884).  

     Prințul Ferdinand
     Date personale
     Nume la naștere	Ferdinand Georg August
     Născut	28 martie 1785 Coburg
     Decedat	27 august 1851 (66 de ani) Viena
     Înmormântat	Mausoleul auf dem Glockenberg, Coburg
     Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf
     Frați și surori	Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold I al Belgiei
     Căsătorit cu	Maria Antonia Koháry
     Copii	Ferdinand al II-lea al Portugaliei August de Saxa-Coburg-Kohary Victoria, Ducesă de Nemours Prințul Leopold
     Cetățenie	Germania
     Religie	luteranism
     Ocupație	aristocrat[*] ofițer
     Apartenență nobiliară
     Titluri	duce
     Familie nobiliară	Casa de Wettin

• 1874: Ștefan Golescu (n. 1809, Câmpulung, România – d. 27 august 1874,^[1] Nancy, Franța) a fost un politician român, ministru în varii guverne și prim-ministru al României în perioada 1867-1868.  Fiu al marelui cărturar patriot Dinicu Golescu și fratele lui Nicolae Golescu. A studiat în Elveția, a servit în armata valahă, iar în 1836 a ajuns la gradul de maior. A participat la Revoluția din 1848 din Țara Românească și a fost membru al Guvernului provizoriu. În același an, 1848, era Venerabilul Lojii masonice bucureștene Frăția. ^[2]

  După înăbușirea revoluției a trăit în exil până în 1857. A fost membru în partidul liberal condus de Ion Brătianu. După întoarcerea în țară a fost deputat în Adunarea ad-hoc a Țării Românești, apoi ministru și prim-ministru în timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

  În 1865, s-a alăturat celor care au conspirat pentru îndepărtarea de la domnie a Principelui Cuza, ca urmare a măsurilor luate de acesta împotriva proprietății marilor latifundiari.  

  Ștefan Golescu
  Date personale
  Născut	1809 Câmpulung Muscel, Țara Românească
  Decedat	27 august 1874, (65 de ani) Nancy, Franța
  Frați și surori	Nicolae Golescu
  Cetățenie	Țara Românească  Principatele Unite  România
  Ocupație	politician
  Prim-ministru al României
  În funcție 26 noiembrie 1867 – 12 mai 1868
  Precedat de	Nicolae Crețulescu
  Succedat de	Nicolae Golescu
  Ministru al Afacerilor Externe
  În funcție 1 martie 1867 – 5 august 1867
  Precedat de	George Barbu Știrbei
  Succedat de	Alexandru Teriachiu
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Alma mater	Pensionul Rodolphe Töpffer din Geneva
  1. Lider al revoluției de la 1848 2. Fiu al marelui cărturar patriot Dinicu Golescu și al Zoei Farfara Ştefan Golescu   Ştefan Golescu - de Constantin Lecca

• 1905: Infanta Amalia Filipina a Spaniei (spaniolă Amalia Felipina del Pilar Blasa Bonisa Vita Rita Lutgard Romana Judas Tadea Alberta Josefa Ana Joaquina Los Doce Apostolicos Bonifacia Domenica Bibiana Veronica; 12 octombrie 1834 – 27 august 1905) a fost membră a casei regale spaniole.  
  Infanta Amalia Filipina a Spaniei

  S-a născut la palatul regal din Madrid la 12 octombrie 1834 ca al 11-lea copil și a șasea fiică a Infantelui Francisco de Paula al Spaniei, fratele mai mic al regelui Fernand al VII-lea al Spaniei. Mama ei a fost Prințesa Luisa Carlota de Bourbon-Două Sicilii. Botezată Amalia Filipina del Pilar Blasa Bonisa Vita, ea s-a născut în timpul domniei verișoarei ei primare regina Isabella a II-a a Spaniei, însă cum Isabella avea patru ani, țara era condusă de mătușa maternă a Amaliei, regina Maria Christina. Mama Amaliei s-a certat cu sora ei, regina regentă, și drept urmare ei au fost expulzați din Spania în 1838. Familia s-a mutat în Franța trăind sub protecția unchiului lor, regele Louis Philippe I.

  După ce regina Maria Christina a căzut de la putere, în octombrie 1840, ambițioasa mamă a infantei Amalia a determinat familia să se întoarcă la curtea din Madrid. Mama ei a murit în ianuarie 1844, când ea avea opt ani. Infanta Amalia a crescut la curtea spaniolă și educația ei, împărțită cu sora ei cu minte slabă, Infanta Cristina, a fost rudimentară.

  La vârsta de 12 ani Infanta Amalia era o tânără femeie simplă, mică de statură și îndesată. Ca cea mai mică dintre cele cinci surori care nu se remarcau prin nimic, ea a fost aproape uitată la curtea spaniolă. Cu toate acestea, ea a fost singura dintre surori care a făcut o căsătorie regală.^[1]

  În 1856, Prințul Adalbert de Bavaria, al patrulea fiu și al nouălea copil al regelui Ludwig al Bavariei și al Prințesei Therese de Saxa-Hildburghausen a sosit la curtea spaniolă în căutarea unei soții și Amalia a fost oferită pentru o căsătorie. Când Prințul Adalbert a sosit la Madrid, Amalia a primit o zestre considerabilă de la cumnata ei, regina Isabella. Căsătoria a fost sărbătorită la 25 august 1856 la Madrid, de sărbătoarea Sfântului Ludovic al IX-lea al Franței, strămoș al Amalia, care era patronul atât al Franței cât și al Bavariei. După căsătorie, Amalia a devenit prințesă de Bavaria și prințesă ereditară a Greciei.^[1]

  

  Infanta Amelia și soțu ei Adalbert în costume din secolul al XVII-lea.

  La sosirea ei la curtea bavareză, socrul ei, regele Ludwig I al Bavariei, un mare admirator al frumuseții feminine, a fost dezamăgit când și-a întâlnit nora, grăsuță și comună.^[1] Infanta Amalia a șocat curtea cu obiceiul ei de a fuma. Soțul ei Prințul Adalbert era robust ca ea, dar foarte înalt. Lui îi plăcea să bea și a avut aventuri, dar mariajul lor a rezistat.^[1] Cuplul a avut cinci copii:^[2]

  • Ludwig Ferdinand (1859–1949); căsătorit cu Infanta María de la Paz a Spaniei
  • Alfons (1862–1933); căsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica lui Ferdinand Philippe Marie, duce d'Alençon
  • Isabela (1863–1924); căsătorită cu Tommaso, Duce de Genoa
  • Elvira (1868–1943); căsătorită cu Rudolf von Wrbna-Kaunitz-Rietberg-Questenberg și Freudenthal
  • Clara (1874–1941); necăsătorită

  Deși Infanta Amalia a trăit pentru tot restul vieții sale la Munchen, ea a rămas atașată de țara ei natală. A vizitat Spania des și fiul ei cel mare, Prințul Ludwig Ferdinand, s-a născut la palatul regal din Madrid. ^[1] Și-a petrecut iernile la reședința de la Munchen și verile la Palatul Nymphenburg.^[1] Toți cei cinci copii ai ei au vorbit fluent spaniola și ea l-a încurajat pe fiul ei Ludwig Ferdinand să se căsătorească cu nepoata și fina ei, Infanta María de la Paz a Spaniei. Cuplul s-a căsătorit în 1883.

  Soțul ei a murit în 1875; Amalia i-a supraviețuit 30 de ani.  

  Amelia Filipina a Spaniei
  Prințesă Adalbert a Bavariei
  Date personale
  Nume la naștere	Amalia Felipina del Pilar Blasa Bonisa Vita Rita Lutgard Romana Judas Tadea Alberta Josefa Ana Joaquina Los Doce Apostolicos Bonifacia Domenica Bibiana Veronica
  Născută	12 octombrie 1834 Madrid
  Decedată	27 august 1905 (70 de ani) Palatul Nymphenburg, Munchen, Bavaria
  Înmormântată	St. Michael's Church, Munich[*]
  Părinți	Infantele Francisco de Paula al Spaniei Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii
  Frați și surori	Infantele Enrique, Duce de Sevilla Francisc, Duce de Cádiz Infanta Isabel Fernandina of Spain[*] Infanta Josefa Fernanda of Spain[*] Infanta Luisa Teresa of Spain[*] Infanta Maria Cristina of Spain (1833-1902)[*] Francisco de Asís Luis de Borbón[*] Infante Eduardo Felipe of Spain[*] Infante Fernando Maria of Spain[*] Infanta María Teresa of Spain (1828-1829)[*]
  Căsătorită cu	Prințul Adalbert al Bavariei
  Copii	Prințul Ludwig Ferdinand Prințul Alfons Isabela, Ducesă de Genova Prințesa Elvira Prințesa Clara
  Cetățenie	Spania
  Ocupație	pictoriță
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Infante[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon (prin naștere) Casa de Wittelsbach (prin căsătorie)

• 1914: Eugen von Böhm-Bawerk (n. 12 februarie 1851,^[1][2][3][4] Brno, Imperiul Austriac – d. 27 august 1914,^[2][4] Kramsach[*], Austro-Ungaria) a fost un economist austriac, contribuitor important și fondator al Școlii austriece de economie.

  Böhm-Bawerk a fost ministru austriac de finanțe intermitent între 1895 și 1904. De asemenea a scris o serie de articole extensive și critice la adresa marxismului.  În timpul studiilor la drept la Universitatea din Viena, a studiat lucrarea Principiile economiei a lui Carl Menger, devenind un adept al teoriilor acestuia. Joseph Schumpeter spunea despre Böhm-Bawerk că „era un discipol atât de entuziast a lui Menger, încât era greu de crezut că ar fi avut nevoie de alte influențe.”  

  Eugen Böhm von Bawerk
  Date personale
  Născut	12 februarie 1851[1][2][3][4]  Brünn, Imperiul austriac, astăzi Brno, Cehia
  Decedat	27 august 1914 (63 de ani)[2][4]  Kramsach[*], Austro-Ungaria
  Înmormântat	Cimitirul Central din Viena
  Cetățenie	Austro-Ungaria
  Ocupație	economist profesor universitar[*] scriitor politician
  Activitate
  Domeniu	economie
  Alma mater	Universitatea din Heidelberg Universitatea din Leipzig Universitatea din Jena Universitatea din Viena
  Influențe	Carl Menger William of Ockham
  Influențat	Ludwig von Mises Joseph Schumpeter Henryk Grossman Knut Wicksell
  Contribuții	Critica teoriei exploatării a lui Karl Marx

• 1917: Ion Grămadă, scriitor și istoric român (n. 1886)

• 1937: Lionel Walter Rothschild FRS^[9] (n. 8 februarie 1868 – d. 27 august 1937) a fost un politician și zoolog britanic.  

  Walter Rothschild
  Walter Rothschild
  Date personale
  Născut	8 februarie 1868[1][2][3][4][5]  Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[6]
  Decedat	27 august 1937 (69 de ani)[1][2][3][4][5]  Tring, Regatul Unit
  Înmormântat	Willesden Jewish Cemetery[*]
  Părinți	Nathan Rothschild, 1st Baron Rothschild[*][7] Emma Louisa Rothschild[*][8][7]
  Frați și surori	Charles Rothschild[*][7]
  Copii	Olga Alice Muriel Rothschild[*][8]
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	iudaism
  Ocupație	biolog bancher[*] politician zoolog[*] ornitolog[*] entomolog[*] lepidopterolog[*]
  Al 7-lea President of the British Ornithological Union
  În funcție 1923 – 1928
  Precedat de	Henry John Elwes[*]
  Succedat de	William Lutley Sclater
  Member of the 28th Parliament of the United Kingdom
  În funcție 12 ianuarie 1906 – 10 ianuarie 1910
  Circumscripția	Aylesbury[*]
  Member of the 27th Parliament of the United Kingdom
  În funcție 1 octombrie 1900 – 8 ianuarie 1906
  Circumscripția	Aylesbury[*]
  Member of the 26th Parliament of the United Kingdom
  În funcție 6 ianuarie 1899 – 17 septembrie 1900
  Circumscripția	Aylesbury[*]
  Premii	Victoria Medal of Honour[*] (1897)
  Partid politic	Con
  Alma mater	Magdalene College[

• 1943: Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial.

  Constantin Prezan a fost ofițer de carieră, provenit din arma geniu. Și-a făcut studiile de specialitate la școli militare de prestigiu din România și Franța, parcurgând ierarhic toată ierarhia militară, de la sublocotenent la până la general de corp de armată, cel mai înalt grad militar din Armata Regală Română. În anul 1930 i s-a acordat demnitatea onorifică de „Mareșal al României”, ca recunoaștere a meritelor sale pe timpul cât a comandat Armata de Nord și Marele Cartier General.

  În afară de participarea la Primul Război Mondial, a mai luat parte la al Doilea Război Balcanic și la operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri, din perioada 1918-1920. În anul 1920, la sfârșitul războiului, a fost trecut în rezervă, petrecându-și restul vieții la conacul său de la Schinetea.

  Constantin Prezan a evitat să se implice activ în viața politică, deși a avut o serie de demnități politice, mai mult onorifice, cum ar fi aceea de senator de drept deținută în perioada postbelică, în baza înaltei sale poziții din armată, precum și de participant/membru al Consiliilor de Coroană.

  A primit numeroase distincții și medalii, fiind ales membru de onoare al Academiei Române și membru de onoare al Academiei de Științe din România, începând cu 21 decembrie 1935.^[1]

  Mareșalul Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, fiind înmormântat cu funeralii naționale, în curtea reședinței sale de la Schinetea.  Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, aflată atunci în plasa Snagov a județului Ilfov (în prezent în județul Dâmbovița). Era fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.^[3]

  Pe 4 decembrie 1888, la vârsta de 27 de ani, s-a căsătorit cu Clementina Bantaș. Căsătoria lor avea să dureze doar patru ani, în 1892 cei doi soți divorțând. Din acest mariaj, cei doi soți au avut o fiică, Constanța, născută în 1890, pe care Prezan avea să o recunoască drept copil al său, la divorțul din 1892. În toamna aceluiași an, la 8 noiembrie 1892, Constantin Prezan s-a recăsătorit cu Elena Olga Eliad - Olga, născută în Filipești-Târg, județul Prahova, în vârstă de numai 15 ani, cu 16 ani mai tânără decât proaspătul maior, comandant de batalion din Regimentul 1 Geniu. Cei doi nu aveau să aibă copii, motiv pentru care o adoptă pe Olga Antoaneta Eliad, o rudă a soției.^{[4]:p. 293}

  Promovat în Statul Major Regal, în anul 1896, locotenent-colonelul Constantin Prezan devine adjutantul principelui moștenitor Ferdinand, iar Olga, soția sa de numai 20 de ani, doamnă de onoare a principesei Maria. În epocă au fost vehiculate o serie întreagă de suspiciuni despre Olga Prezan, cum că ar fi fost amanta principelui Ferdinand, dar și a lui Nicolae Filipescu, sau a locotenentului Ion Antonescu, aghiotantul lui Prezan și foarte mult apreciat de acesta.^[5][6](vezi pe larg la secțiune „Controverse”)

  La 28 mai 1897 locotenent-colonelul Prezan, adjutant al principelui moștenitor Ferdinand, a cumpărat de la avocatul ieșean Constantin Livaditi conacul și moșia Schinetea, la prețul de 335.500 lei. Cu o întindere de 1.065 ha și 3.522 mp și compusă din două trupuri, Schinetea cu Mălinești și Armășeni, proprietatea se afla în comuna Dumești din plasa Fundurile, județul Vaslui.^{[7]:p. 228} În primii ani ai secolului al XX-lea, el a adăugat vechiului conac un parc, un beci, o fântână și o casă a administratorului, care avea grijă de conac în lipsa proprietarului.^[3] În anul 1939, a construit și un corp nou de clădire. În total, conacul avea 25 camere.^[8]

  

  General Prezan, Olga Prezan, o rudă, maior Ion Antonescu, căpitan M. Tomaide - văr al lui Antonescu, în 1916

  Familia Prezan s-a atașat foarte mult de aceste locuri, Schinetea rămânând reședința familiei până la moartea celor doi soți, în 1943. Acesta a fost și unul din motivele care l-au determinat pe Prezan să aleagă numirea la comanda Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, dislocat în orașul Vaslui,^[9] iar apoi la comanda Brigăzii 13 Infanterie, al cărui comandament se afla la Bârlad.^{[10]:p. 237}

  La 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, mareșalul Constantin Prezan a încetat din viață, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea. A fost înmormântat cu funeralii naționale, fiind condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator. În cuvântul de rămas-bun, acesta a ținut să arate că mareșalul Constantin Prezan, fostul șef al Marelui Cartier General al Armatei Române victorioase în Primul Război Mondial, „este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”  Constantin Prezan a urmat școala primară din satul natal, între 1868-1874. În 1874 a devenit elev al celei de-a treia generații a nou înființatei Școli a Fiilor de Militari din Iași, instituție de nivel liceal. Această instituție militară de învățământ, prima de acest tip din Armata României, fusese creată prin Înaltul Decret Regal nr. 1283 din 19 iulie 1872 și avea obiectivul „de a da creștere și educație completă fiilor de militari de orice grad, al căror serviciu îndelungat și nepătat le constituie un drept la recunoștința țării”.^[12]

  

  Uniformele elevilor Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie

  La absolvirea liceului, a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie. Aceasta era unica instituție militară de învățământ (pentru formarea ofițerilor) care avea un caracter mixt, în sensul că pregătirea elevilor urma două direcții: în primul rând, ca ofițeri de infanterie și cavalerie, precum și, într-o etapă ulterioară, specializarea în armele artileriei și geniului.^[13]

  În 1879, când Constantin Prezan era elev al școlii, în programa acesteia, cursurile erau predate atât de profesori militari, cât și civili. Profesorii militari predau disciplinele: fortificație, instrucția infanteriei, tactică, strategie și geografie militară, administrație și legislație, hipologie și instrucția cavaleriei. Profesorii civili predau: geometrie descriptivă, mecanică și lucrări grafice, topografie și științe aplicate, două limbi străine și gimnastică.^[14]

  În anul doi de studii, Constantin Prezan a fost selectat pentru arma geniu, primind gradul de „elev guard”, echivalent cu cel de sergent.^[13]

  A absolvit la 1 iulie 1880, fiind clasificat al 14‑lea din 35 de elevi. A fost avansat sublocotenent și repartizat comandant de pluton la Regimentul 7 Infanterie.^{[10]:p. 232}

  Sublocotenentul Prezan a petrecut doar câteva luni în această unitate, deoarece, în conformitate cu prevederile Înaltului Decret nr. 2550 din 31 octombrie 1880, lua ființă prima unitate modernă de geniu, Batalionul 2 Geniu, format din 6 companii (două de săpători-minari, una de pontonieri, două de căi ferate și una de telegrafiști). Drept urmare, marea majoritate a ofițerilor tineri din arma geniu au fost concentrați în această nouă unitate, apărând, totodată, și necesitatea de a pregăti cadre noi pentru încadrarea deficitelor de ofițeri specialiști.^[15]

  Nevoile sporite de ofițeri specialiști pregătiți corespunzător au scos la iveală carențele majore pe care le avea pregătirea tuturor ofițerilor într-o singură școală (Școala Militară de Infanterie și Cavalerie) și după o programă unică. Acest lucru a condus, în timp, la neajunsuri majore, pe care le scotea în evidență raportul ministrului de război, generalul Gheorghe Slăniceanu: „Școala militară de infanterie și cavalerie era organizată până acum în prevederea ca ofițerii ieșiți din această școală să posede elementele trebuitoare pentru a putea servi în toate armele, precum și partea teoretică din cursurile de artilerie, fortificație și mai cu seamă cursul complementar de matematici, fiind predate pe baze mult superioare pentru această școală. Pe de o parte aceste cursuri ocupau fără vreun folos real timpul elevilor ce se destinau infanteriei și cavaleriei, împovărându-i cu lucrări pe care nu erau chemați a le aplica mai niciodată, iar pe de altă parte unele materii nu se puteau preda într-un mod așa de complex după cum ar fi trebuit pentru ofițerii ce se destinau armamentelor speciale de artilerie și geniu, astfel că acești ofițeri, la ieșirea lor din școală, neposedând îndestul toate acele materii indispensabile astăzi unor ofițeri de artilerie și geniu, erau nevoiți a se duce în mare număr prin școlile din străinătate pentru a-și completa studiile”.^[16]

  Ca urmare, prin Înaltul Decret nr. 996l din 7 aprilie 1881, regele Carol I a aprobat înființarea unei „școli de aplicație pentru artilerie și geniu sub denumirea de Școala specială de artilerie și geniu. Cursurile acestei școli, vor fi de trei ani, din care unul de preparație, compus din elevii veniți din școala de infanterie și cavalerie, conform regulamentului special al acestei clase preparatoare, iar ceilalți doi ani din toți elevii clasei preparatoare cari, la examenele generale ale acelei clase, obținând media reglementară, au fost avansați la gradul de sublocotenent”. De asemenea, decretul prevedea că în Școala Specială de Artilerie și Geniu urmau a fi admiși și „sublocotenenți sau locotenenți aflați în regimentele de artilerie sau geniu cari ar dori să-și dezvolte cunoștințele armei lor, dacă vor satisface unui examen, asupra cursurilor școalei preparatoare”.^{[17]:p. 15}

  Printre ofițerii care au fost trimiși să urmeze cursurile primei promoții a Școlii speciale de artilerie și geniu s-a numărat și sublocotenentul Constantin Prezan. Cursurile au început în toamna anului 1881 și s-au desfășurat în București, în clădirea din Calea Griviței nr. 28, în care era găzduită și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie.^{[17]:p. 16}

  Școala Specială de Artilerie și Geniu asigura o pregătire de înaltă calitate, având o programă cuprinzătoare, care includea discipline de pregătire militară generală, discipline din științele fundamentale și științe aplicative. Astfel, în clasa preparatoare se predau următoarele materii: algebră superioară, geometrie analitică și în spațiu, calcul integral și diferențial, geometrie descriptivă, plane cotale și ordine de arhitectură, mecanică rațională, fizică generală, chimie generală, limba franceză, limba germană și scrimă.^{[18]:p. 540} În următorii doi ani, programa prevedea următoarele cursuri: fortificații, construcții, topografie, științe aplicate, mecanică aplicată, artă militară, artilerie, drept internațional, limba franceză, limba germană, hipologie și scrimă.^{[18]:pp 546-547}

  Educația și nivelul de cunoștințe acumulat de către absolvenții școlii au făcut ca, deși armele artilerie și geniu aveau o pondere redusă în efectivele armatei, ele să dea, totuși, proporțional, foarte mulți generali.^[19][20]

  Sublocotenentul Prezan a urmat cursurile școlii în următorii doi ani de zile (1881 – 1883). Directorul instituției de învățământ, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia la 1 noiembrie 1882, ca fiind „un ofițer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu […] Promite a deveni un prea bun ofițer. Merită și însușește toate condițiunile spre a fi înaintat la alegere cu nr. 1”. Termină școala fiind clasificat al doilea din 23 de absolvenți și este avansat la gradul de locotenent, la data de 11 iulie 1883.^{[21]:f.3 (p. 233)}.

  În anul 1883, locotenentul Constantin Prezan din Regimentul 1 Geniu (unitatea în care fusese repartizat la absolvirea școlii militare) a câștigat prin concurs dreptul de a fi trimis în străinătate pentru a urma cursurile prestigioasei Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu de la Fontainebleau, din Franța. Ministrul de război Ion C. Brătianu, care era și președintele Consiliului de Miniștri, a propus regelui Carol I, prin raportul nr. 7484 din 23 august 1883, acordarea unui concediu de trei ani locotenentului, pentru urmarea cursurilor școlii franceze. Locotenentul Prezan a absolvit școala de la Fontainebleau în august 1886, cu aprecierea „prea bine”, obținând și brevetul de ofițer de stat major.^{[10]:pp 233-234}

  Merită amintit faptul că, în aceeași perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului „Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Școlii Politehnice (1884-1886) și Școlii de Poduri și Șosele (1886-1889), Ion I.C. Brătianu, viitorul mare om politic și prim-ministru liberal. Pe timpul șederii în Franța, Constantin Prezan și Ion I.C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce avea să ușureze colaborarea lor din anii Primului Război Mondial  La revenirea în țară, după finalizarea studiilor în Franța, locotenentul Prezan a fost încadrat ca profesor-ajutor la disciplina fortificații, la Școala Specială de Artilerie și Geniu. Activitatea sa în cei patru ani petrecuți aici (1886-1890) avea să se bucure de aprecieri elogioase din partea conducerii școlii. Colonelul Christian Tell, aflat la comanda instituției de învățământ în acea perioadă, consemna în una din aprecierile de serviciu anuale că „face foarte bine cursul de fortificație la această școală, înlocuind chiar pe profesorul titular care îi lasă mai toată sarcina cursului”.^{[21]:f.4 (p. 233)}

  În decembrie 1890 a fost trimis din nou în misiune în străinătate, în Germania, la Magdeburg, unde a rămas până în septembrie 1891, ca reprezentant delegat al Ministerului de Război pentru supravegherea construcției dispozitivelor speciale care urmau să intre în compunerea liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. La terminarea misiunii, a fost încadrat în Regimentul 1 Geniu, fiind numit șef de sector la „Cetatea București”.^{[10]:p. 234}

  

  Uniformele militarilor din arma geniu, în ultima parte a secolului al XIX-lea

  La 8 aprilie 1892, în urma promovării examenului, căpitanul Constantin Prezan a fost avansat la gradul de maior, fiind numit în prima sa funcție importantă de comandă, aceea de comandant de batalion în Regimentul 1 Geniu, funcție pe care a îndeplinit-o până în luna iulie 1894. Colonelul Ioan Argetoianu, care asigura - în acea perioadă - comanda Regimentului 1 Geniu, aprecia că era „foarte bun ofițer superior sub toate raporturile. Ofițer de viitor. Merită a înainta la alegere ca recompensă bine meritată pentru zelul și activitatea ce desfășoară în lucrările cu care este însărcinat și în instrucția batalionului”.^{[21]:f.6 (p. 234)}

  Între 12 iulie 1894 și 16 noiembrie 1896, Constantin Prezan a ocupat, pe perioade scurte, o serie de funcții în Administrația Centrală a Ministerului de Război, șef al serviciului geniu al Corpului 2 Armată, dislocat în garnizoana București și comandant al Cetății București. La 10 mai 1895, după un stagiu în grad de numai trei ani, maiorul Prezan a fost avansat „la alegere” la gradul locotenent-colonel.^{[4]:p. 294}

  La 16 noiembrie 1896, a fost numit în Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand, funcție pe care a ocupat-o aproape 5 ani, până în 1901. Până în noiembrie 1898, când a fost numit într-o poziție similară și maiorul Aurel Dumitrescu, Prezan a fost singurul adjutant al principelui Ferdinand.^{[10]:p. 234}

  Generalul Matei Vlădescu, șeful Casei Militare Regale din acea perioadă, nota în una din aprecierile de serviciu anuale că „a justificat pe deplin bunele note obținute de la diferiții săi șefi până astăzi”, el achitându‑se cu mult zel și multă inteligență de această sarcină”.^{[21]:f.6 (p. 235)}

  „„Înalt, svelt, vioiu, cu un început marcat de chelie și o mică bărbuță castanie, era un om foarte politicos, cu ținuta sigură și socotit la vorbă, destoinic sfătuitor totdeauna; părea a fi o fire blajină, în realitate era energic, dârz în hotărârile sale, clarvăzător și foarte milităros”.^[23]”

  —Eugeniu Arthur Buhman (secretar particular al regelui Carol I)

  

  Bustul lui Constantin Prezan, ridicat în Alba Iulia. Nota bene: numele este înscris greșit: Brezan.

  Din anul 1901 familia Prezan a părăsit Bucureștii pentru a se stabili la noua reședință de la Schinetea. Până în 1914 Constantin Prezan a ocupat funcții de comandă, pe diferite nivele ierarhice, în unități și mari unități dislocate în garnizoanele Vaslui, Bârlad, Roman și Iași. Astfel, la 16 noiembrie 1901, proaspăt avansatul colonel Prezan era numit, în interesul serviciului, prin Înaltul Decret nr. 3.556 din 14 noiembrie 1901, comandant al Regimentului 7 „Racova”, nr. 25, din garnizoana Vaslui.^[9]

  Generalul Constantin Candiano, comandantul eșalonului ierarhic superior, Brigada 13 Infanterie, consemna în aprecierea de serviciu pe anul 1903 calitatea actului de comandă, precum și rezultatele foarte bune obținute în pregătirea ofițerilor și instrucția trupelor, în cadrul Regimentului 7 „Racova” . Acesta își încheia aprecierea conchizând că „zelul cu care servește, calitățile sale, unite cu cunoștințele militare ce posedă îl fac să fie un distins comandant de regiment, care îndeplinește sub toate raporturile condițiunile cerute pentru a înainta la gradul de general”.^{[21]:f.100 (p. 236)}

  Acest lucru nu avea să întârzie mult, în anul următor, la 15 aprilie 1904, Constantin Prezan era numit pentru prima dată în carieră, pe o funcție prevăzută cu gradul de general, aceea de comandant al Brigăzii 13 Infanterie, cu comandamentul la Bârlad, unitate pe care a comandat-o timp de 6 ani, până la 1 noiembrie 1910.^{[11]:p. 114}

  La comanda acestei mari unități avea să fie avansat, ca urmare a propunerii ministrului de război de la acea vreme, generalul Alexandru Averescu, la gradul de general de brigadă, de ziua națională, 10 mai 1907. Averescu avea să îi amintească acest fapt 10 ani mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, când Constantin Prezan - în calitate de șef al Marelui Cartier General - era superiorul ierarhic al lui Averescu, comandantul Armatei 2: „eu am contrasemnat decretul pentru înaintarea dumneavoastră la gradul de general și că locul dumneavoastră este încă și azi la stânga, iar nu la dreapta mea”. În rezoluția pusă pe acest raport, generalul Prezan avea să scrie cu malițiozitate „acest punct cuprinde un raționament atât de puternic și concludent, relativ la o chestiune operativă, că orice discuțiune cade și toți trebuie să se încline”.^{[24]:p. 245}

  

  Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman

  Faptul exprima mai degrabă ranchiuna generalului Averescu, avansarea lui Constantin Prezan, datorându-se, dincolo de meritele personale incontestabile, atât modului energic în care a reușit restabilirea ordinii în zona de responsabilitate, în urma răscoalei din primăvara lui 1907, cât și influenței energicului ministru de interne, nimeni altul decât fostul său coleg de la Paris, Ion I.C. Brătianu.

  Peste alți trei ani, Constantin Prezan mai urcă o treaptă în carieră, fiind numit la 1 noiembrie 1910 comandant al Diviziei 10 Infanterie, pentru ca după numai câteva luni, la 30 martie 1911, să fie mutat la comanda altei mari unități similare, Divizia 7 Infanterie, având comandamentul în orașul Roman.  În noaptea de 16/17 iunie 1913 Bulgaria, susținută și încurajată atât de Rusia, cât și de Austro-Ungaria, i-a atacat prin surprindere pe foștii săi aliați din Primul Război Balcanic, Grecia și Serbia. La solicitarea acestor două țări, guvernul român a decis suspendarea imediată a lucrărilor comisiei de delimitare a frontierei comune din Dobrogea și a decretat, la 20 iunie 1913, mobilizarea generală a armatei, urmată de declarația de război transmisă Bulgariei la 27 iunie 1913.^[26]

  Mobilizarea a început în noaptea de 22 iunie/5 iulie spre 23 iunie/6 iulie 1913 și s-a desfășurat mult mai rapid decât prevăzuse comandamentul bulgar (14 zile). România a chemat sub arme 509.820 de oameni, adică 6% din populația țării. Primele unități traversau Dunărea pe 2/15 iulie 1913, cu 4 zile mai devreme decât așteptările bulgarilor, fapt care s-a dovedit hotărâtor în obținerea unei victorii rapide și fără pierderi majore.^[27]

  Divizia 7 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Constantin Prezan, intra, împreună cu Divizia 8 Infanterie în compunerea Corpului 4 Armată, comandat de generalul de divizie Alexandru Lambrino. Compunerea de luptă a Diviziei 7 Infanterie, pe timpul campaniei din războiul balcanic, era următoarea:^{[28]:f. 22-23 (p. 12)}

  

  Trecerea Dunării în cel de-al doilea război balcanic
  • Cartierul general al diviziei;
  • Brigada 13 Infanterie;
  • Brigada 14 Infanterie;
  • Brigada 7 Artilerie;
  • Regimentul 4 Vânători;
  • Regimentul 11 Roșiori (primit ca întărire după trecerea Dunării);
  • Compania de Pionieri;
  • Ambulanța divizionară.

  Corpul 4 Armată a fost destinat să facă parte din gruparea principală de lovire, care urma să ducă acțiuni militare în partea nordică a Bulgariei, având ca obiectiv final cucerirea Sofiei. Unitățile sale au fost concentrate în sudul Olteniei (în raionul Corabia-Bechet) și, începând cu data de 2 iulie 1913, s-a început trecerea Dunării pe un pod de vase instalat la Siliștioara, lângă Corabia. Divizia 7 Infanterie avea misiunea de a asigura siguranța acțiunilor militare ale Corpului 4 Armată. În acest sens, după traversarea fluviului, a executat deplasarea pe malul drept al râului Isker, pe itinerarul: Ghigen-Orehovița-Staroselo. La Staroselo unitățile diviziei au făcut o haltă mare de 2 zile, între 3/16 și 5/18 iulie.

  Lipsind orice împotrivire din partea armatei bulgare, și-a continuat înaintarea pe direcția: Mahlata-Peserevo-Devent-Lukoviț-Blasniecevo-Miscovici-Vladovec-Etropole, unde a ajuns la 11/24 iulie 1913. Generalul Prezan și-a desfășurat trupele în dispozitiv de luptă, ocupând principalele puncte strategice care asigurau accesul spre Sofia. La Etropole a fost instalat Cartierul general al diviziei și o parte din forțe (Brigada 14 Infanterie, Regimentul 8 Artilerie și serviciile). O a doua grupare (Brigada 13 Infanterie, Regimentul 4 Vânători și Regimentul 5 Artilerie) a fost dispusă la Zlatița, iar un detașament avansat a fost instalat la Benkovski.^{[29]:pp 12-13}

  Sub spectrul unei înfrângeri iminente și totale, guvernul bulgar a cerut încetarea ostilităților, trupele române rămânând pe pozițiile ocupate până în luna august 1913, când au revenit în garnizoanele de pace.

  Operațiile desfășurate de Divizia 7 Infanterie pe timpul celui de-al doilea război balcanic au scos din nou în evidență calitățile de comandant ale generalului Constantin Prezan. Prin măsurile dispuse pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea marșurilor, precum și pentru organizarea hrănirii, cartiruirii și respectarea normelor de igienă, unitățile din subordinea sa au înregistrat doar pierderi minime ca urmare a epidemiei de holeră, care a afectat foarte grav restul armatei române. Ambulanța divizionară înregistrase până la data de 23 iulie 1913, un număr de 300 de bolnavi și 19 morți de holeră, cifre mici în comparație cu pierderile înregistrate de alte mari unități similare.^{[29]:p. 12}

  Locotenentul Constantin Pantazi din Regimentul 11 Roșiori, viitor ministru de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, consemna următoarele despre războiul balcanic: „generalul Prezan a comandat pe tot timpul campaniei din Bulgaria Divizia 7 Infanterie, această mare unitate s-a remarcat prin disciplină și executare precisă și metodică a tuturor misiunilor primite”.^{[30]:p. 27}

  Constantin Prezan s-a bucurat și de aprecierile regelui Carol I, care, într-o convorbire cu Alexandru Marghiloman, spunea că „găsește pe divizionarii noștri, afară de Cotescu și Prezan, foarte slabi”.^[31]

  În aceste circumstanțe, promovarea sa în funcție și avansarea în grad nu aveau să întârzie. La 10 mai 1914, a fost avansat la gradul de general de divizie și numit la comanda Corpului 3 Armată. Avea să rămână în această funcție doar câteva luni, în același an fiind numit comandant al Corpului 4 Armată, mare unitate de care avea să fie foarte legat  În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, cariera militară a lui Constantin Prezan era la apogeu: ajunsese la cel mai înalt grad pe care îl putea primi un militar pe timp de pace (general de divizie), ocupând, totodată, una din cele mai înalte funcții, aceea de comandant de corp de armată, cea mai mare funcție posibilă în timp de pace, cu excepția celei de șef al Marelui Stat Major.

  Parcursul său în carieră se bazase pe o temeinică pregătire militară și de specialitate, conștiinciozitate, echilibru forța caracterului, apropierea de oameni, dar și exigența manifestată în toate situațiile. Au existat, totuși, și persoane care, având în vedere stagiul său la Casa Militară Regală, relația cu Ionel Brătianu sau reputația soției sale, Olga, îl considerau „un ofițer de salon, care își datora parcursul în carieră unor fericite împrejurări”. Deși aceste circumstanțe favorizante au existat, modul în care Constantin Prezan a condus armata română pe parcursul războiului a demonstrat că toate aceste afirmații erau nefondate  

  Campania din toamna anului 1916

  Între 1914 și august 1916, generalul Constantin Prezan a fost comandant al Corpului 4 Armată, cu reședința la Iași, mare unitate care, în conformitate cu planul de mobilizare, se transforma în caz de război în Armata de Nord.^[34]

  În perioada în care România a rămas neutră, misiunea marii unități a constat în asigurarea granițelor de vest și est ale țării, în zona de responsabilitate. Misiunea era îngreunată de faptul că cei doi vecini, Rusia și Austro‑Ungaria erau angrenați în înfruntări militare de amploare, chiar la frontiera României, pe frontul din Bucovina și Galiția.^[35] O altă misiune principală a Corpului 4 Armată a fost organizarea și desfășurarea pregătirii marilor unități și unităților din subordine pentru o eventuală intrare în război, cu temeinicie dar cu discreție și fără să pară provocatoare.^{[29]:p. 12}

  Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”.^[36]

  În conformitate cu prevederile aceluiași plan, în momentul declarării mobilizării se înființau patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor de armată existente. Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create nu au putut să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire. Generalul Prezan, comandant al Corpului 4 Armată, fiind numit comandant al Armatei de Nord, a fost singurul care a avut șansa de a comanda trupele pe care le avea deja în subordine, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celorlalte trei armate. Acesta este și unul din factorii majori care au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul operațiilor desfășurate de restul armatei române.^{[10]:p. 240}

  La declanșarea ostilităților, în noaptea de 14/15 (27/28) august 1916, forțele principale ale Armatei de Nord erau dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria, în zona Carpaților Răsăriteni, între văile Bistriței și Cașinului. Compunerea de luptă a armatei era următoarea:^{[37]:pp 269-270}

  • Divizia 14 Infanterie (întărită cu Brigada 4 Artilerie Mixtă) - comandant: generalul de brigadă Paraschiv Vasilescu
    • Regimentul 56 Infanterie - comandant: colonelul Constantin Niculcea
    • Brigada 27 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Luca Vlădoianu
    • Brigada 28 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Constantin Fl. Ionescu
  • Divizia 7 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Ioan Istrate
    

    Constantin Prezan și regele Ferdinand pe front, în 1917
    • Brigada 14 Infanterie - comandant: colonelul Octav Boian
    • Brigada 13 Infanterie - comandant: colonelul Petre Velicu
  • Divizia 8 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Ioan Pătrașcu
    • Brigada 15 Infanterie - comandant: generalul de brigadă Nicolae Petala
  • Divizia 2 Cavalerie - comandant: generalul de brigadă Gheorghe Basarabescu
    • Regimentul 7 Roșiori
    • Regimentul 11 Roșiori
    • Regimentul 8 Vânători
  • Brigada 4 Călărași
  • Unitățile de grăniceri din zona de responsabilitate.^[38]

  În baza Directivei operative nr. 1 și a Ordinului Marelui Stat Major nr. 2768 din 13/26 august 1916, Armata de Nord, cu un efectiv de 107.948 de oameni, a trecut la ofensivă pe un front cu o dezvoltare de circa 270 km, între văile Bistriței și Cașinului, având misiunea de a nimici rezistența inamicului și a ajunge cât mai rapid în văile superioare ale Mureșului și Oltului, creându-și condiții favorabile pentru dezvoltarea ofensivei spre vest și stabilirea legăturilor cu Armata 9 rusă.^{[39][40]:pp 243-244}

  Generalul Prezan a adoptat un stil modern de conducere a acțiunilor militare, bazat pe exercitarea fermă și fără derogări de către subordonați a comenzii, luarea deciziilor pe baza evaluării mai multor cursuri de acțiune și a selectării celui mai potrivit, în funcție de situația concretă, stabilirea unei diviziuni riguroase a muncii și responsabilităților în cadrul statului major al armatei, transmiterea oportună și clară a ordinelor de acțiune către unitățile subordonate și lăsarea inițiativei comandanților subordonați privind modul de ducere la îndeplinire a acestora.^{[30]:pp 33-35}

  Astfel se explică modul disciplinat și eficient în care a luptat Armata de Nord atât pe timpul operației ofensive în Transilvania (15 august - 18 septembrie 1916), cât mai ales pe timpul retragerii pe linia frontierei de stat (septembrie-noiembrie 1916). Trebuie menționat că Armata de Nord a fost singura care a atins și menținut aliniamentul fixat prin planul de operații (Vatra Dornei – Răstolița – pantele vestice ale munților Gurghiului – Sovata – Praid – Odorhei), realizând o scurtare cu peste 120 de kilometri a lungimii frontului.^{[37]:p. 278}

  Atitudinea eroică a Armatei de Nord în zilele grele ale retragerii din noiembrie 1916 avea să fie elogiată și dată ca exemplu de regele Ferdinand comandanților celorlalte armate, care începuseră să manifeste o atitudine defetistă și resemnată.

  „În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant de armată să desfășoare o energie extremă [...] Orice defecțiune, orice idee de retragere nemotivată de presiunea reală a inamicului, trebuie reprimată imediat cu pedepse capitale. Armata de Nord, într-o situație dificilă și în fața atacurilor unor forțe superioare, a contraatacat admirabil, 10 zile de-a rândul și a reușit să izgonească pe inamic peste frontieră. Aștept același lucru și de la celelalte armate.^{[24]:p. 145}”

  —Regele Ferdinand I, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 11 octombrie 1916

  Aceste aprecieri i-au atras lui Prezan antipatia generalului Alexandru Averescu, la momentul respectiv comandantul Armatei 2, care tocmai condusese dezastruos în calitate de comandant al Armatei 3, inutila și inoportuna operație de la Flămânda. După război, într-o încercare de justificare a eșecului propriu și de minimalizare a meritelor lui Prezan, Averescu avea să susțină, fără a aduce vreo dovadă în sprijinul celor afirmate, că generalul Prezan a ajuns la Marele Cartier General pentru că inamicul ar fi menajat Armata de Nord, comandată de acesta.^[41]

  În fața înfrângerilor în serie suferite de Armata României în Oltenia și Muntenia, factorii de decizie politică au hotărât să îl numească pe generalul Constantin Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor.

  „Către Armata de Nord

  Generalului Constantin Pezan

  Din Înalt Ordin sunteți numit, provizoriu, comandant al Armatei 1. În consecință, binevoiți, vă rog, a vă prezenta mâine 10 noiembrie, la orele 10.30 a.m. la Marele Cartier General. Veți lua din Statul Major al Armatei de Nord pe căpitanul Antonescu Ion.

  Din Înalt Ordin

  p. Șeful Statului Major General

  General de brigadă Dumitru Iliescu^{[24]:p. 153}”

  —Ordinul de numire a generalului Prezan la comanda Armatei 1

  În ciuda situației strategice dezastruoase preluate, Prezan, împreună cu șeful nou sositei Misiuni Militare Franceze, generalul Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, la joncțiunea dintre Grupul de Armate Mackensen și Gruparea Kühne, unde fusese identificat un interval de circa 20 de kilometri neacoperit de forțele germane. Prezan ordonă un atac concentrat cu șapte divizii împotriva Grupului de Armate Mackensen. Diviziile 18 și 21 au atacat frontal, pentru a fixa forțele germane, în timp ce Diviziile 2/5, 9/19 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie au atacat flancul stâng descoperit al Grupului Mackensen. Concomitent, două divizii rusești proaspăt sosite, Divizia 8 Cavalerie și 40 Infanterie au atacat flancul stâng.^[42]

  Bătălia pentru București a început la 30 noiembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan „a reprezentat un pericol amenințător pentru forțele conduse de Mackensen care aproape au reușit să îi întoarcă flancul”.^[43] Generalul Erich Ludendorff (șeful Statului Major General german) considera situația ca fiind foarte serioasă: „Pe 1 decembrie aripa stângă a Armatei Dunării a fost foarte puternic atacată la sud-vest de București și împinsă înapoi. Trupele germane care trecuseră deja Neajlovul au fost izolate. Situația devenise cu siguranță foarte critică”.^[44]

  Forțele române au capturat câteva mii de prizonieri precum și importante cantități de material de război pe timpul acestei contraofensive și numai intervenția de ultim moment a Diviziei 26 Turce, pe 2 decembrie, a salvat gruparea lui Mackensen de la încercuire, oferindu-le germanilor răgazul de care aveau nevoie pentru a-și reface dispozitivul.^[45] În același timp, 2 ofițeri curieri care duceau ordinele de luptă către divizii au fost luați prizonieri, germanii aflând astfel dispozitivul trupelor româno-ruse, fapt ce i-a permis generalului Erich von Falkenhayn, să ordone un atac nimicitor care a întors flancul drept al trupelor române, nevoite să se retragă și să lase deschis drumul spre București.

  Deși bătălia pentru București a fost pierdută, atât regele Ferdinand, cât și prim-ministrul Ionel Brătianu au fost plăcut impresionați de profesionalismul și hotărârea cu care generalul Constantin Prezan a planificat și condus această operațiune, luând decizia de a-l numi șef al Marelui Cartier General, începând cu data de 5 decembrie 1916.

  „Ordinul de numire a generalului Prezan ca șef al Marelui Cartier General”

   Pierderea bătăliei pentru București compromitea definitiv situația șefului Marelui Cartier General al Armatei, generalul de brigadă Dumitru Iliescu, și Ionel Brătianu a fost nevoit să propună Regelui Ferdinand înlocuirea prietenului său. Pentru preluarea funcției existau doi candidați: generalii de divizie Alexandru Averescu și Constantin Prezan.

  Generalul Averescu era bine cunoscut în rândurile armatei, precum și în opinia publică, atât prin cariera sa din trecut, dar și prin funcțiile de comandă pe care le exercitase în război. Avea un prestigiu care-l indica pentru a prelua șefia Marelui Cartier General. Generalul Prezan își crease o faimă deosebită prin modul exemplar în care a condus Armata de Nord și pentru felul în care pregătise și condusese bătălia pentru București. Era în plină ascensiune.

  

  Generalul Prezan întâmpinând voluntarii ardeleni în gara Iași, 1917

  Pe de altă parte, relațiile dintre Ionel Brătianu și generalul Averescu nu erau foarte cordiale de când generalul Averescu fusese silit să părăsească conducerea Ministerului de război din guvernul Ionel Brătianu și de când prietenia generalului cu Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat, devenise notorie.^{[30]:p. 37}

  Brătianu nu uita că situația prezentă a războiului se datora și faptului că el și regele cedaseră presiunilor lui Averescu și îi permiseseră acestuia să organizeze dezastruoasa operație de la Flămânda, care, în final, condusese la slăbirea și dezorganizarea întregii armate. Din aceste motive, Ionel Brătianu l-a propus pe generalul Constantin Prezan pentru a fi numit șef al Marelui Cartier General, încredințându-i din acel moment și până la sfârșitul războiului comanda efectivă a operațiunilor militare ale Armatei Române.^{[30]:p. 38}

  După bătălia de pe Argeș, guvernul a hotărât evacuarea Munteniei, Olteniei și Dobrogei, care erau deja ocupate de inamic. Marele Cartier General s-a deplasat prin salturi, la început, la Urziceni, apoi la Buzău, Focșani și Bacău, pentru a se instala la Iași.

  Cu excepția generalului Alexandru Averescu, care și‑a exprimat nemulțumirea față de numirea generalului Constantin Prezan în fruntea Marelui Cartier General, considerându-l „un ofițer merituos în arma geniului, dar care nu a servit măcar o zi în Statul Major”,^[46] decizia regelui Ferdinand s-a bucurat de o apreciere aproape unanimă, atât în rândul armatei și al conducătorilor politici, cât și în rândul șefilor misiunilor militare străine.^{[47]:p. 253}

  Viitorul general (pe atunci doar maior) Radu R. Rosetti, deși era un apropiat al generalului Dumitru Iliescu, schimbat din funcție, aprecia că „Evenimentele ulterioare au justificat pe deplin alegerea pe care o făcuse Regele”,^{[33]:p. 115} iar Nicolae Iorga constata o realitate, atunci când aprecia că „Armata și‑a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan”.^{[2]:p. 93}

  Conform memoriilor lui I. Gh. Duca, Constantin Prezan „prin firea sa blajină, prin temperamentul său conciliant, prin lealitatea sa, a reușit să impună comandamentului rusesc respectul cuvenit și să evite ciocniri inutile și violente. Mai târziu, cu generalul Scerbacev, raporturile au devenit chiar cordiale”.^{[48]:pp 133-134}

  Primele obiective și realizări ale noului șef al Marelui Cartier General au fost redislocarea comandamentelor, unităților și marilor unități în teritoriul dintre Siret și Prut, reglementarea relațiilor cu conducerea militară rusă referitoare la transporturile feroviare, relațiile de comandament, zonele de responsabilitate, precum și crearea cadrului de colaborare cu Misiunea Militară Franceză.^{[47]:p. 254}

  În primele luni ale anului 1917, Marele Cartier General a funcționat la Bârlad, în localul fostei Brigăzi 13 Infanterie, unitate la conducerea căreia Prezan obținuse primul grad de general, în 1907. Principalele activități desfășurate de Marele Cartier General în această perioadă au fost conceperea, organizarea, conducerea și coordonarea acțiunilor și activităților referitoare la reorganizarea armatei și elaborarea planului de campanie pentru campania anului 1917.^{[47]:p. 254}

  

  Instrucțiunile Marelui Cartier General privind organizarea Serviciului de Informații, 1917

  Reorganizarea armatei s‑a desfășurat pe baza Instrucțiunilor generale referitoare la organizarea armatei, emise de Marele Cartier General în februarie 1917. În centrul acțiunii de reorganizare s-au aflat diviziile considerate „adevăratele unități de luptă”. Instrucțiunile detaliau rolul comandanților de pe diferite trepte ierarhice, rolul corpului ofițeresc și al trupei, instrucția trupelor, pregătirea diferitelor genuri de armă, pregătirea personalului etc.^[49]

  Elaborarea planului de campanie pe frontul românesc, pentru vara anului 1917 a fost un proces laborios și anevoios, care s-a întins până în luna iunie, din cauza punctelor de vedere divergente ale comandamentelor român și rus, divergențe referitoare la concepția generală și detaliile operațiunilor preconizate. Întâlnirile organizate pentru discutarea planului de campanie i-au permis lui Prezan să poată demonstra și convinge factorii de decizie politico-militară despre corectitudinea concepției părții române, și concordanța deplină a acesteia cu scopul politic și militar al campaniei preconizate pentru vara anului 1917. Discuțiile cu conducerea militară rusă au durat mult și au fost uneori foarte tensionate, dar s-au finalizat cu acceptarea viziunii Marelui Cartier General român.^{[47]:p. 256}

  După definitivarea planului de campanie, generalul Prezan a semnat și a transmis comandanților de armate Instrucțiunile operative nr. 29 (strict secrete), din 19 mai/1 iunie 1917, care cuprindeau obiectivele campaniei și măsurile care trebuiau luate pentru executarea desfășurării strategice a forțelor și pregătirea acțiunilor de luptă.^[50]

  Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, desfășurate sub coordonarea Marelui Cartier General român, au stopat marșul ofensivei Puterilor Centrale la flancul stâng al Frontului de Est, fiind singurele succese certe ale aliaților în această regiune a Europei. Aflat în ipostaza neobișnuită de a comanda și coordona trei armate aliate, în cea mai importantă fază a acțiunilor militare din anul 1917, generalul Prezan și-a demonstrat priceperea organizatorică și de conducere. El a reușit să formeze o echipă de stat major capabilă, promovând ofițeri tineri, între care s-a remarcat maiorul (viitorul mareșal) Ion Antonescu, șef al Biroului Operații, concomitent cu apelarea la experiența unor ofițeri integri și cu experiență, precum generalul Constantin Christescu, subșef al Marelui Cartier General și generalul Alexandru Averescu.

  Treptat, cu răbdare și diplomație, generalul Constantin Prezan a reușit să pună ordine în Marele Cartier General, să aplaneze conflictele dintre liderii politici și cei militari, pe subiectul „vinelor” pentru eșecurile din 1916. În acest mod, generalul Prezan a contribuit la realizarea concordanței scopurilor politice de război cu obiectivele militare.^{[11]:p. 123-124}

  Lucrarea enciclopedică Șefii Statului Major General Român (1859 – 2000) surprinde foarte bine modul în care generalul Prezan a pregătit și condus operațiile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, caracterizat printr-o serie de trăsături distinctive cum ar fi:

  • efortul constant pentru realizarea, pe cât posibil, a centralizării conducerii strategice, prin definirea cu claritate a scopului acțiunilor militare și a obiectivelor strategice și operative;
  • capacitatea de a sesiza momentele de criză (cum a fost cazul atacului generalizat declanșat de forțele germane, în 25-26 iulie 1917 la Mărășești, contracarat prin introducerea în luptă a Armatei 1 române);
  • identificarea corectă a direcțiilor probabile de atac ale inamicului, precum și a punctelor cheie de organizare a rezistenței;
  • constituirea unui dispozitiv strategic de apărare specific războiului modern de poziții, prin folosirea sistemului centrelor de rezistență și sectoarelor amenajate genistic;
  • amplasarea judicioasă a grupărilor de artilerie grea și întrebuințarea aviației în misiuni de cercetare și în luptă;
  • constituirea permanentă de rezerve adecvate și utilizarea rațională a acestora;
  • adaptarea promptă la realitățile câmpului de luptă (ordinul de transferare a Armatei 1 în zona Mărășești, crearea detașamentelor de asigurare a flancurilor interioare ale armatelor 1 și 2, în sectorul Muncelu, dispozitivul de repliere a frontului Armatei 2 pe linia Vizantea etc.).^{[11]:p. 124}

  Marele Cartier General și, implicit, generalul Prezan, a fost acuzat de multe ori de inconsecvență, pe parcursul războiului. Totuși, având în vedere atât împrejurările concrete specifice epocii, cât și puterea reală de care dispunea, Marele Cartier General s-a străduit să imprime o notă de coerență și continuitate acțiunilor militare. E adevărat că a cedat uneori presiunilor „de jos” sau „de sus”, cum a fost, spre exemplu, intervenția generalului Averescu pentru continuarea ofensivei de la Mărăști sau intervenția regelui Ferdinand în cazul înlocuirii generalului Christescu la comanda Armatei 1, dar în momentele hotărâtoare a reacționat cu fermitate și hotărâre (trecerea Corpului 8 Armată rus în subordinea Armatei 1 române sau preluarea efectivă a conducerii la nivel strategic a frontului românesc, în august 1917).^{[11]:pp 124-125}

  Generalul Prezan a fost un adept al apărării energice, determinând comandamentele și trupele să adopte o atitudine agresivă față de inamic, să riposteze la fiecare atac general sau atacuri de front și flanc, să dispute terenul cu înverșunare, epuizând forța de șoc a germano-austro-ungarilor.^{[11]:pp 124-125}

  Evoluțiile complexe de pe frontul românesc din toamna anului 1917 și primăvara lui 1918, datorate izbucnirii revoluției ruse și apoi retragerii Rusiei din război, au determinat o serie de schimbări la nivelul conducerii militare a armatei române. Astfel, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 44 din 21 noiembrie 1917, regele Ferdinand preda comanda de căpetenie a armatei șefului Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan, însărcinându-l cu „comanda Armatei Române, până la noi ordine”. Acest aranjament avea rolul de a evita să îl pună pe regele României într-o situație umilitoare în eventualitatea unei posibile capitulări în fața Puterilor Centrale.^[51]

  Odată cu semnarea în luna martie 1918 a armistițiului cu Puterile Centrale, care prevedea, între altele, și demobilizarea armatei române, inclusiv a Marelui Cartier General, generalul Constantin Prezan alege să iasă din cadrele active ale armatei, pensionându-se începând cu 1 aprilie 1918. La conducerea a ceea ce a mai rămas din Marele Cartier General, anume Serviciul de Stat Major, a fost numit generalul Constantin Christescu.  La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, România a declarat din nou război Puterilor Centrale, decretând cea de-a doua mobilizare. Generalul Constantin Prezan a fost numit, din nou, șef al Marelui Cartier General, având ca prim obiectiv mobilizarea comandamentelor, forțelor și mijloacelor și de constituirea dispozitivului strategic.

  În perioada următorilor doi ani, Marele Cartier General a condus trei operații importante:

  • eliminarea forțelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat;
  • apărarea frontierei de est și nord-est amenințată de trupele sovietice;
  • alungarea trupelor maghiare din Transilvania, Crișana și Maramureș și înfrângerea armatei Ungariei sovietice, stat succesor al Austro-Ungariei, care a continuat operațiile militare împotriva României.

  În paralel, conducerea superioară a oștirii a contribuit la desfășurarea negocierilor dintre România și Antanta cu privire la stabilirea „liniilor de demarcație” cu Ungaria în 1918-1919 și la retragerea trupelor aliate din Banat și Dobrogea.

  La 20 martie 1920, în conformitate cu Înaltul Decret nr. 1162 din 18 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași dată, Generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată, fiind pensionat a doua oară.^[52]

  Plecarea lui Prezan a fost mai degrabă una forțată, după cum arăta unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, generalul Ion Antonescu: „Amărât și scârbit generalul și-a dat demisia, care i-a fost primită cu iuțeala cu care se primește aceea a unui rău rândaș. Ca ultimă și supremă recompensă, ministrul de război i-a trimis o minusculă și fără de valoare statuetă de bronz, însoțită de o scrisoare de recunoștință din partea Armatei, aduse pe întuneric de un locotenent sau căpitan de administrație.

  Maurul trebuie să plece și încă pe ușa din dos.

  Venise la putere rivalul său de moarte, generalul Averescu și toți tremurau de frică. Ministru de război era generalul Ion Rășcanu și secretar general, generalul Amza. O scriu ca să se știe  

  Nominalizări pentru funcții politice

  Membru al Regenței - 1929

  La 7 octombrie 1929 a încetat din viață regentul Gheorghe Buzdugan, fapt care a generat o anumită stare de confuzie în rândul clasei politice, întrucât nu exista un statut al regenței care să prevadă procedurile de urmat într-o astfel de situație.^{[54]:p. 157} Printre cei propuși pentru ocuparea acestui post a fost și Constantin Prezan. „Am propus pe generalul Prezan. Sângele său francez îi dădea instinctul de ordine pe care nu-l au decât în măsură mică ai noștri. Se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Averescu.^{[55]:pp 7-8}

  Constantin Prezan a rămas rezervat față de această propunere, nedorind să intre în mașinațiunile politice urzite de Iuliu Maniu, care aveau în cele din urmă să impună în Regență pe Constantin Sărățeanu, „magistrat obscur, fără un relief, membru la Curtea de Casație, considerat o mediocritate, care avea însă o calitate: era rudă cu Mihai Popovici. L-am auzit pe Constantin Stere profețind "azi Iuliu Maniu a dat lovitura de moarte Regenței"”.^[56] La votul din parlament, Constantin Prezan a obținut, totuși, 22 de voturi, insuficiente față de cele 445 atribuite lui Sărățeanu de către majoritatea din parlament.^{[54]:p. 163}

  După cum menționează Nicolae Iorga, „generalul nu arătase graba de a primi și, când mașina majoritară a Parlamentului l-a înlăturat, n-a dovedit prin nimic, deși se pare că se așteptase de la recunoștința națională la alt rezultat, nici cea mai mică părere de rău”.^{[55]:pp 7-8}

  Președinte al Consiliului de Miniștri - iunie 1930

  La 6 iunie 1930 Carol Caraiman se întorcea în țară ca simplu cetățean și în numai două zile avea să acapareze tronul, ca regele Carol al II-lea, detronându-și propriul fiu. Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului, pentru a permite parlamentului alegerea ca rege a lui Carol. În noaptea de 7 iunie 1930, în încercarea de a identifica posibilitatea formării unui guvern de uniune națională, Carol s-a întâlnit cu mai mulți dintre fruntașii politici și militari, inclusiv cu generalul Prezan.^[57] După cum mărturisește Nicolae Iorga, concluzia a fost că „deși Regele a vorbit lui Prezan, de a cărui discreție se sfiește și de a cărui neexperiență în rosturile politice se teme, situația rămâne nehotărâtă. […] Ministeriul cel mare, cu Presan, Titulescu sau, la nevoie, și cu mine, acela rămâne pentru mai târziu. În politică pornești cu o idee și ești silit să ajungi la alta”.^{[55]:p. 10} Regele a decis să nominalizeze cu formarea noului guvern tot pe Iuliu Maniu. Acest lucru avea să scoată la iveală disensiunile din cadrul Partidului Național Țărănesc, aducând din nou în actualitate numirea lui Constantin Prezan în fruntea viitorului guvern.

  „Dar nu trec câteva ceasuri și lipsa de unitate a partidului zădărnicește formarea Ministeriului. Cum, în chestia dinastică, țărăniștii din Vechiul Regat, cu d. Iunian în frunte, dar fără aprobarea d-lui Madgearu, fuseseră pentru Rege, iar ardelenii contra, luptele de persoane găsesc o bază în această deosebire de atitudine. Așa fiind, soluția Prezan se impune. Generalul e chemat din liniștea sa de la țară.^{[55]:p. 11}”

  —Nicolae Iorga, Doi ani de restaurație

  Prezan a dorit să formeze un adevărat guvern de uniune națională - nu doar unul marionetă - cu Nicolae Iorga ca vice-premier, începând în acest sens consultările cu liderii tuturor partidelor parlamentare. Când mă vede, pentru a-mi propune vice-președinția, și eu îi răspund că primesc numai "ministeriul pe care nu-l va voi nimeni", pare sigur de național-țărăniști, are speranțe din partea generalului Averescu, dar nu va face nimic fără asentimentul, care pare imposibil, al lui Vintilă Brătianu.”^{[55]:p. 11}

  Liberalii au refuzat să participe la această inițiativă, fapt care, coroborat și cu cererile excesive ale țărăniștilor, l-a determinat pe Prezan să renunțe. Iorga scria: „În seara zilei de 13 se află că, rău primit de șeful liberalilor, d. Prezan și-a depus mandatul, fără a întreba pe nimeni din aceia cu cari înțelesese a colabora. De altfel, d. Maniu îi ceruse cât nu putea da, iar dr. Lupu două ministere, câteva subsecretariate și patruzeci de locuri în Cameră”.^{[55]:p. 12}

  Astfel, avea să fie instaurat un nou guvern condus de Iuliu Maniu, la 13 iunie 1930, care a depus jurământul noului rege, Carol al II-lea.^{[58]:p. 135}

  Președinte al Consiliului de Miniștri - septembrie 1940

  Constantin Prezan avea să refuze încă o dată, în septembrie 1940, să devină prim-ministru, chiar dacă această propunere venea de la cel mai apropiat colaborator al său, ajuns acum conducător al statului, generalul Ion Antonescu; acest refuz avea să ducă la o răcire a relațiilor dintre cei doi. După cum arată în memoriile sale generalul Constantin Pantazi, ministru de război în guvernul Antonescu, „relațiile între bătrânul mareșal și Antonescu erau reci de când mareșalul Prezan refuzase în septembrie 1940 să formeze un guvern național.”^{[30]:pp 127-128}

  Participant și membru al Consiliilor de Coroană

  

  Constantin Prezan cu gradul de Mareșal al României, 1930

  Consiliile de Coroană au fost până în 1938 niște instituții consultative constituite ad-hoc, convocate de către suverani la solicitarea guvernului, atunci când evoluția unei anumite situații politice atinsese un punct critic. Consiliile de Coroană nu aveau o componență fixă, reunind, de regulă, liderii clasei politice, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prim-președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, fruntași ai armatei, etc.^{[59]:p. 369}

  Constantin Prezan, în virtutea rolului său din Primul Război Mondial, a participat la un număr de trei Consilii de Coroană:

  • 18 februarie 1918, Iași – având ca scop acceptarea ultimatumului cu condițiile de pace ale Puterilor Centrale;^{[59]:p. 371}
  • 31 decembrie 1925, Sinaia – unde s-a stabilit decăderea din drepturile dinastice a principelui Carol, unde Prezan a susținut poziția regelui Ferdinand, arătând că „în asemenea situație Maiestatea Voastră ați făcut ca la război. V-ați despărțit de familie pentru țară. Acum nu puteți face altfel”;^[60]
  • 9 aprilie 1937, București – unde s-a decis excluderea din Casa Regală a principelui Nicolae, ca urmare a căsătoriei morganatice cu Ioana Doletti.^{[59]:p. 373}

  După instaurarea dictaturii regale la începutul anului 1938, Consiliul de Coroană - care până atunci funcționase în virtutea tradiției - a fost instituționalizat. Prin Decretul-Lege pentru înființarea Consiliului de Coroană din 30 martie 1938, Consiliul de Coroană a devenit un organ de stat cu rolul de a-l sfătui pe Rege „cu titlu consultativ, asupra problemelor de stat de însemnătate excepțională”. Membrii săi erau desemnați de Rege „dintre actualii și foștii demnitari ai statului, bisericii, oștirii și ai Curții regale sau din personalități de vază ale Țării”.^[61] Constantin Prezan a fost desemnat consilier regal, în virtutea deținerii gradului de mareșal.  

  DISTINCȚII ȘI RECUNOAȘTERI

  

  Constantin Prezan - Cartea de Mareșal al României, 1930

  Atât pe parcursul vieții, dar și postum, meritele lui Constantin Prezan la făurirea României Mari s-au bucurat de recunoașterea concetățenilor săi.

  Astfel, în 1920 a fost numit pe viață în demnitatea onorifică de Cap al Regimentului 25 Infanterie „Racova”, unitatea din Vaslui pe care o comandase între 1901-1907.^{[11]:p. 129} A fost senator de drept pe toată perioada vieții și membru al Consiliului de Coroană, după instituționalizarea acestuia în anul 1938.^{[59]:p. 374}

  La 7 iunie 1923, generalul Constantin Prezan, alături de generalul Alexandru Averescu, a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române. În motivarea susținută cu acest prilej de academicianul Andrei Rădulescu se spunea: „Prin răspunderea grea ce și-au luat asupră-le, prin priceperea lor, prin munca depusă, prin patriotismul lor, au contribuit într-o largă măsură la înfăptuirea idealului nostru național. Pentru această activitate socotim că Academia Română trebuie să-i cinstească primindu-i în sânul ei ca membri de onoare”.^{[11]:p. 129}

  La 14 iunie 1930, prin Înalt Decret generalul de corp de armată Constantin Prezan a fost înălțat la demnitatea de „Mareșal al României”.^[62]

  „Ca șef de Stat Major General al Armatei și prim sfetnic al gloriosului meu părinte, prin priceperea și hotărârea domniei tale s-a putut stăpâni și învinge împrejurările tragice din iarna anului 1916 și primăvara anului 1917, iar din încercatele armate române a răsărit acea minunată oaste care a câștigat victoria de la Mărăști și memorabila Izbândă de la Mărășești, încheind mai apoi epopeea neamului prin victoria de la Tisa.^[63]”

  —Carol al II-lea, Extras din „Cartea de Mareșal” a lui Constantin Prezan

  Corpul 4 Armată Teritorial „Mareșal CONSTANTIN PREZAN”, cu garnizoana în Cluj Napoca, continuatorul tradițiilor de luptă ale Armatei de Nord, i-a purtat numele pe tot parcursul existenței acestei mari unități, între anii 2000 și 2008.

  În mai multe orașe din țară există străzi cu numele său. În București, bulevardul care unește Piața Charles de Gaulle cu Arcul de Triumf îi poartă numele.

  Decorații

  • „Steaua României”, clasa a V‑a (1896)
  • „Hohenzollern”, clasa a II‑a
  • „Tacova”, în grad de comandor (1896), Serbia
  • „Sfânta Ana” în grad de comandor (1896), Rusia
  • „Coroana Regală”, clasa a II‑a (1897), Germania
  • „Alexandru”, în grad de comandor (1897), Bulgaria^{[4]:p. 295}

  Ordine

  

  Brevetul ordinului Legiunii de Onoare acordat lui Constantin Prezan în 1917
• „Carol I”, cu colan, conferit la 12 februarie 1937, de regele Carol al II‑lea, una dintre cele mai înalte decorații ale statului român;^{[4]:p. 295}
• „Mihai Viteazul, clasa a III-a”, la 14 octombrie 1916, când avea gradul de general de divizie-adjutant și comanda Armata a 4-a „de Nord” - „pentru repetate acte de vitejie și destoinicie în conducerea trupelor”;
• „Mihai Viteazul, clasa a II-a”, la 21 iulie 1917, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant și deținea funcția de Șef al Marelui Cartier General, „pentru modul cum a conceput și pentru destoinicia cu care a pregătit operațiunile, în luna iulie 1917”;
• „Mihai Viteazul, clasa I”, la 5 februarie 1920, când avea gradul de general de corp de armată-adjutant și deținea funcția de Șef al Marelui Cartier General „pentru competența cu care a dat - chiar pe câmpul de luptă - directive, în calitate de Șef de Stat Major al Înaltului Comandament, și care au avut ca rezultat înfrângerea desăvârșită a maghiarilor, precum și ocuparea Budapestei în anul 1919”.^[64]
• „Legiunea de Onoare” în grad de Mare Ofițer (1917), Franța

Disputa cu mareșalul Alexandru Averescu

Alexandru Averescu și Constantin Prezan sunt cele mai ilustre personalități militare românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial. Recunoscând meritele și valoarea lor deosebită, regele Carol al II-lea i-a avansat, în iunie 1930, la gradul de mareșal, treapta cea mai înaltă în ierarhia militară. Dar, de-a lungul carierei lor, cu deosebire în anii războiului, cei doi generali au fost într-o permanentă dispută. Ea a avut ca obiect opinii și soluții divergente față de unele probleme strategice ale României în acei ani de mari încercări, dar animozitățile au plecat și de la structura sufletească și caracterele atât de diferite ale celor doi. Din ecuație nu trebuie omisă nici o anumită influență a factorului politic, Alexandru Averescu fiind apropiat, o vreme, cercurilor conservatoare, iar liberalii având o încredere mai mare în generalul Constantin Prezan

Principalele momente ale acestei dispute s-au consumat pe timpul Primului Război Mondial și includ:

• refuzul generalului Prezan, pe când era comandant al Armatei de Nord, de a lucra cu generalul Averescu, după numirea acestuia la comanda grupului de armate format din armatele a 3-a și de Nord;
• opiniile divergente din timpul Consiliului de război din 2 septembrie 1916, când Averescu a susținut declanșarea unei ofensive în sudul Dunării, în vreme ce Prezan a susținut continuarea ofensivei în Transilvania;
• opiniile divergente privind desfășurarea operațiilor ofensive din vara anului 1917;
• acuzațiile reciproce de manipulare politică și populism.

Conflictul, mai degrabă o rivalitate permanentă, a rămas mocnit după terminarea războiului, având în vedere că unul din protagoniști, generalul Prezan a refuzat să intre în politică, astfel cei doi foști militari nemaiîntâlnindu-se pe același câmp de luptă.(vezi pe larg în cadrul articolului)  

Constantin Prezan
Date personale
Născut	27 ianuarie 1861 Butimanu, Dâmbovița, România
Decedat	27 august 1943, (82 de ani) București, România
Înmormântat	Schinetea
Părinți	Constantin și Alexandrina Prezan
Căsătorit cu	Clementina Bantaș Elena Olga Eliad
Copii	Constanța Prezan
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Șeful Marelui Cartier General
În funcție
5 decembrie 1916 - 1 aprilie 1918
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Ion I. C. Brătianu Alexandru Averescu Alexandru Marghiloman
Predecesor	Dumitru Iliescu
Succesor	Constantin Cristescu
Șeful Marelui Cartier General
În funcție
28 octombrie 1918 - 20 martie 1920
Monarh	Ferdinand I
Prim-ministru	Constantin Coandă Ion I. C. Brătianu Artur Văitoianu Alexandru Vaida-Voevod Alexandru Averescu
Predecesor	Constantin Cristescu
Succesor	Constantin Cristescu
Studii	Școala Fiilor de Militari, din Iași (1874 - 1878) Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, din București (1878 - 1880) Școala Specială de Artilerie și Geniu, din București (1881 - 1883) Școala de Aplicație pentru Artilerie și Geniu, din Fontainebleau (1883 - 1886)
Activitate
Ramura	Geniu
Gradul	Sublocotenent (1880) Locotenent (1883) Căpitan (1887) Maior (1892) Locotenent-colonel (1895) Colonel (1901) General de brigadă (1907) General de divizie (1914) General de corp de armată (1916) Mareșal al României (r.) (1930)
A comandat	1896 - comandant de sector la „Cetatea București” 1896-1901 - ofițer în Statul Major Regal 1901-1904 - comandant al Regimentului 25 Infanterie 1904-1907 - comandant al Brigăzii 13 Infanterie 1910-1911 - comandant al Diviziei 10 Infanterie 1911-1914 - comandant al Diviziei 7 Infanterie 1914 - comandant al Corpului 3 Armată 1915-1916 - comandant al Corpului 4 Armată 15 august - 9 noiembrie 1916 - comandant al Armatei de Nord 9 noiembrie-decembrie 1916 – comandant Grup de Armate decembrie 1916 - aprilie l918 – șef al Marelui Cartier General noiembrie 1918 - aprilie 1920 – șef al Marelui Cartier General
Bătălii / Războaie	Al Doilea Război Balcanic (1913) Primul Război Mondial (1916 - 1918) Operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri (1918 - 1920)
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Mihai Viteazul (14 octombrie 1916) Ordinul național „Steaua României” (1896) Ordinul „Sfânta Ana” (1896) Ordinul Mihai Viteazul (21 iulie 1917) Ordinul Mihai Viteazul (5 februarie 1920) Legiunea de onoare (1917) Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[*]
Membru de onoare al Academiei Române
Membru de onoare al Academiei de Științe din România

• 1944: Prințesa Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana de Savoia (2 noiembrie 1902 – 27 august 1944) a fost a doua fiică a regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei și a soției acestuia, Elena de Muntenegru. Viitorul rege Umberto al II-lea al Italiei a fost fratele ei mai mic.  Mafalda s-a născut la Roma. În copilărie a fost apropiată de mama ei, de la care a moștenit dragostea de muzică și arte. În timpul Primului Război Mondial ea și-a însoțit mama în vizitele acesteia în spitalele militare italiene.

  La 23 septembrie 1925, la castelul Racconigi, Mafalda s-a căsătorit cu Prințul Filip de Hesse, Landgraf de Hesse-Kassel. Prințul Filip a fost un membru loial al mișcării politice germane naționalist socialiste iar fratele său, Prințul Christoph de Hesse, care făcea parte din ierarhia partidului, s-a căsătorit cu Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, sora Prințului Filip, Duce de Edinburgh, viitorul soț al reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit.

  Căsătoria Prințului Filip cu Prințesa Mafalda l-a pus în poziția de a acționa ca intermediar între guvernul Național-Socialist din Germania și guvernul fascist din Italia. Cu toate acestea, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler (șeful Partidului Național-Socialist și cancelar al Germaniei), credea că Prințesa Mafalda lucra împotriva eforturilor de război; el a numit-o "hoitul negru al casei regale italiene".

  La începutul lui septembrie 1943, Prințesa Mafalda a călătorit în Bulgaria pentru a participa la funeraliile cumnatului ei, regele Boris al III-lea al Bulgariei. În timp ce era acolo, a fost informată de capitularea Italiei în fața Puterilor Aliate, de faptul că soțul ei era ținut sub arest la domiciliu în Bavaria iar copiii erau într-un sanctuar din Vatican. Gestapoul a ordonat arestarea ei iar la 23 septembrie ea a primit un telefon de la Hauptsturmführer Karl Hass care i-a spus că are un mesaj important de la soțul ei.
  La sosirea ei la ambasada Germaniei, Mafalda a fost arestată, aparent pentru activități subversive, dar (se presupune, în general), mai mult ca un ostatic de a-l convinge pe tatăl ei, regele Italiei, să nu se opună intereselor germane în război. Prințesa Mafalda a fost transportată la München pentru interogatoriu, apoi la Berlin și în cele din urmă în lagărul de concentrare Buchenwald.

  La 24 august 1944 aliații au bombardat o fabrică de muniție din interiorul lagărului Buchenwald. Unii dintre cei 400 de prizonieri au fost uciși iar Prințesa Mafalda a fost grav rănită; ea era adăpostită într-o unitate adiacentă fabricii bombardate și atunci când a avut loc atacul a fost îngropată până la gât în moloz și a suferit arsuri grave la braț. Condițiile din lagărul de muncă a făcut ca rănile să se infecteze iar personalul medical i-a amputat brațul; ea a sângerat abundent și nu și-a mai recăpătat cunoștința.

  Familia regală hessiană nu a fost anunțată de decesul ei deși au existat zvonuri care au circulat până la sfârșitul anului 1944. Moartea ei nu a fost confirmată până când Germania nu s-a predat în 1945.  

  Mafalda
  Date personale
  Nume la naștere	Mafalda Maria Elisabetta Anna Romana
  Născută	2 noiembrie 1902 Roma, Regatul Italiei
  Decedată	27 august 1944 (41 de ani) Weimar, Germania nazistă
  Înmormântată	Kronberg im Taunus
  Părinți	Victor Emanuel al III-lea al Italiei Elena de Muntenegru
  Frați și surori	Umberto al II-lea al Italiei Maria Francesca de Savoia Princess Yolanda of Savoy[*] Giovanna a Italiei
  Căsătorită cu	Filip, Landgraf de Hesse
  Copii	Prințul Moritz Prințul Heinrich Prințul Otto Prințesa Elisabeta
  Cetățenie	Regatul Italiei
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Savoia

• 1950: Cesare Pavese (n. 9 septembrie 1908, Santo Stefano Belbo, Italia – d. 27 august 1950, Torino, Italia) a fost un scriitor, poet, critic literar și traducător italian. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX.  În data de 9 septembrie 1908 se naște la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcționar la Tribunalul din Torino și al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianți bogați.

  Între 1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârșitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini și scrie primele versuri.

  Între 1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere și Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică și engleză, începând să fie interesat și de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obține niciodată.

  în 1930 - își susține lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara orașului Torino.

  În 1933 - se înscrie în Partidul Național Fascist și astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat și el, în Torino. Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicației comuniste "Ordine nuovo".

  În 1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuiește la direcția revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activității sale politice.

  În 1935 - o cunoaște pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mișcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viață afectivă. În 13 mai este arestat și după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciliu forțat în Calabria.

  În 1936 - martie este eliberat și revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală și morală.

  În 1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi și lucrează și pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

  În 1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa observare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

  În 1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi își reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupației germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

  În 1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.

  între 1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură și realitate").

  În 1950 - în iunie primește premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").

  Pe 17 august 1950 - ultimele pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

  "Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși." În5 1590 noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.  

  VOLUME PUBLICATE:

  1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește"), ed. Solaria din Florența;

  1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");

  1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja") - "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;

  1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca obosește") ediție completă și definitivă;

  1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco") - romanul "Il compagno" ("Tovarășul");

  1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoșului");

  1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");

  1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna și focurile");

  POST-MORTEM:

  1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea și va avea ochii tăi") - volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană și alte studii");

  1952 - jurnalul ținut între anii 1935 și 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").

  TRADUCERI:

  "Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;

  "Moby Dick" de Herman Melville - 1932;

  "Dedalus" de James Joyce - 1934;

  "Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;

  "O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;

  "Oameni și șoareci" de John Steinbeck - 1937;

  "Moll Flanders" de Daniel Defoe și "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;

  "David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;

  "Benito Cereno" de Herman Melville și "Trei existențe" de Gertrude Stein - 1940;

  "Cătunul" de William Faulkner - 1942.  

  Cesare Pavese
  Cesare Pavese
  Date personale
  Născut	9 septembrie 1908[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Santo Stefano Belbo, Italia[12]
  Decedat	27 august 1950 (41 de ani)[12][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Torino, Italia[13][12]
  Înmormântat	Santo Stefano Belbo
  Cauza decesului	sinucidere (Supradoză)
  Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
  Religie	ateism
  Ocupație	lingvist scriitor traducător redactor literar[*] scenarist critic literar[*] jurnalist biograf[*]
  Limbi	limba italiană[1]
  Studii	Universitatea din Torino
  Specie literară	poezie, roman
  Note
  Premii	Premiul Strega

• 1958 - A încetat din viaţă fizicianul american Ernest Orlando Lawrence, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1939; (n. 8 august 1901).
• 1965 - A încetat din viaţă scriitorul Eusebiu Camilar, membru corespondent al Academiei Române: “Farmecul depărtărilor”, “Stejarul din Borzeşti”, “Povestiri eroice”; (n. 7 octombrie 1910).
• 1965: Charles-Édouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier pe care l-a adoptat (n. 6 octombrie 1887– d. 27 august 1965), a fost un arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician și scriitor elvețian, naturalizat cetățean francez, faimos, pentru contribuțiile sale importante la curentele arhitecturale ce astăzi poartă numele de modernism, brutalism sau stilul internațional în arhitectură, alături de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius și Theo van Doesburg. Le Corbusier este, de asemenea, cunoscut ca teoretician și promotor al Purism-ului, respectiv al conceptului de arhitectură adaptată proporțiilor și nevoilor firești ale corpului uman, precum și forța motrice a seriei de congrese dedicate arhitecturii, Congrès International d'Architecture Moderne, care au influențat pentru mai multe decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.

  Le Corbusier a fost un pionier în studiile teoretice atît ale urbanismului modern, dedicîndu-se găsirii de soluții pentru îmbunătățirea condițiilor de trai pentru rezidenții orașelor aglomerate, creînd un concept și o realizare concretă a ceea ce a fost numită o unitate de locuit (Unité d'habitation), cît și designului modern la modul foarte general (și nu doar a designului arhitectural cum este adeseori subcotat), excelînd în a pleca de la stilul Art Deco, deschizînd apoi noi drumuri. Cariera sa s-a întins de-a lungul a cinci decenii, timp în care au fost construite sub semnătura sa clădiri impresionante în Europa vestică și respectiv în Franța, India, Rusia și una chiar în Statele Unite ale Americii.  S-a născut ca Charles-Edouard Jeanneret-Gris în La Chaux-de-Fonds, un orășel din cantonul Neuchâtel din nord-vestul Elveției, situat în munții Jura, la câțiva kilometri de Franța. A urmat o grădiniță care utiliza metodele educative ale lui Froebel, care considera fiecare copil ca un individ aparte cu nevoile sale specifice.

  Le Corbusier a fost atras de artele vizuale, studiind la Școala de artă La-Chaux-de-Fonds sub direcția lui Charles L'Éplattenier, care la rândul său studiase la Budapesta și Paris. Profesorul său de arhitectură de la aceeași școală a fost arhitectul René Chapallaz, care a exercitat o amplă influență a proiectării caselor timpurii proiectate și construite de Le Corbusier.

  În anii săi timpurii a călătorit adesea în întreaga Europă pentru a scăpa din atmosfera prea "provincială" a orașului natal. Astfel, în 1907 a călătorit la Paris, unde a lucrat în oficiile companiei lui Auguste Perret, specialistul francez în beton armat. Între octombrie 1910 și martie 1911 a lucrat pentru cunoscutul arhitect german Peter Behrens, în atelierul căruia a ucenicit împreună cu alți doi arhitecți importanți ai secolului XX, Ludwig Mies van der Rohe și Walter Gropius. Cu aceeași ocazie, și-a reactivat germana sa pasivă, devenind fluent în această limbă. Ambele experințe profesionale se vor dovedi extrem de importante pentru cariera și devenirea sa ulterioară.

  La sfârșitul anului 1911, va întreprinde o călătorie în sud-estul Europei vizitând Grecia și Turcia, umplând numeroase caiete cu schițele a ceea ce văzuse, incluzând unele schițe devenite ulterior faimoase ale Partenonului, ale cărui forme le va elogia în culegerea sa de eseuri de arhitectură, Vers une architecture, din 1923.  Le Corbusier a predat la școala lui din La-Chaux-de-Fonds în perioada Primului Război Mondial, revenind la Paris doar după ce războiul s-a terminat. În cei 4 ani petrecuți în Elveția, el a lucrat la studii arhitecturale utilizând tehnicile moderne. Unul dintre aceste studii fiind "Dom-ino" House (1914-1915).  În prima ediție a jurnalului, în 1920, Charles-Edouard Jeanneret a adoptat numele Le Corbusier, o forma alternantă a numelui bunicului său din partea mamei, "Lecorbesier", ca un pseudonim, reflectând credința sa că oricine se poate reinventa pe sine. Câțiva istorici ai arhitecturii pretind că acest pseudonim s-ar traduce prin "cel care este ca cioara". Adoptând un singur nume, pentru a se identifica, era în vogă pentru artiști, în foarte multe locații în acea eră, mai ales printre aceia de la Paris.

  Între 1918 si 1920, Le Corbusier n-a construit nimic, concentrându-și eforturile asupra teoriei puriste și pictatului. În 1922 Le Corbusier și Jeanneret au deschis un studio la Paris, Str. Sevres nr. 35.

  Studiile sale teoretice au avansat rapid în câteva modele diferite de case destinate unei singure familii. Printre acestea era și Maison "Citrohan", un joc de cuvinte adresat producătorului francez de automobile "Citroen".  Împotriva dorinței doctorului său, pe 27 august 1965, Le Corbusier s-a dus să înoate în Marea Mediterană la Roquebrune-Cap-Martin, Franța. Trupul său a fost găsit de alți oameni care făceau baie în zonă, iar moartea sa s-a declarat ca fiind produsă la ora 11 dimineața. S-a presupus că a suferit un infarct, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani. Înmormântarea sa a avut loc în curtea Palatului Louvre, la 1 septembrie 1965, sub îndrumarea scriitorului și filozofului André Malraux, care era în acel moment ministrul culturii din Franța.  

  CĂRȚI (BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ)

  Antume

  1. 1918 - Après Le Cubisme, (împreună A. Ozenfant)
  2. 1920 - 1925 - Revista L'Espirit Nouveau, numerele 1 - 28
  3. 1923 - Vers une architecture
  4. 1925 - Urbanisme
  5. 1925 - L'Art décoratif d'aujourd'hui
  6. 1925 - La peinture moderne
  7. 1926 - Almanach d'architecture moderne
  8. 1929 - Une maison, un palais
  9. 1930 - Précisions sur un état présent de l'architecture et de l'urbanisme
  10. 1935 - La Ville Radieuse
  11. 1935 - Aircraft
  12. 1937 - Quand les cathédrales étaient blanches
  13. 1938 - Des canons, des munitions? Merci! Des logis ... S.V.P.
  14. 1938 - Oeuvre plastique, peintures, dessins, architecture
  15. 1941 - Destin de Paris
  16. 1941 - Les Quatre Routes
  17. 1942 - La Maison des Hommes, (împreună cu F. de Pierrefeu)
  18. 1943 - Charte d'Athènes
  19. 1945 - Les Trois Établissements humains
  20. 1946 - Manière de penser l'urbanisme
  21. 1947 - L'Unité d'habitation de Marseille
  22. 1948 - Le Modulor
  23. 1955 - Modulor 2
  24. 1960 - L'Atelier de la recherche patiente
  25. 1961 - Le Livre de Ronchamp
  26. 1961 - Le Corbusier Talks With Students
  27. 1966 - Mise au point (editată de Jean Petit)
  28. 1966 - Le Voyage d'Orient

  Postume

  1. Le Corbusier: Oeuvre complète, 1946 - 1970 (8 volume)
  2. Le Corbusier Drawings, 1978
  3. Le Corbusier Sketchbooks, 1981 (4 volume editate de A. Wogensky și F. de Franclieu)
  4. The Le Corbusier Archive, 1982
  5. Voyage d'Orient. Carnets 1-6, 1988
  6. Le Poème de l'Angle Droit, 1989
  7. Les Voyages d'Allemagne. Carnets 1-4, 1995
  8. Le Corbusier: Complete Works 1910 - 1969, 1995

  A SE VEDEA ȘI

  • Capela Notre Dame du Haut
  • Vila Savoye
  • Vers une architecture1912 - L'Etude sur le mouvement d'art décoratif en Allemagne

Le Corbusier
Le Corbusier
Date personale
Nume la naștere	Charles-Edouard Jeanneret-Gris
Născut	6 iunie 1887 La Chaux-de-Fonds, Elveția
Decedat	27 august 1965 Roquebrune-Cap-Martin, France
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Georges-Édouard Jeanneret[*]
Frați și surori	Albert Jeanneret[*]
Căsătorit cu	Yvonne Le Corbusier[*]
Naționalitate	Elveția  Franța
Cetățenie	Elveția  Franța
Religie	ateism
Ocupație	arhitect pictor scriitor urbanist[*] fotograf
Activitate
Clădiri semnificative	Villa Savoye Unité d'Habitation Notre Dame du Haut Clădiri variate la Chandigarh
Proiecte semnificative	LC2 Chair LC4 Chaise Longe

• 1967: Brian Samuel Epstein (n. 9 septembrie 1934 – d. 27 august 1967) a fost un om de afaceri englez, evreu de origine, care a fost impresarul formației Beatles și al altor formații și artiști din Liverpool.

  Fiu al unei familii evreiești înstărite din Liverpool, în anul 1955 Epstein s-a angrenat în afacerile familiei, ca director al magazinului de discuri „NEMS”. Sub conducerea sa creativă și novatoare, magazinul s-a transformat într-unul din magazinele de discuri cele mai prospere din oraș. Epstein nu s-a mulțumit cu acest succes, ci și-a dorit să devină impresarul uneia din formațiile din mediul muzical foarte animat din Liverpool. Aceasta i s-a prilejuit la finele anului 1961, când a intrat în magazinul său un client care a solicitat discul „My Bonnie” de Tony Sheridan și The Beatles. Discul fusese înregistrat în acel an la Hamburg, unde Beatles l-au acompaniat pe Tony Sheridan. Discul i-a trezit curiozitatea lui Epstein, care s-a dus să-i audă pe Beatles la clubul The Cavern („Peștera”). După show Epstein s-a întâlnit cu membrii formației (în acea vreme toboșarul era încă Pete Best, care ulterior a fost înlocuit de Ringo Star) și nu mult după aceea a devenit impresarul lor.

  Epstein a produs o schimbare dramatică în înfățișarea exterioară a formației și în modul de derulare al concertelor lor. El a limitat timpul performanței la o jumătate de oră și a cerut membrilor formației să-și schimbe pieptănătura și să renunțe la hainele de piele și la imaginea de „Teddie Boy”. În acelaș timp Epstein a căutat o companie de discuri care să accepte să semneze un contract cu tinerii artiști. Prima lui încercare, cu compania Decca a dat greș. O altă încercare cu compania EMI a fost mai reușită, chiar dacă în funcția de producător a fost numit George Martin, care până atunci se specializase în muzica clasică și umor.

  Formidabilul succes pe care l-a avut Epstein cu Beatles i-a sporit renumele și el a devenit, drept urmare, și impresarul altor formații și soliști din Liverpool (Gerry and the Pacemakers, Billy J.Kramer, Cilla Black). Talentul său teatral și simțurile sale ascuțite pentru afaceri l-au ajutat în organizarea lungilor turnee ale formației The Beatles în anii 1963-1966, în timpul cărora formația a susținut sute de concerte. Totuși, a anumită lipsă de experiență l-a făcut să eșueze în câteva afaceri cu produse auxiliare și în contractele pentru înregistrări în Statele Unite. În anii 1964-1966 s-au vândut discuri ale Beatles și alte produse auxiliare în valoare de miliarde de dolari (în valoarea lor de azi), dar Beatles au avut din aceasta doar încasări infime.

  Cu timpul Beatles s-au săturat de turnee și din toamna anului 1966 au încetat cu totul să se producă în public, preferand înregistrările. În aceste împrejurări, în preajma reînnoirii contractului său cu Beatles, Epstein s-a văzut îngrijorat de incertitudinea poziției sale ca impresar. La 27 august 1967, în vreme ce Beatles se aflau în vizită la Maharishi în nordul Angliei, Epstein a fost găsit mort în casa sa din Londra, din cauza unei supradoze de droguri.

  Epstein era homosexual, iar orientarea sa sexuală era cunoscută anturajului său, dar nu a fost comunicată publicului larg în timpul vieții sale.  

  Brian Epstein
  Brian Epstein
  Date personale
  Nume la naștere	Brian Epstein
  Născut	19 septembrie 1934[3][4][5]  Liverpool, Regatul Unit
  Decedat	27 august 1967 (32 de ani)[3][4][5]  Londra, Regatul Unit
  Înmormântat	Liverpool
  Cauza decesului	sinucidere (Supradoză)
  Cetățenie	Regatul Unit
  Etnie	evrei
  Ocupație	om de afaceri impresar[*] agenția artiștilor talent manager[*] producător[*] antreprenor producător muzical
  Activitate
  Alma mater	Royal Academy of Dramatic Art[1][2] Clayesmore School[*

• 1968: Prințesa Marina, Ducesă de Kent, născută Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαρίνα της Ελλάδας και Δανίας; n. 13 decembrie 1906 – d. 27 august 1968) a fost membru al familiei regale britanice, soția Prințului George, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și Mary de Teck.  

  Prințesa Marina
  Ducesă de Kent
  Prințesa Marina în ziua nunții
  Date personale
  Nume la naștere	Marina of Greece and Denmark
  Născută	13 decembrie 1906 Atena, Grecia
  Decedată	27 august 1968 (61 de ani) Palatul Kensington, Londra
  Înmormântată	Royal Burial Ground[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer al creierului[*])
  Părinți	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
  Frați și surori	Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei
  Căsătorită cu	George, Duce de Kent
  Copii	Prințul Eduard, Duce de Kent Prințesa Alexandra, Lady Ogilvy Prințul Michael de Kent
  Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Greciei
  Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
  Ocupație	patron of the arts[*] aristocrat[*] infirmieră[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duchess of Kent[*] (din 29 noiembrie 1934) British princess[*] (din 29 noiembrie 1934) prințesă ()
  Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

• 1970: Ștefan Ciubotărașu^[1] (n. 21 martie 1910, Lipovăț, Vaslui — d. 27 august 1970, București) a fost un actor de film, radio, scenă și voce, precum și scriitor român. A studiat la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași (1933).

• „Talent înseamnă, înainte de toate, sinceritate. Să ai acea facultate înnăscută de a putea fi sincer, atât de sincer încât să te prindă tot ceea ce faci – fiindcă nu toți avem acest har, sărmanii de noi. Apoi, ca parte intrinsecă din sinceritate, trebuie să vină neapărat și modestia și numai după aceea meșteșugul și bineînțeles controversele despre talent.”

   Ștefan Ciubotărașu s-a născut la Lipovăț, Vaslui, județul Vaslui, într-o familie de țărani săraci. Prin anii 1921-1922, a sosit la București (cu un tren marfar; tatăl său lucra la regionala CFR), pentru a învăța meseria de pantofar, așa cum hotărâseră părinții. A rămas trei ani, nesimțindu-se atras de meserie, preferând alte munci și activități casnice. A avut primul contact cu „gustul de otravă dulce al teatrului”, potrivit propriei mărturisiri. În schimbul comisioanelor ce le făcea, primea bilete la teatru, unde a fost fascinat de piesele O scrisoare pierdută și piesa lui Victor Eftimiu Înșir'te, mărgărite.

  A lucrat timp de un an, ca ucenic la un atelier de pictat firme. În 1924, într-o noapte friguroasă de octombrie, a hotărât să se întoarcă acasă, dezamăgit de mizeria traiului cotidian. Această perioadă, în care părinții i s-au mutat în Vaslui, actorul a numit-o „întoarcerea acasă”. La îndemnul mamei, se înscris la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, sărind peste câte două clase. Aici a debutat literar în paginile revistei liceului, întitulată „Năzuința”, și în paginile ziarului local, „Vasluiul”, sub pseudonimul Ciciricea (numele unui clovn popular). Împreună cu un coleg, a scos câteva numere ale unei reviste minuscule, „Uzina de umor”, iar mai târziu, la Iași, revista „Humorul literal”. A contribuit atunci și ulterior cu poezii, sonete și amintiri în paginile revistei „Luceafărul”.

  În 1929 a absolvit liceul și s-a hotărât să plece la Iași, unde s-a înscris la Conservatorul de muzică și artă dramatică. Bacalaureatul și l-a dat în 1932 la Bârlad.

  A traversat o perioadă dificilă în anii '30, prin faptul că proveniența socială determina închiderea multor uși. Încă de la admitere a fost remarcat de poetul Mihai Codreanu. Acesta i-a fost profesor protector și i-a oferit o bursă când a aflat că Ciubotărașu avea talent literar. În 1932 și-a satisfăcut stagiul militar într-o unitate de pușcași mitraliori.

  Îndemnat de protectorul său, s-a înscris la facultatea de istorie, însă preocuparea de bază i-a fost poezia și publicarea în revistele locale la care contribuiau scriitori și poeți marcanți, între care George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu. Acesta din urmă îl remarca la o sărbătoare a conservatorului, în cadrul căreia Ciubotărașu a declamat o poezie. Debutul ca actor a avut loc în 1934 și a fost angajat al acelui teatru timp de 14 ani. Piesa de debut a fost Macbeth, despre care maestrul spunea cu melancolie și amuzament:

  „În piesă e vorba de cele două roluri de ucigași, în care primul era actorul Iancu Profir, iar al doilea eram eu. Și nu mi-e rușine s-o spun: am fost un ucigaș desăvârșit, am ucis... rolul!”

  Primul succes l-a avut cu rolul contelui Alexis Czerny, deși monorol, în piesa Țarina (Ninocika?) de Melchior (Menyhért) Lengyel. La Iași s-a căsătorit în 1934 cu Aurora Donose. În 1940 li s-a născut fiica Magda. În 1945 s-au stabilit în capitală unde a jucat la teatrele Alhambra, Comedia și teatrul Victoriei, stabilindu-se pe un registru interpretativ de comedie. În 1948 teatrele au fost restructurate, iar Ciubotărașu a fost repartizat la Arad, la primul teatru de stat din țară. Aici a desfășurat și o activitate de instructor artistic.

  În 1950 a revenit la București, unde a fost solicitat la Teatrul Național.

  În capitală a început perioada sa în care a realizat roluri de consistență uriașă. A jucat mult și variat, fiind supranumit „actorul celor 300 de roluri”. Nu a neglijat nici domeniul literar, scriind poezie până în ultimele clipe ale vieții. În 1959 a jucat în Desfășurarea, Brigada lui Ionuț, Valurile Dunării, Telegrame, în Mândrie (1960), în Pădurea spânzuraților (1964), film regizat de Liviu Ciulei și premiat cu premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1965; în Războiul domnițelor (1969) în regia lui Virgil Calotescu, în Columna (1969) în regia lui Mircea Drăgan, film premiat cu diploma de merit la festivalul internațional de film de la Adelaide, Australia (același an). În 1968, a jucat și în Legenda (în regia lui Andrei Blaier). A jucat într-o mulțime de roluri în piese de teatru și multe piese de teatru radiofonic. Premii: în 1964, premiul pentru interpretare masculină la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia,

  Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, actorului Ștefan Ciubotărașu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[2]

  A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.  În dimineața zilei de 27 august 1970 s-a stins din viață când aștepta mașina care urma să-l ducă la Pitești pentru a turna filmul Așteptarea.  

  FILMOGRAFIE

  • Brigada lui Ionuț (1954)
  • Desfășurarea (1954)
  • Mândrie (1956)
  • Erupția (1957)
  • O mică întâmplare (1957)
  • Pasărea furtunii (1957)
  • Râpa dracului (1957)
  • Avalanșa (1959)
  • Telegrame (1959)
  • Valurile Dunării (1959)
  • Furtuna (1960)
  • Portretul unui necunoscut (1960)
  • Setea (1960)
  • A fost prietenul meu (1961)
  • Omul de lângă tine (1961)
  • Porto-Franco (1961)
  • Celebrul 702 (1962)
  • Cerul n-are gratii (1962)
  • Lupeni 29 (1962)
  • La vârsta dragostei (1963)
  • Partea ta de vină (1963)
  • Amintiri din copilărie (1964)
  • Merii sălbatici (1964)
  • Pădurea spânzuraților (1964) - Petre
  • Străinul (1964)
  • Neamul Șoimăreștilor (1965) - Stroie Orheianu
  • Golgota (1966)
  • Diminețile unui băiat cuminte (1967)
  • Subteranul (1967)
  • Cerul începe la etajul III (1967)
  • Columna (1968)
  • Legenda (1968)
  • Sâmbăta morților (1968)
  • Războiul domnițelor (1969)
  • Așteptarea (1970)

  
  

Ștefan Ciubotărașu
Ștefan Ciubotărașu
Date personale
Născut	21 martie 1910  Vaslui, România
Decedat	27 august 1970 (60 de ani)  București, RSR
Cetățenie	România
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film

• 1975: Ion Filotti Cantacuzino, scriitor, scenarist, critic și istoric român de film (n. 1908)
• 1975: Haile Selassie I (Tafari Makonnen Woldemikael; n. 23 iulie 1892 - d. 27 august 1975), denumit de către rastafarieni Haile Selassie (Regele regilor și Lordul lorzilor), a fost împăratul Etiopiei între 1930-1935 și 1941-1974. Rastafarienii cred că el ar fi fost Mesia, încarnarea lui Dumnezeu (Jah). În timpul domniei sale a inițiat numeroase reforme sociale și economice prin care a urmărit modernizarea statului.  Pe 2 noiembrie 1930, la Catedrala Sfântul Gheorghe din Addis Abeba, Arhiepiscopul copt al Bisericii Ortodoxe Tewahedo din Etiopia, Abune Kerrilos, îl încorona odată pe împăratul Haile Selassie I, ales al lui Dumnezeu, ca Rege al Regilor Etiopiei.

  Pentru prima dată în Istoria Etiopiei, statele străine au trimis înalți reprezentanți, pentru a fi martorii întronizării moștenitorului celei mai vechi dinastii din lume, cu pretinsa origine în Solomon, din vechiul Israel, și Makeda, regina din Sheba. Regele George V al Marii Britanii l-a trimis pe fiul său, Prințul Henry, duce de Gloucester; Regele Vittorio Emanuelle de Italia l-a trimis pe vărul său, Prințul de Udine; iar Franța l-a trimis pe mareșalul Franchet D'Esperey.

  A fost un eveniment monumental pentru africanii colonizați și pentru oamenii din diaspora africană din întreaga lume. Aici era un monarh care simboliza Africa antică, un regat cu o tradiție mândră și o istorie ilustră și o Biserică pretinsa la fel de veche ca Creștinismul însuși. Aceasta a declanșat un mare sentiment de mândrie în multe inimi din întreaga lume. Cu toate acestea, urma sa fie ultima încoronare a unui împărat creștin pe care lumea avea sa o vadă aici.  Împăratul Haile Selassie a devenit o figură foarte iconică. Atitudinea lui împotriva lui Mussolini și invazia fascistă asupra regatului său l-au transformat într-o stea internațională, mai ales după discursul său din cadrul Ligii Națiunilor, din 30 iunie 1936. Demnitatea sa și mantaua întunecată pe care o afișa urcând pe podium, l-au făcut să câștige o mare simpatie. Cu toate acestea, discursul său puternic a ridicat problema amenințărilor la adresa păcii mondiale, iar printr-o declarație numită profetică, a prezis viitorul Război Mondial: "Noi suntem astăzi, mâine veți fi voi".

  A făcut apel, fără succes, la Liga Națiunilor, împotriva cuceririi țării sale de către italieni (1935–1936). Ca urmare, a fost detronat și exilat în Marea Britanie, într-un exil dificil, care a durat cinci ani, înainte de venirea celui de-al Doilea Război Mondial. În 1940 s-a dus în Egipt, unde a format o armată cu care, în ianuarie 1941, a intrat în Etiopia alături de forțele britanice, conducând o campanie aliată, prin care și-a eliberat țara în 1941, făcând din Etiopia prima țară eliberată de sub ocupația Axei. A fost reinstalat pe tron, în data de 5 mai 1941  Credința împăratului a fost unul dintre lucrurile care l-au definit clar. Conform tuturor mărturisirilor, împăratul era un om foarte credincios. S-a născut ca Lij Tafari Makonnen, fiu al lui Ras Makonnen Wolde Mikael, guvernator al provinciei Harrarge, pe 23 iulie 1892. Mama sa a murit în timp ce era încă nou-născut. Tatăl său a fost primul văr al împăratului Menelik al II-lea al Etiopiei și ministrul său de externe de-facto, călătorind adesea și lăsând îngrijirea zilnică a fiului său și o mare gospodărie pe seama rudelor. 

  Tânărul Lij Tafari a primit educația tradițională a unui băiat din timpul dinastiei imperiale și a nobilimii mari. El a fost lăsat în grija preoților ortodocși, care l-au instruit în tainele lecturii și scrierii, iar la vârsta de șase ani putea recita Cartea Psalmilor în geez (limba antică a Etiopiei, acum folosită doar la Sfânta Liturghie). La vârsta de nouă ani a fost hirotonit diacon, de către Arhiepiscopul copt de Etiopia, Abune Mattewos (Matei), asista la oficierea Sfintei Liturghii și învăța toate ritualurile și obiceiurile Bisericii. În același timp, tatăl sau s-a îngrijit să primească instruire pe subiecte moderne și în domeniul limbilor străine, printr-un preot catolic francez local, dar a continuat sa-și păstreze credința sa ortodoxă.

  În 1917, nobilimea Imperiului Etiopian s-au unit și l-a înlăturat pe împăratul desemnat, Lij Iyasu, de pe tronul imperial, pentru apostazie. Lij Iyasu fusese numit moștenitor al tronului, de către bunicul său, Împăratul Menelik al II-lea, dar nu a fost încoronat niciodată după moartea lui Menelik din 1912. El a fost acuzat că s-a convertit la islam și a fost excomunicat de Arhiepiscopul Abune Mattewos. Acesta a fost înlocuit, pe tronul imperial, de fiica lui Menelik, împărăteasa Zewditu. Întrucât noua împărăteasă nu avea copii care sa fi supraviețuit copilăriei, Tafari Makonnen a ajuns sa primească titlul de Ras și a fost făcut Prinț și Regent al Imperiului, guvernând țara în numele ei. 

  Din momentul în care a preluat responsabilitatea statului, tânărul prinț a muncit din greu pentru a avansa cauza credinței sale creștin-ortodoxe. Aproape imediat, a început negocierile cu Patriarhia Coptă din Alexandria, pentru hirotonirea episcopilor etiopieni nativi. Începând cu secolul al IV-lea, când Sfântul Athenathie l-a desemnat pe Sfantul Frumetius ca prim episcop al Etiopiei, Abune Salama, Etiopia primea doar cate un singur episcop copt pentru a-i încorona pe monarhi, a binecuvânta altarele bisericești, a hirotoni clerici și a-i conduce pe credincioșii ortodocși. Împăratul Yohannes al IV-lea (rege 1872-1889) a reușit să-l facă pe Papa copt să numească patru episcopi pentru Imperiul său, dar aceștia au murit unul câte unul, fără succesori numiți, ultimul fiind Abune Mattewos care a încoronat-o pe împărăteasa Zewditu.

  Ras Tafari Makonnen i-a susținut pe episcopii nativi, dar Cairo a opus rezistenta. În cele din urmă, printr-un compromis, Biserica Coptă a numit un copt, Abune Kerrilos (Cyril), ca Arhiepiscop al Etiopiei, și cinci episcopi născuți in Etiopia, pentru a sluji sub el, în anul 1928. Acest lucru a redus foarte mult greutățile cu care se confruntau numeroasele biserici din întreaga țara, de acum bărbații fiind trimiși pe distanțe mai scurte pentru a fi hirotoniți de un episcop. Noii episcopi vorbeau limbile materne și erau mai activi în conducerea zilnică a eparhiei lor, decât fuseseră predecesorii născuți copți.

  A fost un mare progres pentru Biserica Etiopiană. Odată încoronat ca împărat, Haile Selassie a continuat să militeze, la Cairo, pentru a hirotoni, în cele din urmă, și un etiopian nativ, ca arhiepiscop. A fost un refuz lung și dificil, dar după ce ocupația italienească s-a încheiat, negocierile au prins putere, iar în 1948 s-a ajuns la un acord în care succesorul lui Abune Kerrilos sa fie un etiopian ales de un nou set de 5 episcopi nativi etiopieni numiți de Patriarh. 

  Prin aceasta, Biserica Etiopiană și-a câștigat autocefalia. În 1951, Papa Copt Yosab al II-lea l-a hirotonit pe Abune Basilios ca prim Arhiepiscop ales la nivel național, nativ etiopian. Cu alte negocieri și acorduri, în 1959, Papa Kerrilos al VI-lea l-a ridicat pe Abune Basilios la rang de Patriarh-Catolicos, iar pentru Biserica Etiopiană a fost o realizare pe care n-o reușise niciun alt conducător etiopian începând cu secolul al IV-lea. 

  Pe lângă autocefalie, Împăratul a făcut mult pentru a reforma conducerea Bisericii. În 1942, a adoptat o lege care reforma finanțele Bisericii. În 1944 a înființat Colegiul Teologic Sfânta Treime, prima instituție modernă de învățământ teologic superior din țară. El a comandat o nouă traducere a Sfintei Scripturi în limba moderna amharic, în 1960, și a fost distribuită pe întreg teritoriul. Haile Selassi a fost responsabil cu construirea nenumăratelor biserici din întreaga țară. Între cele mai importante se numără Catedrala Sfintei Treimi, Biserica Sfântului Ștefan, Biserica Sfântului Marcu, Biserica Mântuitorului Lumii (Meskea Hazunan Medhane Alem), din Addis Abeba. În afara capitalei, se remarca noua Biserică Sf. Takla Haimanot din Mănăstirea Debre, Mănăstirea Asebot, Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Kulibi, Biserica Marii Mănăstiri din Waldeba și, mai presus de toate, noua Catedrală a Sfintei Maria din Sion, în Axum, și multe altele.  Haile Selassie a fost un mare ctitor de biserici. De asemenea, a aranjat totul astfel încât Biserica să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor și să participe la forumuri internaționale pentru prima dată. Împăratul a fost un om dedicat ideii ecumenismului creștin și, mai ales, unității comunității ortodoxe orientale. Recunoscând că Bisericile Ortodoxe Orientale nu s-au întâlnit niciodată împreună de la Sinodul din Efes, și nu luaseră vreo decizie de asociere de când avuseseră poziția comună la Sinodul din Calcedon, împăratul a convocat o conferință a celor cinci Biserici Ortodoxe Orientale de atunci, la Addis Abeba, în 1965, punând capăt perioadei de izolare reciproca a acestora. 

  Cele cinci Biserici au discutat aspecte de interes comun, din 15 ianuarie pana pe 23, ajungând la decizii istorice și convenind să lucreze în mai multă unitate pe viitor. Drept recunoștință, șefii celor cinci Biserici Orientale i-au conferit împăratului titlul de "Apărător al Credinței", pe care l-a purtat cu respect și mândrie. Împăratul a fost un susținător devotat al comunităților creștine aflate sub presiune, în special în rândul ortodocșilor orientali. Încă din prima sa vizită în străinătate ca Prinț, în 1923, a fost mișcat de situația multor orfani din genocidul armean, aceștia aflându-se sub îngrijirea Patriarhiei Armene din Ierusalim. El a adoptat 40 de băieți și i-a dus adus în Etiopia, unde le-a acoperit personal cheltuielile educaționale și de trai, aceștia alăturându-se unei comunități armene deja existente în Etiopia. Acești băieți armeni erau cunoscuți sub numele de "Arba Lijoch" (patruzeci de copii din Amharic). Ei au continuat întemeind familii armeano-etiopiene proeminente, care activau în diverse meserii și în societate în general.  ^[1]

  Împăratul a fost, de asemenea, un bun prieten al comunității mari grecești din Etiopia și se știe că a întărit în mod deosebit statutul Patriarhiei Ecumenice, în fata autorităților turcești, în momente de încercări. Vizitele sale în țările din Blocul Estic au fost întotdeauna marcate de respect din partea ierarhiilor ortodoxe locale, în timpul opresiunii comuniste, fie că era vorba de Moscova, Belgrad sau București (1964, Gheorghe Gheorghiu Dej îl decorează cu Steaua României). ^[2] Împăratul Haile Selassie a avut o atitudine plina de grija, intervenind până la un anumit nivel, în fata regimului oficial opresiv cu care se confruntau aceste Biserici captive. În Iugoslavia, pentru a-l mulțumi, mareșalul Joseph Broz Tito a restaurat chiar si o Capela Regală a Sfântului Andrei înaintea vizitei împăratului, știind că Împăratul ar fi fost nemulțumit să o vadă în starea anterioara.

  În viața sa personală, împăratul Haile Selassie era profund credincios. El a urmat regulile rigide de postire ale Bisericii sale, urmând o dietă strict vegetariană în zilele de post. Haile Salassie participa aproape zilnic la Sfânta Liturghie, vizitând diferite biserici. Se împărtășea de două ori pe lună - conform tatălui autorului articolului de față, martor al acestui program. Înainte de fiecare călătorie pe care o întreprindea în străinătate, mergea mai întâi la Catedrala Sfânta Treime pentru a se ruga. Prima oprire, la întoarcere, era tot Catedrala Sfânta Treime, și tot pentru a se ruga. În timpul zilei, dacă vedea vreun preot, indiferent cât de umil ar fi fost acela, el se oprea să-i sărute mana. ^[1]

  Fiecare declarație publică era un omagiu adus Creatorului și cerea binecuvântarea Sa. Când a căzut monarhia, Biserica Ortodoxă Etiopiana Tewahedo și-a pierdut statutul său de Biserică de Stat. După ce a fost detronat de către junta militară marxista Derg, în septembrie 1974, împăratul a fost ținut sub arest într-o clădire mică, în Palatul Imperial Menelik din Addis Abeba. Această clădire se afla în apropierea uneia dintre bisericile Palatului, Biserica Maicii Domnului (Kidane Meheret). Oprit de la participarea la Sfânta Liturghie, însoțitorii săi au atestat că Împăratul, îmbătrânit, stătea la una din ferestrele acestei case, pentru a vedea biserica și putea da toate răspunsurile, luând parte măcar pe aceasta cale la Sfânta Liturghie.

  Din păcate, după ce a murit în august 1975 în circumstanțe extrem de suspicioase și misterioase în timp ce era întemnițat, Haile Selassie a fost îngropat într-un mormânt ascuns și nemarcat. Guvernul Derg a interzis în mod special desfășurarea oricărui tip de slujbă funerară sau memorialistică pentru împărat. În noiembrie 2000, Biserica Ortodoxă ecumenică Tewahedo a efectuat o slujba funerară imperială completă pentru el, iar osemintele împăratului Haile Selassie fuseseră dezgropate din mormântul secret și reîngropate de către noul guvern al Etiopiei.

  Deși noul guvern a refuzat onoruri de stat pentru împărat, Biserica a luat ulterior rămășițele regale și Haile Selassie a fost pus să se odihnească în locul de veci pe care și-l pregătise lângă soția sa, împărăteasa Menen, într-o capela din interiorul Catedralei Sfintei Treimi. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Etiopiene Tewahedo la vremea aceea, Abune Paulos, a adus un omagiu împăratului Haile Selassie, ales al lui Dumnezeu, Rege al Regilor Etiopiei. El a spus, că nu numai Biserica Etiopiană Tewahedo, ci întreaga Etiopie, Africa și lumea în general, îi datorau împăratului Haile Selassie o cinstire imensă.  

  Haile Selassie I
  Date personale
  Nume la naștere	Tafari Makonnen Woldemikael
  Născut	23 iulie 1892 Ejersa Goro, Etiopia
  Decedat	27 august 1975 (83 de ani) Addis Ababa, Etiopia
  Înmormântat	Catedrala Sfânta Treime din Addis Abeba
  Cauza decesului	regicide[*] (strangulare)
  Părinți	Mekonnen Welde Mikael[*] Yeshimebet Ali[*]
  Căsătorit cu	Împărăteasa Menen
  Copii	Prințesa Romanework Prințesa Tenagnework Asfaw Wossen Prințesa Zenebework Prințesa Tsehai Prințul Makonnen Prințul Sahle Selassie
  Cetățenie	Imperiul Etiopian
  Religie	Biserica ortodoxă etiopiană
  Ocupație	politician
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Împărat
  Familie nobiliară	Casa Solomon
  Imn regal	Marche Tafari[*]
  Împărat al Etiopiei
  Domnie	2 noiembrie 1930 – 12 septembrie 1974
  Predecesor	Zewditu I
  Succesor	De jure Amha Selassie I (încoronat în exil)

• 1979: Louis Francis Albert Victor Nicholas Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma (25 iunie 1900 – 27 august 1979) a fost un amiral și om politic britanic, unchi al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. A fost ultimul vicerege al Indiei Britanice (1947) și primul Guvernator General al Indiei independente (1947-48). Mountbatten a fost asasinat de Armata Republicană Irlandeză (IRA), care a pus o bombă în barca lui, la Mullaghmore, în Irlanda.  Louis Mountbatten s-a născut la Windsor, în Anglia. A fost cel mai mic copil și al doilea fiu al Prințului Louis de Battenberg și a soției lui Prințesa Victoria de Hesse. Bunicii materni au fost Louis al IV-lea, Mare Duce de Hesse și Alice a Regatului Unit, care era fiica reginei Victoria. Bunicii paterni au fost Prințul Alexandru de Hesse și Prințesa Julia. Căsătoria bunicilor paterni a fost una morganatică, bunica lui nefiind de rang regal; prin urmare, el și tatăl său au fost excluși de la moștenirea Ducatului de Hesse.

  Frații săi au fost Prințesa Alice de Battenberg (mama Prințului Filip, Duce de Edinburgh), regina Louise a Suediei și George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven  

  Conte Mountbatten de Burma
  Louis Mountbatten, Primul Conte Mountbatten de Burma
  Date personale
  Născut	25 iunie 1900 Casa Frogmore, Windsor, Berkshire
  Decedat	27 august 1979 (79 de ani) Sligo Bay, County Sligo, Irlanda
  Înmormântat	Romsey Abbey[*]
  Cauza decesului	omor (Explozie)
  Părinți	Prințul Louis de Battenberg[1] Prințesa Victoria de Hesse[1]
  Frați și surori	George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven[1] Louise Mountbatten[1] Prințesa Alice de Battenberg[1]
  Căsătorit cu	Edwina Ashley
  Copii	Lady Pamela Hicks[*][2] Patricia Knatchbull, 2nd Countess Mountbatten of Burma[*]
  Cetățenie	Regatul Unit
  Religie	anglican
  Ocupație	politician personal militar[*] diplomat ofițer de marină[*]
  Vicerege al Indiei
  În funcție 12 februarie 1947 – 15 august 1947
  Prim-ministru	Clement Attlee
  Precedat de	Archibald Wavell
  Succedat de	Titlu extins după independența Indiei și Pakistanului El însuși (ca Guvernator General al Indiei) Muhammad Ali Jinnah (Guvernator General al Pakistanului)
  Guvernator General al Indiei
  În funcție 15 august 1947 – iunie 1948
  Prim-ministru	Jawaharlal Nehru
  Precedat de	El însuși (ca Vicerege al Indiei)
  Succedat de	C. Rajagopalachari
  Premii	Ordinul pentru Serviciu Distins[*] (1941) Ordinul Bath în grad de Mare Cruce[*] (1955) Ordinul Victorian Regal în grad de Mare Cruce[*] (1937) Chief Commander of the Legion of Merit[*] (1943) Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] (1922) Ordinul național „Steaua României” legionar al Legiunii de Merit a Statelor Unite ale Americii[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Order of the Nile[*] ...mai multe...
  Alma mater	Christ's College, Cambridge Lockers Park School[

• 1990: Ion Th. Grigore, profesor de matematică și epigramist (n. 1907)
• 2008: Gheorghe Tohăneanu (n. 7 mai 1925, Galați, România – d. 27 august 2008, Timișoara, România) a fost un lingvist, eseist, traducător, scriitor și profesor universitar.  Gheorghe Tohăneanu este fiul lui Ion Tohăneanu (n.1882-d.1972), doctor în drept, senator PNL, fost director al liceului „Vasile Alecsandri“ din Galați. A urmat cursurile liceului „Vasile Alecsandri“ din Galați și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A predat la licee din Galați și Ploiești, Universitatea din București, iar din 1956, chemat de Tudor Vianu, la Universitatea din Timișoara, unde va rămîne până la pensionare, în 1995. După pensionare a mai activat la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad și la Universitatea Tibiscus din Timișoara.^[3]

  În 1968 devine doctor în filologie cu teza Limba și stilul poeziilor lui Eminescu, coordonator știintific fiind Iorgu Iordan.  

  LUCRĂRI PUBLICATE

  Gheorghe Tohăneanu a publicat numeroase articole în revistele „Scrisul Bănățean”, „Limba Română”, „Orizont”, „Viața Românească”, „Cariatide”, „Limbă și literatură”, „Cahiers roumains d'études littéraires”, „Analele Universității din Timișoara”.^[4]

  Volume publicate:^[4]

  • Studii de stilistică eminesciană, București: Ed.Științifică, 1965;
  • Stilul artistic al lui Ion Creangă, București: Ed. Științifică, 1969;
  • Expresia artistică eminesciană, Timișoara: Ed. Facla, 1975;
  • Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică și versificație, București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976;
  • O seamă de cuvinte românești, Timișoara: Ed. Facla, 1976 (în colaborare);
  • Arta evocării la Sadoveanu, Timișoara: Ed. Facla, 1979;
  • Cuvinte românești, Timișoara: Ed. Facla, 1986;
  • Eminesciene (Eminescu și limba română), Timișoara: Ed. Facla, 1989;
  • Dicționar de imagini pierdute, Timișoara: Ed. Amarcord, 1995;
  • „Viața lumii" cuvintelor. Vechi și nou din latină, Timișoara: Ed. Augusta, 1998;
  • De ce Eminescu?, (coautor Eugen Todoran), Reșița: Ed. Timpul, 1999;
  • Neajungerea limbii. Comentarii la „Țiganiada" de I. Budai-Deleanu, Timișoara: Ed. Universității de Vest, 2001;
  • Scrisori din roase plicuri, Timișoara: Ed. Eubeea, 2002;
  • Surugiu la cuvinte, Timișoara, Ed. Amphora, 2004.
  • Lampa de lîngă tâmplă, Ed. Amphora, Timișoara, 2005.

  Traduceri:^[4]

  • Macrobius, Saturnalia, București, Ed. Academiei, 1961;
  • Publius Vergilius Maro, Eneida, Timișoara, Ed. Antib, 1994;
  • Publius Vergilius Maro, Bucolice și Georgice, Timișoara: Ed. Amarcord, 1997.

  Îngrijiri de ediții:^[4]

  • Studii de limbă și stil, Timișoara: Ed. Facla, 1973;
  • Ion Creangă, Amintiri din copilărie, București: Ed. Albatros, 1976;
  • Tudor Arghezi, Arte poetice, București: Ed. Albatros, 1987.

  PREMII ȘI RECUNOAȘTERI

  • Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române, 1965;^[3]
  • Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara, 1979, 2001;^[3]
  • Premiul „Mihai Eminescu” al Uniunii Scriitorilor, 1989;^[3]
  • Premiul Uniunii Scriitorilor, 1994;^[3]
  • Marele Premiu al Inspectoratului Județean pentru Cultură Timiș, 1995;^[3]
  • La 1 august 2014 a fost dezvelit pe Aleea Personalităților din Timișoara un bust al său, realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu.^[5][6][7]

  Decorații

• Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”^[8]
• Ordinul Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 2002.

Gheorghe Tohăneanu
Date personale
Născut	7 mai 1925  Galați, România
Decedat	27 august 2008 (83 de ani)  Timișoara, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	eseist traducător lingvist critic literar[*]
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Pregătire	Iorgu Iordan
Activitatea literară
Opere semnificative	Studii de stilistică eminesciană
Note
Premii	Ordinul Serviciul Credincios Premiul „Timotei Cipariu”, Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara, Premiul „Mihai Eminescu” al Uniunii Scriitorilor, Premiul Uniunii Scriitorilor.

• 2009 - A murit Serghei Mihalkov, scriitorul rus care a scris imnul sovietic sub Stalin şi apoi imnul Rusiei independente, tatăl cineaştilor Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski (n. 13.03.1913); (n. 1912).
• 2012: Mirela Zafiri (n. 27 noiembrie 1971, Lugoj, România – d. 27 august 2012, București, România) a fost o soprană română, cântăreață de operă și lied, doctor în muzică.  Născută în Lugoj, Mirela Zafiri studiază pianul, viola și chitara încă din primii ani de școală. A fost licențiată a Universității de Muzică București, clasa prof. univ. Georgeta Stoleriu (1997), și absolventă a Masterului Universității de Muzică București, specializarea Artă vocală, la aceeași clasă (1999). Doctor al Universității Naționale de Muzică București din 2008. Prin disponibilitățile sale largi și vocația scenică evidentă, tânăra artistă a acoperit rapid, cu profesionalitate și dăruire o paletă largă de roluri și genuri, de la operă (23 de roluri) la operetă (5 roluri), de la recitaluri de lied (peste 60 de recitaluri în cadrul cărora 34 Prime Audiții de Lied Românesc) la vocal-simfonic (15 titluri) și chiar Jazz Simfonic (7 Concerte), peste 120 Concerte de Arii cu orchestră în Italia, România și Spania, 8 CDuri; invitată a numeroase festivaluri naționale și internaționale: Timișoara, București, Craiova, Sibiu, Bremen, Krems, Noto, Padula, Ischia, Capri, Casalbordino, Numana, Pavia, Amalfi, Tivoli, Formia, Bisceglie, Barcelona, Mataro, Vigo, Reus, Pamplona, Girona, Segovia, Alicante, Castellon, Galicija, Corint, Loutraki, etc. cât și pe scenele operelor și filarmonicilor din toată țara; peste 230 minute de înregistrări radio; prima audiție a Operei Cervantes de Jose Luis Tierno (Ana Franca), cu Cecilia Berganza si Antonio Ordonez la Teatrul Mataro, înregistrată la TvEspagna sunt doar crâmpeie din bogata sa activitate artistică. 

  A publicat cartea Fenomenul Mozart la Editura U.N.M.B. (2006) si peste 100 de cronici, eseuri, recenzii, articole, studii, referate în reviste de specialitate sau pe internet. Redactor la revista online no14plusminus.

  Organizator al stagiunii camerale Luni la ora 5 după-amiaza unui interpret.

  Mirela Zafiri a fost primsolistă a Operei Brașov.

  Pe lângă limba română, Mirela Zafiri cunoștea limbile italiană, franceză, engleză, rusă și greacă.  

  Mirela Zafiri
  Date personale
  Născută	27 noiembrie 1971  Lugoj, România
  Decedată	27 august 2012 (40 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	cântăreață de operă
  Activitate
  Studii	Universitatea Națională de Muzică București
  Tipul de voce	soprană
  Instrument(e)	voce[*] pian

• 2017: José Maria Pires (n. 15 martie 1919, Córregos, Brazilia – d. 27 august 2017,^[1] Belo Horizonte, Brazilia) a fost un scriitor și arhiepiscop romano-catolic brazilian, primul episcop negru din istoria Bisericii Catolice din Brazilia^⁠   S-a născut la Córregos, Brazilia și a fost sfințit preot la 20 decembrie 1941; a fost numit episcop al Diecezei de Araçuaí^⁠(d) la 25 mai 1957 și a fost consacrat la 22 septembrie 1957. La 2 decembrie 1965 Pires a fost numit arhiepiscop al Arhidiecezei de Paraíba^⁠(d).

  S-a retras din activitate la 29 noiembrie 1995. A decedat la Belo Horizonte la 27 august 2017,^[3] la vârsta de 98 de ani, din cauza unei insuficiențe respiratorii cauzate de pneumonie.  

  CĂRȚI PUBLICATE

  • O grito de milhões de escravas: a cumplicidade do silêncio (1983)^[4]
  • A cultura religiosa afro-brasileira e seu impacto na cultura universitária (2014)
  • Meditações diante da cruz (2015)
  • O sacerdote, imagem de Cristo (2016)  

    José Maria Pires
    Date personale
    Născut	15 martie 1919  Córregos, Brazilia
    Decedat	27 august 2017 (98 de ani)[1]  Belo Horizonte, Brazilia
    Cetățenie	Brazilia
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	preot catolic[*]
    Funcția episcopală

SĂRBĂTORI

• În calendarul ortodox: Cuv. Pimen cel Mare; Sf. Mc. Fanurie și Sf  Ier Osie, Ep. Cordobei 
• Ziua Independenței (Republica Moldova)